poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4373 .



Scrieri despre artă (II)
articol [ ]
O minibiografie, reflecții despre arta poetică și mistica isihastă

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [teotim ]

2006-12-20  |     | 



Părintele Ghelasie Gheorghe s-a născut în data de 18 martie 1944 în comuna Sălătrucel-Loviștea, jud. Vâlcea. La 23 de ani devine ucenic al Pr. Arsenie Praja, pustnic de o înaltă viață duhovnicească din Cheile Râmețului. De la acesta va cunoaște vechea tradiție isihastă din Munții Apuseni, pe care o va numi „mistica iconică”.

După trei ani, securitatea face o descindere și-l arestează pe Pr. Arsenie. La scurt timp, Pr. Ghelasie se va închinovia la Mânăstirea Frăsinei, Vâlcea, unde va sluji ca ghid, îngrijitor al bătrânilor, bucătar, apicultor, sculptor în lemn, iconar, arhondar, și, din 1990, preot.

În 1991, Pr. Ghelasie public㠄Memoriile unui isihast”, „Nevoințele isihaste”, „Urcușul isihast” și „Iscusința trăirii isihaste”, care alcătuiesc împreună cel dintâi tratat amănunțit despre mistica isihastă în perspectivă iconică. În scrierile sale, mistica, teologia, filosofia, știința, medicina și arta se întrepătrund într-o viziune unitară, dialogală, cu importante raportări și contextuări istorice și culturale.

Părintele Ghelasie a arătat o extraordinară ancorare în modernitate prin disponibilitatea și plasticitatea cuvântului în dialogul cu cele mai diverse tradiții culturale și categorii de oameni. Se mișca într-un registru larg, de la vorba simplă și pătrunzătoare, trezvitoare, la un discurs complex, amplu și curgător.

Atât oameni simpli cât și intelectuali rafinați s-au simțit mișcați de frumusețea gestului primitor și cuvântului său viu spre a înainta în taina dialogului și a se bucura de lumina tainei dumnezeiești. Despre aceasta au scris, în cele câteva volume de mărturii apărute, ierarhi și intelectuali de marcă până la oameni dintre cei mai simpli ca formație culturală.

Până la trecerea sa la cele veșnice, în data de 2 iulie 2003, Pr. Ghelasie va explicita în numeroase lucrări mistica iconică. Corpusul mistic al scrierilor sale este unul dintre cele mai ample și complete din istorie, rămânând o operă deschisă, cu ferestre-trimiteri continue spre dialog și practică, fără închiderea inerentă unui ansamblu organizat ca sistem.

La prima vedere, lansarea unei cărți precum „Memoriile unui isihast” în cadrul Cenaclului Virtualia, un cenaclu de poezie contemporană, poate părea curioasă, sau poate stârni zâmbete. Fără a renunța la zâmbet, isihasmul promovat de Părintele Ghelasie rămâne ceea ce este: un isihasm creștin în toată puterea cuvântului și, totodată, una dintre cele mai complexe raportări la istoria recentă, venită din partea unui părinte înduhovnicit.


Se știe din biografia sa că Părintele cultiva „împrietenirea", nu numai cu oamenii și cu vremurile, ci și cu ființele necuvântătoare și cu lucrurile. Citind „Memoriile unui Isihast”, ajungem să deslușim taina acestei atitudini nu tocmai uzuale. Anume că isihasmul este vorbire, este cuvântare, dialog.

Iată un aparent paradox, pentru cei ce înclină să confunde isihia, liniștea cu tăcerea fără de cuvânt. Părintele Ghelasie ne atrage atenția să nu le identificăm, pentru că isihasmul este grăire neîncetată, rugăciune necontenită.

Dar vorbirea la care se referă, ce înseamnă ea? Nu este limbajul minții, care operează cu denotații clare, cu idei, cu gânduri ale ei, ceea ce în poetica mai nouă s-ar putea identifica cu masa de realitate așa-numită psihologică sau mentală, implicată în noțiunea de „parole” (vorbire cu idei), opus㠄scriiturii” (écriture) sau, altfel spus, vorbirea „textual㔠care se întoarce necontenit asupra cuvântului și reține din el propria lui pulsație inconfundabilă.

Vorbirea în sens isihast vizată de Pr. Ghelasie are pe undeva tangență cu ultima, în măsura în care, cel puțin, ni se vorbește despre o viață proprie cuvântului, de un dinamism viu care nu este în primul rând al ideii, ci al cuvântului. Ideea nu e privită ca esența limbajului, ci se naște din mișcarea cuvântului, e o strălucire „în afar㔠a acestei mișcări purtate de duh și izvorâte dintr-o conștiință.

