Rainer Maria Rilke

Elegia întâia Cine, dacă-aș striga, m-ar auzi din cetele îngerilor? Și chiar dacă unul din ei dintr-o dată m-ar lua pe inima lui: aș pieri de

Cum să-mi împiedic sufletul să nu-l ajungă cutremurat pe-al tău ? Cum să-l înalț deasupra ta spre alte lucruri, altundeva ? O, cum, cum l-aș

Și iarăși aștepți, aștepți ce pare menit viața să ți-o mărească la nesfîrșit. Aștepți ce de altă tărie ține, ce-i unic, puternic din

Paris, 17 februarie 1903 Mult stimate domn, Scrisoarea dumneavoastră mi-a ajuns abea de câteva zile. Vreau să vă mulțumesc pentru marea

Si curge timpul scolii-ndelungate, cu-atatea spaime vagi, cu asteptare. Singuratate, vreme-apasatoare... Si-apoi afara: strazi sclipesc si

Cad frunzele, cad de departe, parcă s-ar veșteji în ceruri grădini îndepărtate; cu gesturi de negare cad mereu. Și cade-n nopți adînci pămîntul

(...) Stinge-mi lumina ochilor: te pot vedea, acopera-mi urechile: te-aud usor, fara picioare catre tine pot umbla, si fara gura pot sa te

Privirea ei de gratii atîta s-a lovit încît în ea nimic nu mai păstrează Și parcă mii de gratii tot trec

Ce-ai să te faci, Doamne, dacă mor? Dacă mă sfarm? (îți sunt ulcior) Dacă mă stric? (și băutură-ți sunt) Sunt meșteșugul tău și-al tău veșmânt,

Vecine Dumnezeu, de uneori te tulbur, în nopți lungi, cu-a mea bătaie - e că-ți aud suflarea rareori și știu că tu ești singur în odaie. Și când

Cine plange undeva in lume, fara rost plange in lume, ma plange pe mine. Cine rade undeva in noapte, fara rost rade in noapte, rade de

Mare e moartea peste măsură. Sîntem ai ei cu rîsul în gură. Cînd, arzătoare, viața ne-o credem în toi, moartea, în miezul ființei, plînge în

Cu toți ochii viețuitoarelor văd Deschisul. Numai ochii noștri sînt ca întorși și așezați ca niște capcane, roată, în jurul liberei ieșiri. Ceea

Precum o dimineață, în plină primăvară deja, prin ramul încă desfrunzit privirea și-o trece uneori: așa, pe fața-i clară nu e nimic s-oprească

Iara te-mbata padurea. Ciocarliile plutitoare ridica cu ele cerul, pentru umerii nostri povara; de fapt mai vedeai prin crengi ziua, cum era

O, bucuria de-a fi făurit, din moale argilă, cu nemăsură! Nimeni, aproape, n-a ajutat pe cutezătorii dintâi. Totuși, orașe în golfuri s-au ridicat,

Singurătatea este ca o ploaie. Ea se ridică din mare înaintea serilor din șesuri, care sunt depărtate și retrase, se duce la cer, care o are

RAINER MARIA RILKE HERBST Die Blatter fallen, fallen wie von weit, als welkten in den Himmeln ferne

Fii înaintea oricarei despartiri, ca si cum s-ar afla în urma ta, ca iarna care tocmai sfîrseste. Caci printre ierni, e-o iarna ce-atît

O poveste despre moarte cu un post- scriptum străin Eu continuam să privesc la cerul de seară care se stingea încet, când cineva zise: “Pe cât

Unul care asculta pietrele Sunt iarăși la

Dumnezeu vorbește fiecăruia numai înainte de a-l face, atunci se duce cu el tăcând în afară din noapte. Dar cuvintele, înainte ca fiecare să

Sunt orb, voi cei de afară, e silnicie grea, ceva fără sens, un blestem, e ceva precum o zilnică povară. Pe brațul femeii mi-așez mâna grea, pe

Ce tanar sunt. M-as darui cu-nfiorare oricarui zvon ce calea mi-o atine; supus, in blanda vantului sransoare, precum in parcuri plante

... Când se vorbește despre solitari, se fac întotdeauna prea multe presupuneri. Se crede că oamenii știu despre ce e vorba. Nu, ei nu știu. N-au

Voi, rari prieteni din copilărie în risipitele grădini din urbea mare: noi ne găseam și cu timidă veselie și, ca un miel cu panglici

Privirea ei, de bare perindate, nimic nu mai reține, atât a obosit. Par gratii mii și mii, iar după toate, întreaga lume parcă a pierit.

Imi traiesc viata in cercuri ce cresc, ce peste lucruri se-ntind si trec. (...) ma rotesc de milenii mereu; si tot nu stiu inca: sunt un

Ei au toți guri obosite și suflete senine fără margine. Și un dor ca un păcat le trece uneori prin vis. Aproape că se aseamănă toți între

C-un coperiș, și umbra-i, se rotește un scurt răstimp pestrițul efectiv de cai, și-s toți din țara ce naiv nainte de-a muri mult se codește. Ci

Doar rareori, fiori fetizi ce apar umezi din al parcului umbrar, unde stropi se-aud și-o migratoare pasăre, ajung coloana care între foi de

Cine plange acuma, undeva pe lume, plange fara temei pe lume ma plange pe mine. Cine rade-acuma, undeva in noapte, rade fara temei in

Citeam de mult. Din după-masa ceea cînd ploaia la ferestre fremăta. Vîntul de-afară nu-l mai cunoșteam în cartea grea. Priveam în carte cum te

S-au strîns în juru-i tulburi și mirați, iar el se-nchide ca-nțelepții ; iată-l cum dintr-ai lui se smulge, dintre frați, și ca un fluviu

\" Ca un om să iubească pe altul e probabil cea mai grea sarcină care ne-a fost încredințată, sarcina supremă, examenul final, opera pentru care

Cel care plânge acum undeva în lume, fără rost plânge pe lume, mă plânge pe mine. Cel care râde acum undeva în noapte, fără rost râde în

Da, mi-e dor de tine. Imi alunec singura din palma, nesimtit, si nu sper sa pot cumva retine, tot ce de la tine parca-mi vine grav si negresit si

