poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 5515 .



radiografia unei clipe
articol [ Carte ]
dan tristian, întorcand privirea

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Deisis ]

2004-08-05  |     | 



întorcând privirea, autor dan tristian
editura PIM - iași
volum îngrijit de alina manole
fotografie coperta: rada marin
redactor: cristina lițoiu
tiraj: 100 ex
format: 110/190
coli:128








radiografia unei clipe

…în sudoarea nevieții cu strigăte mute
pierzându-mă singur, eu însumi pământ…

sentimentul reconstituirii se naște din circularitatea unui timp ce se împarte în veșnicii și pierderi. întorcând privirea, dan tristian săvârșește un fragment de suflet transpus într-un decor în care totul este redus la elementaritatea trăirii. poezia începutului, căutând acea fărâmă de sens în tumultul unei negăsiri, pulsează în miocardul rostirii. lexicul coboară în misterul unui mit: acela al unei necenzurate, fără de sfârșit aduceri-aminte a simplității, plină de semnificație, a primelor cuvinte. autorul învață acum primii pași în cuvânt. indelebil versul dintâi reclamă o redescoperire continuă.
scrisă pe un palimpsest al afectivității fecunde, poezia lui dan tristian destăinuie universul unui echilibru precar, al unui sens ce capătă nuanța unei relativități iminente. totul se constituie sub forma unei treceri, a unei rupturi. poezia este expresia unui sentimentalism ce obligă gândul să calce pe pământul bătătorit al drumului de țară, să se materializeze în desculțele tălpi ale copilului ce își îngăduia capriciul nevinovat de a reîntregi, prin perindările sale, cavalcadele timpului. mirosul pământului, proaspăt întors în toamne târzii, naște smerenie în corpul sufletului, determinând încă din perioada fragedei trăiri o cădere dialectică în existență, fondul conștientizării dat fiind de luarea actului de sine. tot aici, la acest nivel elementar, liminar al visului de copil, nealterat de nici o spaimă sau îngrădire organică, se deschid primele petale ale luminii, primele zboruri de cocor.
nostalgia pământului se întrepătrunde cu mesajele circulare ale cerului. există o relație ontologică între pământ, elementele organice și transcedentalitate.
prin eroziunea sinelui trece și omul de la țară, pierdut în istorie și tipologii:
– gheorghe!
a fost băiat bun, la locul lui, așezat
el n-a cerșit istoria
și n-a bătut la porțile îndurării
după milă

el a știut că există

numai etimologia, modernă,
nu l-a iertat
și nu i-a fost prea blândă:
pământ, plug, brazde, sudoare

astfel n-a mai avut timp să fie
(despre gheorghe)

ancestrală este imaginea pământului din întorcând privirea căci tinde către simbol, omul fiind acea bucată de lut dislocată din întreg, frământată, ce prinde viață prin suflarea divină.
universul incert de mai târziu face demonstrația zâmbetului ironic, lumea, începând cu propria-i singularitate a sinelui, fiind pusă sub lupa sarcasmului (legi și sacrilegii, paranteză în codul rutier al simțirii, se fac restructurări în rai, mistreața cu pantofi de lac etc). se accentuează această ironie – melanj între un comic absurd și durere abisal㠖 în special în cea din urmă parte a volumui, în evaziuni sentimentale:
fericirea-mi purta ochelarii de cal,
distingeam anodin crâmpeie de rai,
gravitația sudorii ne târa în aval,
mi-amintesc cum din zâmbet deseori îmi plecai.
(se fac restructurări în rai)

autorul, în excentricitatea unor trăiri ludice, se joacă cu ideea periferiei de spirit:
doar seara pe-ntuneric, vezi tu Doamne
pe străzi pavate doar cu țâțe goale
distinse și prea-mbălsămate doamne
se vând și-ți vând asemănarea ta
(legi și sacrilegii)

