poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 9021 .



\"Cine este, de fapt, Angela Furtună ?\"
articol [ Presa ]
Interviu realizat de jurnalista suceveană Adriana Dascălu cu scriitoarea și publicista Angela Furtună

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [NMP ]

2006-09-13  |     | 









Îmi displace profund situația de adâncă precaritate morală a unei lumi ce poate determina conștiințele artistice să se pună în slujba politicului fie pentru a supraviețui, fie pentru a parveni



Pe scriitor nu o diplomă îl face scriitor, ci aptitudinile, cultura și erudiția, virtuozitățile scrisului său și o muncă imensă



Scriitoare și publicistă, membră a Uniunii Scriitorilor din România. Cine este, de fapt, Angela Furtună?

Un om pe lângă care treci zilnic, cu care poți sta de vorbă câteodată la telefon sau la Skype și care, ca orice alt om obișnuit, își pune întrebări, își iubește profesia, vocația și principiile și care muncește câte 12 ore zilnic pentru o mare minciună, dar o minciună după care tânjesc cititorii de când lumea: literatura.


Când a fost consemnat primul debut literar? Cum s-a întâmplat, unde ?

Eram copil. Scriam și publicam cu nevinovăție în reviste pentru școlari. Dar la acea vârstă scrisul este adesea legat doar de procesul de maturizare, de clocotul interogativ al adolescenței. Mai târziu, în paralel cu lecturile bogate, aspirația estetică prinsese contur. Două au fost tendințele scrisului meu de licean: încercarea romantic naivă de a regăsi natura și nostalgia originii (fusesem un copil al asfaltului, al orașului, dar cu nostalgii bucolice) și tendința irepresibilă de a disimula retorica tânărului căruia îi sunt interzise marile revelații și marile descătușări (știm cu toții care era atmosfera acelor ani în țară, precum și consecințele ei asupra educației și formării tinerelor conștiințe).
Dar adevăratul debut literar s-a produs în anul 1996, în revista România Literară, care la acea vreme era cea mai bună revistă de literatură din țara noastră. Unul din primele mele plicuri cu manuscrise trimise la rubrica Poșta Redacției - condusă și atunci, ca și astăzi, de marea poetă Constanța Buzea - a atras și atenția criticului Nicolae Manolescu asupra autoarei. Era manuscrisul primului meu volum, Prizonier în Ego, deja premiat și de un juriu național. Rubrica de debut s-a numit Poemul cu scrisoare, unde au fost publicate fragmente din scrisoarea mea adresată redacției revistei și care conținea informații biografice, și fragmentul intitulat Cinci tablouri de colecție, ulterior tradus și publicat și într-o cunoscută revistă de literatură din Belgia.



Cum a devenit scriitoare Angela Furtună? Cum și-a dat ea seama că poate scrie?

Cred că problema, corect, în cazul meu, se pune așa: când am hotărât să-mi dedic viața numai scrisului și destinului lucid de scriitor? Ei bine, astfel, putem opera cu o precizare: eu nu cred decât în scriitorii de vocație, printre care mă număr și eu. Asta înseamnă să te naști cu o anume predispoziție către modelaj lingvistic, care imaginarul neconsolat, către apetitul pentru suprarealitate și metarealitate, către cosmogonie, către ficțiune. Literatura este ficțiune și numai ficțiune. Dacă adăugăm, la toate acestea, bune și consecvente lecturi, ca și însușirea tehnicilor scrisului, alături de dedicația pentru scriitura originală, pentru idiomul literar, putem configura portretul robot de scriitor. Cum Facultate de scriitori nu există, deducem, conform realității celei mai banale, că pe scriitor nu o diplomă îl face scriitor, ci aptitudinile, cultura și erudiția, virtuozitățile scrisului său și o muncă imensă. Din toate aceste ingrediente, adesea, cristalizează produse autentice de creație literară excepțională.
În acest context, matricea vieții de scriitor îți apare în fața ochilor ca o plajă infinită nu prea atrăgătoare, în care el, scriitorul, este nevoit să devină magician ce improvizează la nesfârșit pentru a supraviețui. Fără bagheta magică a ficțiunii și inspirației (în fapt, un mecanism de puzzle psihic catharctic), scriitorul își poate scrie ferparul și se poate apuca de…cules căpșuni. În „meseria noastră”, atunci când nu mai poți inventa nimic, începi să scoți…antologii. Iar înăuntrul tău începe suferința. Lumea dorește mereu noi povești.
După experiența carierei mele științifice bucureștene în domeniul geofizicii și apoi după experiența carierei jurnalistice, am ales finalmente cariera … scriitoricească, pentru că anul 1989 a deschis porțile libertății de expresie, abolind dictatura (măcar în proiect) și eliberând meseriile liberale de cenzură. Și pentru mine, ca și pentru alții, se crease în sfârșit, ocazia ca pasiunea pentru carte, studiu și scris creativ să devină, din hobby, adevărata profesiune.