Bătut-a ceasul, Doamne. Vara-a fost lungă, lungă. Așterne-ți umbra peste cadranele solare și pe ogoare vântul dezleagă-l și-l alungă. Să fie

Tu, întuneric din care mă trag decât flacăra îmi ești mai draf cu care lumea se mărginește și strălucește printr-un cerc oarecare dar nici o

Elegie neterminată (Ultima formă a proiectului) Nu lăsa soarta să-ți nege copilăria, fidelitatea acestei cerești, inefabile vârste, care ce

Aș vrea cuiva să-i cânt-încânt, cuiva să-i fiu lumină lângă somn. Aș vrea lin să te legăn și să-ți cânt, să te petrec din somnu-ți și în

Dacă vreodată-n țara vieții, în zgomotul bilciului și-al pieții copilaria-mi pală ce-nflorea, îngerul meu grav l-aș uita – bunătatea-i și

(tradusa sin franceza de Alexandru Andritoiu) 1 Tu, Nympha, reimbraci un strai ce te dezbraca iara; extazul trupului ti-l dai rotundei unde,

Rozul cine-l primi? Cine a știut că se adună-n florile boltite? Ca poleieli cu aurul pierdut, care se dezroșesc, că-s folosite. Și pentru

Doamne: e timpul. Vara a fost foarte lungă. Așterne-ți umbra peste ornice solare și vînturile mînă-le pe cîmp și luncă. Anunță ultimelor fructe

Cu toti au buzele crapate plutesc cu suflete deschise Si-un dor nespus (ca de pacate) le trece uneori prin vise. Se-aseamana-ntre ei in

Amurg – tezaur – în odaie-nchis, în care sta copilul cufundat. Și mama cînd ușor intra, ca-n vis în scrin o sticlă tremura ciudat. Simțea cum de

Din nou dă mireasmă pădurea. Ciocârliile, cu zborul lor, înalță cerul ce ne-a zăcut greu pe umeri; i-adevărat, se mai zărea printre crengiziuz,

Oricine-ai fi: paseste-n faptul serii din odaia in care toate le stii; casa ta e ultima pe marginea zarii oricine-ai fi. Cu ochii care, mari si

Oră, mă lași, te duci în larg. Și mă rănește-aripa-ți grea. Singur: cu gura-mi ce sa fac? cu noaptea mea? cu ziua mea? Iubită n-am, nici casă

De-atâtea gratii nu mai e în stare să vadă altceva. O, șiretlic: doar gratii, gratii mari, și nu-i salvare, și dincolo de gratii nu-i

Deodată, verdelui din parc, ceva ușor, anume nu știi ce, i-a fost răpit : îl simți lângă ferestre, neauzit, tot mai aproape. Nalt, stăruitor,

Precum un călător pe mări departe sunt printre cei care-s mereu acasă; zilele pline stau la ei pe masă, dar mie, zările de chipuri mi-s

Mă simt acasă între zi și vis, unde copiii-ncinși de goană dormitează, unde bătrânii-n jurul cinei se așează și locu-i luminat de

Deci, fata pentru lumea insetata implora piatra, pentru apa, ea neinsetata pentru toti ceilalti. Dar creanga salciei ramase uscata si ea sleita

Mult ingerul meu l-am tinut cu sila, si-n bratele mele saracise tare, el se facu mic, iar eu m-am facut mare, si deodata eu am fost mila si el

Deodată știui atîtea despre fîntîni, arbori de sticlă de neînțeles substrat. Pot să vorbesc de lacrime din plînsu-mi ce copleșit de mari visări eu

Seara își schimbă încet-încet veșmântul, i-l țin copaci la poale de ponor ; iată: acum s-a despărțit pământul într-unul ce se-nalță și altul

SONETUL XV, Partea a II-a O, gură de fântână, dătătoare, ce pură, nesecând doar una spui – tu, ce pe fața curgătoare-ți pui marmoreană mască.

Cheamă-mă, iubite, strigă-mă! Nu-ți lăsa atîta timp mireasa la geam. Nu mai veghează în alei de platan serile sacojii: sînt

Trăiescu-mi viața în cercuri crescânde ce peste făgașuri se-ntind. Îmi tăinuie ultimul zările-arzânde și totuși râvnesc să-l

Râvnesc pe cineva să-l adorm- o, sobrul somnului domn! C-un cântec mic, murmurat, inform te-aș duce din somn și-n somn. Doar eu în casă să

Prietene, de asta ești însingurat... Noi, cu vorbe și semne din mâini, pe lumea întreagă ne facem stăpâni, pe partea ei slabă și de-nfricoșat.

(tradusa din franceza de Alexandru Andritoiu) 1 In seara asta inima mea face sa cante ingeri cari nu pot uita... o voce care parca-ar fi a

Am o mare credință în lucrurile care încă nu au fost spuse. Vreau ca simțirea evlaviei mele celei mai adânci să fie eliberată. Ceea ce nimeni încă

Din domoale destrămări fluide urcă parcurile ne-ncetat; cu poveri de ceruri sus, solide, ce, durând, dintr-un trecut răzbat, peste clare

Ca-ntr-o clipă-acolo, în sfârșit, strânsă din mici case, coaste-abrupte, vechi bucăți de cer și poduri rupte, și de dincolo, de

Vezi tu pajiști de îngeri pe creste între coame de brad întunecate? În lumina stranie, aproape celeste par a fi, cu mult mai

O, bucurie a verii: al clopotelor, mirul zugrăvind sărbători; și căldura lucrând simte pelinul în jurul viilor. Chiar și în arșiță

Atâta negru grav adaugă ani munților acestei țări foarte vechi care-l numără pe Carol cel Mare între sfinții părinților. Din înălțimi

Cum o panglică strânge de pai, pălăria drumul, la fel de dulce înconjură via. Via – o pălărie ce ține capul ce vinul inventă. Pentru

Aici, totul cântă viața de-odinioară nu în semnul distrugerii celor ce cresc spre mâine; neînfricate sunt, în forța lor primară, și cer și

Un trandafir violet în ierburi înalte un cenușiu supus, vița de vie, rară, aliniată, până sus, pe pante, sub cer, superb, lumină

O, templele în care se-aduceau fructe pe ram de terebinth în floare sau de măslin… și florile mureau înăbușite în îmbrățișare. Oare în

