poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3987 .



\"Eu nu am sărit Zidul Berlinului, ci am trecut de-a dreptul prin el\"
articol [ Arte ]
interviu cu maestrul Gelu Barbu, balerin și coregraf, laureat al Ordinului Național "Steaua României" în grad de Cavaler

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Noru ]

2004-11-25  |     | 



Fiu al celebrului compozitor Filaret Barbu, Gelu Barbu a crescut într-o familie de mari oameni de cultură, dintre care este suficient să-i amintim pe Lucian Blaga, Cornelia și Mihai Brediceanu etc. Prim-balerin al Operei Române din București, Gelu Barbu a studiat la celebra Academie Vaganova din Leningrad, instituția care i-a pregătit mai târziu pe "monștrii sacri" Rudolf Nureev și Mihail Barâșnikov.
A fost primit personal și premiat de președintele Indiei, J. Nehru, de Regele Olaf al V-lea al Norvegiei, de Regele Juan Carlos și Regina Sofia a Spaniei, precum și de președintele Ion Iliescu, cel care i-a acordat în 2002 Ordinul Național "Steaua României" în grad de Cavaler, pentru merite culturale excepționale.
I-a avut ca prieteni apropiați pe Irinel Liciu, Ștefan Augustin Doinaș și Valeriu Lazarov, a fost protectorul lui Francisc Valkay...
I s-a propus să urmeze școala de spionaj a Moscovei, dar a preferat libertatea, refugiindu-se în Occident, după o spectaculoasă trecere prin bariera ce separa Berlinul în Est și Vest. Le-a avut ca partenere pe cele mai mari balerine ale lumii, cu care a dansat în spectacole memorabile. Stabilit din 1966 în Spania, în Las Palmas, a pus bazele baletului clasic spaniol.
Lugojul natal i-a oferit modestul omagiu de a-l numi Cetățean de Onoare, în anul 1999.

- Maestre Gelu Barbu, ne bucură să vă avem astăzi ca interlocutor. Evident, faima dumneavoastră internațională depășește cu mult hotarele Lugojului natal, care v-a adus modestul omagiu de a vă declara Cetățean de Onoare. Pentru că știu cât de mult țineți la acest oraș binecuvântat de muze, o să încep interviul meu cu o istorisire. Acum două săptămâni, renumitul colecționar de ilustrate de epocă, dr. Dan Traian Demeter, nepotul tenorului Traian Grozăvescu, îmi arăta cu mândrie o vedere particulară, adică tipărită pe spese proprii, care-l înfățișează pe Hazi Barbu, prosper comerciant și personaj de vază al urbei, alături de Filaret Barbu, cunoscutul compozitor de mai târziu, în fața unui monument donat orașului. Vă este familiară această imagine rarissimă, păstrată în arhiva unui colecționar pedant?

- A, da. Acolo sunt trei generații – străbunicul meu, Lazar Hazi Barbu, bunicul, Iosif Hazi Barbu și tata – Filaret Barbu, pe atunci copil, mai târziu mare compozitor și marele meu maestru, care m-a învățat ce este cu adevărat viața.

- Cum v-a marcat atmosfera acelui oraș cultural, prin excelență?

- Influența asupra alegerii carierei mele artistice a fost enormă. In casa din Dealul Viilor, a Bredicenilor, se întâlneau vara familiile noastre. Erau acolo scriitorul Lucian Blaga, alături de Cornelia Brediceanu, iubita lui soție, Tiberiu Brediceanu (n.n. - fratele Corneliei), cu nevasta lui, „tanti” Jeni…

- La așa-numita „Casă de la vie”, care avea și o panoramă superbă…

- … unde Lucian Blaga venea des și cu mare plăcere. Acest „juriu” m-a văzut făcând, în joacă, niște pași de dans prin vie și mi-a solicitat prima reprezentație… pe care eu am luat-o foarte în serios și i-am rugat să-mi pună o placă cu piesele compozitorului finlandez Sibelius. Pe muzica asta am început! M-a încurajat mult Cornelia, pe care Lucian Blaga o numea „lebăda neagr㔠– tot spunea: copilul are talent, se mișcă frumos. L-a convins și pe tata, care găsea oarecum șocant ca un băiat, la o vârstă fragedă, să simtă așa bine dansul. Tanti Jeni a insistat să fiu trimis ceva mai târziu la București, la Floria Capsali, care era maestră la Operă și fondatoarea baletului contemporan român.

