poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3136 .



Ernest Maftei (1920 - 2006)
articol [ Interviuri ]
Cu actrițele nu m-am combinat în instituția în care am lucrat

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Titi Cosasu ]

2006-10-19  |     | 



A murit UN ACTOR.

AA luptat în tăcere și cu demnitate împotriva cancerului la Spitalul Clinic de Urgență Militar Central din București. A știut să trăiască viața la intensitate maximă. Nici moartea nu l-a luat prin surprindere. Zâmbea strâmb în colțul guri, de parcă își bătea joc de „doamna cu coasa”. A repetat încă odată ce a făcut în filmul „Convoiul”: „Bădie, e treaba mata” (…) și am făcut cea mai bună compoziție mută"
„S-au cam împuținat actorii, după moartea sa”, spunea Sebastian Papaiani când a aflat vestea.
Redau aici și interviul realizat în anul 2000, în săptămâna alegerilor locale.


"În ziua de 14 iunie 1990, am fost luat de acasă și omorât"


Bădie, sunteți un personaj foarte interesant, fără vârstă, aș spune, tezaurizat în mentalul românilor. Recunosc că prin acest început, aproape ca un scărpinat oltenesc după ureche, vreau să vă ating la coarda sensibilă ca să-mi povestiți începuturile acelui Erman Valahu, dar și cum ați ajuns în tabara legionară ?

M-am născut pe malul Siretului, ca un « țăran sărac », care avea numai vie două hectare. A trebuit să scriu țăran sărac în biografie, altfel comuniștii nu m-ar fi angajat. Am fost năbădăios de tânăr și am făcut politică de dreapta, drept pentru care eram urmărit de poliție. M-am angajat la Teatrul Poporului care ținea de Comitetul Central, intrând în gura lupului, unde am jucat trei ani sub alt nume, Erman Valahu. Chiar mai am și acum acele afișe. Mă căuta securitatea și nu mă găsea. În 1947, am primit, la nivel național, medalia „Meritul Cultural”, alături de Radu Beligan. Nu am fost să primesc această medalie, pentru a nu mă deconspira. Era decorat Erman Valahu, nu Ernest Maftei. Școala primară am urmat-o la țară. Am plâns că nu m-a dat tata la seminar, îmi doream să devin preot. Încă de mititel, pe semne că vedeam slujba ca un fel de teatru. Tata nu a vrut și m-a dat la Școala normală din Bacău. Nu am profesat ca învățător și am dat diferența de bacalaureat, mergând la Iași, unde m-am înscris la Conservatorul de Artă Dramatică.

Pe lângă această viziune „de a vedea slujba ca un fel de teatru”, probabil că au mai fost și alte antecedente ce va împins pe scândură?

