poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 14093 .



Literatura exilului, exilul literaturii
articol [ Societate ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [m ]

2006-09-07  |     | 



ÎN LOC DE PREFAȚĂ

Cred că e cât se poate de legitimă întrebarea dacă există o literatură a exilului sau doar o literatură a scriitorilor din exil, care rămân organic legați de cultura țării din care au plecat, fără să reușească niciodată să se rupă de ea, cu excepțiile de rigoare, firește.
Nici literatura română n-a fost scutită de pierderea unor scriitori care, alegând, cu voie sau fără voie, calea exilului, și-au deturnat destinul literar, au devenit altceva decât ar fi reușit să devină rămânând acasă.
Pe de altă parte, și spațiul românesc a fost unul de destinație pentru exilații din alte lumi, începând cu Ovidiu.
Ce înseamnă exilul pentru scriitori, care sunt vămile prin care trec până la o relativă regăsire, care să dea continuitate unor elanuri creatoare, sunt întrebări la care fiecare scriitor din exil a încercat să dea răspunsuri.
Străinătatea nu i-a primit pe toți cu brațele deschise, ba chiar i-a împins pe unii spre prăpastie, spre abandonul scrisului, spre lupta pentru supraviețuire.
Dintre scriitorii români din exil Nicu Caranica și Ștefan Baciu au fost cei dintâi cu care am intrat în legătură epistolară, scrisorile lui din Honolulu având parfumul unei lumi de la capătul lumii. Pe Nicu Caranica l-am întâlnit la Freiburg, în Germania, la un Congres al aromânilor. A fost o prietenie la prima vedere, materializată și în publicarea unei cărți de poezie, „Noapte și iar noapte”, în România. Cei doi au trăit toată viața cu dorul de țară și au continuat să scrie și să viseze în limba română.
Cu Dinu Flămând, un exilat mai tânăr, ne cunoaștem parcă de o viață, atât prin apartenența la același spațiu geografic, cât și prin ucenicia la același „Echinox” studențesc.
Pe Monica Lovinescu o așteptam cu sufletul la gură pe undele „Europei libere”, pe undele sentimentului de libertate pe care îl transmitea de fiecare dată.
Laura Bogdan încă e la marginea exilului, deși trăiește de zece ani la Paris, dar își publică romanele în Târgu-Mureș.
Acesta e un segment de exil literar românesc, prin care încerc să ofer o imagine asupra literaturii exilului, asupra exilului literaturii.
Fiecare în parte oferă o ipostază a exilului și exilul românesc nu poate fi evaluat fără contribuția lor.
Spațiul tipografic care le-a fost acordat nu e în legătură cu locul și rolul lor în istoria exilului, ci e consecința naturii relațiilor pe care le-am avut cu fiecare în parte.
Datele biografice sunt culese din diverse surse în cazul lui Ștefan Baciu, al lui Nicu Caranica și al Monicăi Lovinescu, surse confruntate și verificate, astfel încât sper ca informațiile să nu conțină erori.
WIKIPEDIA oferă o listă de „Scriitori români din exil”, incompletă, ușor derutantă: Wolf Aichelburg, Sorin Alexandrescu, Rolf Bossert, George Carpat-Focke, Alexandru Ciorănescu, Dan Constantinescu, Vintilă Corbul, S. Damian, Hans Diplich, Dinu Flămând, Vlad Georgescu, Georgeta Horodincă, Dinu Ianculescu, Marie-France Ionesco, Gelu Ionescu, Victor Ivanovici, Sonia Larian, Alfred Kittner, Ion Negoițescu, Alexandru Papilian, Oskar Pastior, Traian Pop Traian, Marian Popa, Lucian Raicu, Gheorghe Rahoveanu, Moses Rosenkranz, Dieter Schlesak, Horia Stamatu, Victor Ieronim Stoichita, Sanda Stolojan, Virgil Tănase, Andrei Ujică, George Uscatescu, Ernest Wichner.
Pe de altă parte, îngrădirile în granițele limbii ale oricărei literaturi e tot un fel de exil. De aceea, am inclus în sumar capitolul „Serile de Poezie de la Struga”, unde, între altele, e pusă în discuție tema traducerilor.
