Societatea contemporanǎ, în goana ei dupǎ himerele acumulǎrii, a status-ului dat de lucrurile pe care le deţii, a fost numitǎ nu de puţine ori o junglǎ. Asta nu pentru cǎ ar fi mai junglǎ decât societǎţile trecute, unde conotaţia primitivǎ, de luptǎ, a termenului era încǎ şi mai pronunţatǎ, iar dreptatea celui puternic nu era încǎ mǎsuratǎ în mǎrimea contului, ci în Newton-ii pumnului. Ci pentru cǎ jungla contemporanǎ e mai junglǎ prin faptul cǎ e o junglǎ a ipocriziei, a deşertǎciunii. De exemplu, clişeele precum « cu cât tehnologiile comunicaţionale devin mai avansate, cu atât comunicǎm, de fapt, mai puţin » existǎ pentru cǎ au mai mult decât un grǎunte de adevǎr. Ne închidem în cubic-urile noastre, sicrie ale creativitǎţii, şi începem goana dupǎ acumulare, în numele familiei, al copilului etc. Parazitǎm planeta în paralel cu strigǎtele de alarmǎ ale visǎtorilor hipioţi din organizaţiile ecologiste, cu ale lor demersuri sublime şi patetice. Suntem din ce în ce mai mult educaţi de industria divertismentului, icon-urile din show-biz sunt idolii noştri şi le infuzǎm producţiile pe post de boost-uri motivaţionale. Suntem obsedaţi de ciclul goanǎ dupǎ promovare/relaxare letargicǎ. Nu faptul cǎ trǎim în România ne ocupǎ tot timpul, ci faptul cǎ lumea este imbecilǎ. Sistemul te catalogheazǎ drept ratat dacǎ nu eşti workaholic şi dacǎ ai şi alte interese înafara acumulǎrii groteşti. Trebuie sǎ te încadrezi în anumite clişee moderne – sǎ fii o fire tenace şi ambiţioasǎ, foarte sociabil – un socio-addict, dacǎ se poate – şi mai ales sǎ ai obiective precise. Dar cine, Dumnezeule, avea oare obiective mai precise, pânǎ la os de precise, decât comuniştii ? Ne credem unici, celebrǎm diversitatea şi nu vedem banda rulantǎ care ne scuipǎ pe toţi. Suntem cu toţii cinici sub acoperire – foarte preocupaţi de marile probleme ale umanitǎţii, brusc chiori când sunt în faţa noastrǎ mici urme, remediabile, ale acestora.

Revenind la jungla contemporanǎ, mecanismele ei sunt coordonate direct în scopul de a ne impune ca indispensabile tot felul de nimicuri de care nu avem de fapt nevoie. Ne întrebǎm, consternaţi, la fiecare nouǎ lansare de laţ social, cum de-am putut supravieţui pânǎ acum fǎrǎ miraculosul gadget. Societatea în care trǎim este prin excelenţǎ o societate de consum. Un elogiu al egoismului masificat, compact, sistematic şi dirijat. Şi încǎ în România, din limitǎri financiare, lucrurile nu au luat încǎ acceaşi amploare ca în gloriosul Occident. Ca o societate aflatǎ în semibarbarie ce eram, ne-am repezit sǎ imitǎm de la ei în primul rând cele mai negative şi viciate aspecte, împachetate frumos în celofanul glamour. Odatǎ ce servim bomboana psihedelicǎ ne credem pentru scurt timp superstaruri şi ne comportǎm ca atare. Apoi avem nevoie de urmǎtoarea dozǎ şi trebuie sǎ o luǎm de la capǎt, cu ţinta fixatǎ pe urmǎtorul fashion-icon al momentului, fiecare inovator şi nemaiauzit. Janis Joplin anticipa perfect momentul prin versul « Oh Lord, won’t You buy me a Mercedes Benz ? » (“Doamne, îmi cumperi un Mercedes Benz?”).

Şi totuşi, atacând aceastǎ faţǎ socialǎ a egoismului – societatea de consum – se nasc interogaţii asupra naturii reversului ei. O lume în care sǎ ne concentrǎm pe a crea în loc de a distruge. Sunǎ frumos şi altruist, pe lângǎ absurd. Dar ce se întâmplǎ când oamenii sunt puşi sǎ fie formal altruişti într-un mod organizat de sistem ? Sunǎ din pǎcate prea cunoscut… Dacǎ societatea contemporanǎ este prin excelenţǎ una de consum, vremurile teoretic apuse ale comunismului au conturat o societate prin excelenţǎ de producţie. Era sau nu nevoie de ea, nu conta, banda rulantǎ trebuia sǎ meargǎ, producţia sǎ continue ! The show must go on… Produceam, produceam, produceam în stocuri inutilizabile, iar la sfârşit cifrele exagerat de mari erau încǎ şi mai umflate, ca sǎ dea bine. Şi nici nu eram singurii, e o tendinţǎ ce ţine de natura societǎţilor expansioniste sau de orgoliul puterii unei mâini de oameni. Bunǎoarǎ, americanii, în perioada lor de creştere economicǎ ambiţioasǎ la modul cel mai stupid (cǎ, de, trebuia sǎ le demonstreze britanicilor cǎ sunt mai tari), se confruntau cu o crizǎ de supraproducţie şi ajungeau sǎ distrugǎ pur şi simplu stocurile pentru a putea continua sǎ producǎ. Totul parte a unui macro-ritual de show-off, de avânt muncitoresc impus şi fǎrǎ nici o compatibilitate cu starea psiho-emoţionalǎ realǎ a oamenilor. Într-un fel, peisajul se putea suprapune fǎrǎ prea mari eforturi de imaginaţie peste scena marşului ciocanelor sistemului din celebrul « The Wall » - filmul – al celor de la Pink Floyd.
Şi eu sunt dezgustatǎ de mocirla consumeristǎ în care ne zbatem şi spre care tindem, de abundenţa kitsch din jurul nostru, inundându-ne pe toate canalele de comunicare, de spǎlarea de creiere la care nu sunt sigurǎ cǎ suntem imuni nici cei care o observǎm etc… însǎ vreau sǎ atrag atenţia asupra monstruozitǎţii cel puţin egale a reversului. Pânǎ la urmǎ, în ciuda spiritelor noastre tinere şi încinse, cred cǎ tot plictisitorul echilibru e soluţia cea mai probabilǎ.