Când vii la București, am să-ți arăt fotografiile din școala normală, unde am jucat toate rolurile de fete în piesele lui Alecsandri. Chiar în „Dezertorul” am jucat rolul fetei tinere, căreia îi făcea Neacșu curte. Þin minte că aveam degetele degerate, purtam pantofi cu tocul înalt, sâni de hârtie, perucă de fată. La revista școlară scriam versuri, iar profesorii m-au îndemnat să nu rămân învățător. Tata s-a supărat foc când a auzit că mă fac actor, pentru că nu știa ce este aceasta. Și atunci, i-am spus că merg la Medicină. Într-adevăr, m-am înscris la medicină unde am stat numai trei luni, după care am plecat la Conservator, înscriindu-mă la teatru și la vioară. Vioara am urmat-o patru ani. Acum, când sunt supărat, cânt la vioară și îmi trece. După ce s-a desființat Teatrul Poporului s-au înființat, în țară, teatrele de stat. Atunci am plecat la Bacău și am jucat la deschiderea teatrului de aici. Apoi, am plecat la Pitești cu Colea Răutu și am jucat la deschiderea teatrului de stat de acolo. În 1952, am venit în București la Teatrul de Comedie, de unde am trecut la Teatrul Giulești, „Odeon”-ul de acum, scena pe care am jucat până la pensionare. La vârsta de 50 de ani, aveam multă vechime, fiind că la Iași ,Victor Ion Popa mă angajase, din 1942, la Teatrul „Muc și lumină”, o filială din București, astfel cotizând la Casa de Pensii Particulară și, dați-vă seama, ce înseamnă să cumulezi anii de la teatrul de stat cu ceea ce mai plătisem la particular. În urmă cu peste 30 de ani s-au înființat normele în teatru. Teatrul Giulești avea 1300 de locuri. Atunci au venit toți directorii de teatru din țară cu colective de actori. Parcă văd în primul rând pe Brăila, Bănică, Dumnezeu să-i ierte!, iar pe scenă cei de la Comitetul Central, pentru a face normele. Eu m-am ridicat în picioare, Deleanca directoarea s-a speriat de moarte, pentru că știa ce trăsnaie pot spune, și am spus: „Eu normă nu fac, pentru că nu sunt la coasă”, și am ieșit din sală. M-am dus la o crâșmă în apropiere, și când beam a cincea halbă de bere cu rom, nervos, a venit directoarea și mi-a zis: „E pauză. Ce-ai spus tu acolo , este suficient să te dea afară din toate teatrele. Să vii înapoi și, după pauză, îți dau primul cuvântul să repari greșeala”. Mi-a dat cuvântul și am reparat totul. M-am întors către sală și am spus: „Cu partidul am vorbit, acum vorbesc cu voi colegii. Dragii mei, norma va fi un butoi plin cu c…t la intrarea în culise. O să-l mâncați cu lingura ca să vă luați leafa. Eu așa ceva nu fac”. Și am plecat.

Curaj peste măsură. În biografia dumneavoastră mai apare că ați stat zece ani în închisoare. Insist pe ideea, enunțată la începutul interviului, că ați făcut parte din mișcarea legionară .

Da, dragă. Când aveam 17 ani, datorită unui unchi al meu care era prieten cu Zelea Codreanu, am ajuns la mare , la Carmen Silva, ultima tabără a legionarilor, și am jurat credință mișcării legionare, negândindu-mă că mă logodesc cu moartea. Dar să știi că m-am logodit și cu cinstea, cu simțul de dreptate, cu iubirea mare de neam. A fost un fenomen care nu se mai poate repeta, care dacă ar fi reușit am fi fost prima țară model pe glob. M-au chemat studenții, după 1990, era încă Ion Iliescu președinte, să merg să le vorbesc despre legionari. Erau vreo două mii de băieți cărora le-am vorbit trei ore. Eu le-am spus: „E bine să fie liniște peste tot locul, să fiți creștini, adică să nu furați, să nu mințiți, să nu urîți. Dragostea să vă urmărească față de aproapele vostru”, aceasta fiind doctrina legionară. Doctrina scrisă cuprindea niște puncte. Primul era: „Decât să învingi printr-o lașitate, mai bine să mori pentru onoare”, sau „Cel ce mă atacă din porniri personale nu-l urăsc, caut să-l lămuresc, să-l fac bun. Pentru cel ce mă atacă pentru credința mea în neamul românesc, nu-l iert”. Pe 9 mai 1996, la dezvelirea monumentului eroilor revoluției de la Călărași, nu m-am temut și am spus lucrurilor pe nume. Noi am avut oameni politici mari, Kogălniceanu și Brătienii, care gândeau numai pentru neam. O țară trebuie condusă numai de cei care își iubesc neamul. Acum nu avem clasă politică. Cei care conduc, desprinzându-se de neamul lor, nu merită să fie conducători. Din această cauză trăim în acest haos. La Călărași am fost făcut cetățean de onaore, iar primarul care este tînăr și independent politic, stă în casa bunicului său în care plouă, nu are mașină și a dezvelit, până în prezent, 15 monumente.

După o viață atât de tumultoasă, era nefiresc să apăreți în prim-planul Revoluției. Povestiți-ne.