AUTORUL

ȘTEFAN BACIU



Prin sonoritatea sa, am asimilat, în copilărie, Honolulu cu un posibil capăt al lumii. Descoperind, peste ani, că un scriitor român trăiește în exil în acest „capăt al lumii”, i-am scris și, nu mică mi-a fost mirarea când, din îndepărtatul Hawaii, Ștefan Baciu, poet, eseist, memorialist, ziarist, critic de artă, traducător, diplomat, profesor universitar se întoarcea acasă, prin poemele, cărțile, revistele sale.
Născut la Brașov, la 29 octombrie 1918, ca fiu al lui Ioan Baciu, profesor, și al Elisabetei Baciu, casnică, Ștefan Baciu a urmat cursurile la Liceul "Andrei Șaguna" din Brașov, avându-i ca profesori pe Emil Cioran (la Logică și Filozofie), Octav Șuluțiu (limba franceză, Ioan Baciu - tatăl poetului (limba germană).
Debutează în anul 1933, în revista "Raboj", cu poezia "Eu", care îi apare tradusă în limba germană în revista "Klingsor", în același an.
Pentru volumul său de debut, "Poemele poetului tânăr", primește în anul 1935, la vârsta de 17 ani, "Premiul scriitorilor tineri" al "Fundațiilor regale".
Între anii 1937-1941, urmează cursurile Facultății de Drept a Universității din Bucuresti, luându-și licența în Drept în anul 1941.
În perioada 1938-1946, este redactor la reviste din București, ca "Universul literar" (unde se ocupa de rubrica "Cântece noui", unde debutează, printre alții, Șt. Aug. Doinaș și Ion Caraion), "Gândirea", "Rampa", "Bis", "Arta nouă" etc.
În aprilie 1945, se căsătorește cu Mira Simian.
În octombrie 1946, pleacă, împreună cu soția sa, în Elveția, ca atașat de presă al Legației României de la Berna. Colaborează la reviste literare din Elveția.
Din 1948, demisionând din postul de consilier de presă pe lângă Legația României din Berna, s-a stabilit mai întâi la Rio de Janeiro (Brazilia), unde a devenit chiar cetățean de onoare al orașului. La Rio de Janeiro, este redactor la un important ziar, "Tribuna de Imprensa". Despre această perioadă din viața sa, Ștefan Baciu a scris o carte intitulată "Lavradio 98" (1982), care a constituit un adevărat best-seller. A călătorit în mai multe țări ale continentului sud-american, America Centrală și zona Caraibelor: Argentina, Nicaragua, Peru, Guatemala, Venezuela, Costa-Rica, Santo Domingo, San Salvador, Honduras, Mexic, Cuba, Haiti etc.
Profund cunoscător al literaturii latino-americane, Ștefan Baciu este autorul a două importante antologii: "Antologia poeziei latino-americane" (2 volume, 1974) și "Antologia poeziei surrealiste latino-americane" (1981).
Profesor (1962 – 1964) de literatură braziliană la Universitatea Washington, Seatle, din 1964 s-a stabilit în Honolulu, fiind profesor de literatură braziliană și civilizație hispano – americană la Universitatea din Hawaii.
Ștefan Baciu este autorul a peste o sută de volume de poezie, memorialistică, eseistică, traduceri și a peste 5000 de articole și studii, apărute în presa română, germană, franceză, latino-americană, nord-americană, elvețiană.
A publicat timp de 30 de ani revista Mele, murind la Honolulu, la 6/7 ianuarie 1993 (Ziua de Bobotează în Honolulu, respectiv, ziua de Sf. Ion în România), departe de țară și cu visul de a o revedea, neîmplinit.
Ștefan Baciu a fost "Cetățean de onoare" al orașului Rio de Janeiro, "Consul de Bolivia" în Honolulu-Hawaii, "Profesor Emeritus" al Universității din Honolulu-Hawaii. În anul 1991 i s-a decernat Decorația de Onoare a Meritului Cultural cu grad de Comandor de către Ministerul Educației și Culturii din Bolivia.
Din 1996, este "Cetățean de Onoare" - Post-mortem- al Nadeșului.
*
„În ciuda tuturor cenzurilor și deceniilor, mi-am rămas mie însumi credincios”

- „Poezia, colac de salvare” – spuneți dv. în poemul Inscripție pe o corabie. Cât credeți că ne va mai putea poezia salva sufletele noastre? Care sunt dușmanii cei mai de temut ai poeziei?