Preferi poezia sau proza?

Poezia este un travaliu al inspirației, un vitraliu al imaginarului ce hipnotizează cuvintele, o revrăjire a lumii. Ea ține de clipa de genialitate, ce lovește ca un trăsnet. Proza este mai ales trudă, construcție, efort de hamal ce încarcă singur un aisberg după legi oarecum stricte, inginerești. Eu am publicat cu succes până acum mai ales poezii. Însă proiectele la care lucrez în prezent sunt mult mai complexe. La ora actuală, distincția dintre poezie ,proză și teatru este un lucru cel puțin riscant. Literatura se face pe domenii ce nu mai corespund vechilor taxonomii.



Literatura publicată pe internet este o bună metodă de a face cunoscută opera unui scriitor





Despre participarea la festivaluri de poezie și proză e mult de vorbit, dat fiind faptul ca deții nu mai puțin de 25 de premii. Cum au fost aceste participări, câte și unde?

Participarea la festivaluri și concursuri literare este o modalitate de a te face cunoscut, de a-ți prezenta opera, de a te face recunoscut. Premiile acestea nu au întotdeauna o valoare foarte mare, deoarece relativitatea tentativei de a cuantifica produsele literare impune prudență. Însă pentru tinerii care scriu cu consecvență și care țin să joace un rol în literatura română, participarea la concursurile literare este adesea singura modalitate de a cuceri unul dintre premiile care constau în publicarea volumului de debut. O altă cale este aceea de a participa la concursurile de debut ale editurilor. Așa mi s-a întâmplat și mie, când Marele Premiu de la festivalul Tudor Arghezi mi-a adus editarea de către acel juriu a cărții mele de debut „Metonimii de word-trotter”, și, mai mult, ei au trimis cartea tuturor bibliotecilor județene din țară și a celor din București, adică au făcut o distribuție foarte profesionistă. Unele participări mi-au fost dragi cu asupra de măsură, pentru că m-au făcut să cred că valoarea scrisului meu este o certitudine:
- Marele premiu pentru proză la Festivalul-Concurs de creație de la Zalău, 1997.
- Premiul revistei „Viața azi” și premiul special al juriului festivalului de poezie „George Coșbuc” pentru volumul în manuscris „Prizonier in Ego”, 1996 .
- Premiul „Constantin Ștefuriuc” pentru poezie la festivalul de poezie și proză „Magda Isanos-Eusebiu Camilar” , 1998.
- Premiul juriului și premiul revistei Unirea la concursul național de proză „Liviu Rebreanu”, Aiud, 1998,
- Premiul întâi la festivalul-concurs „Nechifor Crainic”, Giurgiu, 1998-pentru poezie.
- Premiul revistei Convorbiri literare la festivalul național de poezie „Gheorghe Pituț”, Beiuș, 1998
- Premiul întâi la festivalul de poezie „Lui Eminescu”, Brăila, 1998.
- Marele premiu la festivalul național de literatură „Tudor Arghezi”, Gorj, 1999, pentru volumul de poezie „Metonimii de word-trotter”, 1999.
- Premiul al doilea la festivalul național de poezie „Ion Minulescu”, Slatina, 1998.
- Premiul revistei Poesis și Marele premiu al juriului la festivalul național de poezie „Mihai Eminescu” de la Oravița, 1999.
- Premiul pentru poezie al Fundației Culturale a Bucovinei pe anul 1999.
- Premiul întâi pentru volumul de poezie „Metonimii de word-trotter” acordat de juriul festivalului „Magda Isanos și Eusebiu Camilar”-2000.
- Marele Premiu la festivalul național de literatură AD VISUM- 2005 pentru volumul „Poemian Rhapsody”.
- Alte numeroare distincții, medalii, diplome și premii în țară și în Franța, Belgia, Italia, Statele Unite, Germania.
Ulterior, după ce asupra cărților mele s-au pronunțat favorabil și mari critici români actuali de poezie, ca Gheorghe Grigurcu și Mircea A. Diaconu, a început și pentru mine drumul cel mai greu: după afirmare, se știe, urmează pe cale logică ori confirmarea, ori, în situații regretabile, prăbușirea.
Fiind scriitoare de limba română, pentru mine sunt cu deosebire importante gesturile de recunoaștere ce vin de la juriile și de la critica literară românească, pentru că acestea mi se par singurele îndreptățite să gestioneze valoarea scriitorilor de limbă română. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, desigur, există și interesul ca opera mea să fie cunoscută și tradusă și în străinătate, ceea ce s-a și întâmplat în ultimii ani, grație lui Nicole Pottier, în Franța, Luizei Palanciuc, tot la Paris, dar și în Olanda, grație lui Adrian Rezuș, sau în Belgia, Italia, Irlanda, Spania, Germania.
Deși vorbesc și scriu și în franceză și în engleză, eu nu agreez ideea de a participa la festivaluri de scriitură literară în limbile respective, pentru că prefer să fac literatură de calitate în limba pe care o mânuiesc cu virtuozitate, iară nu figurație estetică de complezență în alte limbi. Sunt un francofon „înrăit” și, fiind un om civilizat foarte actual, sunt chiar și un pic anglofil, măcar din cauză că toată muzica rock progressiv este în engleză sau din cauză că pe toate butoanele vieții noastre tehnologizate actuale stă scris câte un cuvânt englez. Da, sunt un francofon „înrăit” pentru că vorbesc franceza de peste patruzeci de ani și sunt atașată de cultura franceză, însă asta nu înseamnă că sunt un nativ francez: prefer, de aceea, să las un francez adevărat, sau un englez adevărat, sau un spaniol adevărat etc., competenți în traducere, să se apropie de idiomul meu literar și să traducă.