Eu știu tot ce a fost acolo, dar... Pe 21 decembrie, când era la televizor discursul lui Ceaușescu, am zis că acum este momentul. Trăia soția, și am scris un bilet: „Dacă mă găsiți, să mă înmormântați pe malul lacului Buftea”. Ea m-a văzut din bucătărie, au sărit vecinii și m-au oprit. M-au adus din nou în casă. Iarna umblu în cizme, suman și chimir mai mare. Atunci am scris, în cinci minute, următoarea poezie: „În lutul greu din care am plecat / Am frământat simțire. / Din ură am clădit iubire. / Între seninul din Înalt / Și jalnicul de jos / Mereu m-am întors / În lutul greu din care am plecat. / N-am fost învins, dar nici n-am câștigat. / Mi-e barba albă, încâlcită, roasă. / Părinte, o să vin curând acasă”. Înșelând vigilența soției, am reușit să plec de acasă și să merg la baricadă, unde, în noaptea de 21 decembrie, am luat două pistoale mitralieră dintr-un TAB și a doua zi am intrat în fostul C.C. al P.C.R. Acolo sigur că era un vid de putere și, la Prut erau 2000 de TAB-uri, dacă nu venea Iliescu ne ocupau rușii. Atunci se vorbea de comunismul cu față umană, eu zic că tot un monstru rămâne. Sunt trecut ca unul foarte periculos. Am avut multe belele în regimul trecut. Ceaușescu știa de situația mea, dar nu spunea nimic. Nevasta mea a murit, făcând infarct, pentru că am fost mai rău persecutat în primii trei ani după revoluție, decât sub comunism. În ziua de 14 iunie 1990, am fost luat de acasă și omorât. Nu de mineri, ci de vreo cinci monștri umani, aruncat pe malul Dâmboviței, unde am zăcut inconștient vreo șapte ore, până m-a găsit un inginer și, recunoscându-mă, m-a dus la urgență. Când s-a făcut puciul de la Moscova, sub Gurbaciov, s-a făcut o listă, iar când a auzit nevasta mea la Deutche Welle (D.W.), citindu-se lista cu cei mai periculoși anticomuniști, că Ernest Maftei era trecut al cincilea, mi-a spus să fug din țară. Atunci eu am început să râd: „Hai că ăștia sunt niște porci, i-am spus. Tocmai pe locul cinci și nu primul?”

Din această dragoste pentru dreptate, cred că a venit și predilecția pentru rolurile din filmul cu temă istorică ?

Predilecție spre filmul istoric și pentru că eu călăresc foarte bine. Și acum, la 80 de ani, sar pe cal din galop. La noi, primul film istoric a fost „Tudor”. S-au adus la filmare de la herghelie cai pur-sânge. Erau sălbatici și eu l-am ales pe Cadea, cel mai nărăvaș. Era un pur-sânge arab, am prins cu el și 100 km pe oră. Atunci nu erau cascadori, iar eu răspundeam de cai, la început. În filmele istorice era nevoie de actori care știau să călărească. În filmul Vlad Þepeș apar pe un munte și mă opresc cu calul ridicat în două picioare pe un vârf de stâncă, de parcă nici mie nu-mi vine a crede acum. Am căzut cu calul în prăpastie, dar n-am pățit nimic. Eu nu am cântărit rolurile după cât text au, pentru că îmbrăcam rolul după bunul meu plac, simțindu-i valențele și modul ideal de abordare. De exemplu, Sergiu Nicolaescu m-a rugat să joc în aproape toate filmele făcute de el. Noi avem regizori și actori extraordinar de buni, dar nu avem scenariști. Înainte de Revoluție, regizorul scria scenariul și el nu este scriitor, scenariiile devenind schematice. Noi românii am trecut pe lângă filme monumentale. Unul din acestea putea fi și „Convoiul”, dar era atât de scolastic scris încât eu l-am luat mut. Eram cincizeci de inși care, de la o închisoare la alta, trebuiau exterminați. Când ne puneau cătușele, eu trebuia să spun: „ Uite ne pun cătușele”, dar acest lucru se vedea din acțiune. În film nu spui ceea ce se vede și l-am rugat pe regizor să iau rolul mut. „Bădie, e treaba mata”, mi-a răspuns, și am făcut cea mai bună compoziție mută.

Vorbiți-mi despre actorii pe care i-ați cunoscut.

