poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2932 .



Adam Puslojiæ: Între Ares și Orfeu
articol [ ]
Cronica literara

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Valman ]

2006-10-05  |     | 





Adam Puslojiæ: Între Ares și Orfeu

Nume „cu greutate”, intrat în spațiul nostru literar nu numai datorită propriei creații, ci și actelor sale generos culturale de traducere și de promovare a poeziei române, Adam Puslojiæ înseamnă în primul rând Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ion Stratan, dar și Firulovici, Cârciu, Ciosici, Gruici, Staicovici, Florici, Radulovici, pomeniții și iubiții poeți ai inimii sale, împrăștiați într-un spațiu mitologic. „Satul’” lui Adam este o exprmare pur simbolică a unei stări de spirit, el nu se suprapune peste Bulzeștii lui Marin Sorescu, ci pare mai curând o trimitere la ceea ce spunea Lucian Blaga despre veșnicie; nevoia de pace și de echilibru a celui care și-a plâns și și-a îngropat prea mulți prieteni presupune o schimbare de ritm, exaltarea tragică a unei trăiri extrovertite transformându-se în litanie molcomă: „Vezi aici în sat la noi / unde sunt atâtea case / frumoase – pe vremuri / negre și grele / odată când încă mai / trăiau Balaurul și Moroiul / ca frații au fost doar / niște mușuroaie / pe pământ”. Lipsa de podoabe stilistice și o anume oralitate care adună în poem frânturi de conversație uzuală, uneori și vorbe fără noimă, pregătind finalul „în poantă” sorescian, dau textului un caracter stufos, redundant pe alocuri, astfel că trimiterea la substratul orfic e incertă: „nu te cred dar treci / mai departe frate / cu povestea ta cu tot // n-am eu prea multe / de spus și cam asta-i / povestea mușuroaielor // mă / ia spune-mi tu mie / al cui mai ești / când știi așa de bine / povestea mușuroaielor / eu sunt strănepotul nepotului / de umbră / de Balaur / nu-mi recunoști / umbra cozii mele / de umbră de Balaur / zis și Lăutarul” („Vara la țară”). Plăsmuirile fabuloase vin dintr-un timp arhaic, precreștin, idealizat („vremuri frumoase / negre și grele”), a căror semnificație mitică a fost distrusă de creștinism: „brusc și nechemat / a venit unu Gheorghe / și s-a apucat de treabă / cu spada și sulița / cu coiful și credința / cu un înger alb / și cu umbra lui vie”. Volumul începe în forță, cu demitizare și tăgadă, icoana pierzându-și funcția simbolic divinatorie, pentru a rămâne la cea decorativă și mnemotehnică, în urma unui proces de substituire între eul poetic și instanța divină: „Am încercat și eu / dar nu-mi merge / bine ca la unii // care pentru mine / evident sunt / ” („Pe un perete din sat”)
Adam Puslojiæ este un locuitor al cetății care încearcă să regăsească un sat originar, care să-i dea identitate și substanță: ”Mă vezi, bunicule? [...] / dacă în curând / mai bei din apa / satului nostru valah / aruncă în ea și tu / o piatră albă, lustruită / de buzele străbunicului / adamian sau al Gruii / din care ne renaștem / ca o scoică din alta / sau o stea din întuneric” („Destăinuire”). Îndepărtata origine țărănească s-a maculat în timp, gesturile ritualice s-au șlefuit până la decadență și dispariție, dar a rămas nostalgia inexplicabilă a legăturii pierdute cu pământul și o nevoie de mister exprimată prin obsesia pădurilor: „Cu pământul trebuie / să fii un savant / sau cel puțin un gânditor, // dar totuși un / oarecare prestigiu / aici am și eu, / inimă, am. / La muncă țin / ca la Dumnezeu. // Și cu mâna stau / destul de bine./ Încăpățânat sunt / de ajuns. Mereu / merg în pădure / tot mai departe” („Tăietorul de copaci”)
În mod tragic simțindu-se înconjurat doar de vocile celor trecuți în lumea umbrelor, Adam Puslojiæ, poetul exuberant, volubil, cu inima în palmă, gata să moară zgomotos pentru o idee sau pentru un prieten, începe să se replieze, să se întoarcă spre sine și chiar să se „înrăiască”, adică să dobândească ceea ce n-a avut niciodată: detașare de lumea exterioară și egoism: „A sosit clipa când / nu mai dedic / nici o poezie / nimănuia // am devenit / bătrân rău și mare / un fel de animal / înaripat dar / fără apărare // și totuși / mă întreb dacă / Dumnezeul din mine / are voie să procedeze / în așa fel // nu nu nu / îmi spune El / eu nici nu sunt / acum în tine / altarul meu / a explodat în aer / // De Florii, / în trenul din București spre Belgrad” („Fără apărare”). Căutarea unei alte identități și împăcarea cu divinitatea înseamnă mersul stângaci și nesigur al albatrosului baudelairian într-un spațiu care i se refuză și pentru care nu are resurse adaptative: de aici, lipsa de apărare și sentimentul dureros al golirii de sens.