- Dar știu că ați menționat în toate amintirile dv., la loc de cinste, pe profesoarele Delia Bârlea și Edith Potoceanu.

- Au fost primele mele profesoare de la Lugoj, cu care am făcut dans modern, pe vremea aceea se numea „dansul expresionist german”. Amândouă erau discipole ale lui Mary Wigman, fondatoarea expresionismului german, al cărei nume este un monument istoric. Deci am început cu dansul modern și nu cu baletul clasic. Mă pasiona libertatea în mișcare, pentru că la opt ani eram un copil care deborda de energie. Am avut ca și colege numai fete: surorile Dobrin, Maia și Monica, Fita Stan, care acum locuiește în Germania, Ella Wonner, etc.

- Cum vă simțeați printre atâtea fete? Era vreo problemă?

- Ne simțeam ca între prieteni!

- Au urmat, inevitabil, anii petrecuți la București, piatra de temelie a carierei de mai târziu. Ați urmat și școala de inspirație franceză, și pe cea rusă…

- Da, am studiat școala franceză cu Floria Capsali și Mitița Dumitrescu, școala rusă cu Anton Romanovski și dansul modern cu Trixy Checais. Acesta era prim-balerin la operă, dar un balerin modern, care și-a creat o tehnică nouă, astăzi numit㠄contemporană”. După părerea mea, a fost cel mai interesant balerin român, care a suferit apoi amarnic, a fost persecutat, ce mai,… l-au distrus, l-au arestat. Acesta a fost profesorul care m-a ajutat pe mine enorm. Apoi mai era Paula Sybille, o franțuzoaică măritată în București, care ne-a învățat dansul ritmic după metoda elvețiană, fiindu-i elevă celebrei Isadora Duncan. L-am avut și pe maestrul Oleg Danovski, care a dansat în tinerețea sa cu marea Ana Pavlova…

- Într-adevăr, o galerie impresionantă de celebrități. Ne apropiem de anii ’50, conjunctura din țară se schimbă, dar cariera dv. decolează, faceți deja parte din corpul de balet al Operei bucureștene și îl aveți ca maestru pe coregraful Oleg Danovski, de care cred că toată lumea a auzit. Cum ați simțit deteriorarea atmosferei din țară, intrarea în scenă a regimului stalinist? Sau erați prea conectat la muncă și vă influențau mai puțin chestiunile astea?

- Sincer să vă spun, erau începuturile, lucrurile nu erau așa evidente…

- Bun, suntem în anul 1950, momentul întâlnirii directe cu marea școală rusă de balet, că sovietică mi-e cumva greu să-i spun…

- Rusă, bine ați spus, pentru că Rusia e leagănul baletului clasic. Am stat cinci ani la specializare la Leningrad, azi Sankt Petersburg. Am lucrat sub îndrumarea genialei Agripina Vaganova, care a dat mai târziu numele Academiei de Coregrafie a URSS – Academia Vaganova. Era directoare onorifică pe vremea aceea, a murit pe urmă, după doi ani. A fost o figură istorică. Astăzi, toată lumea, și Europa și America au metoda ei, Metoda Vaganova, care este baza dansului general clasic. Acolo mi s-a schimbat tot drumul vieții mele, am intrat în acest academicism cu multă muncă și sârguință, dar mi-am dat seama că acum ori voi face carieră la înalt nivel, ori nu.

- Ați avut ocazia să dansați la Opera din Leningrad?

- Dacă-mi permiteți, aș vrea să mai adaug că am mai avut un profesor extraordinar, pe Alexander Pușkin, maestrul lui Rudolf Nureev și al lui Barâșnikov. Nureev era cu șapte ani mai tânăr ca mine, iar Barâșnikov, cu șapte ani mai tânăr ca Nureev. Revenind la întrebare, da, am dansat pe scena teatrului Kirov. Artista poporului, Ana Shelest, o mare personalitate, m-a ales să o acompaniez în sonetul „Petrarca” al lui Liszt. Eu am rămas surprins când Pușkin m-a anunțat că Alla vrea să danseze cu mine. Am mai dansat cu artista emerită Ninel Petrova, cu Valeria Fediceva, Natașa Alexandra, Soloviova… apoi, cu colega mea Nina Timofeeva, în „Lacul lebedelor”. Mai târziu, ea a ajuns artistă a poporului și primă balerină la Bolșoi Teatr din Moscova.

