Lucian Blaga

Frumoaso, ti-s ochii-asa de negri incat seara cand stau culcat cu capu-n poala ta imi pare, ca ochii tai, adancii, sunt izvorul din care

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii și nu ucid cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc în calea mea în flori, în ochi, pe buze ori

Lucian Blaga e mut ca o lebădă. În patria sa zăpada făpturii ține loc de cuvânt. Sufletul lui e în căutare, în mută, seculară căutare, de

Când izgonit din cuibul veșniciei întâiul om trecea uimit și-ngândurat pe codri ori pe câmpuri, îl chinuiau mustrându-l lumina, zarea, norii - și

Din belșugul de verdeață cărăbușul de aramă vine din turnătoria verii, să-l luăm în seamă. Zgomotos ca o reptilă printre vreascuri se

Atâta liniște-i în jur de-mi pare că aud cum se izbesc de geamuri razele de lună. În piept mi s-a trezit un glas străin și-un cântec cântă-n

Lumina ce-o simt năvălindu-mi în piept cînd te văd, oare nu e un strop din lumina creată în ziua dintîi, din lumina

Îngînînd prin văi tăria sună ramul, sună glia. Focuri ard, albastre ruguri. Pomii simt dureri de muguri. Prinși de duhul înverzirii prin

Mocnește copacul. Martie sună. Albinele-n faguri adună și-amestecă învierea ceara și mierea. Nehotărît între două hotare, cu vine trimise

Copilo, pune-ti mânile pe genunchii mei. Eu cred că vesnicia s-a născut la sat. Aici orice gând e mai încet, si inima-ti zvâcneste mai rar, ca si

Sat al meu, ce porți în nume sunetele lacrimei, la chemări adânci de mume în cea noapte te-am ales ca prag de lume și potecă patimei. Spre

Coboară-n lut părinții, rînd pe rînd, în timp ce-n noi mai cresc grădinile. Ei vor să fie rădăcinile, prin cari ne prelungim pe subt

Cel mai adânc dintre doruri e dorul-dor. Acela care n-are amintire și nici speranță, dorul-dor. Pe-un drum ne duce dorul-dor, pe-un drum ce

Unde și când m-am ivit în lumină nu știu, din umbră mă ispitesc singur să cred că lumea e o cântare. Străin zâmbind, vrăjit suind, în mijlocul ei

Spanzurat de aer printre ramuri se framanta in matasa-i un paianjen. Raza lunii l-a trezit din somn. Ce se zbate ? A visat ca raza lunii-i fir

Eram copil. Mi-aduc aminte, culegeam odată trandafiri sălbatici. Aveau atâția ghimpi, dar n-am voit să-i rup. Credeam că-s – muguri – și-au să

Nu ți-aș scrie poate nici acum acest rând, dar cocoși au cântat de trei ori în noapte – și-a trebuit să strig : Doamne, Doamne, de cine m-am

Către cititori Aici e casa mea. Dincolo soarele și grădină cu stupi. Voi treceți pe drum, vă uitați printre gratii de poartă și așteptați să

Vîntul mai ieri întinerea, Cu dragoste pădurile bătînd. Azi apare ostenit în fața mea, Un singur plop, și umbra, frămîntînd. Ieri ornicul

Păpădie, ecumenică floare, după a ta aurie ardoare – pe nescrisele file – anul își hotărește fericitele zile. De un pëan te-nvrednicești, tu,

Presimt: frumoase mâni, cum îmi cuprindeti astazi cu caldura voastra capul plin de visuri, asa îmi veti tinea odata si urna cu cenusa

Cade din tărie luna pe pămînt sub chip de brumă. Zvonul stins prin noapte rece îl auzi, din moarte, mumă? Lung, pe fusul tău de

Pășteam cu alții gâștele-n ariniști. Cu gângurit de aur îmi venea câte-un boboc și îmi prindea cu prietenie-n cioc sfârcul urechii și plopii

Piere in jocul luminilor saltul de-amurg al delfinilor. Valul acoperă numele scrise-n nisipuri, și urmele. Soarele, lacrima Domnului, cade

- Negrule, cireșule, gândul rău te-mprejmuie. Jinduiesc la taine coapte guri sosite-n miez de noapte. Om și păsări, duhuri, fluturi, nu

Subt Ursa Mare, surpat de bureți, neatins de om, neajuns de ereți, bătrîn, bătrîn în imperiu meu bradul bărbos străjuiește mereu. Lichene

O, lume, lume! Aș vrea să te cuprind întreagă În piept, Dogorîtor Să te topesc în sufletul meu cald Cu tot ce ai: Cu munții tăi, Cu

În limpezi depărtări aud din pieptul unui turn cum bate ca o inimă un clopot și-n zvonuri dulci îmi pare că stropi de liniște-mi curg prin vine,

Aramă grea ca vinul - părul, sprîncenele ușor piezișe, o cută vertical pe frunte, vădind trecutul de restriște. Umeri mărunți, suflet de

Chiar și atunci cînd scriu stihuri originale nu fac decît să tălmăcesc. Așa găsesc că e cu cale. Numai astfel stihul are un temei să

C-un zambet indraznet privesc in mine si inima moi prind de mina. Tremerand imi strang comoara la ureche si sscult. Imi pare ca tin in maini

Timp fără patrie: rîu fără ape, secetă-n albie și subt pleoape. Timp fără patrie: inimi învinse, vîrste nerodnice, cugete stinse. Timp fără

Sapă, frate, sapă, sapă, până când vei da de apă. Ctitor fii fântânilor, ce gura, inima ne-adapă. Prinde tu-n adânc izvoare - de subt strat

Livada s-a încins în somn. Din genele-i de stufuri strîng lacrimi de văpaie: licurici. Pe coastă-n vrej de nouri crește luna. Mîni

A cunoaște. A iubi. Înc-o dată, iar și iară, a cunoaște-nseamnă iarnă, a iubi e primăvară. A iubi - aceasta vine tare de departe-n

Intr-un amurg, sunt ani de-atunci, mi-am zgariat staruitor in scoarta unui arbor – numele – cu slove mici, stangace si subtiri. Azi am vazut din

Ajuns-am prin pulberi și miriști unde răzbat fără sfat numai unii. Drumeaguri ades ocolit-am prin liniști după mersul albastru al

…Iar noaptea câteodată-ntunecate gânduri vin Și-mi sug nectarul din potir: Mi-e inima atunci Ca florile cari își deschid Corola numai noaptea,

Intru în munte. O poartă de piatră încet s-a-nchis. Gând, vis și punte mă saltă. Ce vinete lacuri! Ce vreme înaltă! Din ferigă vulpea de aur mă

Umblă mașinile subpămîntești. În nevăzut peste turnuri intercontinentale zvonuri electrice. De pe case antenele pipăie spații cu alte graiuri

Lucian Blaga e mut ca o lebădă. In patria sa zăpada făpturii ține loc de cuvînt. Sufletul lui e în căutare, în mută, seculară căutare, de

Vino să vezi! În tîrzia bogata căldură închis între ziduri cine-ar mai sta? Precum a mai fost, pînă-n cealaltă zare încă o dată tărîmul să

... Iar noaptea câteodat-ntunecate gânduri vin Și-mi sug nectarul din potir: Mi-e inima atunci Ca florile cari își deschid Corola numai noaptea,

De ce-n aprinse dimineți de vară mă simt un picur de dumnezeire pe pământ și-ngenuchez în fața mea ca-n fața unui idol? De ce-ntr-o mare de lumină

Din ce mi-am plămădit nestăvilita nebunie de-a trăi Vîrtejul meu de-avînt și dulcea sete de-a juca, Cînd din pămînt sorb numai fiere?... Cînd

În clipele din urmă, ce-mi vor bate Rar - Cu inima lor obosită, Când Soarta cu genunchii Pe trupul meu învins Neîndurătoare îmi va stoarce Din

Oprește trecerea, Știu că unde nu e moarte nu e nici iubire -, și totuși te rog: oprește, Doamne, ceasornicul cu care ne măsuri destrămarea.

Tremură aceeași apă și frunză la bătăile aceluiași ceas. În ce tărîm și-n ce somn te-ai oprit? Cerească subt ce iarbă-ai rămas? Se revarsă

În spațiu tainic, fără mărturie, mă alesei cândva făptură vie. M-au făurit râzând, cântând, părinții. Ei, țesătorii vieții și ai morții, mi-au

Din virf de munti amurgul sufla cu buze rosii în spuza unor nori si-atita jaraticul ascuns sub valul lor subtire de cenusa. O raza ce vine

O lacrimă Desprinsă dintre genele unei plăpînde amintiri Ce stă ascunsă-n fundul unui suflet Căzu Pe albul unei fragede petale... O rază

Nu vă mirați. Poeții, toți poeții sunt un singur, ne-mpărțit, neîntrerupt popor. Vorbind, sunt muți. Prin evii, ce se nasc și mor, cântând, ei mai

Viori sunt femeile, tremur în palme răsfrânt. Le slăvesc și le cânt pentru sfârșitul de drum ce-l au pe pământ. Lemn moale, lemn sfânt! Viori

lui Ion Pillat După douăzeci de ani trec iarăși pe-aceleași uliți unde-am fost prietenul mic al țărînii din

Vă pierdeți voi unde pribege... Și jalnic a voastră doinire Se stinge ca-n suflet de fată Întâia ascunsă iubire. Se zbuciumă codrul supt

Ne odihnim în iarbă, cu un rest de oboseală în noi, ca sufletul. Printre lacuri de munte stăm și privim. Soarele a asfințit în argintul de

In bolta instelata-mi scald privirea – si stiu ca si eu port in suflet stele multe, multe si cai lactee, minunile-ntunericului. Dar nu le

În seara aceea, cu grave tumulturi în urmă ceva se schimbase nespus, aci-n pământeana epocă, de neguri și humă, și-n megieșe lunare ținuturi, de

Am înțeles păcatul ce apasă peste casa mea ca un mușchi strămoșesc. O, de ce am tălmăcit vremea șizodiile altfel decât baba ce-și topește cânepa

Și anotimpuri, vînt de miazănoapte sau vînt de sud, dacă m-ar căuta, pe-o treaptă m-ar găsi în preajma ta. Și călători, iscoade de departe, și

Eram asa de obosit si sufeream. Eu cred ca sufeream de prea mult suflet. Pe dealuri zorile isi deschideau pleoapele si ochii inrositi de

Spre soare râd! Eu nu-mi am inima în cap, nici creieri n-am în inimă. Sunt beat de lume și-s păgân! Dar oare ar rodi-n ogorul meu atâta râs

O, inima! Mărturisiri afunde ard în ea. Uimit eu mintea mi-o ascut si-n înțelesuri mari zvâcnirea i-o destram. O, inima: nebună, când se

Copilul râde: \"Înțelepciunea și iubirea mea e jocul!\" Tânărul cântă: \"Jocul și-nțelepciunea mea-i iubirea!\" Bătrânul tace: \"Iubirea și

Ființă tu - găsi-voi cîndva cuvenitul sunet de-argint, de foc și ritul unei rostiri egale în veci arderii tale? Al seminției mele cel din

Copil, fragile globuri eu lansam din pai, mărunte lumi închipuind pe cele mari. Subt pomi mărunte lumi, copilă, urmăreai, în aer le spărgeai cu

Lumina ce-o simt năvălindu-mi în piept când te văd, oare nu e un strop din lumina creată în ziua dintâi, din lumina aceea-nsetată adânc de

Greu e totul, timpul, pasul. Grea-i purcederea, popasul. Grele-s pulberea și duhul, greu pe umeri chiar văzduhul. Greul cel mai greu, mai

Pe-un pisc, Sus. Numai noi doi. Asa:cand sunt cu tine ma simt nespus de aproape de cer. Asa de aproape, de-mi pare ca de ti-as striga in zare

Piere zvon subt zariște, talanga în rariște. Vine toamna oilor prin pînzele ploilor. Glas dau ceții, patimii cu frunza lor

Intrat-a o boală în lume, fără obraz, fără nume. Făptură e? Sau numai vânt e? N-are nimenea grai s-o descânte. Bolnav e omul, bolnavă

Îngenunchez în vânt. Mâne oasele au sa-mi cada de pe cruce. Înapoi nici un drum nu mai duce. Îngenunchez în vânt: lânga steaua cea mai trista.

Iubești - când ulciorul de-aramă se umple pe rând, de la sine aproape, de flori si de toamnă, de foc, de-anotimpul din vine. Iubești - când

Umbra unui nor aleargă. Goana ține spre-un străfund. Văi de aur mă îndeamnă cum mi-e felul să-i răspund. Umbra m-a cuprins deodată. Cîte

lui Nichifor Crainic În porturi deschise spre taina marilor ape am cântat cu pescarii, umbre înalte pe maluri, visând

Cu strai de broască-n păr răsai din papură, o undă vrea să te cuprindă si nisipuri prind să fiarbă. Ca dintr-o nevăzută amforă rotundă îti

lui Ioan Breazu Amiaza e dreaptă. Liniștea se rotunjește albastră. Zboruri spre ceruri cresc. Glasuri se irosesc. Ființe

Ai fost cândva, prin primăveri, prin ierni, prin toamne. Al semințiilor și-al regelui David erai. Ai fost cândva, dar unde ești

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii si nu ucid cu mintea tainele, ce le-ntalnesc in calea mea in flori, in ochi, pe buze ori morminte.