După o zi de vânt, în infinita pace coboară se reconciliază seara ca un amant blând. Totul e clar, liniștit… Orizontul se-ncarcă de

Ce calm nocturne, ce noapte calmă! Înaltul cer se desenează cum destinul într-o palmă. În al cascadei cânt emoționată, nimfa

Curg ale școlii ore nesfârșite, cu temeri și-așteptări învolburate. O, timp ce trece greu, singurătate... Și-afară: străzi răsună și

Pâine și sare, vin neînceput, ofrande, ofrande să aducem templului etern, sărbătorind pe cine ne-a născut în necuprinsul univers

Peste gardul de mărăcini se-ntinde mica clematită, iar volbura albă, pierdută-ntre spini, așteaptă clipa să se închidă. Aceasta face

Ținut străvechi, cu turnuri ce fac să mai persiste atât cât clopotele-și amintesc – privirilor, ce fără a fi triste de umbrele trecute

În acele zile – (nu, nici una n-a fost), când torentu-i contesta, ca străină, subterana-i grea și-l izbea, crescând, de pietre-ntruna din

Când el apăru în societate, brusc lucind, fu o splendoare ca de riscuri în vecinătate, într-un spațiu gol pe care îl trecu zâmbind, unei

Și-i veni un înger: pentru mine tu fi gata. E porunca mea. Căci mai mult decât cei ce-n suspine fac pe cele dulci de-amaruri pline, vreau

Trandafir de lumină, zid ce se năruie dar mai jos, pe coline, se-nclină, această floare, înaltă, se dăruie delicată ca o

Truda de-a străbate-acest torent neparcurs, în noi cu-o greutate, e un mers de lebădă, latent. Iară moartea, care-adânc ne-ascunde văilor ce zi

Micuța cascadă Nimfă, îmbrăcându-se în ce o dezbrăcă, trupul tău exaltându-se în unda rotundă și aspră. Deși schimbi ne-încetat

Ca de-un pictor pe balcon dispuse de strânsoarea balustradei sale și legate parcă-ntr-un buchet, chipuri care-mbătrânesc,

La mijloc de pământ și cer, Țară fără pereche, cu voci de apă și de clopote dulce și aspră, tânără și veche ca o ofrandă oferită

Din orașul dens, mai cuminte, ar dormi, visând înalte terme, duce-n febră drumul de morminte; și ferești din ultimele ferme îl urmează

Aproape nevăzutul luminează deasupra pantei înaripate; rămâne un pic din clara noapte și în argintul zilei vibrează. Iată, lumina nu apasă

Neapole Mâine, iată, pe aceste-afunde străzi ce se strecoară-ntunecate printre case, jos spre port, sclipitoare au să curgă-n aur

Că fericitul trandafir uimește cu prospețimea care o exală e fiindcă în adânc și-o odihnește strângând-o din petală în

O șerpuire dulce de iederă oprește întoarcerea la vreme a caprelor la vetre, blânda lumină, ochiul unui meșter s-o prindă-ar vrea în

Un trandafir, o carte de imagini în care fericirea așteptată se-ascunde în atât de multe imagini că nimeni n-o cuprinde niciodată. O carte

Cu zâmbet straniu, alchimistul iar împinse vasul fumegând deoparte. Știa de-acum ce mai lipsea, în parte, că înăuntru-amestecul său rar să

Stă uimit la catedrală, iată, pe abrupta treaptă, lâng-o roză de vitralii, și de-apoteoză ca-ngrozit, ce, tot crescând,

Penultimul nostru cuvânt va fi un cuvânt neputincios, dar înaintea conștiinței-mame întregul, din urmă, va fi frumos. Fiindcă el va

Din putreziciuni de sub frunzare, unde stropi se-aud căzând și, tandru, cântă-o pasăre, rar o răcoare urcă până la coloana care stă, în

De parcă-ar asculta-n tăceri: o zare... Noi n-o mai auzim: sosim și nu-i. Și el e stea. Și stele mari, pe care nu le zărim, stau toate-n

Acele biete vorbe, oarecare, obscure şi flămânde, le iubesc. Din sărbătoarea mea le dau culoare, atunci se-nseninează şi zâmbesc. Făptura

Tu trandafir, lucru de tot perfect, aduni în tine tot ce risipești când în lumină capul ți-l rotești de-atâta farmec, trupul ți-e

Acasă,-s numai între zi și vis, când dorm copiii doborâți de joacă, iar ăi bătrâni slomnesc, pe când mai joacă,-n cămin, văpăi

Şi iată că deodată între ei soseşte vestitorul, aruncat în clocotul ospăţului de nuntă ca-ntr-o fiertură-un nou ingredient. Cei care beau

Centaurul, el adevăr exprimă prin anotimpuri în salturi trecând, o lume, aflată abia la-nceput, prin puterea lui a umplut. Și numai

Întregul nopții cuprins se-nalță pe-al prieteniei suspin, o scurtă mângâiere parcurge cerul surprins. E ca și cum între planete o forță

O, dacă voi, femei, aţi veni aici, printre noi, deşi suferinde, nu mai cruţate ca noi în viaţă, şi totuşi în stare să faceţi din noi nişte

Apă grăbită, ce curge – apă uitucă pe care pământul distrat o bea, rămâi o clipă în mâna-mi-uitucă, amintește-ți, aș vrea! Limpede și

Ca, de noi, de insignifianta clipă, să fie mulțumit Dumnezeu înainte ca un val rău să ne poarte pe-a morții aripă. Un moment am fost

Din neamul nobil, vechi, statornicie prinsă-n a ochilor arcadă. Neschimbat albastrul, spaima din copilărie. Smerenie, ici şi colo, nu

Și de n-ar fi fost: în munți odată, totuși trebuia să se stârnească și din vrerea lor înfierbântata să coboare-n râuri, să

Precum paharul din Veneția știe născându-se, nuanța de care îndrăgostit i se și leagă viața, La fel mâinile tale visat-au dinainte

În multipla întâlnire să facem oricui al său loc, astfel ca ordinea să se arate prin al hazardului joc. Totul în jur vrea să-i dăm

Văd înapoi ce greu și-amar trecură anii de-altădată; acum eu, în sfârșit, sunt, iată, ce năzuisem: un școlar. La „Drept” mi-a fost întâiul

