Djamal Mahmoud

dintr-o peșteră în alta dintr-o moarte în alta în nod mă adunau sârmele ascuns în gura stâncii șlefuiam marginea până la tăiș sub grămada de limbi îmi cădea capul în palma — hotarele

peșteră în peșteră moarte în moarte în nod mă adunau sârmele ascuns în gura stâncii șlefuiam marginea până la tăiș sub grămada de limbi îmi cădea capul în palma — hotarele

se încalecă pașii umbra își mestecă umbra la porunca zidului mă închin cerul — pleoapă coborâtă peste răni sângele — lumină oarbă urmă lăsată de altă urmă tăcerea respiră în stânci apa își

se zbate în rug, târăște cenușa dintr-o formă în alta. pielea se adună — pagini promise focului, așchii ezitând între cădere și zbor. vocea se desprinde de nume, trece prin rădăcini, smulgând

alb nemărginit — șiruri de urme de pași și nicio umbră frunză-n cădere — în urciorul încă plin tremură luna călugăriță — pe veșmântul negru cad fulgi de zăpadă la geam bunica — în apa din

se citește frigul două benzi incolore se desprind din ochi un nod își schimbă locul se comprimă în gol timpul se pliază fără zgomot între pleoape o muchie nicio fisură sub limbă un alfabet mut

alunecă frigul din mine. arbori goi mă apără de cădere, ținându-mă de braț. nicio masă liberă la Croco. cafeaua cu nechezol se varsă dintr-o ceașcă ușor ciobită, printre buze. o coadă

praf peste praf gol peste gol mâna nu mai caută mână — un punct fără glas nu între buze, ci sub primul strat de pământ pecete din vorbe și os dinții strâng ultimele

se moare, se plânge, se mănâncă ca și cum toți ar avea o singură gură. apele scriu. zilele trec purtând sentințele. Tigru și Eufrat, doi ochi fără somn, deschiși dinaintea alfabetului. unul a

fecioarei cu care serbam mii de ani de dorințe de dezvirginare i-am oferit ultimul regret și ultima tăcere mamei i se pare normal să-ți ascunzi himenul în căușul palmei niciodată nu trebuie

culori șterse îi scapă printre degete. râul, plictisit de propria-i curgere, își strânge cursul. nimeni nu vede cum apa învață să obosească. pe maluri, urmele cresc aliniate. ordinea nu se

somnul m-a evacuat ca pe un obiect inutil. trotuarul rulează printr-o eroare o femeie aleargă pe loc, un puls închis în piatră. pașii ei îmi devorează urma. carnea se ridică contracurent din

Lidia nu e o femeie din carne și oase, e o rană care respiră, o țesătură de trupuri rupte ce refuză să moară. nici tu Hannibal nu ești doar o față cioplită-n piatră. ecoul poruncii tale mai

așa mă ridic un aer împins din diafragmă. durerea se desparte de pielea comună. nu ne privește în ochi. comunică doar prin respirație și desen. atingerea vine prima, cuvintele mai

fiind de apă iubitei mele îi plac doar cojile roșii; niciodată nu folosește muchiile de cuțit. caninii săi sunt destui de albi indiferent de culoarea cerului. de fiecare dată când ne

o sârmă ghimpată îmi rupe numele. mă strigă greșit. nu din eroare, ci din exces. o literă în plus a intrat nechemată, apăsând restul ca o ștampilă, o regulă care nu se mai

înoți cu toți neuronii în brațe, înaintezi între două oglinzi de apă. dincolo, te așteaptă o lumină care nu aparține nimănui, un miros slab de rugină. îți atingi pieptul dar niciun răspuns. de

ea își aruncă ultima privire în oglindă. el își strânge nodul, lasă pe masă un bilet cu păreri de rău și o pereche de inele. „e cea mai frumoasă pasăre pe care am devorat-o

mărgelele moștenite au rămas printre puținele lucruri purtate de mine buzunarul stâng al cămășii urme de scrum un colț și un foc sentimente ieșite din circulație cu care mai cumpăr

tac zidurile. conductele fac gargară cu toxinele pământului îmbâcsit de fum și oameni. undeva îmi umblă zeii, îmbătrâniți, diabetici. grăbit ies din mine, îmi așez trupul sub lumina unui stâlp