Cocoși apocaliptici tot strigă, tot strigă din sate românești. Fântânile nopții deschid ochii și-ascultă întunecatele vești. Păsări ca niște

Pe lună, când ne scăpără-n argintul nopții pocalele de vin ca niște ochi de fiară, ca un surâs amețitor tu-mi răscolești tot furnicarul de

Peste-aceleași arătări și aceleași case clopot de seară aud. Și stau în cruce cu o zi sub cer pierdută. Prin ani subt poduri se depărtează ce

Să mă mai duc la Bocca del Rio, șovăi în drum ori- cît aș iubi-o. Port încă-n gînduri mierea, mirajul, dar fără tine rană-i

Intrat-a noaptea în burg, fără de vamă. Și-i dat să ninigă iar sub ore sure. Tînjesc pe streșinile catedralei medievale duhuri de

De mână-aș prinde timpul ca să-i pipăi pulsul rar de clipe. Ce-o fi acuma pe pământ? Mai curg aceleași stele peste fruntea lui în stoluri și din

Împărății s-au prăbușit. Războaie mari ne-au pustiit. Numai în Lancrăm sub răzor rămas-a firav un izvor. Păduri s-au stins. Și rînd pe

Nu-l mișcă știutele crînguri cu ciutele. Cărarea cu urmele, iezerul, umbrele nu-l cheamă. Copitele sfarmă ispitele. Prin ceață cînd

Ce se preschimbă-n poezie? Numai lucrurile cari s-au stins trecând în amintire. Numai arzătoarea nimicire prin ceea ce cauți într-adins. Numai

”Frumoaso, ti-s ochii asa de negri incat seara cand stau culcat cu capu-n poala ta imi pare ca ochii tai, adancii, sunt izvorul din care tainic

Precum un ulcior pe roata olarilor crești zveltă: ușor subt pavăza larilor. Virtuți pămîntești aduni ca o rodie, mereu

Cremene, bazalt e totul. Blocuri drepte stau în noapte, cu temei. Pe străvechea stradă ca-ntr-o matcă grele curg miresmele de tei. Din

Spune-mi tu, subt curcubeu, Ileană, ești bucuria și norocul meu? Mi-ai căzut în cale ca o geană dintr-o pleoapă a lui Dumnezeu.

În azur se simt întoarceri. Vînăt fum de vreascuri ude S-a întins în tot orașul. Undeva un zbor se-aude. Sus cocorii desfășoară Ieroglife

Stă în codru fără slavă mare pasăre bolnavă. Naltă stă sub cerul mic și n-o vindecă nimic, numai rouă dac-ar bea cu cenușă, scrum de

Fillette, pose tes mains sur mes genoux. Je crois que l’éternité est née dans le village.

Cineva într-o zi te-a luat, Euridike, de mînă ducîndu-te foarte departe prin negura care desparte. În întunericul meu locuiești de-atunci ca

Un vint razlet isi sterge lacrimile reci pe geamuri. Ploua. Tristeti nedeslusite-mi vin, dar toata durerea, ce-o simt, n-o simt in mine, in

Numai pe tine te am trecatorul meu trup Si totusi Flori albe si rosii, eu nu-ti pun pe frunte si-n plete Caci lutul tau slab Mi-e prea stramt

Atâta liniște-i în jur de-mi pare că aud cum se izbesc de geamuri razele de lună. În piept mi s-a trezit un glas străin și-un cântec cântă-n

Prea lungă-i moartea pentru o singură viață. Cuprinsă-n scrum ca jarul încearcă inima să dăinuiască pînă s-a face dimineață. Rugat să fie

Voinicelul de șapte ani se călește lîngă cei bolovani la marginea satului. Ca-n marginea lumii și-a leatului. O șoaptă trece printre oameni

Mă-ntorc de acum ca albina spre stup, cu harul subt aripi cu-amurgul în trup. Pe cumpăna lumii o zi se înclină plină de fapte și fără

Anii se vor lungi încet, încet, cu tot mai mari pași de la oraș la oraș. Mă opresc cu ochii în huma săracă, mi se pare că anii aceștia de

Sonata lunii de Beethoven e înăși luna coborîtă pe pămînt. Așa s-ar crede și așa s-ar zice: luna ce umblă prin păduri, prin rouă-albastră și

Prin ceasul verde-al pădurii otrăvuri uitate adie. Cresc lîngă ochiuri ciudate brînduși cu viață tîrzie. Cîntecul vechi înc-o dată vrea

Numai în arbori inelele anilor mereu se lărgesc. În trupul meu timpul sporește subțire de la o zi mai firav - la alta, subt crugul

Unde esti astazi nu stiu. Vulturii treceau prin Dumnezeu deasupra noastra. Alunec in amintire, e-asa de mult de-atunci. Pe culmile vechi unde

Lîngă sat iată-mă iarăși, prins cu umbrele tovarăș. Regăsescu-mă pe drumul începutului, străbunul. Cîte-s altfel - omul,

Răsăritul e-atât de bogat în povești și-n lumină că-n orele ce se ridică rămânem prea jos totdeauna când vrem să-l slăvim. Apusul de-asemeni

lui Bazil Munteanu De ceasuri, de zile veghez pe-un galben liman portughez. Cu zalele-alăturea drept, cu

Spicele-n lanuri - de dor se-nfioară de moarte, cînd secera lunii pe boltă apare. Ca fetele cată, cu părul de aur, la zeul din zare. O

În limpezi depărtări aud din pieptul unui turn cum bate ca o inimă un clopot si-n zvonuri dulci îmi pare că stropi de liniste îmi curg prin vine,

Petale par scoicile cum cad pe aproapele țărm, ca-ntr-un joc, aduse cu apele. Unda îngroapă-le, valul dezgroapă-le. Zeițe de mare-au

Ca-ntr-o legendă veche și uitată în valea noastră s-a ivit o sfântă. În preajma ei mereu văzduhul cântă. Și umblă zvon că noaptea

Așa-mi spuneam încă ieri, mereu: amintire e numai - a unui ceas care-a fost - orice vis pentru mîne. Lîngă tine nici o lumină, nici o stea,

Ce te miri că-n Cluj, prin soc și nuc, mierla fluieră ca un haiduc? Pune mierla-n glas și cînt ce știe. Fost-a Clujul scaun de

Focul tăcu. E zi de odihnă. Privim din tranșee rețeaua, livada cu flori, și zdrențele-n sîrmă. Simți Paștile-n liniști. Încă o dată cei zece

Pe spate ne-am întins în iarbă: tu și eu. Văzduh topit ca ceara-n arșița de soare curgea de-a lungul peste miriști ca un râu. Tăcere apăsătoare

Din prag un gînd se uită lung. Să-l las în casă? Să-l alung? Cuvînt încearc-a se rosti: Veni-va zi! Veni-va zi! Din veac în slujbă viermii

Limba nu e vorba ce o faci. Singura limbă, limba ta deplină, stăpînă peste taine și lumină, e aceea-n care știi să taci.

Obârșiile-izvoare mă mai leagă. Nu sunt singur. Mi-a crescut pe câmp o floare, unde sunt, să nu fiu singur. Jaruri sfinte, nor fierbinte, trec

Strălucitoare-n poarta raiului stă Eva. Privea cum ranele amurgului se vindecau pe boltă și visătoare mușca din mărul, ce i l-a-ntins ispita

De cînd viața mea te știe, o suferință port mereu: Frumsețea ta-i o poezie pe care n-am făcut-o eu.

Nimic din ale tale nu te mărginește, nici chiar frumsețea ta ce pare față de lume-o dulce limitare. Cu dorul tău începe noima ta, cu părul tău

Ne-om aminti cândva târziu de-această întâmplare simplă, de-această bancă unde stăm tâmplă fierbinte lângă tâmplă. De pe stamine de

O Dumnezeule! Copiii tăi cei mai aleși, copiii Cu suflet rupt din strălucirea ta: Ei nu trăiesc în lumea De tin\' creată Ci-n lumea

Dacă m-aș pierde în toate și-aș rămânea fără nume așa ca o pană căzută din zbor, din aripa pajurei, n-aș mai fi singur pe lume. Dacă de-un

În cumpănă cu tot ce-a fost, pe-o dîră de lumină, înaintăm prin foi, prin aur răvășit, prin brumă fină. În neștire, ici și colo, mînile ne

Salută tu - anul! Răstoarnă-apoi brazda și-ntinde-o visînd pînă-n soare răsare. În palma ta rodul cădea-va deplinul, cum cade la capăt de

Umbra lui Dumnezeu e tot ce vezi, ce-n spațiu se desparte și se-adună, pământ e ea, și prund și undă, un drum cu călătorul

Îți amintești de anul de răscruce? De-atâtea ori a despărțire un ceas de cumpănă ne încerca. Nu fiindcă-am fi voit, ci fiindcă-așa ni se

Lîngă schit miezul nopții găsește făpturi adormite-n picioare. Duhul mușchiului umed umblă prin văgăuni. Din răsărit vin fluturi cît

Ascultam în copilărie basmul ce păstorul mi-l depăna, sporindu-mi negrăita mare mirare lîngă focul de stînă. Ridicînd a joacă jar crud în

Și în deșert se luptă ochii În lacrimi să cuprindă zarea, Căci întuneric mi-i îneacă Și mi se tulbură cărarea. Mi-ești drag-acum, tu,

Mai trecem cîteodat\', purtați de-același gînd, prin curtea unde sarcofage de bazalt în șiruri stau, distanță nobilă păstrînd, subt nalbe, de

Subt pomii scriși cu frunză rară, unde stăturăm eu și tu, zării prin joc de primăvară cum umbra sînilor căzu. O nerăbdare mă pătrunde, să văd,

Purtăm încă în noi, fără izbîndă, visuri, cu libertăți imaginare ne-ngînăm. Mai stau de pază ca în flăcări, stau cu săbii severii plopi pe lîngă

Când prin oraș calci lin pe străzi sămânța ulmilor, și-n mers în adevăruri limpezi crezi - mai e nevoie de vreun vers? Când mușchiul de pădure

Zîmbitoare Pe furiș cînd tu te-apropii, Ștrengărește eu te-aștept cu Ghicitori sau cu vreo glumă: \"Știi ce fac acuma Îngerii în cer?...

Valul mai bate, același. Raza e trează în turn. Cald e nisipul pe plaje, numai puțin dacă scurm. Noaptea-i tîrzie, de august. Orele -

I Muntele Golgota. Întuneric. Un soare mic se vede sîngeriu prin pîclă deasă. Pe-o stîncă șade Lucifer cu aripi de liliac, cu ochii luminoși

Alean și amintiri ce torc, mă-nduplecă să mă întorc spre locul unde umbre, sori, miros tîrziu prepară-n flori. E fiu al toamnei sufletul. Aci

Caut nume - fie-o mie - să-ți arăt ce-mi ești tu mie. Noaptea-mi ești, cînd dormi în casă, inul lunii și mătasă. Ziua, pentru alte

O, vreau să joc cum niciodată n-am jucat! Să nu se simtă Dumnezeu în mine un rob în temniță - încătușat. Pământule, dă-mi aripi: săgeată vreau

Ascultă tu un cuvînt, ascultă ce bănuiesc despre lucruri. Cît țin hotarele ele ne-ncearcă, ne împresoară, ne iscodesc. Sîntem împrejmuiți de

Acolo-n țara nimănui privighitori s-abat prin an și cîntă fără de temei pe munte unde-am stat noi doi, la loc de blestem și alean. Pe

Și ani și luni și iarăși ani nimic nu s-a-nchegat. Fără-ncetare, sub tenebre, marea frămîntîndu-se a cutropit liman și plaje. Și tunete sub

Părere asemenea unui cuvînt scris de-o mînă pe apă ce - încă-naintea citirii - în cercul de unde ne scapă e orice legendă. Dar

Setos iti beau mirasma si-ti cuprind obrajii cu palmele-amindoua, cum cuprinzi în suflet o minune. Ne arde-apropierea, ochi în ochi cum stam. Si

Din caier incalcit de nouri toarce vantul fire lungi de ploaie. Flusturaici fulgi de nea s-ar aseza-n noroi dar cum li-e sila – se ridica

Sînt ca o moară lîngă rîu. Obișnuitu-s-a gîndul să doarmă în mine vîrste de-a rîndul. Sînt ca o moară lîngă rîu, la poalele

A fost cîndva pămîntul nostru străveziu ca apele de munte-n toate ale sale, în sine îngînînd izvodul clar și viu. S-a-ntunecat apoi lăuntric, ca

De pe liman pe golfuri privirea ți-o rotește. E liniște ca-n ziua cînd mă-ntorsei hoțește și ți-am golit de oaspeți viața, pragul,

Îi este pustiului sete de sfinți și de rouă. O mie nouă sute treizeci și nouă! An fără rouă. De semenii noștri, de-așezăminte, de-abia

Mă plimb pe pămînt, enigmă-n cuvînt, făptură în haină, o taină în taină, cînd miez, cînd veșmînt. Mă plimb pe pămînt subt ceruri de

Cântec pentru anul 2000 Vulturul ce roteste sus va fi atunci de mult apus. Langă Sibiu, langă Sibiu, prin lunci numai stejarii vor mai fi si

O oră-ntre abis și umbre la răscruci de veac și teamă, o oră prelungită-n slavă mi te-a dat, ca-n vis, în seamă. Promisă tu, în dar

Pe creasta nopții moara seacă macină lumină-n gol. Lopeți se-nalță și s-apleacă. Războiul după ușă pus țese singur - vezi suveica? Fă o

Nu te-mpotrivi. Tu va trebui să iai această grijă asupra-ți: în poarta la care-am ajuns, trecînd prin această vale să fii straja copilăriei mele. A

Mi-am înfipt călcâiele în stânci. Ca să-mi arate cât mai mulți din aștrii bolții Pământul își apleacă munții-n calea mea ca o cămilă umerii

O, tineri cari umblați printre frumseți, ce fel de tineri sînteți, tineri cîntăreți? V-a părăsit de tot dumnezeirea? Uitarăți cîntecul ce-l

