poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 6182 .



Practica exilului
articol [ ]
despre “Platforma” şi Michel Houellebecq

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [cam ]

2007-05-10  |   

Traducere poezie - Traduceri poezii si alte texteAcest text este o traducere.  | 



“Fără iubire nimic nu poate fi înnobilat. Sub pleoape explodează pete luminoase; există viziuni, există vise. Toate astea nu-l mai privesc pe om, el aşteaptă întunericul; iar întunericul vine.” (Michel Houllebecq – Platforma)

De vreme ce personajele centrale ale operelor sale îi poartă numele, îmi pare că romanele lui Michel Houellebecq, “Particulele elementare” şi “Platforma”, sunt, într-o oarecare măsură, autobiografice. Cel puțin din perspectiva monologului interior, acest plan consistent şi auster al cărților sale, în care fiecare îşi poate regăsi frământările. Dominantă, introspecția stărilor sufleteşti lasă cititorului un sentiment apăsător. Poate chiar prea apăsător, lectura riscând, dintr-un moment în altul, abandonul. Personajele îşi analizează propriile sentimente. Decorul şi acțiunea sunt mai puțin semnificative. Romanul lui Houellebecq este o punere în proză a unei analize psihologice, a unei observații sociale, din unghiul tot mai obtuz şi în continuă deschidere al însinguraților, al neadaptaților la aberațiile lumii în care trăiesc.

Un nou Michel în “Platforma”, altă consecință a unei familii care reuşise să treacă prin viață fără a fi tulburată de vreo întrebare privind condiția umană, sau privind, cel puțin, condiția propriului fiu. A nu fi iubit, a nu fi dorit, generează traume psihice, deseori ireversibile. Iubirea este cea mai importantă, poate unica, sursă de putere. Certitudinea că sunt iubiți conduce copiii spre încrederea în propriile forțe. Doar sentimentul ocrotirii poate să nască îndrăzneala de a părăsi cuibul familial. Michel nu a avut unul. Lipsit de îmbrațişările şi mângâierile copilăriei, a devenit un matur timid, retras social, care, s-ar putea să nu exagerăm afirmând că, suferă de oarece infirmități psihice.

În “Platforma” geamătul lucidului solitar este, însă, ceva mai înăbuşit. Nu mai ținteşte urechea omenirii, resemnat oarecum de afonia acesteia, resemnat în echilibrul fragil al lipsei relațiilor personale cu lumea. În “Platforma” Michel devine un personaj mai uman, mai cald, mai aproape. Probabil această percepție este cauzată, pe de o parte, de speranța sa în viață, care întâlneşte inevitabil speranța de viață a cititorului şi o egalează, în acelaşi timp, “pe cea a unui elefant sau a unui corb”. Iar pe de altă parte, de sentimentele încercate pentru Valérie, care frustrează doar într-o mai mică măsură orizontul de aşteptare al cititorului cuminte. “Într-o stare de exaltare puțin utopică”, el încearcă elaborarea unei “platforme programatice de împarțire” a unei lumi în care perversitatea ia amploare nu doar în plan sexual. Un sado-masochism spiritual amenință întreaga omenire.

Născut la 26 februarie 1958, Michel Houellebecq a crescut într-o familie care s-a dezinteresat de existența sa mult prea de timpuriu. La şase ani a fost încredințat bunicilor. De-a lungul timpului a cunoscut condiția de şomer, a suferit un divorț, apoi, din cauza depresiilor, a petrecut câteva perioade în instituții psihiatrice. Aceste aspecte sunt toate prezente în cărțile sale: “Nu crescusem în cuibul protector al unei familii sau într-un alt mediu în care să-i pese cuiva de soarta mea, să mă susțină cineva la greu, să se bucure de isprăvile sau de succesele mele.[...] Trăisem şi aveam să mor singur ca un animal.” Nici personajele sale nu întemeiază o familie “sau altă entitate de genul acesta”, ori dacă se conturează vreuna, ea este cu siguranță sortită eşecului.