Nici la volume de autor și nici la prezența în diverse reviste literare nu stă prost Angela Furtună....

Am publicat poezie, proză, eseuri, traduceri, publicistică, în România în revistele Hyperion, România literară, Steaua, Antiteze, Convorbiri literare, Poesis, Ateneu, Porto Franco, Dacia Literară, Vatra, Familia, Porto Franco etc., ca și în reviste de limbă franceză, rusă, engleză, spaniolă, iar pe internet în e-revistele Agonia.Ro, Agonia France, Agonia Espanol, Agonia English, Francopolis, Literra, NordLitera, Respiro, EgoPhobia s.a. Literatura publicată pe internet este o bună metodă de a face cunoscută opera unui scriitor, pentru că la ora actuală mai ales tinerii aleg să se informeze și să se formeze pe aceste canale de cultură ce vin din bibliotecile electronice. Pe de altă parte, piața literară internautică este deja globalizată, așadar cel interesat nu mai trebuie decât să dețină criterii de selecție și de valoare, criterii taxonomice și de gust, pentru a nu risca să se piardă într-o junglă.
Volumele mele de autor au fost însoțite de premii literare, însă și de o publicitate sobră. Imaginea și difuzarea unui scriitor, astăzi, este o veritabilă problemă, în condițiile în care meseria de agent literar (un fel de echivalent al impresarului) încă nu funcționează, iar editurile și editările sunt încă dirijate de grupuri de influență nu tocmai ușor de accesat. Până una-alta, totuși, găsesc că e important să ne scriem cărțile, să ne dezvoltăm ideile și mijloacele, ca să avem cu adevărat ce publica, iară nu să conspirăm fără talent la mimarea unui statut fără acoperire. Scriitorii omologați și de succes în societatea de până la 1989, mai ales cei ce mai făceau si presă aservită, s-au bucurat de privilegii sociale și economice, pentru că ei contribuiau într-o formă sau în alta la dezvoltarea cultului personalității. Soarta scriitorului în lumea post-decembrie 1989 a revenit la normalitate, în sensul că acesta nu este decât un cetățean ca oricare altul, care face o meserie liberală cel mai adesea prost plătită sau neplătită – e drept că una ce produce câteodată monumente de limbă și de cultură românească -, care mai are încă două-trei joburi pentru a se putea întreține, lucrând adesea în redacții de reviste literare sau în biblioteci, și care nu mai extrage din statutul său de artist un capital de privilegii sociale. Acest statut mi se pare decent și onest, poate destul de dificil adesea, însă este singurul care asigură libertate totală de idei și de exprimare.
1. „Prizonier în Ego”, Editura G. Coșbuc, 1996, Premiul special al juriului la festivalul național de literatură „George Coșbuc”, 1996, Bistrița.
2. „Metonimii de word-trotter”, Tg-Jiu, Editura Fundației Constantin Brâncuși, 1999 (volum pentru care mi s-a decernat Marele Premiu la festivalul de Literatură „Tudor Arghezi”).
3. „Primul Kaddish”, Cluj, Editura Dacia, 2002 (conținând poeme publicate în cinci numere ale revistei România literară, Dacia literară, Convorbiri literare, Steaua, Ateneu, Vatra, Poesis).
4. „Poemian Rhapsody – Cartea Donei”, Editura Axa, Botoșani, 2004. Volumul a primit Marele Premiu la Festivalul Național de Literatură Ad Visum 2005 din România.
5. „Îl văd pe Dumnezeu și nu mor – Viețile mele nesfinte”, Editura Axa, Botoșani, 2005.
6. „Alte vieți – Elegiile Estului sălbatic”, Editura Axa, Botoșani, 2005.
În prezent lucrez la o operă hibridă, cum deja am inițiat în ultimele mele două cărți publicate și mai am în lucru două romane ce vor constitui o deschidere nouă.