totul se dedă negării, precum și unei conti­nui­tăți sacadate, întrerupte de abundența gerunziilor strivinde. negarea (ca amfitrion al spasmului) nu o găsim doar la nivel verbal și prin substantivizare, cât mai ales prin abundența adjectivelor: căi necălcate de pași, în timpul neasumat vinovăției începutului, să mă curmi în durerea necurmată de plâns etc. substantivele capătă prin nuanța stilistică un sens negativ în pactul rostirii: frigul săpând sentiment, altarul profan al tăcerii chemânde, prin trup râuri line îți curg obosit.
lexicul trasează în linii mari paradigma romantismului, eliberând spre final drumul către modernismul expresiei, filtrând prin desuetudine, prin tonalitatea-i ușor vulgară, carnavalescă elementele edulcorate ale iubirii. avem imaginea unei mixturi de nou și vechi, de virtute și imoralitate, de eu și ei etc.
ruinele, solitudinea, lumina, târziul, durerea, iubirea, Dumnezeu sunt drumurile frământării lui dan tristian.
sunt ultimul, Doamne, îți cad în genunchi
plângând și rugându-te pe ultimul drum
strănută-mi un fulger în plămâni și rărunchi
cu ceru-ți, cu ploaia-ți și fă-mă mai bun
(necuvânt)

aspectul religiozității este analizabil din varii perspective. una din acestea ar putea identifica o similitudine între lirismul arghezian și expresia oximoronică, mistică din întorcând privirea. dar actul înțelegerii lui Dumnezeu este în acest volum supus unui cod, nu rareori existând o confuzie a percepției divine. diferența este semnificativă căci, în poezia lui dan tristian, Dumnezeu există fără tăgadă. și, în genere, autorul acestui volum refuză să își pună întrebări, jonglând aproape echilibristic cu răspunsurile pe care le deține și la a căror relativitate nu vrea să renunțe. interogații și anxietăți se mai pot naște din perspectiva formelor pe care divinitatea, risipită aleatoriu în cotidian, le îmbracă în percepția și manifestarea mundană. cadrul este unul amical, frizând limitele umanului astfel că Dumnezeu îi este atât de aproape autorului încât, pe alocuri, se poate sesiza o ușoară desacralizare:
e iarăși, Doamne, însetat pământul
să bea o dușcă, cot la cot cu tine,
din focul și din ploaia ce semănă Cuvântul
în evanghelii frânte pe-altare de cuvinte
(pseudoconjuncție)

dan tristian redă un Dumnezeu personal căruia i se mărturisește, direct, ca unui vechi prieten, avansând posibilitatea unei consolări reciproce pe de o parte, iar pe de altă parte o anumită trădare ce se impune cu necesitate în acest raport, greșeala fiind de natură instrumentală:
nu mai plânge Doamne clipa-ți de vecie,
vezi cum crește grabnic noaptea-n tâmpla mea
și nu pot din suflet ruga-mi numai ție
să-ți înalț, o, Doamne, nu mă mai ierta!
(psalm ontologic)

psihologismul secvenței face din interlocutori elementele unei existente comune, domestice, neinstrainata de existenta generala. observăm aici stereotipia, liniaritatea prezentului care nu poate rezerva decât frâmântări orizontale la nivelul spiritului, prinse în conturul plan al existenței.
naționalismul este un alt element care, alături de filonul popular și cel metafizic, definește nemărgi­nirea întinsă dincolo de hotarele fluide ale spațiului și timpului:
basarabie, fecioară-nsingurată-ntre străini
din lacrimile tale cresc atât de trist,
liturghisind, în pustiire crini,
și mire-ntârziat îți este Christ.
(basarabie, de lacrimi, de durere și de dor)

sensul mitizării, amplificat de personificare, conferă iluzia unui act demiurgic, probând rațiunile sentimentale ale unui popor ce trăiește sfârtecarea teritorială în umbra fiorului transcendeței. naționa­lismul apare și disimulat, fie în trimiterea la mitologia dacică, în special la riturile funerare, fie în sarcasmu-i determinat cotidian, creionând imaginea unei realități prezente, nedemne de trecutul care până deunăzi ne întemeia:
român minoritar
calculez un indice al ființei
neindexat visez
țăran cu nădragii rupți în cur
spălându-mă pe mâini
ultima oară
recitând scrâșnit
daseinu’ mamei mele de om
(antropologie recentă)

istoria, fotograf amator,
ne-a mistificat ahtiată
făcând din carnea noastră
trupul uitării

pe metope
sublimată antropomorf
pasărea sufletului
n-a mai putut să se înalțe
cu aripi de cenușă

tot ce-a mai rămas
din abisul celest al năzuinței
e doar un stâlp,
înfipt în inima pământului,
de piatră
(pasărea sufletului)