Sfera din care se prezintă realitatea ce ne-am dori-o altfel, este aceea a unei “ființe umane inofensive”, supraviețuind într-o stare acceptabilă, a unui “parazit modest” de care lumea s-ar fi putut lipsi şi a cărui identitate “încăpea în câteva dosare, nu prea groase”. Sunt convinsă, cititorule, că nu eşti străin de această autocaracterizare. Pe de altă parte, este sfera unei “creaturi compacte, rezistente, mai mare decât cele mai multe animale [...], cu mult mai greu de nimicit decât un mic batracian.” Din această celulă blestemată din subteranul singurătății, pleacă oferta unei lecturi ce-ar trebui să fie un semnal de alarmă şi nu un ornament la suprafața valizei de lecturi de vacanță, nici un depozit inutil pe undeva prin sertarele memoriei. De aici, Houllebecq percepe împărăția cerurilor ca pe “un bețigaş de scobit în urechi”. Aici, relațiile cu semenii nu sunt uşor de suportat pentru că accentuează conştiința unui sine greu de suportat. Absența lor este, la rândul ei, o povară accentuând irosirea de sine. Aici, pericolul major constă în incapacitatea de a fi cu adevărat fericit sau nefericit. În incapacitatea de a simți iubire sau ură. Filtrul care se interpune între sine şi lume devine din ce în ce mai compact. Omul se simte bătrân, indiferent de vârsta lui biologică, şi se limitează la a aduna amintiri. Colecția de amintiri are drept țintă domolirea fricii şi, cât se mai poate, a singurătății în clipa morții. Singurătatea este un lucru posibil – citeam undeva - când eşti foarte tânăr şi ai înainte toate visele, sau când eşti foarte bătrân, cu toate amintirile în urmă. Ce ne facem cu ea când nu mai suntem suficient de tineri, dar nici destul de bătrâni?

Adevărata comuniune este o realitate concretă în care simți, (ce afirmație banală/ banalizată, nu-i aşa?), căldura unui suflet. Este atunci când cineva îți vorbeşte sau te ascultă. Părintele Dumitru Stăniloae considera că românescul “cuvânt” este “unic şi foarte semnificativ”. Provenind din latinescul “conventus” (adunare, întrunire), el presupune a fi în comuniune, presupune o acțiune, un fapt, “o mărturie a unuia către celălalt, o promisiune şi o garanție că cei în dialog se ascultă”. Oamenii s-au despărțit unii de alții, prea conştienți de existența lor individuală, s-au despărțit şi de Dumnezeu din moment ce Îl considerau situat undeva în ceruri, deci prea departe. Aşadar, conform spuselui părintelui Stăniloae, secularizarea omenirii s-a produs la modul absolut. “Ar trebui să existe cursuri de conversație, aşa cum există cursuri de dans” este părerea lui Houellebecq, un maestru al monologului nefiind, în genere, un maestru al conversației.

Stagnarea şi involuția spirituală au produs diferențierea dintre suflete. Ele tânjesc după fericire dar sunt incapabile să o suporte sau să o întrețină. O fericire pământeană continuă este, foarte probabil, o stare de pseudo-fericire, o minciună, sau un exercițiu de autosugestie. Fericirea eternă, dacă există, presupune o altă constituție spirituală. În structura actuală a omului, fericirea continuă ar însemna moartea lui spirituală, eterna lui stagnare şi un necontenit plictis. “Fericirea e un lucru complicat [...]; e greu s-o găsim în noi şi imposibil s-o găsim în altă parte”. “Neîndoielnic, omul nu e făcut pentru fericire. Ca să aibă într-adevăr posibilitatea practică de a fi fericit, omul ar trebui să se transforme- să se transforme fizic”, afirmă Houellebecq. Existența ei presupune neapărat alternarea cu nefericirea. Doar astfel poate fi identificată. Stranii comparații folosite pentru Dumnezeu – ca o ultimă speranță în fericire - sexul femeilor sau aburii dintr-o baie turcească! În definitiv sunt unele sincere, presupunând o oarecare doză de curaj pentru a fi rostite cu “voce tare”. Oricum, concluzia că Dumnezeu ar trebui comparat cu “ceva care să facă spiritul posibil, când trupul exultă de bucurie şi de plăcere, iar orice teamă e abolită” e oarecum salvatoare. “Acum sunt sigur că spiritul încă nu s-a născut, că vrea să se nască şi că naşterea lui va fi dificilă, că deocamdată avem despre el doar o idee trunchiată şi nocivă.”, adaugă Houellebecq.