“Viața și istoria ne învață să cultivăm uitarea ca o măsură de conservare a ființei. Uitarea este neîndoios un dar cu care firea a înzestrat în

Pe multe drumuri, pe multe, se-ncearcă gîndul spre tine. O, sfîrșitul acela de zi, peste care căzură grabnice brume ! În grădina mea florile

Lucruri suntem printre lucruri. Aproape suflete suntem, noi doi, prin soartă asemenea tuturor. Lucruri suntem, ce poartă în ele, gânduri ca

Isus grăbea spre sat și gândul îi zbura aiurea: \"În ochii ei era numai păcat Și numai crimă Era în mâna ei și-n strângerea-i fierbinte - Și totuși,

Tristețea renunțării Dum- nezeu o încerca molatec. Și lumea toată o făcu, sieși străin, c-un gest tomnatic. O singură

Iunie este Verde poveste. Iureș sporește. Iarba mai crește. Ziua a șasea, Sîmbăta ierbii. Crește mătasea, N-o calcă cerbii. Cresc

Porumbii-proroci își scaldă aripile înnegrite de funingine în ploile de sus. Eu cânt – semne, semne de plecare sunt. Din orașele

Pe drumuri ce îngînă trăinicia, amurg și ghindă, frunze roșii cad. Ca un haiduc eu umblu prin legendă, prin ciclul vremii mulcom

Fara de numar sunteti fii ai faptei pretutindeni pe drumuri, subt cer si prin case. Numai eu stau aici fara folos, nemernic, Bun doar de-necat in

AMARACIUNEA OCEANULUI. - Raul ar putea sa-si inchipuie ca se revarsa in ocean numai din dorinta sincera si dezinteresata de a-l indulci. GAND SI

Încă un an, o zi, un ceas - și drumuri toate s-au retras de sub picioare, de sub pas. Încă un an și-un vis și-un somn - și-oi fi pe sub

Lilieci țîșneau în slavă cînd ne părăseam lăcașul. Paltinii crescuți în noapte din asfalturi ca din lavă, își împrăștiau

Cocori s-au pornit spre clime de flăcări în țipăt de-abia auzit peste țară. Vîslesc prin înalturi, trași parcă-n țeapă pe-o rază

Ziuă verde. Duh de nuc. Toate drumurile duc unde-i raiul vîntului, dragostei, cuvîntului. Toate drumurile duc către Joia focului, spre

Mă îndemn să fiu și o clipă mai sînt. Undeva pe cîmp a murit fratele vînt. Toamna sîngerează peste un mers bătrîn. Printre umbre

În chip de rune, de veacuri uitate, poart-o semnătură făpturile toate. Slăvitele păsări subt aripi o poartă \'n liturgice zboruri prelungi ca

Castelul e-același în aer și-n apă. Trecutul pe poartă copoii și-i scapă. Crini umblă pe-un drum de căutări jucăușe parcă-și duc în

Catrenele fetei frumoase I Deoarece soarele nu poate să apună făr’ de a-și întoarce privirea după fecioarele cetății, mă-ntreb: de ce-aș fi

Intră în codru, în patria verde. Mai stă o clipă cu mîna în barbă. Gîndește aiurea, la aur, la sînge, și-și face inele din iarbă. Va trebui

Columna, rănită cu spada de-un rege, un dar dobîndise, ce piatra nu-l are: atinsă de-ntîiele raze solare să cînte cîntare-n afară de

Făptură nouă, iată pe frunte întîia lumină te-a uns! Pe noi repede soartă ne mînă - tu fără pas ne-ai ajuns. Făptură de nicăiri

Neguri acopăr cîmpuri și dîmb. Freamătă ulmul, duhul cel strîmb. Cuiburi mai multe-n creste se văd. Semn că-n coroane dat-a

Iubind - ne-ncredințăm că sîntem. Cînd iubim, oricît de-adîncă noapte-ar fi, sîntem în zi, sîntem în tine, Elohim. Sub lumile de aur ale

Jos prin ierburi, printre lemne, uhuit s-aude, semne. Rar un foșnet, rar un murmur. Sus e zodie de gemeni. Toate cîntă pentru semeni. Toate

Noapte întreagă. Dănțuiesc stele în iarbă. Se retrag în pădure și-n peșteri potecile, gornicul nu mai vorbește. Buhe șure s-așază ca urne pe

Cumulii albi prin azururi gîndul ni-l fură de-a pururi. Fii-mi tu pe plaiul din slavă lină și moale otavă. Vezi tu cum anii se sfarmă

Huliți au fost romanii de unii învățați din vremi mai nouă că metafizică n-ar fi creat ca alte glorioase seminții, doar apeducte, colisee,

Pentru Tudorel În cuibul de-argilă, subt streșini, stau puii - ghirlandă de capete. Hei, departe ei cată, departe în landă. Peste cîmp cu

Sunt zilele acuma mereu senine, treze. Sub glii cei duși încearcă surâsul să-și păstreze. Cunoaște-n frunze urbea conversiuni în aur - și

De săptămîni un roșu cerb prigoana și-o întețește. Ciuta-i printre ruguri de corni, zdrobește în copite struguri și piere în făget. S-aude

Arábida - țară ce are de-a pururi un vânt dinspre mare - îți văd iarăși morile-nalte cu aripi, tot alte și alte. Arábida - ce te evocă mai

Neglorioasă e această floare, Făcută din stamine si pistile, Fără de nici o urmă de petale. Dar ce suav miros - de șapte zile M-atrage printre

(luând parte la patimi) Pe gorgane se strecoară o făptură-ncinsă-n sfoară. Chefuiesc pe cântul strunii în cetate căpcăunii. O ființă-n

Viața mea! O clipă de-ar fi fost să ție, am întrerupt cu ea o veșnicie. Și-am ispășit cu suferinți - o mie, Am ispășit cu cîte-o

Pe masă îmi stă, durat din argilă, ulciorul. În rostul ceramic așez uneori, cu roua pe ele, iubitele flori. Prefer trandafirul de

Cu repezi copite de-argint în zori măgărușii bat străzile. Năluci, cari adineaori erau, se dezmint. Pe chei se trezesc sibilinele glasuri.

Un element cu aripi frînte ar vrea aroma să ți-o zvînte. Bălaur ar putea să fie într-un oraș la pîndă vie. Sau poate-un cavaler

Pămîntul e îrourat la ceas de noapte, ochiul meu - totdeauna.

O toamnă va veni cândva târziu, când tu iubito-mi vei cuprinde gâtul tremurând și strâns vei atârna de mine cum atârnă o cunună de flori

Un text și-o melodie e iubita mea, cuvînt acoperit de cîntec, cuvînt ce nu-l pot descifra. Un text ce mi se cîntă e iubita mea. Ghicesc

În holda de grîu ce se coace în vară, subt basmul arborescent, e cu neputință a spune pe ce cale viitorul s-apropie. Dar vine-apăsat ca

O, vreau sa joc, cum niciodata n-am jucat ! Sa nu se simta Dumnezeu in mine un rob in temnita - incatusat. Pamintule, da-mi aripi: sageata vreau

Așa a fost, așa e totdeauna. Aștept cu floarea mea de foc în mîni. Întrerupîndu-mi preamărite săptămîni, puternică-mi răsare luna. În miez

Nu mi-e destul. Și după orișice aș spune: înc-o dată! Orice se-ntîmplă-i ca și cum s-ar întîmpla c-o fată. Ah, nici un rod nu mi-e

Iubito-mbogățește-ți cântărețul, mută-mi cu mâna ta în suflet lacul, și ce mai vezi, văpaia și înghețul, dumbrava, cerbii, trestia și veacul. Cum

La fața stihiei peștii s-adună, cu ochii întorși se uită la lună. Suveici de aur, mici zei de apă, luând sfatul lunii învață să tacă.

Linia vieții mele, printre morminte șerpuind, mi-o dibuiesc, mi-o tâlcuiesc pe jos - din flori, pe sus - din stele. Nu-n palma mea, ci-n

Sufletul s-aplecă soartei, jalea-l bate, nu-l destramă. Vîntu-n apă face-o undă, bucură-te că nu-i rană. Inima se mai framîntă, bîntuită - se

Atitea stele cad în noaptea asta. Demonul noptii tine parca-n mini pamintul si sufla peste-o iasca naprasnic să-l aprinda. In noaptea asta-n care

Cetini negre sună-n urmă, drum mă poartă, chin mă scurmă. Cetini negre sună-n față, ceasul sîngeră prin ceață. Cetini negre îmi

Dac-am trăi-n aceeași casă, în chilii vecine, și n-ai mai trece pe la mine, nu aș putea să fac vreodată saltul în consolare. Și aș crede că

În apropiere e muntele meu, munt iubit. Înconjurat de lucruri bătrâne acoperite cu mușchi din zilele facerii, în seara cu cei șapte sori

Zi și noapte! Ce schimb de spații pentru noi, îngăduit și repetat mereu! Când suntem treji, suntem în lume. Când dormim, dormim în Dumnezeu.

Din strasina curat-a vesniciei cad clipele ca picurii de ploaie. Ascult si sufletul isi zice: Eu am crescut hranit de taina lumii si drumul meu

Decît orișice lumină mult mai rodnică e taina. Dacă vrei visul să-ți țină, peste nud întinde haina. Chiar trecutul să ți-l pui sub pecete.

I HAFIS La început - se știe - stele aveau pe cer cărările cu stîngăcie trase la-ntîmplare: din arcuirea zveltă a sprîncenei

S-aude zbor scurt și zadarnic de gîște peste pajiști reci. Undeva un cîntec se pătrunde de chemări de veci. Un fluier seacă, altul nu

Stelele, ce-i drept, mai sînt deasupra, toate, dar Dumnezeu ne trece sub tăcere. Tenebrele n-au capăt, lumina n-are înviere. Inima mea - e-o

Suflete, prund de păcate, ești nimic și ești de toate. Roata stelelor e-n tine și-o lume de jivine. Ești nimic și ești de toate: aer păsări,

Când orice scut are formă de inimă, nu-i de mirare că-n noi înșine inima pare un scut. Ce aperi în noi cu tăria pietrei peste care-am

Calea aici ce greu se găsește. Nu-i nimenea să te îndrepte. Numai tîrziu, numai o clipă, uitată pe urmă și ea, îți dezvăluie nebănuitele

Spuneți-mi dacă aduce măcar pe departe cu semenii săi. Cînd se răsfață e parcă puțin mai altfel prin toate-ale sale, prin linii, prin unduire,

Ni s-a vorbit bunaoara despre ca expresie a acestui instinct.Ni s-a vorbit despre ca expresii de a aceluiasi instinct.Si ni s-a atras de atatea

Din clima fierbinte a basmului, sfinte irog inorog c-un semn te invoc. Din verde molatic s-aude copita, adînc, păduratic, apari ca

Portatul înaripat mai ține întins un cotor de spadă fără de flăcări. Nu se luptă cu nimeni, dar se simte învins. Pretutindeni pe pajiști și pe

Vînt de inimă amară, Bihorelul suflă-afară. A ajuns prin spini și ruji Fără nume pîn\' la Cluj. Vînt de inimă amară, Bihorelul

Roz trandafir, frumsețea ta nu m-a cruțat. Din drum m-abat și mă răsfir, cînd zmeu - cînd stea - prin ziua și prin soarta ta. Roz trandafir,

Domniță din țară bîrsană, lumină sunt, inimă, rană. Trimite-ți-aș veste să știi veninul cu ce bucurii pe masă-mi se-amestecă-n

Natura-și împlinește ciclul și iarăși de la cap și-l ia. Istoria înaintează pe Via Appia. Astăzi ca și alte dăți înalță apeducte-n

Cînd vine din ceriști, descinde firesc întrupat și nicidecum ca o rară minune. Pe drum, cînd apare, ia chip zburător, de pasăre-om, de-animal

Ai nopți cari ți se-așează grele ca de plumb Pe suflet și pe gânduri și pe visuri și pe vreri,- Nopți negre-n care pieptul îți tresare de furtuni Ce

Vino să ieșim dintre aceste ziduri, de sub arcade ce apasă, din inelul cu-nvechite turnuri, al cetății, din ceața ce pe poduri de metal se

Eu nu ma caiesc, c-am adunat in suflet si noroi- dar ma gandesc la tine, Cu gheare de lumina o dimineata-ti va ucide-odata visul, ca sufletul

Unde ești astăzi, nu știu. Vulturi treceau prin Dumnezeu deasupra noastră. Alunec în amintire, e-așa de mult de-atunci. Pe culmile vechi unde

Nemișcați deodată brazii! Sevele se-așeză-n noapte. Iese liniștea din munte unde locul i-a fost strîmt. Numai undeva-n prăpăstii un izvor

Noapte. Urnirea orelor se-mplinește fără îndemn. Taci - arătătoare se-opresc suspinînd pe ultimul semn. Subt porți ființele somnului intră

Din plîns pustiu și din dureri ți se desprind Fermecătoare visuri, Cu cari încerci să umpli golul lumii tale... Cu mintea mea-nțelegătoare

Fată prea tîrziu născută-n lume, luna loc găsește doar în inimi și pe-alocuri pe morminte. Cu sfială și în treacăt cată-n ape și oglinzi la

Îngăduința ta nu are nume cînd de-ale mele griji și fapte-mi văd. S-ameninți cu avan, ceresc prăpăd nu e-n ființa ta un gînd anume. Nu

E încă în mine greul pietrelor dintre cari m-am ridicat cînd zi s-a făcut. Dragoste, împrumută-mi tu ușurința cu care norii albi umblă-n azur

Printre lucruri cînd umblăm, pe-aproape sau departe, cerul singur cu tăria sa albastră ne urmează pretutindeni, în viață și-n moarte. Da,

Pe lîngă Bastionul Croitorilor, pe strada unde stau alături biserica reformată și alte case cu ogive medievale, o întîmplare se repetă,

Trăim subt greul văzduhului ca pe-un fund adînc de mare. Nici o suferință nu-i așa de mare să nu se preschimbe în cîntare.