Cuvântul apare ca o formă de viață integrală și organism posibil de descris plastic cu niște termeni desprinși chiar dintr-un vocabular de anatomie vie, mai degrabă decât prin prisma structuralismului lingvistic și logic. Astfel, în chipul cel mai poetic, cuvântul pare că se mișcă cu o „musculatură”, că bate cu un „puls”, că vorbește „gesticulând”.

A cuvânta, în sensul limbajului de suflet, este un act dincolo de rațiunile discursive sau reflectările energetice ce înregistrează numai „urma” unei mișcări de Conștiință (Eu) – Duh (Ființă) – Limbaj (Cuvânt). Ultima indică triada de permanențe-integralități a chipului omului creat, întru comunicare și împărtășire de iubire, ca icoană a Sfintei Treimi.

A cuvânta în acest sens, prin Iubire-Bucurie-Dăruire, e semn de sănătate paradisiacă, este cel mai deplin act personal cu putință, chiar expresia „întregului” polifonic. Cuvântul suprem, dumnezeiesc, întrupat, este Iisus Hristos!

Afirmând aceasta cu seninătate, Părintele Ghelasie reușește performanța miraculoasă de a nu-i „supăra” pe poeticieni, pentru că urmând un demers consonant celui derulat de către cei din urmă, el delimitează sfera Cuvântului de sfera psihologicului, fie ea de natură mentală sau subconștientă, în ambele cazuri fiind însă vorba de „operații care nu sunt în limbaj”, adică în cuvântul „cu majusculă”.

Dacă poeticienii au putut vorbi despre un spațiu imanent limbajului poetic ce transcende logica duală, cu atât mai mult Părintele Ghelasie nu ezită să descrie experiența isihastă autentică, ca pe o intrare în Limbaj, și totodată ca pe o transcendere a minții. Depășirea logicii duale, și într-un caz și în celălalt, necesită inventarea unui metalimbaj specific.

„Suprareprezentarea”, „supraevidențierea” nu obosesc să fie în „dicționarul” isihast formulat de Pr. Ghelasie, săgețile indicatoare, asemeni celor întâlnite pe un traseu alpin, menite să ferească sufletul, aflat în căutarea căii de acces la Cuvânt, de căderea în empirism, sau, pe de altă parte, în spiritualismul amorf.

Limbajul este o permanență ce cuprinde întreaga ființă, ne spune viziunea isihastă, într-un mod compatibil cu acea gândire care înclină să pună în valoare viața cuvântului poetic inspirat, care nu se mai rezumă doar la a reproduce un conținut mental preexistent. În acest sens, Roland Barthes scrie, în lucrarea „Y-a-t-il une écriture poétique?”: „a spune că acest adevăr este de ordin poetic înseamnă a spune că Verbul poetic nu poate fi niciodată fals, pentru că este total”.

Vocația integralității îl caracterizează în cel mai înalt grad pe autorul „Memoriilor unui isihast”, care ne învață să gustăm din bucuria de a te pregăti să intri, cum spunea Rimbaud, „în splendidele cetăți”, și de „a poseda adevărul într-un suflet și într-un trup”. În viziunea Pr. Ghelasie, profunzimea ontologică a bucuriei rostirii este în Hristos Cuvântul Întrupat, al cărui prim cuvânt după Înviere a fost: „Bucurați-vă!”.

Saint John-Perse afirma c㠄imaginea poetică stă sub semnul unei noi ființări”, și că există o „fericire a cuvântului poetic”, o bucurie „peste” bucuria sau tristețea tematică, o bucurie peste variația temelor și tonalităților. Indiferent că este o bucurie a bucuriei sau a tristeții, ea se află ca semn covârșitor peste acestea, indicând prefigurativ spre „suprastarea iconic㔠trăită în isihasm, cum ar fi spus Pr. Ghelasie.

Tendențiozitatea, impunerea temei triste, ca și a temei vesele, peste această bucurie a poeziei aflată deasupra lor și care, în chip tainic, îmbrățișează paradoxal totalitatea, este deci, în poezie, ceea ce întunecă însăși fericirea cuvântului, înțeles în sensul său deplin. De aceea, poezia oglindește tocmai credința vie într-o profunzime ontologică a bucuriei cuvântului, intuiția adâncă a practicării „agoniei întru bucurie”, în sens mistic creștin a „crucii întru înviere”.

Închei cu cuvintele Pr. Ghelasie, din care întrezărim în perspectiva creștină sensul culminant al poeziei, ca «mistică a inimii» și «dialog iconic»: „Noi nu facem în Relatarea noastră «Poezie», căutăm Rememorarea Limbajului pierdut. Versul este «căutarea» Vorbirii primordiale. Versul nu este, încă, Poezie. Poezia este însăși «Vorbirea primordială». Inima este Taină și Grăire, este Poezie și Vers, este Chip de Gest-Icoană și Trup de Culoare și Lumină. Cine va «Intra» în Taina Inimii, va descoperi Întâlnirea Lumii cu Dumnezeu”.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!