Ce-au simţit atunci: nu este oare decât orice taină mai dulce şi tot pământesc: când puţin palid încă de groapă, uşurat a mers către

Am fraţi în sud, am mulţi şi în sutane, în mânăstiri în care laur creşte. Ştiu, ei zugrăvesc madone omeneşte, visez adesea despre tineri

Uriaşă bolta de splendoare plină, hambar înalt, prinos de lumi deschise. Noi - prea departe de a ei lumină, aproape iar de-ntoarcerea-n

E parcu-n loc înalt. Ca dintr-o casă dintr-însul ies, amurgul când se lasă, și-ajung în seară,-n câmp întins și-n vânt, același vânt

Și totuși noi ți-am propus să-ți umplem caliciul. Încântat de acest artificiu generos, te-ai supus. Cum cel care iubește nu știe a sa

Căci noi suntem doar coajă, frunze rare. Moartea cea mare, ce-i în fiecare, ea este fructul, e al firii miez. Doar pentru el

Cine va desăvârșii templul iubirii? O coloană i-aduce fiecare; și la sfârșit, toată lumea-i mirare că Zeul la rându-i cu a sa

Se-adună-n jur, uimiți și tulburați, iar el, un înțelept închis în sine, se duce dintre-ai lui și dintre frați, și-i ocolește ca-n plutiri

Cărunte prietene-n azi cufundate la mâine gândesc, chicotesc și ascultă; deoparte calmi oameni își văd de ciudate griji cu-o chibzuință

Trecătoarea de vară O vezi venind pe drum înceată, fericita, cea care se plimbă, pizmuita? La întoarcere ar trebui să fie salutată de

Se naște din priviri, acolo sus, întruna chipul unei lumi, de preț. Doar uneori, pe-ascuns, un lucru-n plus venind, se-așază lângă el

Acum şi ele femei au ajuns. Copii şi visuri multe au pierdut, şi copii au născut, şi copii au născut, şi ele ştiu: pe-acest prag

Ultim miez, nucleelor nucleu, dulce-nchis în tine ca migdală – până-n cea din urmă stea mereu carnea fructului ce ești ție fala. Nu mai

Tu, căreia nu-i spun că noaptea zac plângând, care blând mă osteneşti ca un leagăn. Tu, care nu-mi spui când veghezi din pricina mea: de ce

Cad perlele, vai, s-a rupt oare-un şirag? La ce bun să le-nşir înc-o dată? Tu îmi lipseşti, pafta ce le ţine-mpreună, iubito! Nu era timpul?

Paris Cum brusc o mâna-ar strânge un buchet: hazardu-n grabă chipuri multe-adună, și le dezleagă, iarăși le-mpreună, îndepărtează două

Ca dimineaţa de azi fost-a vre-un om mai treaz? Nu numai floarea şi râul şi-acoperişu-i furat de extaz. Chiar rnarginea-i tot mai bătrână de

Când aproape ca-n inimă poţi auzi ceasuri bătând fără grabă, şi când cu voce slabă, lucrurile se-ntreabă: eşti aci? –: Atunci nu-s acel ce-n

Căci, doamne, marile oraşe pierdute sunt şi despletite; Ca dintre flăcări fuge cel mai mare – şi să-l aline nu e alinare, şi curg micile-i

Străinii soli vedeau cum strâng tezaur cu el, cu tot ce el făcea; și, fastu-i provocând, dogatul de-aur ei îl împrejmuiau cu o rețea

Iată cum putințe-asemuite altfel le-nțeleg și li-s poveri, parcă-ar trece timpuri diferite prin aievea două încăperi. Celeilalte crede

De dimineața toamnei timpurii respins, zăcea de-acum pustiu, de după arși tei, ce casă-n câmp n-o mai astupă. Un loc mai mult, pe care doar

Prins de-alei, de-o parte și de alta, blând, urmărind vreun semn, departe iar și iar ducând, într-un grup pătrunzi deodată, unde

Brusc pășește-nvăluită-n vânt, clară în lumină, ca pierdută, iar odaia-n urmă-i nevăzută, umple ușa, ca un fir răsfrânt, cum pe margini se

Fereastră, căutată ades pentru a adăuga camerei nenumărate toate marile numere, de neînțeles, multiplicate de noapte. Fereastră, unde

Jardin des Plantes, Paris Sub teii turcești de la marginea ierbii, în floare, pe stâlpii-n ușoara, nostalgica lor legănare, papagalii

Cum totu-nfloreşte: aşa suntem noi; căci noi suntem doar astă desfătare. Ce-n fiară beznă, sânge-a fost, şuvoi, în noi crescut-a suflet şi

Paris Umblă și-ntrerupe-orașul, des, ce pe locu-i stins e doar o umbră, cum prin clara ceașcă trece, sumbră, o spărtură. Și pe el se

Lampă de seară, calmă confidentă, deloc tu inima nu mi-o trădezi; (S-ar prinde, poate) dar panta ei de sud tu blând i-o luminezi. Și

Să-l recunoască cine-ar mai putea pe cel ce, rupt de sine,– adânc coboară spre-o altă viață, brusc curmată doară când pagina se-ntoarce

E vara-n zumzet. Moare-o după-amiază; ea boarea rochiei și-o respiră, punând în studiul ei profund, mai trează, înfrigurarea pentr-un

Mi-s dragi orele sumbre ale făpturii mele când simțurile-n foarte adânc au să coboare: ca de prin vechi scrisori adi-o boare a vieți-mi

Fii liniștit dacă deodată Îngerul se hotărăște pentru masa ta; întinde blând cele câteva pliuri ale feței de masă pe care-i pâinea. Ca

Și-l rugase, toată noaptea trează, în genunchi plăpândă-acea fecioară: O, balaurul, privește doară, și nu știu de ce el tot veghează. Și,

N-am casă părintească, nici nu știu să fi avut vreodată parte de una; maică-mea, departe, în lumea largă m-am născut, iar nu aici. Acum

Zei pe lângă-alei și pe terase, niciodată zei crezuți deplin, care-mbătrânesc în șiruri trase drept, cel mult Diane blând atrase când

Nezăbovit, privirea a trecut mai departe de colina însorită, de drumul abia început. Astfel ne cuprinde ce nu am putut să cuprindem –

Cad frunzele ca de departe, cad parcă și grădinile celeste pălesc, iar în căderea lor nu este decât refuz... Și,-n nopți, pământul greu

