În copilãrie, în sâmbãta Paºtilor, mama mã trimitea sã-i adun verdeþuri de tot felul pentru cã sã „împtistruim” (împistruim) ouãle. De la frunze de trifoi la cele de pãtrunjel, toate foloseau la împtistruit. Acestea erau prinse strâns pe suprafaþa ouãlor cu ciorap de „nailon” ºi apoi erau puse la fiert în apã coloratã, de obicei natural. Ceapa ºi cojile de diverºi copaci erau materiile prime din care se preparau „vopselele”.
Amprenta frunzelor era desenul care dãdea statutul de „împtistruit” ouãlor de Paºti. Erau ouã frumoase, dar viaþa lor era scurtã, cele mai multe ajungeau „victime” ale „ciocãnitului”, începând cu prima masã dupã slujba de Înviere. Apoi, mai ales, în faþa bisericii, copiii dar ºi cei mai în vârstã, „ciocãneau” ouãle, ºi „cãpiº” ºi „curiº”, iar cel al cãrui ou era spart trebuia sã-l dea „câºtigãtorului”.
Ciocãnitul se fãcea ºi „pe încercate”. Oul se bãtea uºor de dinþi, iar dupã sunetul emis era „evaluatã” tãria. Sunetul ascuþit era un indiciu sigur cã oul are o coajã tare, iar „ciocãnitul” putea fi refuzat.
„Ciocãnitul” ouãlor a luat aºa amploare încât maramureºenii au ajuns sã organizeze chiar un „Concurs de ciocãnitul ouãlor”, iar în altã parte de þarã, la… Ciocãneºti, judeþul Suceava, se organizeazã un… Festival Naþional al Ouãlor Încondeiate.
„Încondeiatul” ouãlor l-am descoperit mai târziu, dupã ce „a încondeia” avusese pentru mine doar semnificaþia de a „picta” (a ponegri) pe cineva. ªi l-am considerat mai degrabã meºteºug ridicat la rang de artã decât parte a unui obicei. Iar „ouãle încondeiate” nu doar cã nu le mai „ciocãnea” nimeni, dar au ajuns sã fie tratate ca… obiecte de artã, rupte de semnificaþiile creºtine. Un meºteºug încã neînscris în Nomenclatorul meseriilor din România, dar care poate aduce profituri considerabile. Pentru cã interesul turiºtilor pentru ouãle încondeiate a crescut foarte mult, acestea intrând repede în topul suvenirurilor ºi dincolo de Sãrbãtorile Pascale. Iar meºterii în încondeiatul ouãlor ºi-au diversificat ºi îmbogãþit arta ajungând sã picteze ouã de toate dimensiunile, de la ouã de bibilicã la ouã de struþ, iar de la desenele cu geometrii în simbolisticã tradiþionalã, s-a ajuns la pictura cu temã religioasã dar nu numai, a ouãlor. Mai mult, s-a trecut la încondeiatul în relief, cu rãºinã, dar ºi la încondeiatul cu foiþã de aur.
Tradiþia pierde astfel teren, iar de aici la alunecarea în kitch nu-i decât un pas, mic, mic cât o trãsãturã de condei. Iar cum gusturile ºi simþurile artistice nu pot fi controlate, ne putem aºtepta la orice.
Sper sã nu fie pictate ºi ouã de dinozauri!