Umbra ce-o purtăm pe drum, că-i din soare, că-i din lună, ne-nțeleasă-i ca o rună, scrisă-n piatră de lagună. Să-nsoțească-n lumi

Aprile era moale. Stele calde mai nășteau prin preajmă. Și marea Dumnezeu și-o dibuia. Zărea și muntele și focul. Făpturile purtau în

Mire-te, dezmire-te zilele pădurii, zile ale facerii, zilele răsurii. Mire-te, dezmire-te văile răsurii, cari vădesc miresmele, mândrele și

Un zeu de cântă, cum se-ntâmplă câteodat’, n-atinge doar cu degetele-o liră. El își destramă-n vânt ființa toată. Rând pe rând sub crug albastru

Frunzuliță ram de laur, Ană, umbra mea de aur - drum pe jos și drum pe sus din apusuri te-am adus. Sub pleoape, rosturi - țară - le

Purtăm încă în noi, fără izbândă, visuri, cu libertăți imaginare ne-ngânăm. Mai stau de pază ca în flăcări, stau ca săbii severii plopi pe lângă

Neastâmpărat îți flutură în colțul gurii Biruitor, șiret și jucăuș, Același zâmbet totdeauna... - Dar nu știu, uneori Îl simt cum tremurând mi-aduce

Îl duc de mână prin păduri. Prin țară lăsămîn urma nostră ghicitori. Din când în când ne odihnim în drum. Din vânăta și mocirloasa iarbă melci

Ce arătare! Ah, ce lumină! Stea albă-a căzut în grădină, necăutată, neașteptată: noroc, săgeată, floare și foc. În iarba înaltă, în mare

Cetate de veac, prăsilă de păianjeni verzi subt mușchi și scocuri. - Pe turn, între semnele ceasului, gînditor timpul stă. O vrabie umblă

O muncă de fiecare clipă, de fiecare, îndeplinesc pleoapele. Are nevoie de ea subt zare lumina noastră. S-o săvîrșească de dimineață pîn\'

Cat în sus, în noapte sus, stelele-n pleiadă număr. Sunt o clipă, alta nu-s - semne cerului pe-un umăr. Vînt le iscă, vînt le duce, cineva

Vino să ședem subt pom. Deasupra-i încă veac ceresc. În vântul adevărului, în marea umbr-a mărului, vreau părul să ți-l despletesc să fluture

La obârșie, la izvor nici o apă nu se-ntoarce, decât în chip de nor. La obârșie, la izvor nici un drum nu se-ntoarce decât în chip de dor. O,

A FILOSOFA. - A filosofa inseamna a incerca sa raspunzi cu mijloace supermature la intrebari pe care si le pun copii. DISTINCTIE. - Picurul de

Bucură-te, floarea mărului, bucură-te! Uite în preajmă-ți pulberi de aur ca un nor în aer! Þâșnesc firele ca dintr-un caier de pretutindeni și de

Ușor nu e nici cîntecul. Zi și noapte - nimic nu-i ușor pe pămînt: căci roua e sudoarea privighitorilor ce s-au ostenit toată noaptea

Să ieși pe stradă ți-e dat, dar nu fără griji, ca-n zilele de altădată. La fieștecare pas, la fiece colț, te-ntîmpină: timpul. Ãst timp ce

Frate, o boală învinsă ți se pare orice carte. Dar cel ce ți-a vorbit e în pământ. E în apă. E în vânt. Sau mai departe. Cu foaia aceasta

pentru Dorli Doarme colo în poiată pruncușor fără de tată. Si măicuța, mama lui se tot plânge boului c-a

Pe boltă trei pătrări de lună; Privește-o: Nu-ți pare-o floare mare galben dezvălită, Pe care... vântul... A despoiat-o... de-o petală?

In frunza de cucuta amara imi fluier bucuriile-si-o neinteleasa teama de moarte ma patrunde, cum va privesc pe malul marii de secara, flori de

Langa sat iata-ma iarasi, prins cu umbrele tovarasi. Regasescu-ma pe drumul inceputului, strabunul. Cate-s astfel- omul, leatul! Neschimbat

O voce ieri din adânc s-a-nălțat amară, amară, amară. Îngeri mulți murind și-au lăsat lutul în țară. Un semn de subt cer ieri s-a dat în

Și vine toamna iar\' ca dup-un psalm aminul. Doi suntem gata sa gustăm cu miere-amestecat veninul. Doi suntem gata s-ajutăm brîndușile

Atata liniste-i în jur de-mi pare ca aud cum se izbesc de geamuri razele de luna. In piept mi s-a trezit un glas strain si-un cantec canta-n

La orizont-departe-fulgere fara glas zvacnesc din cand in cand ca niste lungi picioare de paianjen-smulse din trupul care le

Numai pe tine te am trecatorul meu trup si totusi flori albe si rosii, eu nu-ti pun pe frunte si-n plete, caci lutul tau slab mi-e prea strimt

Pe lespezi dacă te-apleci auzi scarabei sărutînd părinteștile luturi, crengile noastre căzute-n adînc, în ținuturi amare și reci. Pe

Cariatide lîngă mare și-arată prin veșmînt junețea. Ca de ivoriu bătrînețea prin luciul marmorei apare. Cariatide din vechime, în

La patruzeci de ani - în așteptare vei umbla ca și-acum printre stele triste și ierburi, la patruzeci de ani sugrumîndu-ți cuvîntul te-i

(în metru safic) Dreaptă, ziua Cumpenei ne surprinde printre roze: în cimitirul unde cîteodată dragostea însorește albele pietre. Calm

Cu lira mea de grindini bîntuită, pătrunsă dureros de-un nor, aș mai putea, în jocul vîrstelor, cu tinerețea ta alături în arenă pe nisipul

Semne verzi subt șovăiri solare ieși, soră, să vezi pe ogor. Popi negri vestind sub pămînturi soarele cu fluiere greierii umblă pînă-n pragul

întru pomenirea lui Rainer Maria Rilke Prietenă, să nu mai rostim zădarnicul sunet cu care-l chemau muritorii! Astăzi, vorbind pentru toți el

Nebunul cetății spre turn privește, călcînd pe coturn. Ce spornic e timpul, ce lin prin noi strecuratul venin! Bang-bang! Cît de bine ar

Iată-ne-n sfârșit la piatra de pe deal. Adânc în noapte ni se-ntinde-mpărăția. Ne-nțelegem doar prin șoapte. În ținutul ce-l adulmeci e orașul

Durerile noastre sunt multe, dar cea mai mare este – să vezi. Să vezi că o noimă-ncepută nu se-mplinește, că sfântul, preexistentul tipar după

Platanii suri și cedrii-n mare semințiile și-adapă. În larguri vinetele brazde se-ntind subt pluguri mari de apă. Văzduh și port, pescari

De veacuri ei își au aci lăcașul, de la începutul cel dintîi, grotești și tîmpi, gușații fără grai. Olari ei sunt, sortiți să-nmoaie și să

Þi se duce, dragă, duce fără voie zvonul, vestea. Vină n-am că-ți sînt de aur drumul, umbra și povestea. Despre tot ce e frumsețe, despre

lui Vasile Băncilă Frunză verde, dragele linele colinele strîng de sus luminile. Ape cîntă largele. Trec pe

Stau răzimat de stâlpul unui templu în ruină... În întuneric Olivi cu părul despletit S-apleacă-n fața tristului altar... ... Și cum

Trecătorule, aceste țărîne și lespezi gîndul tău binecuvinte-le. Ceruri înmormîntate sînt toate mormintele.

Toți morții se duc undeva, fiecare în urmă lăsînd foc, vatră și greier, prag, treaptă și nuc. Răzbat, în cutreier, prin zid, prin

În pîlnia muntelui iezerul netulburat ca un ochi al lumii, ascuns, s-a deschis. Oglindește un zbor prea înalt și ceasul curat ce i-a fost

Într-o zi de basm înalt am plecat cu muzele - să-și vînture sub cer brumat inima și bluzele. Colo sus pe mîndra coamă ele vor să treacă-n

Ca o pulbere de-argint înghețase roua. Brumele s-au născocit - era ziua doua. În dumbrăvi încremeneau stinse-n scrum de vise ca-ntr-o

Mușchiul reavăn, negrul murei ține cumpăna căldurii. Ieși zeiță din sandale - vrerea e-a Măriei-Tale! Și rămîi desculță-n rouă! Tremură

O, aceste frumseți, o, culorile ireductibile, sfinte ca zeii! Printre culori - în văile patriei fluieră Pan. Printre culori - o umbră de

Nedumirit il cauti si dibuind in intuneric i-adulmeci urma-n tine ori in slava lumii, avantul il presimte-n zilele de maine si-n noptile, ce-au

E același, nu-s aceleași. E același unic soare răsărit din munte, gînd. Să se întrupeze-n vale alte umbre sînt la rînd. E același, nu-s

Inima înalt-a unei țări e clopotul ce cîteodată l-auzi din turn, sau altă dată inima adînc-a unei mări. La San-Marc, Belem sau

I Dulcele, ce începu, cîntecul, l-auzi și tu? Într-un lan pe un colnic cîntă singur un voinic. Pe sub zările fierbinți sună secerea

Pustiul: Bolnav, de fierbințeli îi arde fruntea Și trecătoare Vedenii îi apar în creierii de nisip... Pustiul larg se zbate și

Mama,-nimicul-marele! Spaima de marele imi cutremura noapte de noapte gradina. Mama, tu ai fost odat\' mormantul meu. De ce imi e asa de

Lîngă mare zveltele agave înfloresc. Puterea mierei vindecă albinele bolnave, frînte de tăria verii. Multa boală ți-o-mprumută ție care

Cîntă cineva în nori de zi deodată cu zorile. Cine-o fi? Cîntă cineva-n văzduh. E o pasăre? E duh? Numai el o fi, numai el: pămînteanul

Grămezi de frunze-n cercuri. Octomvrie deplin. Răzbat doar anevoie prin foșnirea roșie-a coroanelor surd și dintr-o dată de pe frunțile

Păsări ce-au fost vreodată călătoare fac toamna încercări ca de plecare. Se-ntrec bătând din aripi fără rost; joc amintit dintr-o poveste

Văzui în Pompei acel câne roman. Așa ni-l voiră zeițele sorții - mulaj conservat în materia morții, să nu-l putrezească nici ploaie, nici

Îngheață izvoarele, înțepenesc curgătoarele. Ca cerbii și căprioarele, ca fiara de pădure, iarna, sînt cuprins de spaima că-ngheață

Cînd fiecare celulă de sînge din noi devine o inimă, atuncea sîntem bolnavi. Dar numai iubirea ne-ncearcă-n aasemenea chip. Sîngele meu e

Clădită din nisip, din piatră de nisip, această catedrală dăinuie în vînt. N-o clatină nimic, nici zbucium din pămînt, nici focuri din înalt.

Casele cresc în pădurea de pini albe sau ca șofranul lucind pe coline. Mai potolit oceanul mîngîie locul sorin. Largul priește nălucilor

Ai intrat în tinda marei catedrale s-asculți orga, cu țevi de vînt, furtunoasă cîntînd. Și-auzi pe Dumnezeu prin înălțimi din toate degetele

Cum s-a făcut, nu-i bine să cunoaștem. Știm doar că-n spații și în vis noi ne-ntâlnim mereu aceiași, mereu sub pomul interzis. Așa fu ieri si

Lumea toată e un singur alb. Coboară din înalt moartea petelor. Fulgi de zăpadă zboară-n sus și-n jos. S-ar juca frumos cu genele

Ascult. Adîncul tău ce-amar și ce pustiu, cît de fierbinte, dulce trebuie să fie. În preajma ta, în larg, se stinge tot ce-i viu, doar

Ulcioare-nchipuind s-adape au forme fetele parcă-ntr-adins alcătuite să ne scape. Sunt ca din flăcări, ca din ape. Ulcioare vii, de

Mistuiți de răni lăuntrice ne trecem prin veac. Din când în când ne mai ridicăm ochii spre zăvoaiele raiului, apoi ne-aplecăm capetele în și mai

C-o mare de îndemnuri si de oarbe nazuinti în mine ma-nchin luminii voastre, stelelor si flacari de-adorare îmi ard în ochi, ca-n niste candele

Un sprinten răsărit de soare varsă vin românesc în Murăș - roșu, roșu, roșu. Apăs mai aspru coarnele plugului, plivești mai cu zor

Ceas de cumpănă. Amurg. Vai, toate către soare curg - tărîmul larg și noi cu el. Pe-o lină aurie apă Thule și Orplid, țară după țară, toate trec

În mijlocul dimineții stă taurul neînjugat. Stăpînește un cîmp. Lucește ca o castană proaspăt cojită. Printre coarnele lui soarele vine în

Ascultă pe drumuri de cer, pe înalte, cohorte de păsări sălbatice-n noapte. Ce-ți lasă în urmă? Ce-ți lasă în față? Tomnatic

Om de pădure sînt și-mi place frunza. Dar în pădurea de pini de la Estoril, subt soarele torid, o umbră nu găsești printre lumini, să te

Sînt veșnicii de multe feluri. Lesne nu-i pe toate să le știi. O veșnicie poartă numele Sărutare. Alta se cheamă Uitare. Cunosc o veșnicie

De trei zile luna crește ca un fagure de miere într-un stup. La mînăstire vine-o babă. Zice: \"Stareț purtător de bolți cerești să faci o

Treaz e sufletul, peste fire, numai ziua prin cimitire; treaz, unde drumuri și inimi s-adună, unde mormintele stau împreună ca liniștea după