Însă lacuri sunt aici, în care chipuri de naiade de pe mal, ca-ncâte, strâmbe zac în val; și-s aleile prin pălimare ca închise într-o

Simți cum nu-i nici o cărare să-nceteze și să stea; de pe calme scări, ușoare cad cărările, atrase prin nimic de-un povârniș pretutindeni

Dedicată lui Richard Beer-Hofmann Ferestre princiare-n desfătare zăresc ce ne-obosește uneori: cetatea care-ntruna, unde-apare din cer pe

În seara aceasta, inima face să cânte îngerii care își amintesc….. O voce, aproape a mea, de atâta liniște ispitită, se înalță și

Plini de spaimă, cum n-au fost vreodată, risipiți, străpunși de veșnicie, stau pitiți cu toții pe-o câmpie spartă, și să-i rupă n-o să

Și natura – augustă și de parcă ar răni incert hazard stingher, regilor din legi le lua, să-ntoarcă fericită pentru tapis vert

Paris Uneori, când seara (nu-i ciudat?), clătinând din cap, se-opresc deodată și sub pălăria lor și-arată un surâs cârpit, neîncetat.

Un fluture aproape de sol, ce atentă-i natura, se mândrește cu țesătura hainei sale de zbor. Un altul se-nchide-ntr-o floare pe care-o

Nimeni nu știe, cât, ce refuză, Nevăzutul ne domină, când viața noastră ascunsei viclenii cedează noi, neobservând. Lent, la cheremul

Ușoară, de parcă e moartă, mănuși și eșarfă ea poartă. Un iz din vechiul ei scrin a șters și parfumul cel fin ce-i dase un farmec

Nu este a noastră geometrie fereastra, simpla formă ce fără efort circumscrie viața noastră, enormă? Văzută-n cadrul ei, ce frumoasă-i

De la intrare-un verde-ntunecos îl răcori, ca haina de mătase pe care-o aranja: când se-arătase în celalt capăt străveziu, de jos, că-n

Din ultima fereastră când te-am văzut plecând abisul nefericirii noastre am băut până la fund. Albele mâini întinse înapoiate

Ca mireasma-n vinu-adormitor, în oglindă curgătoare-și varsă față ostenită, și întoarsă e zâmbirea-i din adânc, ușor. Și-așteaptă

În lungul drum prăfuit verdele se-apropie de cenușiu iar cenușiul conține vădit argint albăstrui. Mai sus, în alt plan, pe colină salcia

Adaugi un sens de mit în orice-mprejurare: Distratul, mincinosul sau altul oarecare, ce stă doar în picioare, în cadrul tău ivit un

Măsură-a-așteptării, tu, fereastră de-atâtea ori firesc te împlinești când viața celor dragi în viața noastră neliniștită vine și-o

Spre un zeu al liniștii oricine se îndreaptă. De cânți iubirii lui liniștea lui ți-e dată. Acest imperceptibil schimb în freamăt viu

Ce bine-i, suflete, să nu te iei la harță cu fratele-ți mai vârstnic, trupul tău; să fii puternic grație forței sale, să-l simți

Vietăți aievea, oferite peste tot să-l crească unde-aleargă, au simțit la semne înrudite semenu-n imperii dezvelite ce-s urcate, cu tritoni

În secret urzind, să-nduri de toate neclintit, înseamnă-a fi-mpărat: cancelarul, noaptea-n turn intrat, îl găsea cu scribu-adus de

De-audierea regilor deoparte și iazuri și-eleșteie înrămate ținute sunt. Sub valuri stau ca moarte, și Monsenior oricând pe-alături poate

În spațiul tău când nimeni mai apare ești un hohot de plâns, doar un plâns! Încețoșată frântură de zare de ploaia lacrimilor ce s-au

Din câmp, grav cântec sună; nu știu ce simt, înfrânt… „O, vino, fată cehă, să-mi cânți un cântec sfânt.” Ea secera și-o lasă, dând zor

Singurătatea e ca ploaia, care suie într-asfințit din marea amăruie; din șes, pe care nici țipenie nu e, ea urcă-n ceruri care,-adesea,

Din adâncul camerei, din pat, numai paloarea separă fereastra stelară ce s-a-nclinat ferestrei de ziuă avară. Apoi această nouă tinerețe

O, ce departe-s toate și ce pierdute-s, ele, de mult, lumina-mi, poate, e-a unei stinse stele de mii de ani. Și, parcă, din

Al miezurilor miez, inima inimilor, migdală ce te-nchizi şi te-ndulceşti – acestea toate, până la capătul lumilor sublime, e carnea rodului ce

De-orchestra de dans n-au nevoie; de parcă-ar fi cuiburi de bufnițe, – n sine aud doar un vaiet, în voie. Le picură teama ca bubele pline și

Aş vrea s-adorm pe cineva în cânt, alături să-i şed şi să-i fiu. Aş vrea să te legăn, aş vrea să-ţi descânt, să-ţi intru-n somn, să-ţi ies din

Ce ore emoționante petrece, la fereastră stând, în jurul existenței sale distrată, tandră lunecând. Cum ogarii culcându-se labele lor

Ce zeiță sau zeu se dăruie-n spațiu că fața-i mereu o căutăm cu nesațiu? Mișcări care umplu această vale pură sunt numai un suflu din

Țară ce ochiul încântă munca fiindu-i plăcere; în timp ce apele cântă vinul prinde putere. Țară tăcută, al apelor cânt un preaplin de

Dinspre păduri, adie nouă boare. Prind ciocârliile să zboare și-nalță, fără număr, cu ele, cerul greu de dus pe umăr. Se mai vedea

Şi se-abătu ca grindina afară: Voi ce-I promiteţi? Dumnezei destui aşteaptă-n jur o vorbă doar să spui. Dar de-i alegeţi, Domnul vă

E unul care,n mâna-i, ține toate – din pălmi, ca prundul, să i se prefire. Frumoase,-ntre regine, peste fire, pe unele, în marmuri,

Cum fluviu-şi rupe ţărmii la vărsare cu gura plină de torenţi, aşa ţâşni cu vocea-n ultima-adunare printre bătrâni de triburi Iosua. Cei ce

