George Pașa

filierele acelea păreau vechi de când lumea. stricam filetele în veselie. mai aveam puțin și deveneam un fel de maeștri în arta ciobirii. veselia continua după ce începeam debitarea. tu săreai

Când masca resemnării poartă vina din om în om, se pierde-acea substanță care îți dă puterea de-a învinge. Da, scepticismu-i bun, dar cu măsură, să nu-ți consume toată energia. Prin echilibru,

Când inspirația îți joacă feste, ieși dintr-o pasă neagră, intri-n alta, de parcă ai fi cizelat cu dalta lumea de umbre-nscrisă-ntr-o poveste. Fiori din alte vremi tânjesc spre-nalta închipuire,

Privesc tristețea copacilor, și tristețea lor este în consonanță cu umbrele. Ce tristețe, mă? - zice-al lui Biliboc. Ce naiba, ai văzut tu umbră care să nu încerce să-și ascundă tristețea? Și-apoi

știam cum se împletesc diminețile-n cântec. treceau prin caierul de stele, se desfăceau în jurubițe fine, luau fața lunii obosite și reci. cineva trebuia să dea tonul la cântec. nu eram (încă)

ascultam. inima ta părea că bate a vară. sau, poate, doar auscultam cu stetoscopul ăla ruginit după câte ploi îmi căzuseră-n suflet. un ritm neliniștit, ca într-un cântec în care migraseră

fii fericit că te mai poți întrista când tăcerile plâng în viori un plămân uriaș purifică sunetul și în acorduri îți e strivită orice-mpotrivire de-ajuns îți e să ieși din stinghereală când

chiar dacă viața își urmează aceeași linie sinuoasă, pe măsură ce te apropii de capăt, începi să nu o mai înțelegi. aia nu! aia nu! și tot așa, un șir de nu, pe lângă altul de da. încerci să

schița e gata e la mintea cocoșului că istoria nu se sfârșește odată cu tine râul tot curge peștii fericiți și ei înăuntru malul ca malul se luptă și el cum poate cu valul trăiești cum îți

un mecanism dezmembrat înainte de a fi scos definitiv din priză scurtcircuite poveri și angoase sfârșitul istoriei ca un delir muzical acompaniat de alămuri cu sunete dogite sisteme virusate

se făcea că era un fel de infinit de cerneală roșie și-n mijloc pastilă de inimă surâsul tău dar cum să corectezi infinitul ce creion de contur ar fi putut cuprinde totul părea a fi primăvară

te-ntinzi pe vârfuri - nu spre sărutare - vrei să-mi vezi peste umăr dublul uitat

cum ar spune poetul: de mult a ruginit iubirea-n vii, te lași prinsă în plasa de melancolii uzate, înghețate-ncet pe buze, dacă ai vrea, le-ai găsi mii de scuze, că-n lumea ce-i cuprinsă de