Văzui cîndva prin munți iberici, ca de lună, aridă curte, stînci și-o dogorîtă vatră, o așezare unde om și floare, piatră își potriveau

Iubită Runa, dragă una, n-am fi crezut că într-o zi, aceasta cu putință-ar fi: c-un strigăt să atingem luna. Nici după drepte mărturii n-am

Când mă privesc într-o fântână mă văd cu-adevărat în zi așa cum sunt și-am fost și-oi fi. Când mă privesc într-o fântână ghicesc în fața mea

Ne ducem prin tomnatice păduri tristețea să ne-o ardem în lumină. Ne amăgesc cu mii de june guri brîndușele ivite pe colină. Și rupem

Te irosești în încordări de arc lîngă roțile mari de oțel. Strivești între degete sînii materiei. Îți sînt de păcură mîinile și afumate

De greul prea lungului joc acum și pleoapa mi-e grea. Mana neagră a visului să mă slujească ar vrea. Albă frumsețe tu, fără

Lângă ape verzi s-adună cărările. Sunt liniști pe-aici, grele și părăsite de om. Taci, câne care-ncerci vântul cu nările, taci. Nu alunga

Eram copil. Mi-aduc aminte, culegeam odata trandafiri salbatici. Aveau atatia ghimpi, dar n-am vrut să-i rup. credeam ca-s muguri- si-au să

Într-o piață veche mi-e popasul. Adast să-mi umplu înc-o dată ceasul privind la o statuie de aramă, rămasă-aci din veacuri de candoare. O

Unde ești, Elohim? Lumea din mînile tale-a zburat ca porumbul lui Noe. Tu poate și astăzi o mai aștepți. Unde ești, Elohim? Umblăm turburați

Cinci semne de exclamație-n șir pentru strigătul inimii puse, crescură în curtea ta plopii. Vîrful lor astăzi ce sus e! Caut în van să

Multă mă miră stea și trup, frunză și lumini ce sînt. Cît e loc și cît e gînd nu-i nimic făr\' de veșmînt. Mînecînd spre traiul

Prin luturi, zgură și putregaiuri prin elemente străbat. Călătorule, aibi încredere-n graiuri cum este al meu. Nu sînt zeu, dar ies

Þin răboj în duh arhaic. Număr ca ciobanul cîte-s albe, cîte-s negre zilele, tot anul. Număr pașii, ai frumoasei, pînă-n pragul

Porumbii mi i-am slobozit să-ncerce pajiștea cerului, dar sfâșiați de vânturi se-ntorc înapoi. Pe vatra corăbiei inima mi-o ngrop subt

Ce gol în toamnă mi-e Sibiul! Printre cîte turnuri sînt aș mîngîia atîtea drumuri, ce-ar fugi de pe pămînt - Aș mîngîia-ntr-un loc o

Un rîu, prin gene, vede marea-n depărtare: \"C-un dor mă port - nu de azi și nici de ieri - un țărm de purpură tivit cu palmieri să am, un

Te întîmpină pretutindeni în căile tale cetăți, arhipelaguri, oceane și flăcări pe culmi. Mîngîi femei cu brațe de lavă în arșița

Sînt ostenit ca drumul și uscat ca praful. Mai sînt izvoare pe pămîntul nostru? Întreb și caut. Frunze-nlătur cu piciorul. Foi ruginite cad,

Semne-ar fi că locuiesc undeva la oraș, într-o stradă cu nume de haiduc de baladă. Dar nu sălășluiesc la oraș, m-ar blestema pîrăul și

M-aplec peste margine : nu știu – e a mării ori a bietului gând ? Sufletul îmi cade în adânc alunecând ca un inel dintr-un deget slăbit de

Cincizeci de ani! Momentul e un munte ce-mparte apele: spre răsărit și spre apus. Răsună văi de aur undeva în urmă și-un scîrțîit de zodii, ca

Ce îmbătrînește în noi că neașteptat ne simțim într-o dimineață doritori să ne-ascundem nume și față? Ce îmbătrînește în noi că-ntr-un

Anul adaugă un inel tulpinii, cînd pomul e încă suleget, cum mirele pune miresei veriga în deget. În jocurile și frumsețea Firii puterea

Amintire Unde esti astazi nu stiu. Vulturii treceau prin Dumnezeu deasupra noastra. Alunec in amintire, e-asa de mult de-atunci. Pe culmile

Foaie udă mătrăgună - picurii prin fagi răsună. Văgăuni și scorburi cască, umbre doar mai vin să pască. Fauni vechi și roșcovani scîncet

Umbre-aruncă ochii lumii peste tine, peste mine, peste fiecare ceas al tău și pe drumurile toate. Să te apere un zeu, numai el dacă mai

Pe marginea Vistulei sămănătorii se uită pierduți în sorburi. O, pe subt ziduri și-n scorburi cîte jivinii și șoapte! Acum o mie de

Umblu-n neștire pe potecă. Prin vale caut muguri, semne. Moștenitor eu sunt al iernii. Mai curge-ngheț pe apa Cernii. Sfarm vreascuri umede,

Mă odihnesc lângă o piatră de hotar; și florile se-nalță-n vârful degetelor mici de la picior - ca să mă vadă. O copilandră mulge-o

Vin din noapte, din miez de pădure: avem un voievod! Spre ziduri sure sar peste prăpăstii în călțuni de poveste. Către cetate frunza

Dragostele mele bune cum le-a măcinat pămîntul! Cum pieiră pe subt iarbă frumusețea și cuvîntul. Dragostele mele rele, cîte au căzut și

Înalți și drepți ca fumuri poveri purtăm pe drumuri. În pașii noștri: soartea. Pe prund de suflet: moartea. Sub zeaua noastră: oasele. În inimă:

Cînd anul nu-ți este prielnic te-ntorci să te-mpaci printre umbre. Undeva în trecut te întîmpină pragul. Cît de aproape una de alta sub

Îngerul, paznicul, când va pleca din lumea aceasta a mea, îngerul ce va lua? Va să ridice cetatea la cer, sau albă etatea mea, încă vie

Pe subt brazi, pe subt bătrînii, licuricii-licurici, creaturile de vară, își aprind fosforescența străvezie, selenară. Printre-atîția

\"Fetele au îndrăgit balaurul\" (Motiv de poveste) Pe cal turnat în oțele Sfîntul Gheorghe

Dăinuind în noi mai mult decît în morminte, pe drumul lor viu strămoșii se uită, subt soare, mereu înainte. Prin bezna fierbinte a

Cu gîndul înnoptat te-am căutat din zori de zi, Dar nu te-am întîlnit... Din clopot cîntă seara peste sat: nu te-am găsit... Cu dorul

De prea mult aur crapă boabele de grîu. Ici-colo stropi de mac și-n lan o fată cu gene lungi ca spicele de orz. Ea strînge cu privirea snopii de

Îmi place să te văd în cuvenitul cadru. Sub, ruginii și roșii, frunzele de viță: în asfințit, cînd lucrurile toate se deăvîrșesc, făcînd un

Stă pe comodă caravela. De ani mai vechi e tot aci. Mi-o-nchipui dintrodat\' mărită. De-un timp e gata a porni. Emblemă are o

Să lași în urmă o iarnă cu viscole, cu tenebre și suferinți, e ușor, o, cît de ușor, cînd în martie auzi, prin frunze uscate, mari

Pe-aici - umblă apa, umblă vîntul, umblă omul printre spini albaștri fără lege crescuți. Aici - umbrindu-mă anii m-au țintuit între legende

În satul meu, în Cîmpul Frumoasei, în preajma turnului, pietrele stau pe subt plopi. E primăvară și pietrele - stau. Unele poartă încă

La tîmple prea de timpuriu cărunt, am fost de față oare pe la răspîntii în zilele cînd zece mii de greci se osteneau spre Trapezunt, venind

Da, negrii din dumbrava africană, ce dragi îmi sînt ei, oamenii de humă! Îi încarnează necurmat sub lună telurică putere

Sînt fapte, vreo cîteva fapte pe care le facem fără izvoade și fără sfat, de la nimeni luînd îndrumare vreodată, fapte de care aproape că nici

Am văzut fapte multe și grele spurcînd lumina și vîntul, datini neînțelese și jocuri de foc prin cetate. Goi, în lacuri verzi ca rugina

Subt o geană de dumbravă sparg mistreții luncile. Cornul sună, cîinii latră, auie speluncile. Vino și tu. Vînătoarea drum deschidă-ne pe

lui Ion Sufletul mi-i treaz întruna. Vede stelele în tindă. Se potrivește-n tot ce este ca-ntr-o magică oglindă. Grav, lunatic, umblă

Amurg fecund, din altă vârstă, amurg fecund de Prier e, precum a fost și altădată, când Leda albă se-nvoise să-ndure-n albul de narcise povara

Cît e noaptea-n lung și-n lat nu s-aude un lătrat. Colo numai dintre spini pîn\' la stelele-n vecini licuricii dau lumini. Licuricii cu

Ziua din urmă. Omule, e-adevărat : din tot ce-a fost, nimic nu s-a schimbat, rotește sus același cer, se-ntinde jos același pământ. Dar un

Spun unei fete: Cu luare-aminte fii printre lumini! Adesea ele dor, și-aproape toate te silesc, făcîndu-ți zi, s-așterni pămîntului o pată

A căzut pe lucruri rouă sau e numai o părere? Poate că le plînge fața de-o lăuntrică durere. Bate-o inima în lucruri? Preajma ocupînd-o-n

Produs al aerului soarele ar fi, al vremuirii, joc al unor pămîntești stihii, așa credea-nțeleptul din Efes. S-ar plămădi solarul trup din

Duhurilor nu le place spațiul nostru cu-atâtea silnicii ce se fac simțite. Duhurile nu se simt la locul lor pe unde buha uhuie înfiorând. Pe unde

Ard lumini ca sorii tineri prin iernatic Tusculum. Amintirile de Vineri mă-nsoțesc încă pe drum. Palma se făcuse cupă jar-viață

Corni vechi se scutură de rod în cimitir. Mi-e sufletul bătrân - deodată cu pământul. Prin gene și frunziș cad stropi de cer - și-un

Tu ești în vară, eu sunt în vară. În vară pornită către sfârșit, pe muche-amândoi la cumpăna apelor. Cu gând ducăuș - mângâi părul

Cîmp alb. Descinde-ntrupat din funingeni un corb. Îl vezi, fetița mea, Ana? In toamna pe-aici se stinge aurie povestea, țîșnea veverița, cădea

Tîrziu. Pe boltă trei pătrari de lună: E ca o floare mare galben-dezvălită Pe care vîntu-a despoiat-o de o petală... Eu trec prin

Arătările stingerii pătrund în stelare grădini. Unul spre altul sorii se-ndeamnă mari și străini. Cercul e tras, umbra s-a înmiit - ultim

Înhămați de cărucioare alături de om cînii mănăstirilor duc lapte-n cetate. O bucurie nouă îi ține în jug și-o rîvnă parcă spre-o luminoasă

Faruri ghicite pe mare dau semn. Viespii se-nchid în cristale de lemn. Se strînge în țărnă de nu știu ce chin, ca o mînă

Când murim, nu facem decât să ne retragem lin în propria noastră umbră. Astfel moare un om, astfel un crin. Absorbindu-ne în ea materia

Pe ape mînecînd, ce le voia rotunde, Columb nu cunoscu nici piedică, nici teamă. Pe-un vînt de-amurg, luat cu nara dreaptă-n seamă, porni spre

Spre soare rid! Eu nu-mi am inima in cap, nici creieri n-am in inima. Sunt beat de lume si-s pagin! Dar oare ar rodi-n ogorul meu atita ris

întruchipare în lut de Romul Ladea Numai despoiată de veșminte să ridici, prietenă, rodia din panerul de-argint, cînd ne bucură prielnică

E moartea-atunci la căpătâiul meu? În miez de noapte, când luna-și varsă peste mine aiurita ei privire, când zbor de lilieci pe fruntea-i

Soarele-n zenit tine cântarul zilei. Cerul se daruieste apelor de jos. Cu ochi cuminti dobitoace în trecere îsi privesc fara de spaima umbra în

Adînc, adînc în inima pămîntului, În roșii vîlvătăi Se mistuiește iadul, În para-i purpurie pîlpăie potop păcate... Adînc, adînc sînt

Mirajul unui dulce fruct îmbracă-un sîmbure amar, ca să ne cadă într-o zi neașteptat în palme - dar. Sorocul creșterii e-n vînt. Copacii

Innombrables vous êtes fils du fait partout sur les chemins, sous le ciel et dans les maisons. Moi seul je reste ici inutile,

Tacerea mi-este duhul - si-ncremenit cum stau si pasnic ca un ascet de piatra, imi pare ca sunt o stalactita intr-o grota uriasa, in care cerul

La vad, un pod de lemn, cu coperișul de șindrilă, lung cît o uliță de sat, se-ntinde peste Mureș. Mal vrea de mal în veci să lege. Astfel țara

Cu alesături de aur timpul curge prin albastru. Jinduiesc la cîte-un astru răsărit ca o ispită peste-amurgul meu de-o clipă, peste basmul în

În ziua șaptea Dumnezeu, din umbra, din otrava nouă-a tuturor dumbrăvilor gustând, se odihni-ndelung. Apoi la ora bufniței cu pas zăbavnic și

Te-ntrebi adesea îndoită care-i tîlcul intrării tale-n sfera mea. Să fii aș vrea nemulțumită de răspunsul pe care apa-n murmur ți-l va

Aici e casa mea. Dincolo soarele si gradina cu stupi. Voi treceti pe drum, va uitati printre gratii de poarta si asteptati să vorbesc. -- De unde