- Da, mi se pare și astăzi, ba poate mai mult ca niciodată, că singurul „colac de salvare”, singura punte între oameni, împărțiți în clase, rase, religiuni, culori și „partide”, este și, ceea ce mi se pare mai important, va rămâne poezia, UN ADEVĂRAT ESPERANTO AL SPERANȚEI! De altfel, acordarea Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1990 lui Octavio Paz este o confirmare a acestei idei; revista americană Vuelta, al cărei director este Paz, reprezintă, cred eu, această idee în mod concret, mai bine decât orice.
Dușmanii de temut ai poeziei sunt cei care se opun acestor curente și predică un șovinism înapoiat și răsuflat, lucru ce era, de altfel, practicat cu entuziasm de Ceaușescu, împreună cu clica lui de „poetaștri” în așa numitul spirit al „Cântării României”. Ca să dau un exemplu, voi menționa, cu toată sila ce mi-o inspiră, pe Adrian Păunescu și alții de aceeași calitate, reapăruți (să nu ne mirăm), după Revoluția din decembrie, ca „democrați neprihăniți”. Cine vrea să afle citate, să răsfoiască revista pariziană Ethos, în filele căreia au fost copiate periodic zeci de exemple, unul mai jalnic decât altul; Argo, revista de poezie, pe care o scoate în Germania Alexandru Lungu, este exemplul opus acestui spirit. Colaborările unor poeți ca Paul Păun, George Tomaziu (pictorul de talent decedat de curând, în care a trăit „camuflat” un poet de valoare) și Ștefan Munteanu sunt exemple demne de citat.
Între „dușmanii cei mai de temut”, voi aminti:
1. Umbra lui Mihai Beniuk, pe care îl văd și astăzi agitându-se în Piața Palatului (era deceniul patru) împotriva tinerilor ce manifestau pentru libertate și democrație;
2. Criticul „literar” de același calibru și de aceeași mentalitate, N. Moraru, afirmat cu toată insolența în România liberă și, în fine,
3. O serie de „proletcultiști” care mișună în „exil” între București, Paris și New York. „Lupul păru-și schimbă dar năravul ba!” „Atenție la tren”, prin urmare!
- Care au fost autorii cei mai semnificativi din România, până în 1946, alături de care ați trăit și pe care i-a salvat poezia? Cine sunt „înecații”? Dar dintre poeții pe care i-ați cunoscut de-a lungul vieții în exil?
- Dat fiind că am trăit până în 1937, ca să zic așa, efectiv la Brașov, mutându-mă în toamna acelui an la București, ca student la Drept, nu vreau să trec cu vederea sau să omit pe scriitorii cu care am avut contacte în orașul natal. Voi menționa astfel, pe cei care m-au încurajat din epoca mea „preistorică”, în care aveam 10 – 12 ani. Cu toate întortochiatele cărări ale vieții, mă gândesc la ei cu explicabilă afecțiune: Heinrich Zillich, Eugen (Mony) Jebeleanu și Szemler Ferenc, ultimii doi, foști elevi ai tatei. Vreau, de asemenea, să însemn numele poetului Ion Focșeneanu, căpitan la un regiment C.F.R., co-editor al revistei Brașovul Literar. Acesta, spre disperarea colegilor săi de redacție, mi-a publicat poemele încă la începutul deceniului trei. Contacte destul de dese, dar fugare, aveam cu scriitori ca Nichifor Crainic, Horia Stamatu, Ilarie Voronca, Ion Vinea, Al. Robot, E. Lovinescu, Tudor Vianu, Constantin Noica, fideli vizitatori ai Brașovului. Din „generația” mea, nu pot trece cu vederea pe Eugen Schiller (Schileru) și Horia Giea. Împreună am scos în 1933 revistele Start (Brașov) și Stilet (Brăila), foi efemere ce au avut darul să irite pe G. Călinescu. Acesta ne-a denunțat în Istoria literaturii ca pe niște tipi… periculoși. Nu era astfel nicio deosebire între el și alți „critici”, între care voi menționa pe T. Pisani și Georgescu - Cocoș: „turcul și pistolul”.