Un fapt curios: eu nu m-am grăbit în construirea destinului meu literar oficial




Când ai devenit membră a Uniunii Scriitorilor din România și ce a însemnat asta pentru tine?

Lucrul acesta s-a întâmplat în anul 2002, în luna februarie, când, la București, cererea mea a fost validată în cadrul ședinței Comitetului Uniunii.
Un fapt curios: eu nu m-am grăbit în construirea destinului meu literar oficial. Scriam de multă vreme, încă din copilărie, iar ca elevă și studentă participasem cu prudență la câteva experiențe jurnalistice și literare în revistele școlilor urmate (liceu și universități). Câștigasem și multe premii la concursuri de limbă și de literatură română. Însă pentru a publica în reviste sau la editurile românești înainte de 1989 se impunea o anume doză de disponibilitate personală pentru compromisul ideologic. După 18 ani, matură, eu nu am găsit-o în mine. Visam la cu totul altceva, dar mai ales la experiența literaturii libere și nu am fost niciodată dispusă să negociez acest ideal. Evident, am plătit prețul ce trebuia plătit: nu am publicat nimic, prin urmare, la vârsta la care alții erau deja celebri. Eu eram un „mort”.
Pe de altă parte, însă, spre deosebire de alți confrați, eu nu am avut nici ambiții de parvenire prin cariera literară (care în vremurile trecute aducea poziții, bani și privilegii înalte), nici dorință de glorie, nici chef de sluj politic: un scriitor nu este un propagandist sau o tribună pentru Putere, decât dacă își încalcă deontologia profesiei. În rest, literatura înseamnă de fapt multă salahorie, proba unei capacități uriașe de muncă și de auto-disciplinare, aptitudinea de a trăi singur în nacela ta și de a înfrunta singur dificultățile construirii operei literare – care nu este, în fond, decât o arhitectură posibilă a unei lumi noi, făcută nu din cărămizi ci din cuvinte și din idei, și care, după ce este oferită cititorului, așteaptă să fie „locuită”. Sau, alteori, demolată de public ori de critica literară.
Membră a Uniunii Scriitorilor…Da. Unii – din cei încă foarte tineri -, văd în această calitate de membru al Uniunii un fapt aproape rușinos, bazat pe structura, aservirea și funcțiile vechi ale Uniunii de dinainte de 1989. Astăzi lucrurile se schimbă, iar schimbările sunt în bine. Toată lumea trebuie să priceapă că o Uniune a Scriitorilor are și statut de asociație profesională, dar și statut de societate în economia de piață. Prima ei calitate este aceea că luptă pentru vizibilitatea profesiei de scriitor în planul deprimant legislativ și cultural de azi, că exprimă interesele actuale și viitoare ale scriitorilor și că, alături de Institutul Cultural Român, pune la cale strategii și programe de susținere a culturii române în țară și în străinătate. Asta, în limita posibilităților, evident.
Intrarea în Uniunea Scriitorilor din România a însemnat pentru mine asumarea statutului de scriitor profesionist, precum și asumarea unui decalog al onoarei de a participa prin opera mea la construirea monumentului limbii române și a culturii de limba română.




Vorbește-ne despre revista Hyperion, al cărei departament Dialog îl coordonezi..