O lampă pe lăsate foi deoparte și până-n lemnul mobile departe doar noapte-n jur. Acum putea el să dispară în stirpea-i, care se topea cu

Cerului plin de atenție povestește pământul; depășește și munții în amintiri, cuvântul. Roșindu-i-se fața că cerul atent îl ascultă își

Și, iată, ora care argintește metalul pur, al serii, dulce voal, cu-o frumusețe lentă se unește și piere-apoi în calmul musical. Pământul

O, nu prin tine, gură infidelă, aș vrea să-mi spui acum voința mea; te-am încercat deja, dar tu amesteci hazardul inimii în ce îți voi

Totul se întâmplă ca și cum i s-ar reproșa mărului că fructul său e bun. Dar alte pericole rămân: sub pom de a-l fi lăsat, în marmură

Fericiţi cei ce ştiu că îndărătul tuturor graiurilor stă negrăitul; că de acolo – binecuvânt, măreţie ne vine şi-avânt. Desprins de aceste

La ceai, la fel cu ceilalţi, şedea. C-apucă altfel ceaşca, la-nceput, – puţin altfel ca alţii – mi-a părut. Şi brusc zâmbi. Aproape că

Prea tare-elogiul unui trandafir să-ți pară pentru-aleasa-ți, s-ar putea: Ia plantă fin brodată fir cu fir și cu-ascuțita-i

Când, legănându-se, el cântă-n piață din flautul ce-atâta și adoarme, se-ntamplă să-l asculte unu-n față, dintre barăci smulgându-l

Deoparte înflorește somnul rău în care-ntruna furișate strângeri găseau iubirea noilor răsfrângeri ce deschideau supuse-adâncul său, și

Cel ce,-acum, plânge undeva în lume, fără vreo noimă plânge-n lume, mă plânge chiar pe mine. Cel ce,-acum, râde undeva în noapte, fără

Aici pământul e înconjurat prielnic firii lui-de stele, aureolă e acest înalt purtat cu umilință în tăcere. Privirea când ridici, ce

În jurul statorniciei țărănești se-nvârte anul; Fecioara și Sfânta Ana fiecare își are ritualul. Și altele li se adaugă încă mai

Oricine-ai fi: ieși seara din odaia în care nu sunt taine pentru tine, a ta, cea mai departe,-i casa aia: tu poți să fii oricine. Cu

Drumuri ce duc nicăieri între două apropiate s-ar spune, cu artă de scopul lor depărtate, drumuri ce-n față nu au – oricare li-e

Era-n suplețea-i, decisiv aproape, un arc, nefrânt nici față de femei, și-ades, cu fruntea fără să-i mai scape, la față se-aprindea ca un

Orașul nu mai curge, – ca,-ntr-un clenci, șiragul zilelor să-l prindă,-ntreg. Palatelor de sticlă le-nțeleg, azi, clinchetul – când

Tu nu știai ce-i gloata. Străinul oricând găsea cerșetori de îndată. Ei golul din palmă și-l vând. Și guri ei și-arată, mânjite, celui ce

În cercuri tot mai vaste îmi depăn viaţa mea şi-mi fac deasupra lucrurilor drum; pe cel din urmă, poate, nu-l voi mai încheia, dar îl voi

La capătul cătunului, o casă ca și cum alta n-ar mai fi pe lume de singură ce este. Fără nume, ulița duce-n

Dac-am fost atunci – dacă sunt acum: tu peste mine îţi adulmeci drum, nemărginită beznă făcută din lumină. Şi-nalta frumuseţe ce-o torni prin

Printr-o-nclinare-a frunții-alungă el tot ceea ce restrânge și constrânge, rotit fiind, în inima-i de înger; întregul viitor, ca un

Dacă aş fi crescut pe undeva unde sunt ceasuri zvelte, zile mai uşoare, ţi-aş fi aflat o mare sărbătoare şi mâinile-mi nu te-ar fi strâns

Strigă-mă, dragul meu, cu voce tare! Logodnica – nu ți-o lăsa în geam, în lungă, îndelungă așteptare. Nici seara nu-i mai stă de veghe

Venetul soare-mi joacă blond pe rochii și-mi face părul, ca-ntr-o alchimie, aurifer; sprâncenele-mi sunt mie ca niște punți purtându-te

I Rege,-auzi cum cântul strunei mele zvârle zări prin care ne mişcăm? Năuciţi suntem purtaţi de stele, şi apoi ca ploaia ne

Dă, doamne, fiecărui a sa moarte, cea ce se iscă din viaţa-n care de sens, iubire, chin avut-a parte traducere de Maria Banuş

Si Iarasi astepti,astepti ce pare menit viata sa ti-o mareasca la nesfarsit. Astepti ce de alta data tarie tine, ce-i unic din

Vânt de promotoriu: n-a fost oare fruntea-i ca un lucru luminos? Vânt opus de vietăți ușoare, întrupând-o unduios i-ai turnat pe sânii

Norodul însetând, o fată, încă neînsetată, se rugă de stâncă să dea puțină apă alor ei. Dar ramura de salcie, nedând semn, rămase

De s-ar lăsa cândva tăcere mare, Si dacă tot ce-i vag şi întâmplare Şi râs vecin ar fi să înceteze, Şi dacă simţurile-n vuiet, treze, Nu m-ar

Ce să însemne, oare, că de la o vreme-ncoace,-n adânc, ceva se coace ca un sfârșit ce doare? Grădinile rozalbe,-n alt anotimp, acum,

Cum, de pietre și metale, bolta cu sclipiri încântă, sumbră-n brun mijește-o sfântă după lumânări prea pale. Din rotund plafon, stând

Li-i gura ostenită foarte, cast, sufletul, și neamar. Păcatul, ca un dor de moarte, îi tulbură în vis arar. Unul se-aseamănă cu

O numeau cândva bătrână, dar mai trăia – pe-aceeași cale, zilnic, o vedeai. Se micșorase silnic și-o credeau pădure de stejar;

Gânduri de noapte pe care vechi presimţiri v-au adus, prin care chiar tăcerea copilului se-ndeamnă, vă cuget pe-ndelete – şi sus, acolo sus, o

În desăvârşita noapte când ridic privirea din carte, din numerabilele clare rânduri, o, ce stelar de limpede se-mparte, ca un buchet de