dincolo de general, există și o istorie subiectivă, personală, în care se imortalizează, fugitiv, imposibilitatea rostirii și ruina de pe umerii goi, drumul și rareori cercul strâmt de sfinți.
scrierile rupestre sunt alături de pasărea sufletului, despre gheorghe, o pledoarie nu în favoarea unui naționa­lism tranșant, închistat în propriile dogme, ci tranșat în bunul simț, în aplomb, întru identitatea unui popor pe care post-modernitatea globalizantă îl supune risipirii, scindării indentitare. de la general la particular, prin regăsirea traiectoriei, națiunea în ansamblu are implicații fundamentale în descoperirea/redescoperirea identității individuale.
scrisori rupestre redă o formă a acestei risipiri naționale: limba română e contaminată de neologisme introduse abuziv în vocabularul curent, încât cuvintele simple, esențiale, de altădată sunt perimate și, în consecință, respinse către periferia idiomului, făcând din dinamica limbii o caracteristică nefastă pentru conți­nu­tul rostirii.
disecții-n graiul ce-nvățai să spun
și mamă și părinte și pământ,
greșesc, în mintea-mi de nevie umbră,
și-nvăț mai multe limbi române,
și ochii mi-i închid când rănile mă dor
(scrisori rupestre)

descoperim în volum o succesiune de episoade pornind de la alintul copilăriei – maximum afectiv – și ajungând la sarcasmul intrării în maturi­tate, cumulând experiența ce deseori este redată nu ca îmbogățire spirituală, ci ca uzaj. acumularea acestor experiențe este, predominant, o negare a sinelui, un martiraj.
introspecția revelează condiția omului cotidi­an trăind viața ca boală prin suprimarea valorilor fundamentale. această orizontalitate a existenței privi­tă strict prin filtrul supraviețuirii întru ziua de mâine se face cunoscută prin aspectul anatomic (carne, oase, sânge, inimă). intensitatea trăirii gravitează în jurul neajunsului dialectic suflet-trup, într-o simfonie de senzații.
exuberanța ludicului este una formală (mistreața cu pantofi de lac, gând, eclipsa totalică) regresând în formele severe ale unei percepții negative a realității interioare, care tinde nu către clădirea unei lumi proprii, ci mai degrabă către o stagnare, un abandon.
starea de levitație interioară se vrea a fi oarecum depășită în prima parte a volumului, în setea de a muri. motivul thanatic se convertește în geneză, renaștere, refuzând ireversibilitatea, totalitatea abandonului. setea de a muri ne spune despre neputința uitării, despre ancorarea unui trecut ce permanent își aglomerează imaginile în trăirea de acum. posibilitatea lui hic et nunc devine în acest context puțin probabilă, într-o bună măsură, orizonturile temporale blagiene surprinzând actorul acestor trăiri, victimă a timpului-cascadă.
acel viitor poate să nu vină netrimis
de rugăciunile tale
…………………………
în fond ce-i pasă veșniciei
că sunt și fără voia ei ce sunt
un om care a iubit un om
(un singur om)

altfel, uitarea este în acest caz indicată, sanitară, întoarcerea în trecut urmărind nu incertitudinea sau zbuciumul unor clipe ireversibile, ci dinamica unor trăiri care în substanța lor adăpostesc renunțări progresive. efemeritatea mergând în conso­nanță cu simbolistica morții cumulează utopia idealului nu doar din perspectiva relațiilor interumane, cât mai ales la nivelul cuplului.
trecerea de la discreție se face către frivol, către opulent. evenimentele majore sunt trăite ca spectacol, butaforii ieftine într-un manifest dezinvolt. crăciunului i se eludează semnificația religioasă deve­nind show indezirabil de orgolii și excese gastrono­mice, unde până și sfinții falsează în acest timp circular, păstrând dimensiunea rituală în limitele pierzării.
și-n loc de ochi ni se aprind
doar becuri și feștile,
betele în culori se-ntind
și brazii mor în silă
……………………
e totul ca un bâlci de vise
contrafăcute-n foame,
și toate-iluziile promise
sunt boli în chip de poame.
(cântec adolescent sinucis)

mi-amintesc cum deunăzi într-o practică vudu
înfigeam cu cinism furculița-n sarmale
bășicile cerului-și cenzuraseră udu’
ciufute ninsori prăvălindu-se-agale

era crismăs în stânga, în dreapta la fel
sărbătoarea semna în delir albe cecuri
de spasme culorile luau rudotel
oficiale clădiri ne rânjeau printre becuri