- Întâlnirea cu revista Hyperion s-a produs în urmă cu patru ani, când directorul și inițiatorul revistei, scriitorul și publicistul Gellu Dorian - unul din poeții importanți ai curentului optzecist și un prolific prozator, inițiator al importantului Festival Național de Literatură „Mihai Eminescu” de la Botoșani și inițiator al Premiului Național pentru Poezie acordat în fiecare an la Botoșani (este premiul cel mai important care se oferă anual pentru poezie în România) – mi-a făcut invitația de a colabora la revistă, de a deveni apoi redactor, de a realiza rubrica Dialog, susținută prin interviuri cu personalități ale culturii. Așa s-au născut dialogurile cu regretatul Ion Stratan, cu Luiza Palanciuc ( Paris), cu Marlena Braester (Haifa), cu Gheorghe Grigurcu, cu Eugeniu Coșeriu, cu Adrian Alui Gheorghe, cu Mircea A. Diaconu, cu Lucian Vasiliu, cu Angela Marinescu, cu Ruxandra Cesereanu, cu Bogdan Suceavă (California), cu Constantin Hrehor și alți scriitori români. Tot aici am publicat medalionul dedicat Monicăi Lovinescu, la împlinirea respectabilei vârste de 80 de ani, cu toate că și la ora actuală se plasează asupra ei și a operei sale un con de umbră care vine și din misoginismul încă irepresibil tipic tradiției românești, și din reaua credință a unor falși formatori de opinie culturală încă foarte xenofobi, naționaliști cu falsă miză și adeseori de-a dreptul ignoranți – deși, consilieri și creatori de direcții culturale, tiens! - pentru că fără o minimă formare de specialitate. Acel număr al Hyperion a fost cotat ca fiind unul de referință de către vicepreședintele Institutului Cultural Român, Mircea Mihăieș, în revista Orizont de la Timișoara. Revista are subredacții în New York, Haifa și Paris și colaboratori permanenți din cele mai bune medii universitare și scriitoricești și este un model de devotament și de neobosită trudă al mentorului ei, căruia ne alăturăm și noi, cei câțiva redactori risipiți prin toate colțurile lumii și lucrând pentru revistă, pentru comunitate, fără remunerare, ci numai din pasiunea pentru cultura de limbă română și pentru impunerea noastră ca scriitori români în Europa culturală. Fără patetism, aș adăuga faptul că Gellu Dorian se bucură de prea puțin sprijin din partea autorităților locale sau a Ministerului Culturii, deși prin Hyperion, Festivalul Național Eminescu și Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu”, fondate prin stăruință proprie, el a creat un brand cultural foarte important al Botoșanilor, de care mulți profită astăzi fără a da măcar un bună ziua cum-se-cade autorului acestui imens capital inaugurat pe locurile natale eminesciene. Un fapt demn de a fi reținut în politica revistei Hyperion: literatura tânără este bine expusă în vitrină, iar numeroase opere literare și critice în limba română ale scriitorilor ce trăiesc în străinătate, sau traduceri în limba română ale autorilor străini apar în fiecare număr, grație unor nume prestigioase.




Lucrând și pentru Biblioteca Bucovinei, ai inițiat niște proiecte extrem de interesante. Despre ce anume, exact, este vorba?

- Biblioteca Bucovinei „I.G.Sbiera”, grație fostului său director, scriitorul și bibliograful Ion Pânzar și grație actualului său director, profesorul Gabriel Cărăbuș, a îmbrățișat politicile cele mai deschise atât pentru inițiative culturale, cât și pentru desfășurarea cât mai modernă și liberă a unor activități de specialitate. Sub aceste politici manageriale, colectivele bibliotecii și unii inițiatori individuali au putut să desfășoare proiecte și să deruleze acțiuni importante pentru comunitate. Se poate vorbi acum de un autentic mediu european creat în această importantă instituție de cultură suceveană, care susține cu profesionalism și competență pe toți cei ce au înțeles să se perfecționeze prin studiu și formare continuă, în spiritul modern al educației complete și actualizate în timp optim.
Am inițiat în cadrul Bibliotecii, beneficiind de suportul permanent al conducerii sale și al conducerii Consiliului Județean Suceava, mai multe programe, dar două din ele îmi sunt cele mai dragi: unu – Conferințele Bibliotecii: „Bucovina, brandul României pentru Uniunea Europeană”, în cadrul căruia au ținut deja cu succes conferințe prof.dr. Sanda Maria Ardeleanu, pictorul Cezar Secrieru, prof.dr. Alexandru Băișanu, prof.dr. Mircea A. Diaconu, iar apoi, în cadrul Centrului de Informare Comunitară am inițiat Biroul de Educație Antidiscriminare în cadrul căruia pregătesc importante baze de date actuale privind cultura și limba tuturor minorităților din provincia noastră (și avem, din fericire, nu mai puțin de 18!, fapt ce a contribuit la dezvoltarea spiritului tolerant bucovinean); legat de aceasta, vom organiza în Sala de Arte a Bibliotecii work-shopuri și festivaluri culturale ale acestor minorități, în parteneriat cu muzee, centre culturale, școli și ambasade. Aceste programe nu fac altceva decât să pună în evidență culturile minorităților ( adesea uitate sau sabotate în trecut de presiunea majoritară), pentru a deveni din ce în ce mai vizibile și în spațiul Bibliotecii, care va oferi astfel, iată, și altfel de experiențe sucevenilor.





Necazurile nu te-au ocolit. Dar viața a mers mai departe. Ce ți-a dat putere?

- Înțelepții noștri creștini spun că Dumnezeu nu-i dă omului ce nu poate duce. Este fără îndoială un mister veritabil – vizibil și în zbuciumata istorie a poporului nostru -, în tot ceea ce îi poartă pe unii oameni mai departe, tot mai departe, chiar și după mari lovituri și catastrofe, în timp ce pe alții îi îngroapă definitiv. În familia mea există o solidă tradiție a respectului față de muncă, față de bunul simț și față de comunitate -, cu oamenii și cu legile ei. Trăind în acest mediu de puritate netrucată, de respect față de valorile importante și față de onestitate, am devenit un om definit de o forță morală, având un cult pentru prietenie, generozitate și onoare. Însă faptul că am avut întotdeauna alături de mine o familie cu rădăcini culturale adânci, și care a rămas alături de mine la greu, dar am avut și prieteni extraordinari, de mare calitate, îl consider un dar de preț. Și, precum Eliade, aș spune că „împotriva destinului nu este posibilă decât o singură replică: a continua!”