Un cer senin de amplu iunie prin veac și-a-nființat azurul neființei în cestălalt tărîm, al suferinței, și cată-n ceas a fi durerii mele -

Din dulcele chin, din amara plăcere ce între moarte ne poartă și înviere, din voluptățile nopții, din calda împărăție, o umbră-ți

Furtună se vestea pe dealuri. Toată noaptea de luni spre marți la orizont s-a adunat. Munții de nori, amenințîndu-ne din partea de sud,

Prin lumea poveștilor zumzetul veștilor. Prin murmurul mărilor plînsetul țărilor. Prin lumea aievelor cîntecul Evelor. Prin vuietul

Vite rosii, vite verzi sugruma casele-n lastari salbatici si vanjosi-asemenea unor plopi ce-si strang in brate prada. Soarele in rasarit-de

Acoperit de frunze vestede pe-o stinca zace Pan. E orb si batrin. Pleoapele-i sunt cremene, zadarnic cearc-a mai clipi, caci ochii-i s-au inchis

O viață-ntreagă, visînd, am scris despre oameni. Cînd mă trezeam uneori, îmi dam seama c-am scris balade și cărți și povești despre

Domnița din basmul acelei cetăți într-o zi m-a-ntrebat: \"Tu știi - ah, tu nu știi - cine-a fost Uta?\" Amurg, mult mai vechi decît zilnicul

Saltă mînzul în joc, saltă-n ocolul bătut. Ca puii de lebădă - negru era. Ca ogorul. În curînd va fi alb cum e norul. Sub pavăza Sfintei

Întruchipată în aur de sculptorul C. Brâncuși În vîntul de nimeni stîrnit hieratic Orionul te

Când sarpele intinse Evei marul, îi vorbi c-un glas ce rasuna de printre frunze ca un clopot de argint. Dar s-a intamplat ca-i mai sopti apoi si

De câte ori lovești pe-un trecător în față, țâșnește sânge din obrajii unui înger în cer. De câte ori arunci o întrebare nedreaptă dincolo

Toate stau la locul lor, stă păianjenul în plasă ca-ntr-o lume de mătasă. Nu-l încearcă nici un dor din ocolul lui să iasă. Toate stau la

Sub piscuri mari, în munte, o căldare de bazalt. Un pas, și-apoi abrupt - tărîmul celălalt. O amintire stranie și fără de întreruperi îmi

O înviere e pretutindeni, pe drum și-n lumina deșteaptă. Ochii mi se deschid umezi, și sunt împăcat ca fântânile din imperiul

Cu purități de obîrșii și cu arome de povești în mine vii ca să domnești. În mine ești și vei domni ca-ntr-un imperiu un vînt aducător

...Și totuși s-a-ntîmplat... și-ți surîdea în față bucuria De-a te vedea învinsă... Cum ne-adînceam în umbrele de noapte Ale castanilor cu

O, haine! În voi se va adăposti De mîne încolo un schelet - Și nimenea nu va mai rîde-n urma lui, Cînd tremurînd își va purta

Siflete, prund de pacate, esti nimic si esti de toate. Roata stelelor e-n tine si o lume de jivine. Esti nimic si esti de toate: aer, pasari

Suflet și grai, vatră de trai, darul ce-l dai, mândra ce ai, praguri de rai.

Egal visînd, feștila candelei, infimă, vagă, în colțul ei se ține de cuvînt, pînă la termenul combustiunii după măsura mult mai largă a unui

Spânzurat de aer printre ramuri se frământă în mătasa-i un paianjen. Raza lunii l-a trezit din somn. Ce se zbate? A visat că raza lunii-i fir

Cand izgonit din cuibul vesniciei intaiul om trecea uimit si-ngandurat prin codri ori pe campuri, il chinuiau mustrandu-l lumina, zarea, norii –

În noapte sori bătrîni se-ntorc spre obîrșia lor niciodată uitată. Singurătatea mea răsună prin satul cu coperișele negre. Dacă ai fi cu

Dactilografă, danț silnic al mînilor pe flori albe de metal - orașul huruie din o mie de străzi o - fără sfîrșit. Casele stau oarbe cu o mie

Un strigăt în noapte pe bulevard: grilu! Din cîmp vînzătorul intrat-a-n oraș pe-un măgar, cu greieri în păr și pe brațe, ieșiți din corfele

Dragă-mi este dragostea bîntuită de sprîncene, de sprîncene pămîntene, lungi, pieziș-răsăritene. Dragă-mi este dragostea, soarele din an în

Despre tine și otravă, despre slavă și albine, scriu în rune de poveste, căci ce este nu se spune. E mai vie născocirea cînd iubirea o

Zorind zărești prin gene tovarăși fără popas, în curînd buciumă de intrare în șetră, în fîntînile negre de păcură și-n morile albe ce

Suflete, prund de păcate, ești nimic și ești de toate. Roata stelelor e-n tine și o lume de jivine. Ești nimic și ești de toate: aer, păsări

În străinătate-mi, pămîntean în lacrimi, stau de veghe lîngă vatra mea de patimi. Suflet prăbușit în humă ca în perne - nici o veste - de

Azi trăiești în legenda ta cum ai trăit în câmpuri și în sat. Mi-aduc așa de bine aminte de mânile tale grele ca tăvălugul cu care pecetluiau

Sfârșise lupta. Când? Când s-a-ntâmplat? Că sta balaurul cu solzii-mprăștiați prin spini. Mi-aduc aminte: calm pe umeri îmi cădea, adusă rar,

Pămîntul mai poartă în huma neștearsă chipuri de-argilă, istorie arsă. Sub lespede moartă: ulcioare, femei, si urne și idoli, și vetre

Munții s-au făcut când norii de la început s-au dezbrăcat de greul plumb, de greul lut. Munții s-au făcut când norii, dorind să fie călători

Avem același nume, tu și eu, că-i iarnă sau că-i primăvară ne cheamă azi pe toți la fel: Ion fără de țară. Cînd rîde cineva pustiu în casă

Plecară iarăși voievozii daci spre miazănoapte, de unde ne veniră, cu oile și cu bourii. Și ceilalți, cari din răsărit sosiră cu arapi și cu

Iată-amurguri, iată stele. Pe măsură ce le văd lucrurile-s ale mele. Lucurile-s ale mele. Sînt stăpîn al lor și domn. Pierd o lume cînd

Cu chiotele-ti de lumina si cu-adancul ochilor de mare, cu urmele in lut ce ti le lasa nenumaratele fecioare cutremurate-n clipa asta de-un

Pe câmp o moale căldură mă urmărește statornic. Miriști cutreier, destinderi mă-ntâmpină în fum de arsură. Pe jilavul petic de humă fluturi albi

întru pomenirea lui Rainer Maria Rilke Prietenă, să nu mai rostim zădarnicul sunet cu care-l chemau muritorii! Astăzi, vorbind pentru toți el nu are

(8 noiembrie) Iubito,-mbogățește-ți cîntărețul, mută-mi cu mîna ta în suflet lacul, și ce mai vezi, văpaia și înghețul, dumbrava, cerbii,

O durere totdeauna mi-a fost singurătatea ta ascunsă, Dumnezeule, dar ce era să fac? Când eram copil mă jucam cu tine si-n închipuire te desfăceam

De întrebări ce mă frămîntă îmi limpezesc suflet și frunte pe lîngă porumbarul cu făpturi mărunte cari gînguresc și nu cuvîntă. Albă

Drumurile pe cari nu le umblăm, drumurile ce rămân în noi, ne duc și ele, fără număr, undeva. Cuvintele pe care nu le rostim, cuvintele ce rămân

Sfios unicornul s-abate la mal, privește în larg, spre cea zare, cel val. S-ar da înapoi cînd unda l-ajunge, dar taina cu pinteni de-argint îl

Nu crede tu vîntului, bătrînului foc călător, cînd cîntă pe cale că doruri el n-are pe fața pămîntului. Ia seama mai bine la faptele

În noapte asta lungă, fără sfârșit, o femeie umblă subt cerul apropiat. Ea întelege mai puțin decât oricine minunea ce s-a-ntâmplat. Aude sori

Stea care subt carul cel mare abia licărești nedumerită-ntre șapte lumini, a cui stea ești? Ești steaua lui Verde-mpărat - duhul nemîntuit? Ce

Am căutat mereu umbra genelor pe un obraz. Am căutat-o prin geografia răsăritenelor și apusenelor basme. Și n-am găsit-o. Numai tîrziu am

DISCOBOLUL. - Discul solar se vede încă înainte de a răsări. Discul solar se vede câtva timp și după ce apune. Fizica lămurește perfect acest

Voi sunteți patru, nu mai mulți; voi cei din urmă prieteni. E plină Luna sus și e de aur. N-ar fi drept să n-o privim, când între noi

Frumoasă-i ursitoarea mea, Frumoasă ca o zână din povești... Și ochii ei sunt mari și limpezi, Și ochii ei sunt o minune... Dar vai - de-ncerc să-mi

Nu-mi presimti tu nebunia cand auzi cum murmura viata-n mine ca un izvor navalnic intr-o pestera rasunatoare? Nu-mi presimti vapaia cand in

Când clopotul bate cu glasul Prea-Dreptului, turnul ne-nvață: Mergând în viață purtați-vă inima la înălțimea mândră a pieptului.

Sancho, vezi tu cum ne duce un noroc prin țări de piatră ? Caldă-i noaptea ca o vatră. Și-am trecut de rea răscruce. Sancho, vezi în zare

De unde vine oboseala anului? Din rîul cu ape obosite de mori, din vîntul cu duhul ostenit de flori, din suferința învîrtită-n inimi de-atîtea

Făpturi în umbra anului apun și drumuri, fapte cad în neființă. Sînt, totuși, înc-atîtea cu putință! Din destrămări și negură m-adun. În

Prin locul acesta când treci seara pe cărăruile nimănui, pe pietrele albe și negre urechea pe rând să ți-o pui. Ca în clepsidre prin

SUGESTIE PENTRU PORTRETIȘTI. - Orice om care duce o viață publică trebuie portretat ca un actor; adică - cu masca în mână. CLASICISM ȘI ROMANTISM.

Octomvrie cu înc-o bucurie prin neguri să mă-ntîmpine ar vrea, să mai aud odat\' pe cale ghinda pocnind din cînd în cînd sub talpa ta. Vine

Socot că orice frumsețe prilej de amăgire statornică este. Te ispitește. Vrea-n stăpânire s-o iei. Deși e departe de tine ca o poveste. Orice

Spre diminețile tale rîd, soare vechi, soare nou. Paseri aprinse se zbat prin văzduh. Cine mă cheamă, cine m-alungă? A-la-la!

Uite, cîntă ciocîrlia! Pură ca entelehia din sămînță și din muguri, te ridică, vino, Lia! Să se vadă sîni ca struguri. Să se vadă ce se

Pelerini prin Indii sînt. Ei trec rîuri, codri, munte, și se fac ei înșiși punte, cînd o țin spre locul sfînt. Se adună norii, marea, ca să-i

Îngropat în spice un fecior de sat se întrece-n sănătate cu macii câmpului, cu paserile verii. Îl văd din spate: din tăria brațelor lui

Ziua cîteodată, uneori și noaptea, venind din occident spre țara dimineții, prin mine numele meu trece. Pe unde largi, bătînd eterul, prin

Pe spate ne-am întins în iarbă: tu și eu. Văzduh topit ca ceara-n arșița de soare curgea de-a lungul peste miriști ca un râu. Tăcere apăsătoare

Noapte întreagă. Dănțuiesc stele în iarbă. Se retrag în pădure și-n peșteri potecile, gornicul nu mai vorbește. Buhe sure s-așază ca urne pe

INDIFERENÞA NATURII. - Într-un universal naufragiu - planeta Saturn nici gând n-ar avea să ne arunce colacul de salvare. SHAKESPEARE. - În piesele

Caut, nu știu ce caut. Caut un cer trecut, ajunul apus. Cât de-aplecată e fruntea menită-nălțărilor altădată! Caut, nu știu ce caut.

Ce ne va ține totdeauna tineri ? Adu o jertfă zi cu zi zeiței mari, păgînei Vineri ! Hrănește cald, oricare-ar fi, un vis ce nu se va-mplini !

Atita liniste-i in jur de-mi pare ca aud cum se izbesc de geamuri razele de luna. In piept mi s-a trezit un glas strain si-un cantec canta-n

Tîlcul florilor nu-i rodul, Tîlcul morții nu e glodul, Tîlcul flacării nu-i fumul, Tîlcul vetrei nu e scrumul, Tîlcul frunzei nu e umbra, Tîlcul

Calea lactee abia ghicită se pierde scrisă în noapte fierbinte și calmă, ca linia vieții runic săpată într-o imensă zăbavnică palmă. Pașnic ca

Frumoaso, ti-s ochii-asa de negri incit seara când stau culcat cu capu-n poala ta îmi pare ca ochii tai, adinci, sunt izvorul din care tainic

Murind zeii își lasă în urma lor templele, precum melcii căsuliile goale. Pentru mii de ani, pentru vremi fără capăt ei și le lasă, spre

Aurie, noua seminție de albine stă să roiască. Patria le alungă. Gura acestei coșnițe e doldora de zumzet. În orice clipă va să-nceapă

Visător cu degele-i lungi pătrunde vântul printre ramuri și pe fire de păianjen cântă bietul ca pe-o harfă. Albi pe fruntea ta-și deschid

Noapte. Subt sfere, subt marile, monadele dorm. Lumi comprimate, lacrimi fără de sunet în spațiu, monadele dorm. Mișcarea lor - lauda somnului.

