poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 6485 .



Interviu cu Fănuș Neagu
articol [ Interviuri ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [m ]

2006-10-22  |     | 



La Târgoviște, (re)întâlnire cu Fănuș Neagu. Prozatorul lipsește din „Istoria….” (O istorie a literaturii române în interviuri, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2 vol. 980 p., 2005) mea, deși în urmă cu ani buni i-am trimis întrebări pentru un interviu. N-am putut rata ocazia, deși ceea ce mi-ar fi spus acum aproape două decenii ar fi fost cu totul altceva și despre altceva decât acum.

- Maestre Fănuș Neagu, literatura română a acestui început de mileniu a fost supusă unui lanț de provocări și încercări. A fost deturnat destinul literaturii române de criza pe care o traversează societatea românească?
- Dac-ar fi să fac un joc de cuvinte, literatura română e provocată de provocatori. Dar literatura e provocată de ideea de viață, de ideea de destin și de ideea de națiune. Provocatorii sunt plătiți de diverse grupuri de afară, din exterior, iar înăuntru primesc bani pe căi ocolite. Eu spun, fără să repet lucrurile dinainte, care nu sunt o glumă, ci reprezintă un adevăr, că literatura română, la ora actuală, își trăiește dezvoltarea firească, după ce a întâmpinat mari piedici, puse de elite autodenumite elite, oameni școlarizați ca derbedeii înafară și ca mari antiromâni tot înafara țării și apoi înfiați de toate guvernele care s-au succedat după 1989. Cred că literatura română face față astăzi unei duble provocări: una – să-și urmeze firul istoric al dezvoltării sale firești, și a doua – să respingă aceste ticăloșii, care vin să ne stranguleze destinul. Noi suntem oameni puși într-o răspântie tragică. Scriitorii autentici, de la cei tineri până la cei mai în vârstă, au asigurat, prin memoria colectivă, istoria acestei țări. Au asigurat ideea de destin. Cei care împiedică dezvoltarea României, sub toate aspectele, nu numai cultural-literar, social, sunt niște oameni bine remunerați, care vin dintr-un trecut detestabil, acela al vendetismului, fără nici o teamă, dintr-un detestabil depozit al moșierilor troglodiți care au împușcat țărani la 1907, al burgheziei detestabile care au vândut România și au strangulat-o prin toate speculațiile ei, și dintr-o ticăloșie externă de plătiți să facă jocul periculos al unor țări care ne vor subjugată lor, nu numai ca mentalitate, dar mai ales ca zestre economică. Nu sunt un comunist. Sunt însă un om de stânga și urăsc tot ceea ce cumularzii de azi fac și depozitează în cămările lor, ca obuze împotriva națiunii române. Toate bogățiile acumulate prin furt și ticăloșie sunt bombe împotriva poporului român, cu toate naționalitățile care-l compun, vorbesc de etniile maghiară, germană, rromă. Bănuiala mea este că noi trecem printr-o criză acută de demnitate, n-avem curajul de a spune că suntem o țară furată, suntem o țară dirijată. N-ar fi prima oară, nici ultima oară. De-a lungul destinului nostru, am trăit atâtea înfruntări și atâtea neciopliri, încât mi-e și silă să le mai numesc. Suntem în continuare o țară furată și dirijată. Iar cei care se pretind intelectuali de spiță dreaptă în România și se cred predestinați să ne conducă spre viitorul de ei, chipurile, inițiat, nu ne pot înșela. Cel puțin pe mine. Sunt oameni plătiți ca să ne ducă pe un drum așa-zis al dreptății. Eu cred în destinul poporului român, dacă poporul român va mai avea vreodată țărani autentici și clasă muncitoare autentică. Deocamdată, tot ceea ce reprezenta o formulă tragic㠖 clasă muncitoare (iertați-mi cacofonia, semicacofonia!) și țărănime muncitoare, s-a diluat într-o clasă de semidocți, de paparude și de milogi. Termen foarte dur. Intelectualii, optzeci la sută, dacă nu 92%, au trădat. Țara Românească e pe marginea unei prăpastii cu două tăișuri: stânga sau dreapta? M-aș situa nu ca un diriguitor al oamenilor, spre ce să-i îndrept. Nu știu spre ce să-i îndrept. I-aș face să aleagă altă potecă, nu între stânga și dreapta ci să se uite în vechea noastră carte de dor și de muncă, vechea noastră carte de neam autentic al Câmpiei Române și al Carpaților, să se uite în cartea noastră de străjeri ai creștinătății și să aleagă între noi, oamenii care slujesc ideea de bine, și ticăloșii care promit marele rai, dincolo de așteptările noastre. Cred că intelectualitatea așa numită de frunte, care s-a situat cu bani dinafară în fruntea istoriei noastre contemporane, este trădătoare.