toți sfinții erau în acest bal mascat
divinul cobora într-un lift ulceral
girofaruri vestindu-l urlând enervat
în versete desprinse din codu’ penal

trebuia să te bucuri, trebuia să fii bun
orfanilor sorții să le fii ca un frate
prin sânge să-ți curgă lozinci de crăciun
colinde sau alte cântări afectate
(restanțe)

pe acest fond al dezintegrării valorii și spiritului își croiește drum cuplul modern ce deseori visează indexat. neputința omenească de a-și depăși limitele este afișată alternând termeni din sfera ipoteticei iubiri cu cei pecuniari: mă iubeai în citate fiscale, doar banii în mrejele lor/ a pian îți sunau sideral, tva-ul plecării-n nerost. mercantilitatea iubirii, inconsecvența unor mărturisiri și fascinația maladivă a verbului a avea sună fără echivoc în moartea unui curcubeu și în lacrimile apusului tău. elementul feminin este aici cel ce provoacă și întreține aceste forme precare ale existenței:
aprioric dansai printre vile,
șemineul te-ardea în visare
la tine-ajungeam doar cu pile
și mită rulată-n uitare.
………………………
doar banii în mrejele lor
a pian îți sunau sideral
și-organele-ți toate în cor
prin cecuri aveau recital.
………………………
în fântâni te pierdeai calculând
iubito! sinucisă anost
nemurirea asfințirii în gând
tva-ul plecării-n nerost
(moartea unui curcubeu)

calculându-ți discret tva-ul rotunjimii sânilor
impozitări aferente obrazului, ochilor
strivind lasciv buzele în sărutări presupuse
– nurii tăi făcând reclamă! –
fără să știi rădăcinile din tălpi
sculptate atent în zâmbetul pășirii spre vis
(lacrimile apusului tău)


iubirea e intrată în procesul schimbului de piață, e marfă, vindere, trădarea înscrisă în tabla de valori capătă astfel un preț nefiresc în cotidian:
doar seara pe-ntuneric, vezi tu Doamne
pe străzi pavate doar cu țâțe goale
distinse și prea-mbălsămate doamne
se vând și-ți vând asemănarea ta
(legi și sacrilegii)

în aceste condiții, trăirea ia forma unei poveri, indicat fiind facilul, nemijlocitul ce îl presupune viața ca o mistificată soluție a redeșteptării.
iubita mea îmi spune, trăirea-i corozivă,
hai să uităm de noi cum nu putem uita,
ți-e inima-n iubire pierdută, evazivă,
nici foamea și nici dorul nu le mai poți cânta.
(evaziune sentimentală)

femeia, pusă în expresie lirică, are o structură antagonică în poezia lui dan tristian. într-un fel este unda de superficialitate risipită în preamodernul timp prezent, oarecum victimă a aparențelor, a materialității iubirilor pasagere, a imediatului instinctiv:
și cum să-nțeleagă revărsând de nesaț
mistreața nurlie cu fundul pe sus
atunci când îl prinse în mrejele-i, haț!
cu râtul rujat, mistrețul sedus?

dar cum să-nțeleagă când se simte rănit
de faptul că-n vis îi venise de hac
fără teama rușinii, fără să-l fi iubit
mistreața-n pantofii de lac?…
(mistreața cu pantofi de lac)

și-apoi este femeia, poem perfect, liant, răspândită în tot și în toate, având putința de împlini utopia împreună, trasând limitele joncțiunii între real și posibil, maternală, dând deplinătate existenței chiar și în dimensiunea domestică a ei. iubirea alături de o astfel de femeie înclină către cerc.
dezbracă-te vânt de nopți înghețate
și trupul tău haric să-mi curgă pe trup,
iubindu-mă-nvins cu aripi furate
în odăile tainei ca mierea din stup

roind dimineții adieri de-mpliniri
pe fruntea sudorii ce rodnic îmi plouă
apoi în misterul sădit în uniri
mă strânge nebun, mă prinde de rouă

boabele trudei în suspin răsărit
adună-le-n pântec cu darul fertil
hrănind izvorârea de om mântuit
ca-n tainele vieții să naști un copil

asemenea ție cu ochi de lumini
trecând ca un vis bătând la ferestre
pe vadul rănirii cu sorții divini
mai presus de orice înțelegeri terestre