Cu Ciubotărașu eram foarte bun prieten. Cu Cozorici, cu toți eram foarte bun prieten. Uite, acum patru ani, au murit zece actori mari și, culmea, numai vinerea îi înmormânta. La înmormântarea lui George Constantin, în stânga mea era Colea Răutu, în dreapta Tăfăloagă. Eu am zis atunci: „Am venit la înmormântarea lui deși el nu va veni la înmormântarea mea, dar sunt curios pe cine îngrop vineri”. Colea zice: „Hai mă, că tu cu hâțenia ta cobești”. Vinerea viitoare l-am îngropat pe Tăfăloagă. Cu Bănică am băut un șpriț la șase, la șapte a murit. Acești mari actori și-au pierdut nervii. Nu se mai joacă teatru cum trebuie, nu se mai fac filme, sunt plătiți prost. Eu le explic că nu trebuie să te superi, pentru că nu rezolvi nimic. Eram în pușcărie la Jilava, și la douăsprezece noaptea, veneau gardienii și deschideau vizeta la celulă , iar eu le recitam poezii. Eu când m-am înscris la teatru, la Iași, în 1941, știam pe de rost aproape toate poeziile scrise în limba română. Vine câte unul, care vrea să dea la teatru, și-mi zice: „Mă înveți, Bădie?”. Și eu îl întreb ce știe, iar el saltă din umeri. Îl trimit să se facă sportiv. Un actor trebuie să fie un om de cultură, altfel nu face meseria ca lumea.

Gura lumii, dar și dumneavoastră recunoașteți, că aveți o nesecată dragoste pentru femei, care v-au adus multe furtuni pe marea vieții.

Cu actrițele nu m-am combinat în instituția în care am lucrat, peste drum este altceva.

Nu aceasta insinuam.

Bine. Uite, acum la 80 de ani, nu pot sta singur. Nu am avut noroc la femei. Cinci am îngropat și patru am măritat. Acum un an, am înmormântat una cu care trebuia să mă însor. După revoluție, făcând multe filme cu străini, am făcut o vilișoară de vreo 24.000 de dolari la Calul Bălan, pe care am trecut-o pe numele ei, dar la 47 de ani a murit de cancer și au venit rudele ei și mi-au luat vila. Dar nu mă supăr, pentru că mi-a fost bine cât am fost împreună. Acum sunt cu ziarista Daniela Ionescu, care a împlinit cincizeci de ani. Eu mai glumesc cu ea spunându-i că o schimb la bancă cu două de 25 de ani și, în replică, spune că mă premiază banca cu una de o sută. Am cinci băieți cu cinci femei diferite, cărora le-am plătit pensia alimentară.

Conlucrarea cu televiziunea cum s-a produs?

După 222 de filme și 40 de ani de teatru, am 980.000 de lei pensie. Veniturile mele se rotunjesc în ultimul timp, pentru că am o emisiune permanentă pe programul TVR 2, intitulată „Ferma”, de unde mai câștig șase milioane de lei. Acum trei luni, când am început filmările, a venit un scriitor cu șase pagini dactilografiate pe care le-am ars, acasă la mine, la Buftea. Văzând tărășenia a înghețat. I-am explicat că la fiecare emisiune eu improvizez și nu spun lucruri scrise de alții. Dacă nu-ți merge mintea, mai bine stai acasă.

Ce credeți despre viață?

Viața este așa cum mi-a spus tata, pentru că era răzeș deștept: „Mă băiete! Asta este o cărare în care mergi tu în viață. De o parte și de alta sunt numai flori. Cărarea o pângărește toți golanii. Tu să alegi florile sau rahatul”. Și eu văd numai florile.

Acele aplecări spre poezie, din tinerețe, s-au materializat în ultimii ani. De curând am citit volumul „Autografe”, în fond, o definiție lirică a lui Ernest Maftei.

Interesant, mi s-a mai spus, și, în fond, asta am și vrut. În timpul liber, când sunt supărat, iau vioara, iar când nu sunt supărat scriu. Acum trebuie să-mi apară un volum de nuvele. Scrisul trebuie să fie așa cum îl vorbești, de aceea Ion Creangă este mare, pentru că, atunci când îl citești, parcă-ți vorbește. Am scris și poezie și multe altele.
(interviu realizat în iunie 2000)


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!