- Cum erați privit, ca român, la Leningrad, în acei ani?

- Școala asta era ca o insulă, în interiorul unui stat enorm, rigid și foarte sever. Dar acolo tradițiile erau păstrate, ca și respectul enorm pentru artiști, iar noi îi priveam pe profesorii noștri ca pe niște zei. Erau idolii noștri.

- Cum era viața de zi cu zi, unde locuiați, ce prietenii ați legat?

- …Atmosferă foarte plăcută. La academie era o grupă de studenți străini, din țările satelite – un bulgar, un ungur, un neamț din Berlinul de Est, un coreean etc. La fel, și grupa de fete. Stăteam toți într-un apartament vechi din școala aceea, care avea peste 100 de ani, atât instituția, cât și edificiul. Fetele erau într-o parte, într-un dormitor mare, comun, iar noi în cealaltă parte. Ne despărțea o baie care nu avea apă caldă, căci erau instalațiile de pe vremuri. Ne-am acomodat, pentru acolo important era să înveți și asta făceam, de la 8 dimineața până după 9 seara.

- Deci, după cinci ani de experiență unică ați revenit în țară, cu un bagaj enorm de cunoștințe, devenind deja un star, nu-i așa?

- Da, am devenit prim-balerin al Teatrului de Operă și Balet din București. Bine, titulatura asta a venit mai târziu, atunci se numea „prim solist”.

- Domnule Gelu Barbu, nu intenționez să deviez acest interviu spre aspectele politice ale vremii, dar totuși trebuie să vă întreb: cum era privită cultura pe vremea aceea, care era statutul omului de cultură, eram totuși în 1955, se depunea interes, era o emulație?

- Adevărul trebuie spus fără remușcare – era un mare respect pentru oamenii de cultură, respect pe care, din păcate, azi nu-l prea mai întâlnești nici în Occident. Și la noi s-a deteriorat, dar pe vremea aceea era influența de la ruși, care au un respect aparte pentru artă și în zilele noastre. În fine, pe atunci eram invitat la televiziune, începuse cariera lui Valeriu Lazarov…

- Ajuns acum mare entertainer prin Spania…

- …da, mai mult între Spania și Italia. La ora când se înființa televiziunea la București, prin ’55, el avea emisiuni culturale și mă invita, tot la două săptămâni. Atunci am dansat cu viitoarele mari balerine, Irinel Liciu, Valentina Massini, Simona Ștefănescu, Pușa Niculescu, Magadalena Popa, Suzy Rumler, Cora Benador, Galina Radomskaia și, mai ales, Ileana Iliescu…

- Cu care ați păstrat legături puternice și astăzi… Și pentru că vorbeam de balerina Irinel Liciu, este cunoscut destinul său tragic, ea sinucigându-se imediat după moartea soțului, poetul Ștefan Augustin Doinaș...

- Da, așa este, ea s-a sinucis a doua zi. Irinel Liciu și Ștefan Augustin Doinaș au făcut parte din cercul meu de prieteni intimi. I-am văzut pentru ultima dată cu doi ani înainte de moartea lor și, abordând într-o discuție tema asta a morții, mi-au spus „nici o problemă, noi doi știm deja că dacă pleacă înainte unul dintre noi, celălalt va veni cât se poate de repede după el”. Deci, era totul programat, ei erau pregătiți pentru acest pas. După cum știți, Doinaș suferea de o boală incurabilă, care l-a doborât până la urmă. Atunci ea s-a dus cu șoferul, i-a spus – lasă-mă aicea, mâine ești liber, vreau să rămân singură. Și-a făcut duș, și-a colorat părul, să nu se vadă firele cărunte, era perfect conștientă, s-a culcat, a luat pastilele... Între ei a fost o dragoste mare, comparabilă cu cea dintre Romeo și Julieta, rămasă intactă după o căsătorie de aproape 50 de ani. Eu cred că oamenii nu au căderea să comenteze decizia lui Irinel Liciu.

- Interesant este că în această perioadă ați avut-o ca parteneră, la București, pe o mare stea a baletului din Marea Britanie. Cum s-a făcut că o balerină din Occident a trecut așa ușor Cortina de Fier?