În vîntul de nimeni stîrnit hieratic Orionul te binecuvîntă, lăcrimîndu-și deasupra ta geometria înaltă și sfîntă. Ai trăit cîndva în funduri

Mă rogi c-un surîs și cu dulce cuvînt rost să fac de semințe, de rarele, pentru Eutopia, mîndra grădină, în preajma căreia fulgere rodnice

Eu nu ma caiesc c-am adunat in suflet si noroi - dar ma gandesc la tine. Cu gheare de lumina o dimineata-ti va ucide-odata visul ca

AFORISMUL- Când formulezi un aforism, trebuie să-l aduci în situația de a refuza orice adaos. Un aforism trebuie să fie ceva canonic, încheiat, ca

E moarte-atunci la capataiul meu? In miez de noapte, cand luna-si revarsa peste mine aiurita ei privire, cand zbor de lilieci pe fruntea-i

Prin vegherile noastre - site de in - vremea se cerne, și-o pulbere albă pe tâmple s-așază. Aurorele încă se mai aprind, și-așteptăm. Așteptăm o

Se odihnește subt prunii bisericii, adulmecă arhaicul vînt. O fată i-a pus ieri în brațe un crin. Va mai trece printr-o mie de sate. I se

Pe-un stâlp Dumnezeu se coboară în chip de porumb - și micile cruci de lemn par o ceată de copii buni, ce se joacă-n nisip. Spini

Târziu, pe la ceasul amărăciunii, când am văzut că-n zadar cuvintele toate mi le-am rostit, că până la tine-nțelesul lor n-a mai ajuns, în

Prietene crescut la oras fara mila, ca florile in fereastra, prietene care inca niciodata n-ai vazut camp si soare jucand subt peri

Cu fruntea aplecată și învinsă omul descopere cuvânt de mângâiere-n țărână: \"o pământ, pământ!\" Pământ, tu stea mereu atinsă!

Adânc subt bătrânele verzile zodii - se trag zăvoarele, se-nchid fântânile. Așează-ți în cruce gândul și mânile. Stele curgând ne spala

Cântăreti bolnavi Purtăm fără lacrimi o boală în strune si mergem de-a pururi spre soare-apune. Ni-e sufletul spadă de foc stinsă-n

Pomi suferind de gălbinare ne ies în drum. O minune e câteodată boala. Pătrunse de duh, fetele-si lungesc ceara, dar nimeni nu mai caută

Prin toate erele ce prund fierbinte, turmentat! Subt toate sferele se zămislește nencetat. Prin toate erele răsfăț și crini, vis

Popas în iarbă de neuitat. C-o sărutare, pe-a vieții măsură, îmi stingi în gură toate numele ce din alean ți-am dat. Pornim pe urmă iar ca

I Pan Câtre Nimfă Cu strai de broască-n păr răsai din papură, o undă vrea să te cuprindă si nisipuri prind să fiarbă. Ca dintr-o nevăzută

În noapte undeva mai e tot ce-a fost și nu mai e, ce s-a mutat, ce s-a pierdut din timpul viu în timpul mut. In Hades e - tot ce-a trecut Din

Lumina ce-o simt navalindu-mi în piept când te vad, oare nu e un strop din lumina creata în ziua dintai, din lumina aceea-nsetata adânc de

Atâția dintre semeni nu prea știu ce să înceapă-n zori cu suferința. Ei nu-și dau seama nici spre seară de prilejul chemat să-nalțe mersul,

„În iubire nimeni, nimeni nu-și ține cuvântul. Veșnic strâns îmbrățișat te-a ținea numai pământul.” Astfel cântă sfâșiat lângă mine

Copilul râde: „Înțelepciunea și iubirea mea e jocul!” Tânărul cântă: „Jocul și-nțelepciunea mea-i iubirea!” Bătrânul tace: „Iubirea și jocul meu

Pietre-n cale, mereu pietre. Nime-n beznă nu mă-ndreaptă. Pîn\' la tine nici o piatră nu mai vrea să-mi fie treaptă. Pietre sunt și iarăși

Pe dealuri se-nalță solare podgorii albastre și sonde. Râuri spre alte seminții duc slava bucatelor blonde. Þara și-a-mpins hotarele

Lumini scapate din cuptor se zbat intre pereti. Si trupul moale ca de in curat si parul ti l-ai uns peste-o cadelnita-n tamaie, fir de fir, ca sa

Frumusețea ca și zborul și iubirea de cenușe-și leagă firea. De-i ștergi fluturelui praful, nici o boare - nici o vrajă nu-l vor face să mai

Ard mulcom lumânările de ceară în sfeșnice. Un tâlc s-alege sibilin prin umbrele veșnice. Pe vetre și în capiște s-ațâță jeraticul. S-aprinde ambra

În fabula verde și caldă-a naturii tu crengi ai, iubito, nu brațe, și muguri îmbii, cu mlădițele prinzi. Descinzi dintr-un basm vegetal, al

Veniti lângă mine, tovarăsi! E toamnă, se coace pelinul în boabe de struguri si-n guse de viperi veninul. C-un chiot vreau astăzi să-nchin în

Arendas al stelelor, stravechile zodii mi le-am pierdut. Viata cu sange si cu povesti din maini mi-a scapat. Cine ma-ndruma pe apa? Cine ma

De prea mult aur crapa boabele de grau. Ici-colo rosii stropi de mac si-n lan o fata cu gene lungi ca spicele de orz. Ea stange cu privirea

Tîrziu, pe la ceasul amărăciunii, cînd am văzut că-n zadar cuvintele toate mi le-am rostit, că pînă la tine-nțelesul lor n-a mai ajuns, în

Arbori cu crengi tăgăduitor aplecate fac scoarță în jurul unui lăuntric suspin. Pe toate potecile zilei cu surâs tomnatic Cristoși înalți pe

Un vant de seara aprins saruta cerul la apus si-i scoate ruji de sange pe obraji. Trantit in iarba rup cu dintii- gandind aiurea-mugurii unui

Plăcut e somnul lângă o apă ce curge, lângă apa ce vede totul, dar amintiri nu are. Plăcut e somnul în care uiți de tine ca de-un cuvânt. Somnul

Tinere care mergi prin iarba schitului meu, mai este mult pân-apune soarele? Vreau să-mi dau sufletul deodată cu șerpii striviți în zori de

Din părul tău Intelepciunea unui mag mi-a povestit odata de-un val prin care nu putem strabate cu privirea, paienjenis ce-ascunde pretutindeni

Mugurii Un vant de seara aprins saruta cerul la apus si-i scoate ruji de sange pe obraji. Trantit in iarba rup cu dintii- gandind

Mamă, - nimicul - marele! Spaima de marele îmi cutremură noapte de noapte grădina. Mamă, tu ai fost odat\' mormîntul meu. De ce îmi e așa de teamă

Negrăit de încete sunt toate întâmplările, cu osebire primăverile vin foarte pe îndelete. Și prea încete, prea încete sunt toate

Purtăm fără lacrimi o boală în strune și mergem de-a pururi spre soare-apune. Ni-e sufletul spadă de foc stinsă-n teacă. Ah, iarăși și

Intelepciunea unui mag mi-a povestit odata de-un val prin care nu putem strabate cu privirea, paienjenis ce-ascunde pretutindeni firea, de nu

Umblăm pe câmp fără popas sub zodii prin târziul ceas. Hotare, veac, tărâm s-au șters. Mai suntem noi și-un univers. Pierdem în noapte, rând pe

Din cer a venit un cântec de lebădă. Îl aud fecioarele ce umblă cu frumuseți desculțe peste muguri. Și pretutindeni îl aud eu și tu. Călugării

Un fulger nu trăiește singur, in lumina sa, decît o clipă, cît îi ține drumul din nor pînă-n copacul dorit, cu care se unește. Și poezia

O pereche de pițigoi ocolind spinii și-au făcut cuib în cutia de scrisori, la poarta grădinii. Că-i ploaie, că-i senin, nici un semn, nici o

Spune-o-ncet, n-o spune tare. Iată-aceștia suntem noi. Când e singur fiecare, sufletele nu-s în noi. Stăm alături, eu și tu? Sufletele noastre

Tinere care mergi prin iarba schitului meu, mai este mult pân-apune soarele? Vreau să-mi dau sufletul deodată cu șerpii striviți în zori de

Umblăm pe cîmp fără popas sub zodii prin tîrziul ceas. Hotare, veac, tărîm s-au șters. Mai suntem noi și-un univers. Pierdem în noapte, rînd pe

Dorul Setos iti beau mirasma si-ti cuprind obrajii cu palmele-amindoua, cum cuprinzi în suflet o minune. Ne arde-apropierea, ochi în ochi cum

Din cer a venit un cântec de lebada. Il aud fecioarele ce umbla cu frumuseti desculte peste muguri. Si pretutindeni îl aud eu si tu. Calugarii

Ghimpii Eram copil. Mi-aduc aminte, culegeam odata trandafiri salbatici. Aveau atatia ghimpi, dar n-am vrut să-i rup. credeam ca-s

Spre soare râd! Eu nu-mi am inima în cap, nici creieri n-am în inimă. Sunt beat de lume și-s pagân! Dar oare ar rodi-n ogorul meu atâta râs

Noi si pământul Atitea stele cad în noaptea asta. Demonul noptii tine parca-n mini pamintul si sufla peste-o iasca naprasnic să-l aprinda. In

Iubind –ne-ncredințăm că suntem. Când iubim, oricât de-adâncă noapte-ar fi, suntem în zi, suntem în tine, Elohim. Sub luminile de aur ale

În fabula verde și caldă-a naturii tu crengi ai, iubito, nu brațe, și muguri îmbii, cu mlădițele prinzi. Descinzi dintr-un basm vegetal, al

În ceasul acela pe-a muntelui coamă - unde-adăstarăm sub brazi, nimiciți de arzîndul albastru din clara preziuă de toamnă - tu adormiseși

Atâtea stele cad în noaptea asta. Demonul nopții ține parcă-n mâini pământul si suflă peste el scântei ca peste-o iască năpraznic să-l

A căzut pe lucruri rouă sau e numai o părere? Poate că le plânge fața de-o lăuntrică durere. Bate-o inimă în lucruri? Preajma ocupând-o-n

Tremură aceeași apă și frunză la bătăile aceluiași ceas. În ce tărîm și-n ce somn te-ai oprit? Cerească subt ce iarbă-ai rămas? Se

Nu-mi presimți? Nu-mi presimți tu nebunia când auzi cum murmură viața-n mine ca un izvor năvalnic într-o peșteră răsunătoare? Nu-mi presimți

Izvorul noptii Frumoaso, ti-s ochii-asa de negri incit seara când stau culcat cu capu-n poala ta îmi pare ca ochii tai, adinci, sunt

Tăcerea mi-este duhul - si-ncremenit cum stau si pasnic ca un ascet de piatră, îmi pare că sunt o stalactită într-o grotă uriasă, în care cerul

Iubești - când ulciorul de-aramă se umple pe rând, de la sine aproape, de flori și de toamnă, de foc, de-anotimpul din vine. Iubești - când

Când șarpele întinse Evei mărul, îi vorbi c-un glas ce răsună de printre frunze ca un clopot de argint. Dar s-a întâmplat că-i mai șopti apoi și

Purtăm fără lacrimi o boală în strune si mergem de-a pururi spre soare-apune. Ni-e sufletul spadă de foc stinsă-n teacă.

Ființă tu – găsi-voi cândva cuvenitul sunet de-argint, de foc, și ritul unei rostiri egale în veci arderii tale? Al seminției mele cel din urmă

Lucian Blaga e mut ca o lebădă. În patria sa zăpada făpturii ține loc de cuvânt. Sufletul lui e în căutare în muta, seculara căutare de

Cum s-a făcut, nu-i bine să cunoaștem. Știm doar că-n spații și în vis noi ne-ntâlnim mereu aceiași, mereu sub pomul interzis. Așa fu ieri și fi-va

Un vânt răzleț își șterge lacrimile reci pe geamuri. Plouă. Tristeți nedeslușite-mi vin, dar toată durerea, ce-o simt n-o simt în mine, în

Tremură aceeași apă și frunză la bătăile aceluiași ceas. În ce tărîm și-n ce somn te-ai oprit? Cerească subt ce iarbă-ai rămas? Se

În lan De prea mult aur crapa boabele de griu. Ici-colo stropi de mac si-n lan o fata cu gene lungi ca spicele de orz. Ea stringe cu

O, vreau să joc, cum niciodată n-am jucat! Să nu se simtă Dumnezeu în mine un rob în temniță -încătușat. Pământule, dă-mi aripi: săgeată

A cunoaște. A iubi. Înc-o dată, iar și iară, A cunoaște-nseamnă iarnă, A iubi e primăvară. A iubi – aceasta vine tare de departe-n mine. A

Eva Când sarpele intinse Evei marul, îi vorbi c-un glas ce rasuna de printre frunze ca un clopot de argint. Dar s-a intamplat ca-i mai sopti

Un vant razlet isi sterge lacrimile reci de geamuri Ploua... Tristeti nebanuite-mi vin Dar toata durerea ce-o simt N-o simt in inima, in

Tinere care mergi prin iarba schitului meu, mai este mult pân-apune soarele? Vreau să-mi dau sufletul deodată cu șerpii striviți în zori de

Pe drumuri ce îngână trăincia, amurg și ghindă, frunze roșii ce cad. Ca un haiduc eu umblu prin legendă, prin ciclul vremii mulcom

Piere in jocul luminilor saltul de-amurg al delfinilor. Valul acopere numele scrise-n nisipuri, si urmele. Soarele, lacrima Domnului, cade

Eu nu mă căiesc c-am adunat în suflet și noroi! - dar mă gândesc la tine. Cu gheare de lumină o dimineață-ți va ucide-odată visul că sufletul

Când șarpele întinse Evei mărul, îi vorbi c-un glas ce răsuna de printre frunze ca un clopoțel de-argint. Dar s-a întâmplat că-i mai șopti

Un fulger nu traieste singur, in lumina sa, decat o clipa, cat il tine drumul din nor pana-n copacul dorit, cu care se uneste. Si poezia este -

Unde ești astăzi nu știu. Vulturii treceau prin Dumnezeu deasupra noastră. Alunec în amintire, e-așa de mult de-atunci. Pe culmile vechi unde

Sat al meu ce porti in nume sunetele lacrimei, la chemari adanci de mume in cea noapte te-am ales ca prag de lume si poteca patimei. Spre

* Limba nu e vorba ce o faci. Singura limbă, limba ta deplină, stăpână peste taine și lumină, e-aceea-n care știi să taci.