In memoriam Montez, 1830 De când, aproape mic, din țarc pe loc năvălea, doar ochi și-urechi, din zbor cu sfidarea dinspre picador înfruntând

Cum alb, ţinut în mână, un chibrit, când încă nu e flacără, se sfarmă şi limbi ţâşnesc-: începe-aşa, grăbit, pe lângă spectatori, în cerc

Fructele de ce le-am zugrăvit? Poate unde te-am zărit culegând căpşuni în grădină. Florile de ce nu pier în mine? Nu oare unde bucuria

Noapte. O, tu, în străfund chip mistuit într-al meu. Tu, contemplației mele uimite profund, tot ce îmi este mai greu. Noapte, fiori ce

Lăuntru al mâinii. Talpă ce nu mai pășește decât pe simțire. Care în sus se menține și în oglindă primește căi cerești, ele

Ea, ca-ntr-un vin cu vechi buchet, ce mintea ți-o-ntunecă,-și dizolvă chipu-n balta strălimpede-a oglinzii ce-naintea ei stă – și-n sineși

Din fabrici, prin amurgu-ncins, bărbați și fete ies; – pe-amare frunți joase grija, cu sudoare și cu funingine, s-a prins. Prostite

Mă scurg ca printre degete un prund. În mine-ncep să nu mai pregete, cu toatele deodată, nu pe rând, atâtea simțuri, fiecare dornic

Acolo, unde din uitare, încet ce-am trăit odată se-nalţă spre noi, pur măiestrit, blând, nemăsurat şi-n cuprinsul denecuprinsului

Neapole Închipuie-ți unu-arzând că-aleargă și-s învingătorii după el, și îndată-ajuns la țel către-o sută brusc se-ntoarce-acel iute-alergăt

E ostenită gura lor, au sufletele larg deschise și (parcă de păcat) un dor le trece uneori prin vise. Aproape toți se-asemuiesc; tac în a

Ei se uită fără voie la copil când se joacă; fața lui totundă uneori se vede-aievea din profil, cum un ceas, pe ultima secundă, împlinește

Era lume-n chipul celei scumpe- dar deodată ea se revarsă: lumea-afara-i, lumea necuprinsă-i. Ori de ce nu am băut din chipul drag și plin

O fantasmă-i ca un loc mărunt unde ochii tăi izbesc cu larmă; dar de-această blană neagră, crunt și privirea-ți cea mai grea se sfarmă:

Eu sunt lăută. Trupul meu de-ncerci să-l zugrăvești, și arcuirea-i lină, vorbește-așa ca despre o smochină zemoasă și rotundă. Treci

Măşti! Măşti! Lui Eros chipul să-i astupe: Cine îndură faţa-i ce dogoară, când el, asemenea solstiţiului de vară primăvăratecul preludiu-l

Veneția Acest lucru ce boltit revine în smalțuri de-aur, parcă-adânc săpat, luxos împodobit, cu muchii line, ținea-ntunericul acestui

Nici o grea durere să nu-i cadă de pe fața stinsă, că prin soartă ea prin tragedii încet își poartă, desfăcut aproape, veștejit, un mănunchi

Când zeu-n lebădă intra c-un gând, se-nfiora, aflând-o-așa frumoasă, și, tulburat, simți că-n ea se lasă. Dar îl purta înșelăciunea-i,

De pe atunci, simțeai în trupu-i suplu un arc întins ne'nvins de nici o doamnă; iar uneori privirea, făcând cuplu cu-ntregu-i chip,

Fu lungă vara – iată, ceasul, Doamne,-i să adumbrești cadranele solare, făcând să bată,-n șesuri, vântul toamnei. Mai dă-le oamenilor

Soarele venețian în păr mi-așază aur din alchimii desăvârșite. Sprâncenele înalt mi-s arcuite, asemeni punților ușoare și te duc spre

Stă firesc la catedrală, iată, pe imensa treaptă, lângă-o roză de vitralii, cu un măr în poză, fără vină pururi vinovată pentru cel născut

Așteptând, stă lângă-ntunecate, grele draperii de-atlaz, parcă prinsă-n patimi, false toate; o risipă ce-a rămas din atât de-aproape

Sankt Petesburg Când pe negrii-acei trăpași, călare, (zvelți, din hergheliile Orlov) –, pe când, după-nalte felinare, iar zăceau

Ridic mâinile (urechea ta asculte): un foșnet vag se-aude; e de-ajuns, singur fiind, să taci, ca lucruri multe tăcerea-ți s-o asculte

Privighetoare, inima-ți mai mult decât a altora exultă – preoteasă a dragostei, al cărei cult e unul al ardorii. – Sihla deasă te

Formă și elan ale preadarnic vasului de pe-al zeiței umăr, – cu tiparul nostru e zadarnic să-l compar, dar pofta-i fără număr: în

Exilat în munţii din suflet. Priveşte acolo, ce mic, priveşte: ultimul sat al cuvântului, şi încă mai sus, mai mic, undeva, cel din urmă

E suficient într-un balcon să vezi sau în cadrul unei ferestre o femeie alintându-se ca ea să fie aceea pe care o pierzi văzând-o

Eu te găsesc în lucrurile toate, cu care-s bun, şi-am gingăşii frăţeşti; bob, te-nsoreşti, în cele ne-nsemnate, şi, mare-n cele mari te

Cel care plânge acum undeva în lume, fără rost plânge pe lume, mă plânge pe mine. Cel care râde acum undeva în noapte, fără rost râde în

Cuvintele banale, umilite tare de-al zilei chin, pe-acelea le iubesc. Le dărui din serbarea mea culoare şi-atunci surâd şi se

O cupă peste alta aşezată pe-o buză veche de marmor rotund, din apa de sus abia aplecată, pe ape ce jos aşteptând se-ascund. Tăcând acelei

Tu îmi propui, fereastră, să aștept; aprope că se mișcă perdeaua cafenie. Va fi, chemării tale, spre tine să mă îndrept sau să mă-npotrivesc?