Ne-am născut într-o lume care, fiind redusă la sclavagismul totalitarismului sovietic și la bazarizarea fanariotă a minții, a reprodus cu exactitate lipsa de receptivitate față de spiritul democratic real




Ce faci când ieși din lumea fascinantă a scrisului?

- Sunt, fără îndoială, un om care se simte acasă numai în lumea fascinantă a cărții. Dacă, totuși, trebuie să ies din ea, intru în ceață și în lumea fascinantă a…tranziției. Din fericire, - cum sunt un om grăbit -, pentru scurtă vreme, căci arta, scrisul și cititul mă captivează aproape în totalitate. Însă este imposibil să ocolim mereu viața pur-și-simplu. Nu contenesc să fiu uimită de duritatea sistemelor sociale cu care suntem contemporani în Estul Europei, ca și de modestia mijloacelor și ideilor cu care societatea noastră își construiește cetățenii, sau, invers, cu care cetățenii își construiesc propria societate civilă. Ne-am născut într-o lume care, fiind redusă la sclavagismul totalitarismului sovietic și la bazarizarea fanariotă a minții, a reprodus cu exactitate lipsa de receptivitate față de spiritul democratic real. Modalitatea de a ieși, în chip moderat și corect din această capcană istorică, nu este, se vede treaba, ușoară. Însă merită să depunem efortul de a spera și de a încerca: toate experiențele excesive de stânga sau de dreapta din istoria recentă a Eurasiei arată că democrațiile, oricât de imperfecte, sunt totuși de preferat regimurilor dictatoriale perfecte.
O idee care mă însoțește în acest destin: caut să mă raportez la propriile idealuri mai mult decât la lumea exterioară, pentru că eu cred că perfecțiunea operei literare este legată de un sacrificiu tragic: acela că, de obicei, scriitorul și omul din spatele său nu reușesc să se sincronizeze în același timp cronologic, moral și cultural, ceea ce conduce la o necontenită sfâșiere, pentru că scriitorul și omul din spatele său ajung să se concureze neloial. Viața unui artist adevărat, are, adesea, din nebăgare de seamă, soarta marginalului. Este, în toate acestea, un fel de condamnare.
Mă gândesc adesea la ceea ce ar trebui să facă artiștii, așa încât menirea operei de artă să se alinieze pieței actuale de idei: cu certitudine, locul operei solitare (opera de autor) nu va fi înlocuit de nimic, totuși consumatorul de cultură din timpurile actuale își dorește mai mult spectacol, și nu de el depinde calitatea acestui spectacol, ci de autori. Iar când spun spectacol, mă refer la opere ce se slujesc simultan de muzică, de text și de imagine (literatura de astăzi se vinde mai bine pe suport audio-vizual), dar în care calitatea și bunul gust sunt și obligatorii, și sigure. Nu va fi ușor pentru nimeni să modifice aceste furci caudine ale evoluției pieței de artă și de cultură, iar realitatea demonstrează că nici statul și nici legea strâmbă a sponsorizării nu-i ajută pe adevărații creatori. Soluția ieșirii din acest impas? Pentru moment, categoric, una singură: sacrificiul personal, în paralel cu palidele reflexe ale renașterii mecenatului, și cărora încep să li se asocieze politicile editoriale. Viitorul fiind foarte incert, prognozele pe timp lung mi se par hazardate.


Nu somnul rațiunii, ci mai degrabă cuvântul neziditor al literaturii greșit construite poate naște monștri




Ce iubeșt? Ce urăști?