- A, da, este vorba de Beryl Grey, a doua mare balerină engleză, după Margot Fontaine - dar ea a dansat în toate țările socialiste, și la Moscova, și la Beijing. A fost o inițiativă interesantă, pe jumătate particulară, pe jumătate a Guvernului englez, iar pentru mine a fost o întâmplare, un destin, probabil, pentru că după ce am plecat din țară, Beryl Grey m-a căutat, m-a găsit și prin ea am reușit contacte foarte importante. Am dansat împreună pe multe din scenele Europei.

- După o serie de turnee în Indonezia, Egipt, Grecia, Bulgaria, Polonia, Ungaria, Germania, etc., ați fost invitat personal al președintelui Indiei, J. Nehru. Cum a decurs întâlnirea cu această mare personalitate a secolului XX?

- Să vă spun cum s-a întâmplat: Nehru a venit în vizită oficială în România, însoțit de un grup de dansatori indieni, și a făcut o propunere Guvernului român – să trimită în India un grup de cinci persoane – doi balerini, doi cântăreți de operă și un pianist. Pe urmă, după mari deliberări, m-au selectat pe mine și pe Valentina Massini, pentru că știam limbi străine. O chestie interesantă a fost la ambasada română din Bombay (apoi s-a mutat la Calcutta și, câțiva ani mai târziu, la New Delhi). Aici, ambasadorul nostru ne-a dat niște hârtii și ne-a spus: uite,aici sunt întrebările pe care presa vi le-ar putea pune și ce trebuie să răspundeți voi la conferințele de presă. Și atunci i-am zis – dar dacă sunt întrebări care nu apar aicea, ce facem? Răspunsul a venit prompt: faceți pe proștii!

- Da, reflecta bine optica vremii...

- Revenind la ce vorbeam înainte, să știți că până în ziua de azi, întâlnirea cu președintele Nehru mi-a rămas ca o amintire minunată. Era un om de stat excepțional, dotat cu un mare umor. Indira Gandhi, care pe vremea aceea era doar fiica lui, ne-a însoțit de-a lungul întregului turneu ca reprezentantă a șefului statului și am fost tratați regește, am fost cazați la cele mai frumoase hoteluri... La sfârșit, președintele Nehru ne-a invitat să luăm masa cu el. Era una din zilele când el primea delegații din diferite părți ale Indiei și noi am așteptat într-un parc splendid din fața Președinției Indiei, care își avea sediul în fosta reședință a viceregelui englez. Era un parc imens, cu căprioare, cu mici lacuri cu pești... Când ne-am întâlnit cu Nehru, am descoperit un om foarte simplu, foarte amabil, am conversat în limba engleză și țin minte că, înainte de masă, ne-a arătat parterul palatului. Acolo era o încăpere rotundă, cu portretele tuturor șefilor de stat care l-au vizitat, iar în centru, tronau pe o măsuță, în niște rame deosebite, pozele Reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii și a liderului sovietic Hrușciov.

- Ce alăturare interesantă, cam asta era și poziția Indiei pe atunci, pendulând între fosta metropolă și sfera de influență sovietică...

- Eu am îndrăznit să-l întreb: „Excelență, de ce ați pus aceste două fotografii în mijlocul camerei?” Iar el mi-a răspuns, arătând-o pe Regina Elisabeta: „dânsa este o mare prietenă a mea”, iar apoi, cu un zâmbet șmecher, spre Hrușciov: „el a fost ultimul care m-a vizitat și ar vrea să fie un bun prieten al meu”. În rest, nu pot spune că l-am văzut dominat de vreo emoție, era un adevărat om de stat.

- Este un interviu în care am rostit și vom mai rosti nume mari. Haideți să ne oprim la unul din ele: Francisc Valkay. Ce vă leagă de acest monstru sacru al scenei?

- M-a emoționat în iunie 2004, când a vorbit la Opera din Timișoara atât de frumos despre mine. După atâția ani, mi-a fost dat să descopăr că are acest talent, acest dar al vorbirii. Eu pe el l-am iubit foarte mult, încă din vremea când l-am avut ca elev la Școala de stat… nu mai știu cum îi zicea, acum se numește Liceu de Coregrafie, în orice caz era o școală oficială. Așadar, era în clasa de băieți pe care eu am dus-o până la sfârșit, în toamnă și se afla în pericol de a fi exmatriculat.

- De ce?

