Când simți că depărtarea îți clatină menirea
Și-ai gânduri negre-n cuget și te-ai pierdut cu firea,
Privește marea-n larg cu valurile ei
Și nu uita că oamenii, sunt uneori mișei.
Răspuns real
Tu mi-ai dăruit Totul :
Încredere, puterea de-a iubi
Ce o credeam pierdută,
Visări incredibil de frumoase,
Trăiri mai intense
Decât o reacție termonucleară.
Tu mi-ai umplut viața
Searbădă şi
Rătăceam prin tenebrele
cimitirului de suflete moarte
Când am zărit, în zare,
o licărire
M-am apropiat sfios, tăcut,
Neîncrezător
Și după un colț al destinului
am văzut minunea:
o poezie de
Sufletul dormea de mult. Era, de fapt, o stare de letargie în care totul ți se pare confuz, estompat, în care nici nu trăiești, nici nu mori, ci ești pur și simplu spectator la tot ce ți se întâmplă.
Îngenunchez, iertare-ți cer
Iubita mea reală,
C-am îndrăznit să cred, să sper
Că tu vei fi‘n finală.
De te-a durut, iertare-ți cer
Că am visat la tine,
Că te-am purtat pe sol și-n cer
Și-n
Eu sunt o stea singuratică
Pe cerul vieții
Luminez, încălzesc doar infinitul
Căci sufletele oamenilor
Sunt prea departe de mine
Doar privirile lor mă caută uneori
Doar privirile
Speranța mea, nu-i iarmaroc de vise
Ce pier în somnoroasa geană a dimineții,
Ea e chezașă slovei scrise și nescrise
Diriguind etern linia vieții.
Speranța mea-mi vorbește despre tine
Ca
La început era haosul- un amestec de particole, de atomi și de energii, fără vre-o lege aparentă de guvernare. Acestea au intrat în legătură unele cu altele și din interconexiunea lor a rezultat o
Tu-mi ești îndemn și călăuză
Pentru ce sunt, pentru ce simt
Îmi ești stindard, îmi ești și muză
Îmi ești și mare și Olimp.
Tu-mi farmeci clipele-nserării
Și visurile mi le răvășești
Și îmi
Am studiat toate limbile Pământului
Am învățat chineza,
hindusa, ebraica,
greaca veche și latina;
Patagoneza și limba
triburilor din Matto Grosso
dar nu a fost deajuns.
Atunci, am învățat
În cinstea ta, o candel-am aprins
Te-am așteptat în zadar, dar n-ai venit
Și chinuiți de dor, ochii-mi s-au stins
Și-n visul minunat tu te-ai ivit.
Și se făcea că stam în poala ta
Iar ochii
Ce simte frunza tremurând pe ram
Când vântul toamnei rece o atinge?
Ce simte sufletul la al său hram
Când orice pâlpâire-n el se stinge?
Și se înalță maiestuos la cer
La dreapta și divina
Iubirea de viață s-a stins
Ca farul din Pont Euxin
Un vis spulberat-gând și chin
Epave-corăbii adânc a atins.
Plătesc ce nicicând n-am făcut,
Un gând temnicer mă veghează,
Sparte-s ulcioare
Clepsidra și-a cernut nisipul
peste urmele pașilor tăi spulberate
de vântul uitarii
Dar în cenușa iubirii apuse
mai este încă viu jarul ce mă mistuie
în clipele înserării
De ce nu pot uita