Ca un intelectual autentic, în vârstă și de bună credință, sper că poporul meu, poporul nostru, român, cu toate naționalitățile, va înțelege că toți intelectualii școliți, dincolo de ape albastre sau dincolo de fluvii răsăritene sau apusene, vor numai să fie bogați și să hălăduiască în marile localuri de petrecere ale Apusului. Mi-e dor de revoluționari de la ’48 și chiar mai dinainte, de la 1821. Nu mi-e dor de Revoluția din Octombrie, dar parcă mi-e dor de o revoluție autentică, nu ca aceea de la 1989, dar una foarte dură, care să-i îndepărteze pe toți – pe toți nu-i va putea niciodat㠖 ticăloșii moderni.
- Ce șanse mai are scriitorul român într-o astfel de lume? Mai poate supraviețui literatura?
- Are o lume fascinantă pe care s-o observe și despre care să scrie. Acum rămâne să aibă și puțin noroc la bani, ca să-și creeze o independență a scrisului. Dacă înainte se putea scrie ca lefegiu, astăzi e imposibil. Îmi pare rău pentru scriitorul român în care eu cred, și cred că vor veni după noi genii autentice, e vorba de scriitorul român care n-are bani să-și susțină visul, un vis, un sprijin real, un vis fără arborele autentic nu poate exista. Nu pot înmuguri ramurile fără trunchiul cu mari rădăcini, mari valențe, adâncite în pământul natal.
- Fiindcă suntem în locul de unde a pornit spre istoria noastră celebrul testament văcărescian „Las vouă moștenire/ Creșterea limbei românești/ Ș-a patriei cinstire”, nu pot să nu vă întreb care e moștenirea pe care a lăsat-o Fănuș Neagu pentru „Creșterea limbei românești/ Ș-a patriei cinstire”?
- Dragostea pentru cuvânt și sper că ideea că noi vom fi cei care cultivăm cuvântul totdeauna aproape de inima neamului. Înafara de asta, superba și enorma frunză care se zbate pe fiecare arbore, cuvântul dor.
- Vorbeați astăzi despre, într-un fel, incapacitatea acestei generații de a avea dezinvoltură și libertatea de a comunica. Ce îi lipsește acestei generații pentru a se putea comunica, pentru a-i putea fi perceput mesajul?
- Deocamdată îi lipsește timpul, trandafirul și distanța dintre insultă și glorie, care poate să dureze trei – patru - cinci vieți sau trei – patru – cinci veacuri. Dar există o distanță între trandafir și regina nopții, care se cheamă zi, clipă și gloria muncii.
- Ați scris proză, teatru, ați făcut publicistică. În ce fel s-au susținut, cele trei genuri? Care pe care a ajutat?
- Pe mine m-a ajutat foarte mult pictura, civilizația ochiului, din păcate prea puțin muzica, pentru că sunt un afon, și dragostea nețărmurită pentru împerecherea cuvintelor. Jocul acesta magic al culegerii cuvintelor din marii scriitori ai lumii și ai neamului și al azvârlirii lor peste un val, peste un vis, peste un arbore, peste o creangă de lună.
- V-ați implicat în gazetărie, la toate nivelele. Ce înseamnă pentru un scriitor să aibă direcția unei publicații?
- Înseamnă să se lepede de ea la timp. Eu am întârziat de multe ori în jurnalistică și asta din cauză că eram sărac. Aș dori tuturor scriitorilor autentici din această țară, poeți, prozatori, dramaturgi, critici, să întârzie cât mai puțin în jurnalistică, însemnând să întârzie cât mai puțin ca publicist în această meserie. Dar să citească în fiecare zi douăzeci de ziare, pentru că vor găsi acolo cândva, nu se știe când, într-o zi, într-o clipă, mari subiecte pentru răsăritul de mâine al României.
- Ați avut, o vreme, direcția celui mai important teatru din România, Teatrul Național din București. Ce ați fi vrut să împliniți în acest Teatru dar nu ați reușit să duceți la capăt?
- N-am reușit să împlinesc, întrucât timpul s-a dovedit a fi și scurt, montarea unei piese despre Eminescu sau a unor piese închipuite la opera lui Eminescu. Ar fi constituit ideea de vrajă a vieții mele.
- Cum priviți spre trecutul dv., cu mânie? - ca să invoc titlul unei piese celebre a lui John Osborne.