- El era foarte rebel. Fiind bănățean, nu se prea încadra în peisaj din cauza accentului său, a felului de a fi, care nu era pe placul unora dintre bucureșteni. Băiatul acesta a suferit foarte mult și n-a fost înțeles, se făceau glume proaste cu el etc. Eu mi-am dat seama de situație și am intervenit enorm, până la minister, ca să nu-l dea afară din școală. Așa a terminat cu diplomă și a devenit unul dintre cei mai buni balerini ai României, care ne-a reprezentat pe toate continentele, dezvoltându-se și ca un foarte interesant coregraf, la Operele din Timișoara și Cluj. Am pentru el o mare prietenie, admirație și stimă, pentru că este unicul dintre elevii mei din țară care s-a remarcat pe deplin.

- În anul 1961 veți alege libertatea, reușind o spectaculoasă străpungere a Zidului Berlinului. Cum ați luat această decizie, care avea să vă schimbe influențeze definitiv întreaga viață?

- Motivele au venit, toate, din interior, adică din țară. V-am spus, eu știam destul de bine engleza, germana, franceza și eram mereu invitat la ambasadele străine, în mod oficial, de la Operă. Treceam mai înainte pe la secretarul de partid, tovarășul Firu, un personaj detestabil, pe care mi-l amintesc și acum, ca să ne cerem voie: suntem invitați, avem voie să mergem? Vă spun mâine… simțeam mereu din partea lui o respingere, deși nu pe față. Eu n-am fost membru de partid, având „origine nesănătoasă”, așa că eram ținut cam deoparte, dar până la urmă mă lăsau să merg. Ei bine, la un moment dat, m-au anunțat că au o înregistrare cu mine, pe bandă de magnetofon, că am vorbit rău la Ambasada americană de regimul socialist român, ceea ce nu era adevărat, deoarece numai un nebun putea s-o facă la modul acela, când se știa bine că e plin de microfoane peste tot, în telefoane, în camere, chiar și acasă ne feream să vorbim, preferam să ieșim la o plimbare…

- Ce impact a avut această acuzație asupra carierei dv.?

- A avut unul foarte mare, pentru că în acest fel a venit propunerea oficială de a fi trimis la Școala de Spionaj din Moscova, ca să devin spion. Spion adevărat, mă înțelegeți, nu doar un turnător, astea sunt fleacuri, ci spion oficial. A fost o chestiune foarte serioasă. Despre asta nu știa nimeni nimic, nici soția mea - pe vremea aceea eram căsătorit cu Magdalena Popa, nici părinții mei. Mi s-a spus clar – nu se poate vorbi despre acest lucru, nu ne cunoaștem. Am avut discuții până la primul ministru Alexandru Drăghici, cel de care tremura toată lumea… Doar sora mea Titiana știa totul, dar a păstrat acest secret până când am plecat dincolo… Îmi spunea – nu te preocupa, trebuie să facem ceva, dar am nevoie de timp.

- Cum s-a ivit ocazia pe care o așteptați cu atâta disperare?

- Eu știam că Opera are un turneu în Germania, în Berlinul de Est. Speranța mea era să trag de timp până să plec acolo. Însă, toți au primit pașapoarte, numai eu nu! Atunci Mihai Brediceanu, care era director al Operei pe vremea aceea, lugojean și naș al meu, a intervenit la Constanța Crăciun, ministru al Culturii, și așa am apucat acest turneu, în ultimul moment. Nemții chiar ne avertizaser㠖 nu vă mai invităm dacă vă tot schimbați delegația în ultima clipă, asta însemnă neseriozitate…

- De fapt nu era vorba de neseriozitate, era cu totul altceva!

- Oricum, am fost decis. Era una din clipele acelea când simți că trebuie să spui ori da-da, ori nu-nu. Zidul Berlinului fusese deja ridicat în august… iar noi trebuia să ajungem în Berlinul de Est după ce treceam prin mai multe orașe germane. Sunt împrejurări foarte greu de explicat, eu le-am povestit de multe ori, dar mă tulbură puternic, de fiecare dată. S-a spus că am sărit Zidul, nu e adevărat, am trecut chiar prin Charles Point…