La București, am avut contacte strânse, aș zice zilnice, cu cei din „generație”: Victor Popescu, Traian Lalescu, Alexandru M. Paleologu, toți trei de la Universul literar, reînviat de Victor Popescu, devenit un fel de „organ oficial” al generației de aur.
Fără să pot spune că am „trăit alături de ei”, am avut dese contacte, mai cu seamă între 1941 și 1943, ca secretar de redacție al Gândirii, cu scriitori mari ca Ion Pillat, a cărui superbă bibliotecă din strada Pia Brătianu, la București, era punct de întâlnire al tinerilor. Pe Lucian Blaga, îl vedeam la Brașov, în scurtele popasuri în care sosea în concediu de la Viena sau Berna, unde era în serviciu diplomatic. Aceasta era înainte de a-l întâlni la Brașov, în casa Gherghineștilor, pe Livada Poștei. Blaga avea obiceiul să stea la rude, între care muzicianul Tiberiu Brediceanu.
La București, aveam întâlniri cu Ion Minulescu, vizitându-l în casa – muzeu (de pe atunci) din Cotroceni. Cele mai impresionante întâlniri le-am avut cu doctorul V. Voiculescu. Mai cu seamă iarna, când își scotea căciula de pe cap, așteptam să-i văd aura de sfânt de pe frunte. Până astăzi, nu mă pot abține, când mă gândesc la el, să-l așez într-o imaginară icoană a sfinților mei. Dacă nu toți, o bună parte din aceștia au fost, ca să te citez, „salvați de poezie” și, iată, reînvie în fiecare zi, mai străluciți și mai mari, în timp ce, mă rog dumitale, cine mai știe ceva de „glorioși” ca A. Toma, (să nu se uite: modest traducător al reginei Carmen Sylva), Marcel Bresliska, flașnetarul stalinist, Virgil Teodorescu, transfugul suprarealist, și alte produse la fel de „glorioase”, ingineri de suflete și heirupiști, unul și unul.
Aceștia și alții de teapa lor ar fi cei pe care-i numești „înecați”.
În exil nu am cunoscut poeți români, din motivul că în orașele în care am trăit peste patru decenii (Berna, Rio de Jeneiro, Seatle, Honolulu) nu locuia nici picior de poet român. Am menținut corespondența cu câțiva dintre ei: vechiul Vintilă Horia, Eugen Relgis (Montevideo), Alexandru Busuioceanu și deja amintitul Stamatu (Madrid, pe urmă Freiburg i.br.) George Silviu, Basil Munteanu (Paris), Paul Păun și Sesto Pals, „algiști” trăind în Israel, unde continuă să scrie românește! Acestea ar fi (nu?), „miracolele poeziei”. Paul Păun a publicat puțin și mai cu seamă în franceză.
- Ce apropieri se pot face între poezia românească și poezia europeană, pe de o parte, și cea de pe continentul american, pe de altă parte?
- Întrebarea mi se pare, oarecum, mă vei ierta, fără fond, dat fiind că, așa cum se spune în englezește, „nu se amestecă pere cu portocale”. Despre poezia românească de care îmi scrii, trebuie să lămuresc din capul locului că, plecat fiind din România de peste patru decenii (octombrie 1946), nu cunosc mai nimic din ceea ce s-a publicat acolo, afară de câteva modele pe care le-aș numi heirupiste (Nina Cassian, Maria Banuș) și, după aceea, strofe „patriotice” în limba ceaușească, mie cu totul necunoscută, dar din cale - afară de hilariantă. Totuși, ca să nu fiu nedrept, am cetit ici - colo în foile ce îmi cădeau din mână, texte interesante, semnate de Emil Brumaru, Leonid Dimov, Ileana Mălăncioiu, Gellu Naum, Viola Vancea și poate încă unu - doi. Cărți nu aveam de unde cumpăra și puțini au fost poeții care s-au sinchisit să mi le expedieze pe ale lor: amestec de lipsă de interese și de (explicabil) frică!
Poezie europeană? Îmi îngădui a crede că nu se poate întrebuința acest termen, dat fiind că în Europa există poezii atât de diferite precum cea portugheză (de mare valoare), spaniolă (prea puțin „înrudit㔠cu cea din țara vecină). Poeziile de limbă germană (Germania, Austria, Elveția) nu au dat recent un autor care să poată fi așezat alături de Rilke, Goethe sau Hofmansthal. Poeți „importanți” de limbă germană stau astăzi departe de marii poeți europeni și universali în același timp.