dar pleacă întors, în cele din urmă,
în lumea în care am să pot să te cânt,
și durerea mi-o lasă, amintirea mi-o curmă
doar pleacă acum și dezbracă-te vânt
(gând)

iubirea ca medicament este drumul spre căutarea echilibrului, a regenerării, ascunzând erosul, discret, în fertilitatea intimității. dorul amator propune o imagine ternă, a unui om ce se poate dărui exhaustiv stării conjugale, după îndelungi perindări, rătăciri:
mi-e dor să mai fiu delicat cu-o femeie
nebunatic, flămând s-o ghicesc amator
zvâcnindu-mi în tâmple precum o scânteie
mi-e dor să te știu că și ție ți-e dor

din starea de nu în stări conjugale
cu patimă vie căzând să ne fim
domestice vise plimbându-se-agale
în șlapi, ’n neglijeuri țesute din in

cafeaua în zori s-o bem prelungit
în ore ce uită să mai plece cu noi
să zâmbim pudibonzi văzându-ne goi
după-o noapte în care Dumnezeu ne-a iubit
(dor amator)

regretul interiorizat, nostalgia perfecțiunii se regăsesc nu doar la nivelul raportărilor pasionale, cu accente uman-sensibile. în antiteză cu planul organic, cadrul natural obligă trăirea idealului. actorii acestei partituri sunt vântul, copacii, ploaia, alcătuind, în cumințenia pământului, uvertura soarelui ce apune altfel.
e toamnă.
parcă așa începea abecedarul.
un zumzet nesfârșit ca o tuse nesfârșită.
tractoarele zgârie pământul acolo
unde roadele i-au dat nume ogorului.
copacii își plâng pământurile
cu câte-o frunză îmbolnăvită subit
de pneumonie.
în curând vor fi goi.
râurile se scurg, mai reci, spre odihnă.
aproape nimic despre fruct,
doar pluguri și
în cer
câte ceva despre cocori
fără a se ține cont că închiși
între edificii urbane,
piatra
nu le poate spune copiilor nimic
despre zbor, despre nostalgia plecării,
despre simbolul și viața
acelor păsări.
poate nu
trebuie.

soarele apune altfel.
(fecunditas)

vântul propune călătoria prin trupul ostenit, rezumatul ultimilor oameni plasticizând trecerea, pasagera ființare, derizoriul condiției omenești. natura, eludând conștiința trecerii, propune o alternativă: diagnosticul morbid al cotidianului poate fi trimis în regresie prin retragere, prin renunțare:
dar pleacă întors, în cele din urmă,
în lumea în care am să pot să te cânt,
și durerea mi-o lasă, amintirea mi-o curmă
doar pleacă acum și dezbracă-te vânt
(gând)

tonalitatea generală a stilului este construită la nivel antinomic prin forme oximoronice, aliterații, armonii vocalice. exploatând efectele sugestive, dan tristian afirmă abundența formelor copilărești de expresie:
înger alb cu umbra neagră
peste fruntea-mi prinsă-n cute
dă cu aripa-ți beteagă
și mă șterge de virtute
(închipuire)

din sărutul meu coboară
ca un necrolog de fapte
plânsul crud de-odinioară,
ploaia mea cu dinți de lapte
(p.s.)

naivitatea și sentimentalismul se descoperă în clivajul expresie/conținut, subliniind edulcorat treptele pe care autorul intenționează să-și întârzie timpul. în aceeași idee, atât versificația, cât și metrica sunt inconstante, neînscriindu-se într-un tipar al rigorii prozodice, forța de expresie accentuându-se prin libertatea sporită a ludicului, pe care se și mizează în cele din urmă. într-o dialectică a pășirii avem, bunăoară, un vers prin intermediul căruia, copil, amator, existențial, preocupat, abătut, dan tristian se joacă cu timpul. întorcând privirea este doar o restituire sentimentală. autorul, refuzând a supraviețui clipei ce ar trebui să-i bată în piept, mai moare puțin în ideea obsesivă de a se întoarce în trecut și de a-l abandona totodată vremilor ce vor să fie. e o renegare setea de a muri, aproape vis. ca o poruncă interioară, un fatum recrudescent descrie limita evaziunilor sentimentale în zborurile neînțelese ale vinovăției ce nu-și află rostul decât întorcând privirea.

cristina lițoiu

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!