Stateam in casa si priveam pe geam...un gand cutezator ma purta afara si ma vedeam de sus, la geam, privind...spiritul meu facea treceri rapide, care vreodata au parut de neconceput. Ma identificam cu orice urma de existenta, siguranta de care dispuneam fiind intemeiata de strapungerea pamantului de catre tulpina plantelor, coroziunea pietrelor, sau aburul apelor, Totul fiind transformare.

Rotita cea mica, participanta, era impartita in mod universal, fara de care Nimic exista. Realizand aceste maniere fine de prezenta, plecam spre stele cu o viteza neinchipuit de mare, parcurgand spatii virtuale, unde viteza luminii era o "sticla sparta"-n strada...

Aceste ganduri ma ajuta sa intru in contact cu Tine....incerc sa iti vorbesc in limba mea inapoiata...e bine ca nu te fac sa razi si poate ma intelegi, ma simt de parca vorbesc de fiecare data in oglinda; doresc sa iti aduc omagii de aici de pe Pamant, dar Tu le generezi de fapt in mintea mea si parca te bucuri de gesturile care le faci pentru Tine, caci Singur esti, si Nimic te poate impreuna. Nu stii ce este aceea tristete decat prin noi si bucurie asemenea. Incerc sa fiu ca Tine, dar Tu esti vesnic: asa cum ma iei sa ma inveti, numeste-ma insotitor, nu stabili legi si reguli, caci sunt cele mai usor de ignorat, ofera Libertate, aceasta fiind masura de neintrecut, placuta mie. Sunt nechibziut si imi lipseste acel ceva ce Tu il ai. Ofera, fi Primul, caci esti Parinte. Da-mi sfaturi prietenesti prin mine sau apropiatii mei, ajuta-ma sa fiu cu ei, acestia sunt tot ceea ce ma-nconjoara in aceasta Viata, care te intreb inca o data "de ce o dai?". Acesta este inceputul? Lasa-ma sa te cunosc, o mana prieteneasca ajunge...

Atunci, din adancuri, se facu simtita o prezenta continua, alaturi de mine...m-am uitat in ochii Aproapelui meu, si acolo L-am vazut.

Iar alteori se-ntampla acele fenomene ce vin si ne prind in mreja lor. Sunt acele lucruri care pot avea o stralucire magica, mentalul nostru nedefinind complet forma lor, dar fascinatia acestui fapt ne atrage din ce in ce mai mult pe calea undelor imaginare, o lume iluzorie unde totul se prezinta in forma ideala pe care noi o dorim: PERFECTIUNE.

Suntem predispusi a ramane mult cuprinsi de acest sentiment pe care perfectiunea il poate emana intr-un om, o liniste mentala completa; ochii privesc printre randuri, iar Nimic, capata forme, mai bine spus, preia formele idealurilor noastre. O stare latenta de prim moment, privita din exterior, aidoma unei caderi in spatii nedefinite.

Suntem acolo, la capatul barierelor cotidiene, stapani asupra Lumii noastre interioare, visand si predicand in noi pentru o lume viitoare mai buna. Muzica sentimentelor noastre devine maleabila, capata un "gust", ce poate fi descris cu prajitura care o primeam pe vremuri, in copilarie, dupa care pofteam probabil, zile in sir.

Totul vesnic...Lumea...Lumea visurilor noastre e dorinta primordiala de a ramane copii, nestingheriti, veseli, prietenosi. "Vreau afara!" Unde AFARA? Vreau sa-mi extind spatiile mentale, vreau in afara atmosferelor inchise, vreau un ocean infinit de Libertate, vreau ca eu sa nu exist decat prin tine...vreau sa nu fiu singur in Lume sau in Univers...

Deschid ochii...Lumea mea de vis, unde esti ? Motoarele-mi sonorizeaza iluzia, vad fetele voastre incruntate de suferinta si griji, vad mizerie, durere, moarte deplina si mai ales, Singuratate. Suntem siguri in Lume si in Univers, oriunde ne indreptam gandurile frugale, singuri in fata problemelor permanente de rezolvat. Nu gasim solutii, nu simtim minunea Adevarului si a Dragostei. Daca am alege aceste marimi putin proliferate, am fi in ironia noastra, cu siguranta, mai "mici" si mai "slabi". Copii ai cantitatilor, sprijiniti in material, Viitorul este in fata noastra! Cu ce il intampinam? Cu pregatirea sumara pentru o moarte simpla, cand nu are rost a ne mai pune, macar intrebarea, daca si Nemurirea mai are loc pe undeva in buzunarle mintii noastre.
............................................................
Exist eu oare? Trebuie s-arat ca simturile-s calatoare
Si corpul, fara mine, nu are vreo valoare?
Eu nu pot sa mai simt, sa vad si sa miros,
Urechile n-aud, cuvinte n-am mai scos.
Eu sunt atunci tot eu, dar eu atunci ca sine,
E bine sa mai stiu de e corpul cu mine?
Si daca corpul meu nu e, nu mai exist eu oare?
Eu sunt atunci Tot, El, in nesfarsita Zare