Poezia de pe continentul american, în schimb, este atât de multiplă și de variată (să nu se uite c㠄pe continentul american” se scrie în engleză, spaniolă, portughez㠖 Brazilia – și francez㠖 Canada, Haiti). Câte țări, atâtea universuri poetice. Este, de multă vreme, un loc comun să se afirme că între, de pildă, Borges (Argentina) și Neruda (Chile) este o prăpastie și că între nicaraguanul Pablo Antonio Cuadra și argentinianul Roberto Juarroz (doi poeți MARI) există puține puncte de contact, ca să poată fi analizați împreună pentru că trăiesc pe același continent.
Să mai dau un exemplu: doi mari poeți brazilieni contemporani, Manuel Bandeira și Carlos Drummond de Andrade, nu au mai nimic în comun cu doi hispano - americani de aceeași valoare ca, de pildă, Alfonso Reyes și Pablo de Rokha, primul din Mexico, al doilea din Chile. Acesta din urmă este aproape necunoscut în… Americi, dat fiind că a urmat linia politică a „unchiului Mao”. Deci, era trecut sub tăcere atât de staliniști (Neruda) cât și de poeții de tendinț㠄hermetic㔠sau… catolică. Încheind acest răspuns, trebuie să repet ceea ce în cursul anilor am spus de mai multe ori: MAREA POEZIE A ULTIMEI JUMĂTĂȚI A SECOLULUI AL XX-LEA s-a făcut și se face în Americile latine!
- Ce experiențe ale biografiei dv. au influențat decisiv devenirea dv. literară?
- Dac㠄experiența biografiei mele” înseamnă, ca punct de plecare, Brașovul, atunci fără îndoială că orașul de care mă simt atât de legat, oriunde m-aș afla pe glob, a influențat ceea ce d-ta numești „devenirea mea literară”. Școala Primar㠄Andrei Mureșianu”, cu „domnul” Nicolae Mateescu, dar mai ales nobilul așezământ umanistic care este Liceul “Andrei Baron de Șaguna” (eu îl numesc așa) au jucat un rol deosebit în aceast㠄devenire”. Dascăli ca Emil Cioran, Octav Șuluțiu, Daniel Ganea, Candid C. Mușlea, Ion I. Ionică, dirigintele Fabius Sânjoanu, ca să numesc doar câțiva, fără a omite, în primul rând, pe neuitatul meu tată, au avut un rol de importanță, nu numai cât am șezut pe băncile Liceului ci și după aceea. A fi șagunist înseamnă pentru mine un titlu de noblețe spirituală și nu m-am mirat aflând, nu de mult, c㠄șaguniștii” au dat numărul cel mai mare de academicieni, chiar dacă nu au fost academicieni oameni ca Andrei Mureșianu, Emil Cioran, Candid C. Mușlea și alții.
Importanță, în sensul că mi-a deschis porțile Europei, a jucat Berna, unde am lucrat din 1946 până în 1948, fiind consilier de presă, Zürichul, Lugano, Lausanne și marile etape ale vieții mele: Rio de Janeiro (1949 – 1962), Statele Unite ale Americii (am fost profesor la Universitatea Washington, din Seatle, între 1962 și 1964, și, în fine, Honolulu, unde locuiesc și lucrez din 1964. Aici am pierdut-o pe neprețuita Mira, de care, nu știu cum și de ce, îmi este din ce în ce mai greu s㠄vorbesc”.
Escale importante în această devenire au jucat orașele cele mai diferite de pe multe meridiane ale pământului. Guatemala, Managua – Nicaragua, San José de Costa Rica, Lima, Sao Paolo, Teresopólis (Brazilia), Lisabona, Caracas, La Habana, Santo Domingo de Guzmán. Acolo am cunoscut oameni ce urmau să aibă o decisivă influență asupra gândirii și acțiunilor mele. Între ei nu pot trece cu vederea pe marele gazetar și scriitor brazilian Carlos Laceda, care mi-a fost „șef” mai bine de zece ani, bolivianul Oscar Unzaga de la Vega, costaricanul Francisco Amighetti, hondurezul José r. Castro, salvadoreanul Rafael Barraza Monterossa, venezueleanul ilustru Mariano Picón Salas, nicaraguanii Salamón de la Selva și Pablo Antonio Cuandra, ba chiar și fostul meu amic, Castro Ruz (Fidel), de la care nu pot spune că nu am „învățat” ceva, pentru că frumusețea Havanei nu o poate, cum se vede, distruge mizeria „socialistă”, nici comunismul.