- Check Point Charlie…

- …care era punctul de trecere spre Vest. Acolo am avut noroc, știu că m-am rugat la Maica Domnului și i-am spus „sunt în mâinile tale, te rog, ajută-mă”. Eram doar eu cu pianistul, care nu știa nimic de treaba asta, iar eu am vorbit nemțește cu femeia de la punctul de trecere. Mi-a spus că e imposibil să părăsesc teritoriul RDG, iar eu i-am răspuns că voi da un telefon, la Ambasada României, să vină să mă ia. Între timp a apărut un domn, îmbrăcat într-un costum negru, elegant, care cred că a înțeles din priviri ceea ce se petrecea. Eu am început să protestez: de ce domnia sa poate trece și eu nu, că eu sunt prim-balerin la Opera din București etc., motivasem că am o mașină de bărbierit pe care voiam s-o repar dincolo. Atunci, domnul acela s-a așezat pe o bancă de lângă baraca de lemn, și-a scos pantoful ca și când ar fi avut o piatră în el și a continuat să observe scena. Până la urmă, văzând că omul de pe bancă nu se mișcă, pe femeia în uniformă au lăsat-o nervii și a spus: puteți pleca! Duceți-vă! Ca să duc cacealmaua până la capăt, am mai întrebat-o de unde-mi pot cumpăra un aparat Philips, dar ea mi-a făcut un gest iritat cu mâna: întrebați dincolo! Imediat s-a ridicat și domnul de pe bancă, astfel că am trecut amândoi repede-repede în Berlinul de Vest, pentru că soldații de pe partea americană nici nu ne-au luat în seamă, jucau cărți!!!

- Ce s-a întâmplat cu domnul care v-a ajutat discret, dar decisiv, în acele momente?

- Mi-a surâs, mi-a făcut cu mâna și s-a îndreptat spre mașina parcată dincolo, căci trebuie să știți că erau un fel de baricade, iar autovehiculele nu puteau trece printre acestea decât în zigzag. Când a trecut de mine, am văzut numărul cu Corp Diplomatic GB – Marea Britanie. Acel om, pe care nu l-am mai întâlnit niciodată, mi-a salvat viața!

- Apoi, cum v-ați descurcat în Berlinul de Vest? Știați limba?

- Eu am trecut în sectorul american, habar n-aveam de asta înainte, așa că americanii m-au luat și m-au ținut vreo două săptămâni într-o vilă. Nu m-au lăsat să ies singur pe stradă, mi-au spus că sunt urmărit cu o mașină de la Ambasada României, pentru că mașinile oficiale putea trece ușor dintr-o parte în alta și exista riscul ca, pe stradă, să fiu amețit cu eter, răpit și dus înapoi. Poate părea exagerat, dar au fost reale astfel de cazuri pe atunci. După această perioadă, când am ieșit doar seara cu mașina, m-au internat într-un lagăr, unde am fost controlat ca să vadă dacă este adevărat ce spun, suspiciunea între Est și Vest era foarte mare… Asta a fost trei luni, până la acordarea azilului politic. M-au controlat minuțios… Un ajutor mare l-am primit de la românii de la Europa Liberă, care mă știau după nume, în special de la lugojeanul Caius Deleanu, care rămăsese în RFG ca ultim ambasador al Regatului României, după abdicarea Regelui Mihai I.

- Cum v-ați integrat în comunitatea artistică din Germania?

- Adevărul este că am avut noroc, căci fără noroc, nu faci nimic în viață. Eu trecusem dincolo numai cu haina pe mine, iar cei de la radio mă ajutau cum puteau, să nu zicem cuvântul „cerșit”. M-am dus la Munchen, la un post de televiziune, TV Bavaria, unde prima dată mi-au spus că nu au nici un loc liber, apoi m-au angajat în corpul de balet al televiziunii. Mai târziu, am făcut un contract cu un producător de televiziune, care a realizat o serie de emisiuni în Italia, la Rimini, Roma, Ostia – iar eu interpretam, prin dans, diverse personaje antice. Era o emisiune foarte reușită…

- Spuneați că marea balerină engleză Beryl Grey nu v-a uitat.

- Da, ea devenise între timp prim-balerină la Opera Regală din Norvegia, și, împreună cu ea și alte mari artiste, precum Henny Murer, Anne Borg, Hanne Skram, Mette Moler, am dansat și în Suedia, la Stockholm. Tot atunci, am avut o experiență deosebit㠖 coregraful Ivo Cramer a creat special pentru mine baletul Katharsis (Viața Sf. Anton de Padova), o transpunere modernă a unei teme clasice.