- Cu încântare. Privesc spre tot ce a fost în această țară cu încântare și cu mare strângere de inimă pentru clipele de cumpănă. Cred că trecutul nostru ne îndreptățește să avem o speranță, nu o speranță, o bogăție, un evantai de speranță pentru viitor. Sunt ferm convins că cei ce vor fi după noi vor fi de o mie de ori mai deștepți și mai înțelepți.
- Sunteți un prozator care și-a verificat vocația prieteniei. Care au fost marii dv. prieteni?
- Toți colegii mei de generație, chiar și cei tineri, iar dintre cei vârstnici aș spune, în totalitate, și pentru că au străbătut atâtea decenii tragice încât simt și acum cum sângele lor curge pe marginea istoriei. Au însângerat cu visul lor și cu tragedia lor această viață a poporului român, dar au umplut-o și cu speranță. Noi suntem toți care am izbutit câte ceva, adevărul lor, iar adevărul nostru vor fi copiii de mâine.
- Ați avut modele literare?
- Sigur că da. Din România, Sadoveanu, Voiculescu, Istrati, G. M. Zamfirescu, practic, toți clasicii români, vorbesc dintre prozatori, iar din literatura lumii aș spune că nu am timp să-i enumăr, începând cu literatura francează, cu cea anglo-saxonă. Am uitat, trebuia să încep cu literatura rusă. Nu există mari clasici ai lumii pe care să nu-i invidiez. Plâng de mânie că nu cunosc toate limbile în care au scris mari scriitori. M-aș fi bucurat enorm dac-aș fi stat în iatacul inimii lor, citindu-i în limbile în care au scris. Din păcate, am traversat o epocă foarte stupidă, în care am învățat numai două limbi străine. Ar fi trebuit să știu, să vorbesc curent, vreo zece limbi străine. Chiar nu mi-ar fi stricat să vorbesc vreo cincisprezece, pentru că, dacă m-aș mai naște o dată, ceea ce nu se va întâmpla, te asigur, m-aș dedica meseriei de filolog, care urmărește trecerea unui cuvânt prin douăzeci de limbi. Ce aventură stranie și fabuloasă, aventura unei mari culturi, trecerea unui cuvânt din antichitate până în literaturile moderne. Cine poate să facă asta trebuie să fie un om bogat nu numai sufletește, bogat și de acasă, cu aurul familiei, pentru că este o aventură gratuită, dar de-o măreție fără de seamăn.
- Ați trecut și prin experiența Școlii de literatură. E posibilă o școală de literatură, se pot învăța tainele creației într-o școală?
- Eu mărturisesc că fără Școala de literatură n-aș fi fost Fănuș Neagu de astăzi.
Acolo am avut marea revelație a culturii, marea revelație a literaturii și acolo am audiat și mari profesori. Se povestesc multe despre Școala de literatură, dar acolo, țin să vă spun că i-am auzit prima oară pe Mihail Sadoveanu, George Călinescu și Tudor Vianu. Cred că ajunge ca destin să te simți mândru.
- Sunteți unul dintre scriitorii care au fost fascinați de sport. Nu sunt foarte mulți scriitori care să aibă fascinația sportului. De unde vine ea la dumneavoastră?
- Vreau să vă spun foarte sincer: fascinație au avut și Eugen Barbu și Mirodan și Radu Cosașu și Teodor Mazilu. Această fascinație a venit dintr-o dorință absolut fermecătoare și omenească: am vrut să călătoresc. Pe acele vremuri nu se putea călători decât ca ziarist sportiv. Și-atunci m-am dedicat ziaristicii sportive și am făcut-o timp de patruzeci de ani. Dar țin să precizez că după primii doi – trei ani am înțeles că fascinant e să faci din cronica sportivă cronica limbii. Eu am făcut mai mult cronica limbii decât cronică sportivă, crezând că prin acest mijloc de comunicare fac un mare serviciu limbii române. Mulțumesc lui Dumnezeu că patruzeci de ani am putut să slujesc limba română prin sport. Am o regală pornire de a saluta pe toți sportivii și pe toți lingviștii.
- Pentru că am invocat cuvintele testamentare ale lui Ienăchiță Văcărescu, vă propun să încheiem testamentar: ce testament litarar lasă Fănuș Neagu viitorimii?
- Întâi că vreau să mai trăiesc. Prin urmare nu vreau să-mi fac încă testamentul.
Dar dacă ar fi să fie, ferească Domnul, cândva, sigur că va fi, aș lăsa oamenilor următoareale cuvinte: ascultați șuietul brazilor, freamătul paltinilor, mirosiți floarea de salcâm și fiți atenți când vuiește Dunărea, când bate vântul, când tună și, mai ales, când inima oamenilor plânge. Să nu vă fie rușine de oamenii care plâng, pentru că inima vorbește mai mult decât gândul.
Târgoviște, 29 septembrie 2006

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!