- Iubesc Binele, dar în accepțiunea anticilor greci, pentru care Binele era și echivalentul Frumosului. În lumea de astăzi, febrilă, anxioasă, vindicativă până la autodistrucție, poate părea demodat, sau mai degrabă foarte îndrăzneț să crezi în așa ceva, însă dincolo de toate catastrofele și de morbiditatea generală a acestei civilizații eu văd, totuși, și o potențială șansă de înzdrăvenire, precum vindecarea miraculoasă de cancer în unele cazuri disperate, ori revenirea neașteptată a văzului la un orb rătăcit. Este o lume care proceseaza energii uriașe, așadar de ce nu ar fi în stare să-și înscrie traiectoria viitorului apropiat pe o orbită favorabilă?
Nu sunt capabilă să urăsc. Însă îmi displace profund situația de adâncă precaritate morală a unei lumi ce poate determina conștiințele artistice să se pună în slujba politicului fie pentru a supraviețui, fie pentru a parveni. Literatura nu ar trebui să servească manipulării conștiințelor, însă faptul că este singura artă ce furnizează, modelează și demodulează idei și concepte, i-a atras dintotdeauna pe făuritorii de destine de partid, ca și pe părinții ideologiilor. Nu somnul rațiunii, ci mai degrabă cuvântul neziditor al literaturii greșit construite poate naște monștri.
Un fapt cu totul special și care nu-mi place deloc este legat de presa noastră românească. Evident, este pozitiv faptul că presa actuală și-a cucerit libertatea de expresie și dreptul de a se manifesta ca a patra putere în stat. Fără anchetele, dezvăluirile, mărturiile, insistența și munca dificilă a ziariștilor fie ei din presa scrisă, din radio sau din televiziune, adevărul și drepturile cetățenilor s-ar afla în continuare la mâna exclusivă a mafiilor ce împânzesc lumea noastră. Dar…pentru că există mereu un dar, nu agreez faptul că, în goana după audiență și succese financiare facile, consistente și rapide, mai ales televiziunile și unele posturi de radio naționale sau locale au cultivat cvasi-continuu agresivitatea de idei, impostura, vulgaritatea și prostia, șantajul, golănia cotidiană a jonglerilor și maneliștilor din media cinică, gustul pentru o civilizație a divertismentului care cretinizează și abrutizează în loc să relaxeze și să amuze cu politețe. Nicăieri în lumea occidentală, în care suntem chemați să ne integrăm și noi, nu există asemenea excese (deși au și ei politici de presă uneori discutabile), iar acest marasm mediatic ne recomandă în mod regretabil țara ca pe o mahala a civilizației. Găsesc că este un diagnostic dureros. Din păcate, dincolo de acest neajuns, acest tip de media-idiotizare a creat un anumit tip de conștiință publică și un anumit tip de românaș de consum care s-a îndepărtat definitiv de marea cultură și de spiritul ei. Fenomenul este, însă, simetric cu cel al creării omului nou realizat prin drogarea ideologică pusă în operă cândva de către mișcarea artistică de mase,comunistă, Cântarea României. Aceste două procese ale culturii de masă pe care le-am amintit au la bază același tip de hipnoză ce reduce voința și gradele de libertate ale personalității umane, inducând dependența față de surogatele mentale și stările de servitute abulică. Este una din bazele procesului de spălare a creierului, din care cel ce câștigă nu este în nici un caz cetățeanul, care, culmea!, mai dă și bani pentru a consuma așa ceva.
Încă un lucru care îmi displace profund este această caracatiță uriașă a civilizației bazate numai pe crearea imaginii publice, considerată a fi un capital imens. În realitate, imaginea publică, dacă se exagerează ponderea ei, devine o virtualitate periculoasă care comută atenția omului obișnuit și manipulabil din zona realului într-o zonă a unei minciuni ce generează un cult, care, ca orice cult, trebuie întreținut de alte și alte minciuni. Acest domino care stă la baza civilizației informaționale în care am intrat slujește ca eșafodaj scenelor politicului și ale banului, adică ale Puterii, numai că este regretabil când la consolidarea lor mincinoasă sunt implicate media, care își pierd astfel libertatea, intrând în jocurile unui sistem pe care ar trebui să-l critice, în interesul cetățeanului, iară nu să-l apere interesat. Cât încă mai suntem tineri, să nu uităm a ne aminti ce a însemnat pentru noi dictatura și interzicerea presei libere! Or, a nu avea presă liberă echivalează, în fapt, cu a avea numai presă aservită. Spun toate acestea cu mare grijă pentru simțul echilibrului, care la noi dă semne de oboseală, dar și pentru că, la rândul meu, sunt o publicistă împătimită și doresc să menținem un teren sănătos pentru presa noastră liberă, de opinie sau de informare.


Am fost un copil-minune, născut pentru studiu, creativitate și artă




Ce nu ai face niciodată?