Nu-mi presimti tu nebunia cand auzi cum murmura vieata-n mine ca un izvor navalnic intr-o pestera rasunatoare? Nu-mi presimti vapaia cand in

ati-mi un trup, voi muntilor Numai pe tine te am, trecătorul meu trup, si totusi flori albe si rosii eu nu-ti pun pe frunte si-n plete, căci

Umbre-aruncă ochii lumii peste tine, peste mine, peste fiecare ceas al tău și pe drumurile toate. Să te apere un zeu, numai el dacă mai

Purtăm fără lacrimi o boală în strune și mergem de-a pururi spre soare apune. Ni-e sufletul spadă de foc stinsă-n teacă. Ah, iarăși și

Dac-am trăi-n aceeași casă, în chilii vecine, și n-ai mai trece pe la mine, nu aș putea să fac vreodată saltul în consolare. Și aș crede că

Cinci semne de exclamație-n șir pentru strigătul inimii puse, crescură în curtea ta plopii. Vârful lor astăzi ce sus e! Caut în van să

Noapte. Subt sfere, subt marile, monadele dorm. Lumi comprimate, lacrimi fără de sunet în spațiu, monadele dorm. Mișcarea lor - lauda somnului.

Lacrima si raza O lacrima Desprinsa dintre genele unei plapande amintiri Ce sta ascunsa-n fundul unui suflet Cazu Pe albul unei fragede

Frumoase mâni Presimt: frumoase mâni, cum îmi cuprindeti astazi cu caldura voastra capul plin de visuri, asa îmi veti tinea odata si urna cu

De când viața mea te știe, o suferință port mereu: Frumusețea ta-i o poezie pe care n-am făcut-o eu.

Aurie, noua seminție de albine stă să roiască. Patria le-alungă. Gura acestei coșnițe e doldora de zumzet. În orice clipă va să-nceapă

Nu te-mpotrivi. Tu va trebui sa iei aceasta grijă asuprăți in poarta, la care-am ajuns, trecând prin această vale, să fii straja copilăriei mele.

Copilul râde: „Înțelepciunea și iubirea mea e jocul!” Tânărul cântă: „Jocul și-nțelepciunea mea-i iubirea!” Bătrânul tace: „Iubirea și jocul meu

Tu esti în vară, eu sunt în vară. În vară pornită către sfârsit, pe muche-amândoi la cumpăna apelor. Cu gând ducăus - mângâi părul

O, vreau să joc, cum niciodată n-am jucat! Să nu se simtă Dumnezeu în mine un rob în temniță – încătușat. Pământule, dă-mi aripi: săgeată vreau

Îngenunchez în vânt. Mâne oasele au să-mi cadă de pe cruce. Înapoi nici un drum nu mai duce. Îngenunchez în vânt, lângă steaua cea mai tristă.

Pan Acoperit de frunze vestede pe-o stinca zace Pan. E orb si e batrân. Pleoapele-i sunt cremene, zadarnic cearc-a mai clipi, căci ochii-i

Pe spate ne-am întins în iarbă: tu și eu. Văzduh topit ca ceara-n arșița de soare curgea de-a lungul peste miriști ca un râu. Tăcere apăsătoare

Sus Pe-un pisc. Sus. Numai noi doi. Asa:cand sunt cu tine ma simt nespus de-aproape de cer. Asa de-aproape, de-mi pare ca de ti-as

Eu nu mă căiesc, c-am adunat in suflet si noroi- dar mă gândesc la tine. Cu gheare de lumină o dimineată-ti va ucide-odată visul, că

Cântăreți bolnavi Purtăm fără lacrimi o boală în strune și mergem de-a pururi spre soare-apune. Ni-e sufletul spadă de foc stinsă-n

Calea aici ce greu se găsește. Nu-i nimenea să te îndrepte. Numai târziu,numai o clipă uitată pe urmă și ea, îți dezvăluie nebănuitele

Ce nu se preschimbă-n poezie? Numai lucrurile cari s-au stins trecând în amintire. Numai arzătoarea nimicire prin ceea ce cauți

Nu-mi presimți tu nebunia când auzi cum murmură vieața-n mine ca un izvor năvalnic într-o peșteră răsunătoare? Nu-mi presimți văpaia când în

Atâtia dintre semeni nu prea stiu ce sa înceapa-n zori cu suferinta. Ei nu-si dau seama nici spre seara de prilejul chemat sa-nalte mersul,

Cu alesături de aur timpul curge prin albastru. Jinduiesc la cậte-un astru răsărit ca o ispită peste-amurgul meu de-o clipă peste basmul

Vulturul ce rotește sus va fi atunci de mult apus. Lângă Sibiu, lângă Sibiu, prin lunci numai stejarii vor mai fi și-atunci. Mai aminti-mă-va

Numai pe tine te am, trecătorul meu trup, și totuși flori albe și roșii eu nu-ți pun pe frunte și-n plete, căci lutul tău slab mi-e prea strâmt

Nu-mi presimți tu nebunia când auzi cum murmură viața-n mine ca un izvor năvalnic într-o peșteră răsunătoare? Nu-mi presimți văpaia când în

E moartea-atunci la capataiul meu? In miez de noapte, cand luna-si varsa peste mine aiurita ei privire, cand zbor de lilieci pe fruntea-i

În limpezi depărtări aud din pieptul unui turn cum bate ca o inimă un clopot și-n zvonuri dulci îmi pare că stropi de liniște îmi curg prin vine,

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii și nu ucid cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc în calea mea în flori, în ochi, pe buze ori

Sa ma duc la Bocca del Rio, sovai in drum, ori cat as iubi-o. Port inca-n ganduri mierea, mirajul, dar fara tine rana-i

ALCHIMIE Ce se preschimbă-n poezie ? Numai lucrurile cari s-au stins Trecând in amintire. Numai arzătoarea nimicire Prin ceea ce cauti

Arbori cu crengi tăgăduitor aplecate fac scoarță în jurul unui launtric suspin. Pe toate potecile zilei cu surâs tomnatic Cristoși înalți pe

Spune-o-ncet,n-o spune tare. Iată-aceștia suntem noi. Când e singur fiecare, sufletele nu-s în noi. Stăm alături, eu și tu? Sufletele noastre

Frumoaso, ti-s ochii-asa de negri incat seara cand stau culcat cu capu-n poala ta imi pare, ca ochii tai, adancii, sunt izvorul din care tainic

Arendas al stelelor, stravechile zodii mi le-am pierdut. Viata cu sange si cu povesti din maini mi-a scapat. Cine ma-ndruma pe apa? Cine

Spre soare rad! Eu nu-mi am inima în cap, nici creieri n-am în inima. Sunt beat de lume si-s pagan! Dar oare ar rodi-n ogorul meu atata ras

Nu-mi e destul. Și după orișice aș spune : înc-odată ! Orice se-ntîmplă-i ca și cum s-ar întîmpla c-o fată. Ah nici un rod nu mi-e destul, îl

Nu-mi e destul. Și după orișice aș spune : înc-odată ! Orice se-ntîmplă-i ca și cum s-ar întîmpla c-o fată. Ah nici un rod nu mi-e destul, îl

Așa-mi spuneam încă ieri, mereu: amintire e numai – a unui ceas care-a fost – orice vis pentru mine. Lîngă tine nici o lumină, nici o stea, nici

Și vine toamna iar\' ca dup-un psalm aminul. Doi suntem gata să gustăm cu miere-amestecat veninul. Doi suntem gata s-ajutăm brindușile

Lumina ce-o simt năvălindu-mi în piept când te văd, oare nu e un strop din lumina creată în ziua dintâi, din lumina aceea-nsetată adânc de

o dureretotdeauna mi-a fost singuratatea ta ascunsa dumnezeule, dar ce era sa fac? cand erm copil ma jucam cu tine si-n inchipuire te

Înțelepciunea unui mag mi-a povestit odată de-un val prin care nu putem străbate cu privirea, păienjeniș ce-ascunde pretutindeni firea, de nu

I Pan câtre nimfă Cu strai de broască-n păr răsai din papură, o undă vrea să te cuprindă și nisipuri prind să fiarbă. Ca dintr-o nevăzută

Pe-un pisc. Sus. Numai noi doi. Așa: când sunt cu tine mă simt nespus de-aproape de cer. Așa de-aproape, de-mi pare că de ți-aș striga în

Atîta liniște-i în jur de-mi pare că aud cum se izbesc de geamuri razele de lună. În piept mi s-a trezit un glas străin și-un cîntec cîntă-n

Eu nu mă căiesc, c-am adunat în suflet și noroi- dar mă gândesc la tine. Cu gheare de lumină o dimineață-ți va ucide-odată visul, că sufletul

În limpezi departari aud din pieptul unui turn cum bate ca o inima un clopot si-n zvonuri dulci îmi pare ca stropi de liniste îmi curg prin vine,

Pe spate ne-am întins în iarbă: tu și eu. Văzduh topit ca ceara-n arșița de soare curgea de-a lungul peste miriști ca un râu. Tăcere apăsătoare

Și vine toamna iar\' ca dup-un psalm aminul. Doi suntem gata să gustăm cu miere-amestecat veninul. Doi suntem gata s-ajutăm brindușile

Purtăm fără lacrimi o boală în strune si mergem de-a pururi spre soare-apune. Ni-e sufletul spadă de foc stinsă-n teacă. Ah iarăsi si

Iunie este Verde poveste. Iures sporeste. Iarba mai creste. Ziua a sasea, Sâmbata ierbii. Creste matasea, N-o calca cerbii. Cresc ale

Vino sa sedem subt pom. Deasupra-i înca veac ceresc. În vântul adevarului, în marea umbr-a marului, vreau parul sa ti-l despletesc sa fluture

Hay tanto silencio en torno que me parece oir estrellarse los rayos de la luna en los vidrios. En mi pecho nace una voz extraña; una

Débordant d\'or les grains de blé éclatent. Ça et là des gouttes rouges de pavots et dans le champ une jeune fille aux longs cils comme les épis

I was so very tired and suffering. Think I was suffering from too much soul. Uphill the dawn with eyelids parting and eyne blood-purple from

Whenever gaping in a well myself as clear the day can see the one I am, was and shall be. Whenever gaping in a well ‘pon old my face all guesses

So much stillness me surrounding I clearly seem to hear them late-night moonbeams crushing now against my windows. My chest’s too strange a

Le silence est si grand tout autour, qu\'il me semble entendre les rayons de lune se heurter aux fenêtres. Une voix étrangère s\'est éveillée

Revienta el trigo en un exceso de oro. Aquí y allá, rojas gotas de adormidera y, en el trigal, una niña de pestañas tan largas como las

Incertain tu le cherches et tâtonnant dans la nuit tu humes sa trace en toi ou dans la gloire du monde, l\'élan le pressent dans les lendemains et

Ne vous étonnez pas. Tous les poètes sont un seul, indivisible, ininterrompu peuple. Leurs mots sont muets. Par les âges, qui naissent et

Qué agradable es el sueño junto al agua que pasa, junto al agua que todo lo ve, pero nada recuerda. Qué agradable es el sueño en que te olvidas

Hier une voix est montée des profondeurs amère, amère, amère. Des anges en mourant nombreux ont laissé leur dépouille sur ces terres. Hier sous

Ayer se ha elevado una voz desde lo profundo: amarga, amarga. muchos ángeles muriendo han dejado su lodo en el país. Un signo apareció ayer

Selbstbildnis Lucian Blaga ist stumm wie ein Schwan. In seiner Heimat tritt die Reinheit des Wesens an die Stelle des Wortes. Seine

Asombrado lo buscas y a tientas en la oscuridad olfateas su huella en ti o en la gloria del mundo, presientes su ímpetu en los días del mañana y

Paradie im Zerfall Der geflügelte Pförtner hält noch umspannt den Griff eines Schwerts ohne Flammen. Er kämpft gegen niemand, doch er fühlt

Ich tret die Blumenkrone der Wunder dieser Welt nicht in den Staub und töte nicht mit dem Verstand Geheimnisse,die mir begegnen auf meinem Weg in

Je me souviens que, dans mon enfance, je cueillis, un beau jour, des roses vraiment sauvages. Elles avaient nombre d’épines que je n’ai point

To its origin, to the source, no water ever will return except as cloud on its high course. To its origin, to the source, no roadway ever

De verts signes sous de solaires flottements Viens voir, ma sœur, dans les champs, Comme de noirs popes annonçant le soleil sous terre, Les

Die Quelle der Nacht Du Schöne, so schwarz sind deine Augen,daß mir abends, wenn ich den Kopf in deinen Schoß gebettet hab, so ist, als seien

Nuit. Le déroulement des heures S’accomplit sans la moindre consigne. Tais-toi, les aiguilles s’arrêtent Regrettant le tout dernier signe.

Contrarié, on le prend en chasse et, en tâtant dans les ténèbres, on en flaire la trace en soi-même ou au firmament, le progrès le pressent qui

Vois-tu, Sancho, cette chance qui prétend Qu’on roule sa bosse, l’opiniâtre ? La nuit est bien chaude, un vrai âtre… On passa un mauvais moment.