Dar, cum nu este vorba de o autobiografie spirituală, ci de puncte de reper, mă opresc aici și acum. Altfel, aș scrie o carte și pentru asta nu am nici timp, nici, vai, „inspirație”. O carte, pare-se, „rămasă în călimară”.
- Ce înseamnă Mele, pentru dv., ca poet? Dar pentru deschiderea de căi spre lume pentru poezia românească?
- Înainte de orice, îmi permit să lămuresc, mai ales în Țara Românească, cuvântul „Mele”, care este în limba hawaiiană echivalentul lui poezie, poem, cântec, și nu așa cum se crede, greșit mere (în italiană) sau melée, cuvânt ce se folosește în jocul de rugby, dacă nu mă înșel.
Mele, așadar, a luat ființă în 1965 și astăzi este în anul 28, la numărul 85, timp în care 20 de mii de foi au ieșit în zbor în „toate unghiurile zării”, dacă socotim tirajul unei ediții la modestul număr de 150 sau 200 de exemplare. Mele este ceea ce s-ar numi „one man show”. Cu puținul ajutor pe care îl primesc, eu sunt, să mă ierți, director, Mecena, piccolo, redactor-șef, om de serviciu, corector, administrator și, nu arareori, hamal!
La Mele au colaborat câțiva dintre marii poeți ai secolului, între care Thomas Merton, Michel Butor, Manuel Bandeira, Jorge Carrera Andrade, Francisco Amighetti, Hilde Domin, Kurt Heynicke, Pablo Antonio Cuadra, Octavio Paz, Enrique Gómez Correa, copertele fiind executate de artiști ca Jean Cherlot, fondator, (alături de Mira și Ben Norris), Tina Modotti, Jacques Hérold, Maurice Henry, Alfredo Zalcea, Juan Ortga Leyton, Guyasamin, Marcel Iancu, Paul Păun, Tony Pusey, Ludwig Zeller, ca să amintesc numai pe câțiva care au aterizat pe acest „aeroport internațional de poezie”, venind din Franța, Italia, România, Mexico, Bolivia, Suedia, Costa Rica, Ecuador, Israel, într-un cuvânt, din lumea întreagă.
„Deschiderea poeziei românești” a fost amplă, Mele dedicând paginile unor poeți care în mânia comunistă erau ținuți la index, persecutați sau ignorați, ca de pildă Eugen Titeanu, Emil Gulian, Mihail Haig Acterian, morți amândoi cu arma în mână pe frontul anti - bolșevic, Corneli Temensky, N. Budurescu, Silviu Roda (cine își mai aduce aminte?), F. Corsa, Coriolan Iancu (C.I.), Șiclovanu, D. N. Teodorescu, Marele Contemporan Veveme (ultimul, mi se pare, dintre „Supraviețuitori”) Mattis Teutsch, Traian Lalescu („Sandi” al nostru), Apunake, Trost, Numa Cartianu, Sesto Pals, excelentul poet de la Alge, și alții.
Mele înseamnă pentru mine afirmarea poeziei în libertate, apărarea cuvântului liber, căruia îi servesc de la 1933 încoace, din primul caiet al lui Start, efemera mea revistă de la Brașov. De altfel, o carte de eseuri, apărută în portugheză la Rio de Janeiro, la începutul deceniului cinci, se numește Servind Poesia, așa că, în 1991, pot fi mulțumit că în ciuda tuturor cenzurilor și deceniilor, mi-am rămas mie însumi credincios! Nu este mult, dar cred că nu se poate spune că e puțin.
- Ce înseamnă a fi original în poezie? (Paul Valery spunea: „Există ceva mai de preț decât originalitatea: universalitatea”.)