Ei bine, aici îți voi răspunde cu o constatare: tipul de societate în care ne găsim astăzi, adică stadiul acumulării primitive de capital din economia de piață, abolește din relațiile interumane și meritocrația, și respectul față de valorile reale, și onestitatea relațiilor dintre stat și cetățean, și moralitatea relațiilor de afaceri sau de promovare. În acești șaisprezece ani pe care, alături de milioane de români derutați, i-am traversat și eu, m-am confruntat cu situații reale dure care acum mi se par desprinse din basme horror: la un moment dat (în 2002), am fost concediată ilegal dintr-o instituție de cultură, ca în anii bolșevismului, numai pe baza unui denunț calomnios, pentru faptul că am avut opinii personale care erau diferite de cele ale clanului dominant; altădată, alături de alți colegi jurnaliști, prin anii 90, am fost exploatată cu nonșalanță de către niște rechini ai presei care nici măcar nu ne-au mai plătit aproape un an de muncă extrem de grea; altădată am traversat, alături de alți 16 oameni de bună credință, experiența de a fi înșelați de un infractor din categoria „gulere albe” și de a ne pierde astfel case, bunuri și bani , pentru ca ulterior să iasă la iveală în public și în justiție înaltele complicități politice și juridice care acordau o infinită protecție făptașului, căruia i se permitea și i se mai permite să abuzeze fără perdea de proceduri absurde, nesocotind timp de peste 10 ani de zile drepturile elementare ale noastre, ale victimelor (iar aventura cu Justiția coruptă continuă, deși România se află la un pas de momentul aderării)…și uite așa șirul acestor „pățanii” de viață poate continua pe încă trei-patru kilometri de pagini. Pentru că am trăit pe viu toate aceste întâmplări, și am asistat și la altele, petrecute multor peroane apropiate, am tras o concluzie simplă, dar adevărată: în România, și la ora actuală se încalcă în mod copios drepturile cele mai elementare ale omului, iar acest proces continuă din cele mai vechi timpuri, încurajat de experiențele și influențele istorice românești, prea îndepărtate de spiritul modernității și al dreptății sociale. Ei bine, pentru că m-ai întrebat ce nu aș face niciodată, pot conchide: eu nu aș putea distruge prin înșelăciune oameni nevinovați, eu nu mi-aș putea clădi un proiect de viață pe o crimă chiar și numai morală, eu nu aș putea înșela cu bună știință buna credință a celor ce apelează la Justiție, așa cum o fac mulți magistrați români; eu nu aș reduce la tăcere un adversar de idei prin delațiune și marginalizare socială; eu nu m-aș cocoța niciodată în ierarhii profesionale clădite împotriva legii prin grupuri de presiune și de interese politice; eu nu mi-aș educa fiul sau fiica pentru „a se descurca” într-o lume barbară, ci pentru a construi el însuși o parte din speranța lumii, dacă această lume este deplorabilă și bolnavă într-un anumit stadiu al evoluției ei. Și, mai ales, nu aș putea trăi într-o lume care nu mai oferă tinerilor modelele de viață bazate pe onestitate, performanță individuală, educație temeinică și respectul față de cultură.




Ce ai fi făcut dacă nu te-ai fi consacrat ca scriitor?

Multe. Am fost un copil-minune, născut pentru studiu, creativitate și artă, cu părinți iubitori, cu profesori minunați, de mare calitate profesională și valoare morală, atât la Școala Generală nr. 1 din Suceava, cât și la Liceul „Ștefan cel Mare” sau la Universitatea București sau, în prezent, la Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava. Pe vremea aceea, premianții erau chiar premianți, iar repetenții chiar repetenți, iar elevii și studenții își respectau profesorii, nu îi cumpărau și nu îi mituiau, dar nici nu s-ar fi putut lăsa șantajați de vreun profesor care își părăsește calitatea de dascăl și moralitatea profesiunii, gonind după avantaje materiale. La vârsta liceului, aveam de ales între filologie (cu șansa de a ajunge să predau Pupăza din tei undeva în Deltă), conservator (studiasem intensiv pianul, dar perspectiva oferită de acei ani ar fi fost una de profesor de muzică, mai rar de instrumentist cu șanse de a ieși din țară pentru o carieră internațională), filosofie (dar perspectiva admisă în țară era numai de filosofie marxistă și leninistă-peceristă), medicină sau biologie (câștigasem în liceu două premii pe țară la olimpiadele școlare de profil, fiind în lotul olimpic)…Cu aceste performanțe, dacă aș fi fost elevă astăzi, aș fi fost înscrisă la cel puțin o universitate de renume din Occident sau aș fi fost admisă fără probleme la două-trei universități românești. La vremea adolescenței mele, însă, nu valoarea conta în primul rând, ci o anumită culoare și înregimentare, care erau singura cale de a fi propulsat, iar olimpicii erau umiliți și siliți până la epuizare ca, după pregătirile intensive pentru olimpiade naționale sau internaționale, să mai dea concursuri de admitere la facultate alături de clasa economic, iar performanțele lor nu erau recompensate de nimeni. Nu este de mirare faptul că această politică deprimantă a statului totalitar de a încuraja numai mediocritatea dominantă luată drept etalon a dus la emigrarea unui număr uriaș de eminențe cenușii, care au avut astfel posibilitatea de a lucra la adevărata lor valoare și bine remunerați, pentru dezvoltarea științei, învățământului și culturii din alte țări, iară nu pentru a se tâmpi în propria țară, unde cercetarea și inițiativa au fost sistematic distruse.
Cred că fac parte dintre cei preocupați mai mult să revoluționeze limbaje și expresivitatea lor, decât să parvină pe o scară și o ierarhie socială neconvingătoare.



(Aparut in „Jupanu”, 12. 09. 2006.)


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!