- Pe unde ați fost în lumea asta mare, ați atras atenția șefilor de stat. Am înțeles că nici Regele Norvegiei nu a „scăpat”…

- Regele Olaf al V-lea al Norvegiei era un mare meloman, un om excepțional care venea des la operă, fără protocol, fără bodyguarzi…

- … pe vremea aceea încă se mai putea…

- …da, și am avut contacte frumoase cu el, iar când am părăsit Norvegia, m-a decorat cu Medalia Constituției. Atunci l-am cunoscut și pe fiul lui, actualul rege, Harald și pe premierul laburist Gerhardssen, toți oameni legați de cultură. De altfel, cultura este foarte respectată în cadrul social-democrației scandinave, care este un ideal… În Europa, „baza” o aveam la Munchen și la Nurnberg, și de acolo făceam turnee în Elveția, Italia, Franța, Spania, Portugalia. Plecam și veneam în continuu, a fost o experiență foarte frumoasă, erau ani în care am învățat foarte mult. La opera din Hamburg, le-am avut ca partenere pe Eleonor Amreich, Margot Werner și Dulce Anaia, aceasta din urmă fiind o sud-americană stabilită în Germania. Din păcate, atunci am avut și o leziune la coloană, din cauza ridicăturilor, care s-a agravat și cu o hernie din cauza suprasolicitării. În acei ani, astea erau greu de operat, nu ca acuma, când presupun intervenții de rutină. Exista și riscul de atinge un nerv…

- Atunci a început o etapă specială în viață dv., cea legată de Gran Canaria. În ce an ați ajuns acolo?

- În 1966, când am început să învăț și spaniola, pe care am ajuns s-o stăpânesc bine trei ani mai târziu. La început, am încercat să văd dacă mai pot dansa, așa că împreună cu un balerin ungur și unul american, la care s-au adăugat și câteva fete, am făcut un turneu prin Italia, Elveția, Franța, Spania, Portugalia și înapoi în Canaria…

- Vă trăgea ața acolo. Avea ceva special Canaria asta?

- Cred că în primul rând m-a atras clima, foarte avantajoasă pentru canto și pentru dans. De acolo se trage marele tenor Alfredo Krauss, există și o tradiție muzicală bogată, au o orchestră simfonică de peste 160 de ani. Am “căzut” așa, foarte bine, într-un mediu de pictori, de muzicieni, de cântăreți de operă, care mi-au devenit prieteni și m-au încurajat mereu. De aceea, eu m-am simțit împărțit între aceste două țări pe care le iubesc: România natală și Spania adoptivă.

- Dacă vorbim de Spania, trebuie spus că ați fost remarcat de Regele Juan Carlos…

- Da, dar înainte de asta a fost o întâlnire memorabilă, deși întâmplătoare, cu Regina mamă Elena – mama Regelui Mihai, care mi-a spus: dacă-ți place să trăiești în Spania, du-te acolo, că viața e foarte scurtă. Acesta a fost imboldul decisiv. Mai târziu, a fost și episodul de care vorbeați, cu Regele Juan Carlos și Regina Sofia, doi remarcabili oameni de cultură. În 1994, Regele Juan Carlos mi-a decernat titlul de “Fiu adoptiv al orașului Las Palmas de Gran Canaria”, echivalent cu cel de cetățean de Onoare.

- Care este povestea Companiei de balet “Gelu Barbu”?

- Am înființat-o în condițiile în care Spania nu avea o tradiție în balet, în orice caz nu avea o companie oficială de balet, ca în prezent. Ei se axau mai mult pe dansuri spaniole, de castaniete, adică aveau școala lor. Eu am venit cu dansul clasic, contemporan, am făcut o mică revoluție, așa… iar elevii mei care s-au remarcat acolo au devenit foarte cunoscuți în Spania și alte țări, în special Miguel Montanez, Wendy Artiles, Amelia Estevez, Jose Manuel Armas, Oscar Millares, Elisabeth Mateo, Aida Lustres etc. La Madrid mai am un băiat, Acop Hernandez, care este acum membru al Baletului Național Spaniol, împreună cu Nacho Duarte, un mare coregraf, prieten al meu. Mai am foști elevi care s-au realizat în Anglia, în Olanda…

- De altfel, Wendy Artiles și prim-balerinul Miguel Montanez au dansat și în România.