Dacă este adevărat că 99,999% din spațiu este gol, este tot atât de adevărată, cred eu, existența aceleiaşi proporții de gol sufletesc, intelectual, cultural. Conştiința acționează asupra materiei, ştim, dar cine dirijează spațiile goale din noi, cum să câştigăm supremația controlului lor? Haoticul prezent la nivel microscopic se compune ingenios, oferindu-ne, la o macroscopie a obiectelor, percepția unei oarecare ordini. Cu siguranță omenirea mai are mult de descoperit, în cazul, destul de puțin probabil, că nu se va autodistruge până să ajungă aproape de finele descoperirilor, acceptând că un astfel de fine ar exista. Neîmplinirea dorințelor este stimulatorie până la o limită, puțin variabilă de la individ la individ. Cu timpul neîmplinirea transferă omul într-o chilie a existenței, izolându-l, de parcă ar suferi de vreo boală contagioasă. El ştie că a te limita la viața de zi cu zi e plin de riscuri, căutând, de bună voie, un refugiu. În realitate, fiecare ascundem un pribeag bâjbâind după azil sufletesc.

Michel este un caz din ce în ce mai frecvent, un “perfect adaptat la epoca informatizării, adică la nimic”, într-un microunivers ce tinde “să semene cu un aeroport”, în care oamenii interesați de alți oameni sunt din ce în ce mai rari, în care femeile tind să se asemene cu bărbații în timp ce bărbații evită din ce în ce mai mult iubirea. “Sunt lucruri pe care le poți face, şi altele ce ți se par prea dificile. Puțin câte puțin, totul devine prea dificil; la asta se rezumă viața.” Redobândirea bucuriei de a dărui ar mai putea fi o şansă, deşi pare a fi prea târziu, acum, când omul se fereşte în primul rând de dependența de alt om. “Nu poți face dragoste fără un anume abandon, fără să accepți, măcar temporar, o anume stare de dependență şi slăbiciune. Exaltarea sentimentală şi obsesia sexuală au aceeaşi origine, amândouă provin dintr-o uitare de sine parțială; e un domeniu în care nu te poți împlini decât acceptând să te abandonezi. Am devenit reci, raționali, prea conştienți de existența noastră individuală, de drepturile noastre” . Paradoxal, aviditatea de independență şi obsesia unicității uniformizează şi aplatizează omenirea. La 40 de ani Michel constată că trăise fără să stabilească vreun contact personal cu un obiect, fără să păstreze vreo amintire a celui care fusese în tinerețe. În aceste condiții, ideea de unicitate a persoanei umane îi pare “o nerozie pompoasă”, “îți aminteşti de propria-ți viață puțin mai mult decât de un roman citit în trecut”, spune el, citându-l pe Schopenhauer. Omenirea întreagă, afirmă Houellebecq, “tinde instinctiv spre metisaj, spre omogenizarea generalizată; şi o face în primul rând prin mijlocul elementar, care e sexualitatea.”