Trei domni cu șoimi au vânat, ospățu-așteptându-l cu drag. Dar îi luă și-i conduse-un moșneag. Fuduli călăreții au stat lângă acest întreit

Fă-mă paznicul depărtărilor tale, fă-mă să am pentru pietre-ascultare, dă-mi ochi pe care să-i desfăşor pe-a mărilor tale însingurare; să

Nu-i trist că ochii noștri-au pleoape? Că nu-s deschiși mereu spre-a se uita, atunci când capătu-i aproape, la tot ce lași în urma

Fără de preget, chiar de ştim priveliştea iubirii, Şi ţintirimul cel mărunt cu nume care plâng, Şi groaznicul abis a-toate mut în care

Să-nvălui vreau în cînt pe cineva, lîngă el să fiu și să stau. Și să te legăn vreau și nani ți-aș cînta, și în somn și din somn să te iau. În

Après une journée de vent, dans une paix infinie, le soir se réconcilie comme un docile amant. Tout devient calme, clarté... Mais à

Wie hab ich das gefühlt was Abschied heißt. Wie weiß ichs noch: ein dunkles unverwundnes grausames Etwas, das ein Schönverbundnes noch einmal

We cannot know his legendary head with eyes like ripening fruit. And yet his torso is still suffused with brilliance from inside, like a lamp, in

Arrêtons-nous un peu, causons. C\'est encore moi, ce soir, qui m\'arrête, c\'est encore vous qui m\'écoutez. Un peu plus tard d\'autres

Ce soir mon coeur fait chanter des anges qui se souviennent... Une voix, presque mienne, par trop de silence tentée, monte et se décide à

Au ciel, plein d\'attention, ici la terre raconte ; son souvenir la surmonte dans ces nobles monts. Parfois elle parait attendrie qu\'on

Cette lumière peut-elle tout un monde nous rendre ? Est-ce plutôt la nouvelle ombre, tremblante et tendre, qui nous rattache à lui ? Elle

Siehe, ich wußte es sind solche, die nie den gemeinsamen Gang lernten zwischen den Menschen; sondern der Aufgang in plötzlich entatmete

Combien a-t-on fait aux fleurs d\'étranges confidences, pour que cette fine balance nous dise le poids de l\'ardeur. Les astres sont tous

C\'est qu\'il nous faut consentir à toutes les forces extrêmes ; l\'audace est notre problème malgré le grand repentir. Et puis, il arrive

Er ging hinauf unter dem grauen Laub ganz grau und aufgelöst im Ölgelände und legte seine Stirne voller Staub tief in das Staubigsein der heißen

Combien de ports pourtant, et dans ces ports combien de portes, t\'accueillant peut-être. Combien de fenêtres d\'où l\'on voit ta vie et ton

C\'est le paysage longtemps, c\'est une cloche, c\'est du soir la délivrance si pure -; mais tout cela en nous prépare l\'approche d\'une

Who, if I cried out, would hear me among the angels\' hierarchies? and even if one of them suddenly pressed me against his heart, I would

\"...den 24.November 1663 wurde Otto von Rilke auf Langenau Gränitz und Ziegra zu Linda mit seines in Ungarn gefallenen Bruders Christoph

Die Einsamkeit ist wie ein Regen. Sie steigt vom Meer den Abenden entgegen; von Ebenen, die fern sind und entlegen, geht sie zum Himmel, der

You who never arrived You who never arrived in my arms, Beloved, who were lost from the start, I don\'t even know what songs would please

Rilke parle de Rodin, ...Quel solitaire ce vieillard abîmé en lui même, debout plein de sêve comme un vieil arbre en automne. Il s\'est fait

I am much too alone in this world, yet not alone enough to truly consecrate the hour. I am much too small in this world, yet not small

Die Flucht Die Kirche war ganz leer. Durch das bunte Glasfenster über dem Hauptaltar brach der Abendstrahl, breit und schlicht, wie alte Meister

Dis-moi, rose, d\'où vient qu\'en toi-même enclose, ta lente essence impose à cet espace en prose tous ces transports aériens ? Combien de

Woman in Love That is my window. Just now I have so softly wakened. I thought that I would float. How far does my life reach, and where does

Lo sguardo mio già l\'assolata attinge erta del colle, che sul fondo spicca dell\'agreste sentiero in cui mi avvio. Così, da lungi, ne

C\'est pour t\'avoir vue penchée à la fenêtre ultime, que j\'ai compris, que j\'ai bu tout mon abîme. En me montrant tes bras tendus vers

You, you only, exist You, you only, exist. We pass away, till at last, our passing is so immense that you arise: beautiful moment, in all

Wie soll ich meine Seele halten, daß sie nicht an deine rührt? Wie soll ich sie hinheben über dich zu andern Dingen? Ach gerne möcht ich sie bei

Is he native to this realm? No, his wide nature grew out of both worlds. They more adeptly bend the willow\'s branches who have experience of the

Welt war in dem Antlitz der Geliebten -, aber plötzlich ist sie ausgegossen: Welt ist draußen, Welt ist nicht zu fassen. Warum trank ich nicht,

Wer, wenn ich schriee, hörte mich denn aus der Engel Ordnungen? und gesetzt selbst, es nähme einer mich plötzlich ans Herz: ich verginge von

Wer jetzt weint irgendwo in der Welt, ohne Grund weint in der Welt, weint über mich. Wer jetzt lacht irgendwo in der Nacht, ohne Grund

Nacht, stille Nacht, in die verwoben sind ganz weiße Dinge, rote, bunte Dinge, verstreute Farben, die erhoben sind zu Einem Dunkel Einer

Une rose seule, c\'est toutes les roses et celle-ci : l\'irremplaçable, le parfait, le souple vocable encadré par le texte des

Jetzt wird mein Elend voll, und namenlos erfüllt es mich. Ich starre wie des Steins Inneres starrt. Hart wie ich bin, weiß ich nur Eins: Du

Die Nächte sind nicht für die Menge gemacht. Von deinem Nachbar trennt dich die Nacht, und du sollst ihn nicht suchen trotzdem. Und machst du

Contre qui, rose, avez-vous adopté ces épines? Votre joie trop fine vous a-t-elle forcée de devenir cette chose armée? Mais de qui vous

Ne parlons pas de toi. Tu es ineffable selon ta nature. D\'autres fleurs ornent la table que tu transfigures. On te met dans un simple vase

I am much too alone in this world, yet not alone enough to truly consecrate the hour. I am much too small in this world, yet not small

Ce soir mon coeur fait chanter des anges qui se souviennent... Une voix, presque mienne, par trop de silence tentée, monte et se décide à ne