- Da, cu compania am făcut turnee în Portugalia, la Sankt Petersburg, apoi la Festivalul Internațional George Enescu, Opera Română din Timișoara, Opera Națională din București și, bineînțeles, Teatrul “Traian Grozăvescu” din Lugoj.

- Apropo de Petersburg, când ați revenit la Academia Vaganova?

- În 1991, când cei doi balerini au dansat, dar nu la “Kirov”, ci la al doilea teatru, care era Teatrul Mic. Apoi, m-am întors în țară după exact 30 de ani, la invitația Festivalului Enescu, unde programul nostru a fost foarte bine primit de presă. Era însă ora venirii minerilor la București și am avut un moment de revoltă înainte de spectacol, fiindcă din cauza lor spectacolul nu putea începe, pentru că lumea nu putea să circule pe acolo, fără riscul de a fi luată la pumni. La opt deja, s-a putut începe…

- Aha, minerii își făcuseră deja “numărul”. Cu alte cuvinte, în deschiderea reprezentației dv. ați avut o alt㠓reprezentație”, a minerilor.

- Îmi amintesc că în 1989, când a început Revoluția, îi spuneam mamei: ce aș dori să fiu acolo, la Timișoara. Întâmplarea a fost să mai prind ceva din atmosferă, la București!

- Am înțeles cum ați regăsit Bucureștiul, cu ce ochi ați revăzut Lugojul?

- Așa cum spuneam, în 1991 l-am revăzut, după 30 de ani, mi-am întâlnit prietenii din tinerețe. Pentru mine, Lugojul a rămas orașul cel adorat dintotdeauna. Am văzut, evident, schimbări frumoase, dar Timișul…, Timișul a rămas același, el n-a făcut niciodată politică.

- Pentru că tot vorbeam de șefii de stat, iată că și președintele Iliescu v-a acordat, într-un cadru excepțional, o importantă distincție, pentru merite culturale și servicii aduse României în lume…

- Au fost decorați atunci, în 2002, cei mai mari balerini ai țării noastre, care trăiesc în afară sau înăuntru. S-au adunat acolo trei generații de artiști, iar unii dintre noi au fost decorați cu cea mai mare distincție a României pentru art㠖 titlul de Cavaler al Ordinului Național “Steaua României”. Printre cei decorați s-au aflat Gabriel Popescu, Magdalena Popa, Sergiu Stefanski, Francisc Valkay… a fost ceva unic, cu râsete, cu îmbrățișări, cu lacrimi de bucurie – eu pe Gabriel Popescu nu-l mai văzusem de 40 de ani, vă dați seama. Cred că a fost un gest foarte frumos din partea președintelui, un gest pe care nu l-am văzut prin alte țări, ci doar sporadic și într-un cadru mai restrâns. La noi, ceremonia a fost urmată de o gală splendidă la Opera Națională, apoi au fost decorați și marii actori de teatru și film, unii cântăreți de talia lui Nicolae Herlea etc.

- Și o ultimă întrebare: dincolo de aceste festivități fastuoase, cum vedeți starea culturii române actuale?

- Ca și înainte: multe, multe talente, dar care trebuie ajutate de stat, de guvern, prin burse, trimiteri în străinătate la mari școli de balet, de canto, etc. Nu există o altă cale, pentru că se știe că opera, teatrul, baletul, sunt deficitare în toată lumea și fără o subvenție a statului este foarte greu. Eu înțeleg situația economică din România, dar nu trebuie ca arta, inclusiv baletul, să ajungă în postura de “cenușăreasă”. Eu cred că situația se va îmbunătăți în perspectiva aderării la Uniunea Europeană, când întreaga țară va trebui să treacă un examen important în ce privește corupția. Să știți că și Spania, în timpul lui Franco, a fost un stat foarte corupt, dar, odată cu instalarea la putere a Regelui Juan Carlos și a primului guvern democratic, s-a făcut o schimbare bruscă, în trei ani. Medicii, funcționarii, avocații care iau șpagă își pierd dreptul de practică, sunt șterși de pe lista profesională, astfel de cazuri sunt prezentate în ziare și la televiune. Și Polonia avut la un moment dat o corupție mare, și alte state, să nu credeți că este o problemă pur românească. Poate că vi se pare că am deviat de la subiect, dar toate se leagă… Europa comună este o șansă pentru toți.




.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!