Pe drumul pe care-l parcurge poetul spre sine nu apare doar obstacolul lipsei de inițiere, ci și un orgoliu de culegător al luminii venite nu numai din spatiul astral, ci, îndeosebi, din pământ, de la morții care n-au încetat să-și ocrotească urmașii: „Sulița din mâna mea / îmi lasă pe față / o umbră // de data aceasta / lumina soarelui / ne vine / din pământ // unde sunt morții?” („Invers”). De fapt, Adam Puslojiæ nu are vocația războiului, gesturile lui agresive sunt mai mult simbolice și vizează idei și concepte, nu realități palpabile. Între Ares și Orfeu stă întotdeauna penitentul hirsut, suferind din dragoste pentru două limbi, două culturi și pentru doua spații pe care le-ar dori armonizate în aceeași matrice a sfințeniei: „Abia mi-amintesc / de limba română. / Nu mă pot întelege / nici chiar pe mine / însumi, dar totuși / speranța mea crește / în fiecare zi. Sunt / și anumite șanse chioare, / anumite posibilități / adormite... să nu mor / de rușinea românească. / Chiar astăzi, vezi... // am început din nou / cu litera A, a mea. / dacă trec de ea, ca de / o barieră de fier, / sunt convins total / că în curând m-apuc / de poezie luminoasă / și de o mare încredere” „Conferință la țară”). Acest poem pare a fi expresia unei noi arte poetice puslojiæiene, bazata pe despărțirea de Nichita (v. obsesia lui A, Alpha, Aleph) și privirea din partea cealaltă a oglinzii, fără obstrucționări sentimentale: „ca înainte, când / nu aveam prea mult talent / dar aveam ceva experiență / la foc și fulger, / la aur și diamante, / la zbor liber / prin / aer!”.
Demitizarea fiind o simplă răzvratire de moment, urmează căutarea cu văzul și cu întregul motor energetic al ființei, conotată ca plângere și nevoie de solitudine, chit că asceza pare răuvoitor și încăpățânat mimetică: „M-ați văzut cum plâng / și asta nu este bine / pentru nimeni // Este treaba mea. // atunci când Dumnezeu / vrea să-mi intre-n ochi / când simte nevoia să vină / repede și cât mai aproape / de inima mea și de pupile / lăsați-mă în pace / de tot” („Ademenire”). ”A trăi pentru ceilalți” se transformă în a fi pur și simplu, procesul decantării încheindu-se cu descoperirea trecerii, a morții și a raportului dintre individ și univers: „Sunt aici // un fel de nimica // un fel de lumină / dar un atribut / potrivit aici / totuși lipsește // am să-l caut / imediat și atent / ca pe un diamant // necântărit încă!” („Încă necântărit”). Coborârea în straturile propriei ființe înseamnă iluminare, adică înțelegerea a ceea ce este dincolo de aparențe; nu există doar ceea ce înțelegi și exprimi verbal / pictural („Nasc un cal / desenându-l pe un / perete de herghelie”), ci și ceea ce scapă percepției mundane. Ochiul poetului – ochiul lui Dumnezeu - poate stăpâni „galaxii nepământești”: „Ochiul lui fulgerător / mai avea și o / altă viață // fusese în stare / să străpungă obiecte / și idei / lumea și nelumea // ca o rază de lumină // celebra lui Iona / de fapt a fost un manual / de pescuit abisuri” („Mi(ni)steria lui Sorescu”).
Nu s-ar putea spune că Adam Puslojiæ ar fi adeptul cunoașterii de tip mistic; relația lui cu divinitatea este una oscilantă, de la tagadă și imprecație, la atitudinea familiar-rurală de „laicizare” și coborâre a lui Dumnezeu „în sat”; există totuși în volumul „Trimitor la vise” (Editura Fundația Scrisul Românesc, 2005) un poem aproape blagian, unde „locuirea” impune o redimensionare a ființei în sens sacru: „Din când în când / mă văd cu Dumnezeu / la El acasă // pentru că / locuința mea este / destul de pustie și mică // și n-aș vrea totuși / să-mi vină Părintele / chiar acolo în strâmt. // unde nimeni și nimeni / în afară de mine nici / nu poate supraviețui // iar El mereu și așa / mă tot întreabă cu grijă / omule tu ai locuință?” („Întâlnire”).
„Acasa” lui Adam Puslojiæ înseamnă un sat universal populat cu prieteni, în care comună este limba poeziei, iar pasărea, visul, zborul și roata - elemente fundamentale în organizarea spațio-temporală: „Frumos îmi este / la țară - / nu plec niciunde / de-aici // văd petrecerea / altora dar / înmormântarea poate / să dureze // eu particip doar / la anevoie / și numai / după ordine // tot mai puțin / ei vor să le vorbim / Mă bucur la toate / ce trebuie așteptate // iau de la unii / și dau la alții / și așa în cerc / ca la un tors” („Ca la un tors”). Aici poetul poate fi și cântărețul, și cântecul îsuși, își poate simți lumina și menirea, poate arde – nu acea ardere conotată drept catharsis, ci aceea care semnifică trăire plenară, incandescentă, dar și reflecția pesimist-hamletiană asupra sensului ei: „Viața mea / a ajuns de mult / pe rug // ce mă fac eu / cu un dovleac / sau cu un craniu / atunci când deschid palma / de fapt ard și ard / o viață pe ruguri [...] / steaua mea deschisă / îmi vine uneori așa / sa te cer absurd / de nevastă privită // dar mă calmez / mă calmez repede / pentru că sunt și eu / un fel de lumină [...] / am să vă și cânt / în curând un cântec / un cântec aproape uitat / un fel de mine sonor” („Viața pe rug”). Exuberanța, jovialitatea și toată revărsarea de energie prin care omul și poetul Adam Puslojiæ reușea să-și năucească prietenii și cititorii au rămas, în acest volum despre care facem vorbire, simple amintiri; descoperim un Adam la începutul unei noi etape creaționiste, poate speriat de „întregul întuneric / de cuvinte rămase-n urmă”, poate mai atent la „ce am eu mai sfânt pe lume / decât munca la propria mea / soră de groapă adevărată / și aleasă pe măsura sufletului / și cu ce mă pot împodobi / atunci când mă laud / la toți morții mei din lume / din lumea mult mai serioasă”, sigur încă îndrăgostit de lume, dar ostenit și pregătit, pentru orice eventualitate, „să mai moară puțin”.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!