Tema sexualității în contemporaneitate ocupă un număr considerabil de pagini şi în “Platforma”. Avem de-a face, pe lângă partidele obişnuite de sex – în prezent noțiunea de normal fiind din ce în ce mai confuză şi combătută –, cu cele încrucişate, fiind descrise scene, greu suportabile în timpul lecturii, de sado-masochism şi viol. Citisem în una dintre multele recenzii făcute acestei cărți, dar personal nu sunt de acord, că tema sexului este aspectul cel mai puțin realist al romanului. Dimpotrivă, cred că este printre cele mai autentice şi totodată greu de citit teme, cu care, ceva mă face să cred, Houellebecq a luat contact într-un mod oarecum direct. Altfel nu ar fi putut scrie aşa. ”Sursă de plăcere permanentă, organele sexuale există, ne stau la dispoziție. Zeul vinovat de nefericirea noastră, care ne-a făcut trecători, vanitoşi şi cruzi, a prevăzut totuşi această minimă formă de compensație”. Iubirea pe care reuşeşte să o trăiască pentru Valérie, “excepția luminoasă” a vieții sale, moderează pentru o vreme percepția realității ostile. “Iubirea ne transformă în sfinți”, constată la un moment dat. Departe de a fi la fel de jalnică precum relația dintre Bruno şi Christiane sau la fel de imposibilă precum cea dintre Michel şi Annabelle din “Particulele elementare” , totuşi, parcă există într-o minimă doză ceva din fiecare. S-ar putea ca deviațiile de la firesc în ceea ce priveşte comportamentul sexual să fie un mijloc, poate cel mai la îndemână pentru marea majoritate, prin care omul încearcă să se ridice deasupra condiției sale. Care însă are întotdeauna un final tragic, lăsând sufletului leziuni incurabile. Departe de divinitate, omul încearcă să se transforme în propriul Dumnezeu, să decidă asupra sorții sale, fără a-l interesa prea mult implicațiile acestor sentințe în destinele celor, mai mult sau mai puțin, apropiați lui. În iubire, cred cu disperare – şi nu ca într-o excepție întăritoare de regulă –, partenerii nu simt nevoie de diversitate, fiindu-şi absolut suficienți unul altuia. Ei compun acel întreg în care nimeni nu mai are vreun loc, nici măcar în scopul unui supliment de plăcere trupească. Finalul tuturor iubirilor lui Michel, moartea femeii, e ca o premoniție a imposibilității acestui sentiment uman de a mai salva. Robotizarea sau abrutizarea vor fi, probabil, singurele opțiuni care-i vor mai rămâne. “Există sexualitatea oamenilor care se iubesc şi sexualitatea oamenilor care nu se iubesc. Când posibilitatea de identificare cu celălalt a dispărut, rămâne o singură modalitate: suferința – şi cruzimea.”

“Platforma” începe şi se sfârşeşte cu câte un deces. Dacă moartea tatălui l-a impresionat mai puțin, lăsându-l pe Michel doar cu nişte considerații în plus privind efemeritatea ființei umane, moartea lui Valérie din finele romanului îl afectează puternic. Dacă iubirea dispare, ”viața devine oarecum convențională şi silnică. Păstrezi o formă umană, comportamentele obişnuite, un soi de structură; dar sufletul, cum se spune, e gol.” El ştie că arta e incapabilă să mai schimbe vieți şi descoperă că, dintr-un motiv sau altul, iubirea a devenit la fel de lipsită de acest har. Acest adevăr nu poate fi unul dinainte acceptat, ci mai degrabă o concluzie la care se ajunge după prea multele încercări ale vieții.

“Voi rămâne până la capăt un copil al Europei, al grijii şi al ruşinii; nu am de lăsat nici un mesaj de speranță. Pentru Occident nu simt ură, ci doar un dispreț fără margini. Ştiu doar că toți, până la unul, puțim a egoism, a masochism şi a moarte. Am creat un sistem care a devenit pur şi simplu irespirabil; şi, pe deasupra, continuăm să-l exportăm.”

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!