- Poezia este, prin însăși esența ei, universală. Cu alte cuvinte, un poem e bun sau e „mare” și dacă e scris la, să zicem, Rădăuți sau Șimleul Silvaniei (am citat dinadins orașe „anonime”), unde, totuși, un mare poet poate produce poezie universală. Exemple: G. Bacovia la Bacău, Jaime Saenz, marele bolivian, în La Paz, Rainer Maria Rilke, în izolarea castelurilor sau a pensiunilor ascunse, ca să nu dau decât câteva exemple.
Ceea ce nu este, în sine, universal, ori de unde ar veni, nu are nici durată, nici conținut. Pablo Neruda a scris poezii mediocre la Paris și Mexico, așa cum Miguel Angel Asturias (care avea să semneze mai târziu scrierile sale în felul următor: Miguel Angel Asturias, Premiul Nobel) a știut să fie mediocru în același Paris, pentru că mesajul său (Stalin) era submediocru. Poezie excelentă a scris regretatul Liuben Dumitru, autoexilat în Silistra. Astăzi, Jorge Lobillo scrie poezie de înaltă tensiune, izolat în orășelul Coatepec, în Veracruz, Mexico. Exemplele vorbesc de la sine și nu pot fi repetate.
- Limba – spune poetul Grigore Vieru, din Basarabia – este cea mai mare dreptate pe care poporul și-a făcut-o sieși”. Ce înseamnă limba pentru dv?
- Pentru mine, desțărat de aproape o jumătate de secol, limba română este însăși România, ceea ce nu aș putea spune despre poeziile pe care le-am scris, în cursul anilor, în spaniolă, portugheză și germană. Acestea se pot așeza în categoria numită de Alfonso Reyes „poetul se amuză”. Eventual ceva mai mult.
Poeziile pe care mi-aș permite să le numesc reprezentative nu s-au putut scrie la Brașov, Râmnicu Vâlcea, Nadeșul Săsesc (Târnava Mică), ci în mod atât de paradoxal, la Rio de Janeiro, Tegucigalpa, Berna, Paris, Costa Rica, Mexico, La Habana, ba chiar și în îndepărtatul Honolulu, de unde pleacă acest gând înspre Târgu-Mureș!

Vatra, 7 / 1991

LAURA BOGDAN




Laura Bogdan s-a născut la Brașov în 1975.
Este licențiată a Universității Sorbona, din Paris, promoția 2000, specializarea Literatura engleză. În 2002, a obținut licență și masterat în Didactica Limbilor și Culturilor (specializarea francez㠖 limbă străină), la aceeași Universitate.
Este doctorand al Universității Sorbona, în Didactica limbilor și culturilor.
A debutat în 2004, cu romanul Moartea fluturilor, la Editura Tipomur.
În 2006, a publicat la Editura NICO, un nou roman, Povești unui copil nenăscut.

*
« Exilul cred că e o stare interioară »

- Laura Bogdan, trăiești de câțiva ani la Paris. Te simți în exil ? Ce mai înseamnă astăzi exilul pentru sciitorul român ?
- În cei zece ani petrecuți la Paris am cunoscut o întreagă succesiune de faze, de la sentimentul acut de dezrădăcinare, de pierdere a tuturor reperelor, de îndepărtare fără leac de tot ceea ce înseamnă locurile natale – familie, prieteni, străzi cu gust de adolescenț㠖 (sentiment care, de altfel, a dat naștere unei prime cărți, Moartea fluturilor) și până la relativa adaptare actuală, trecând prin momente de revoltă, de îndoială, de sute de întrebări mereu fără răspuns, fără acel răspuns clar, definitiv, da, vreau să mă întorc acasă, vreau să-mi fac viața, viitorul acolo de unde am plecat, sau tot la fel de categoric, nu, am ales Franța, rămân aici, îmi construiesc încet, încet o nouă lume în patria aleasă, în ciuda greutăților, a dorurilor, a nostalgiilor... Această certitudine îmi lipsește încă, dar acum, spre deosebire de anii trecuți, am învățat să pun mai puține întrebări, să las timp timpului (dar tiempo al tiempo), cum spunea Cervantes... Exilul cred că e o stare interioară, mai ales în epoca actuală, când granițele devin din ce în ce mai puțin îngrăditoare, când – cel puțin teoretic – libertatea de circulație este unul din drepturile fundamentale ale omului, când tindem spre o « naționalitate europeană », iar distanțele se măsoară în ore... Obiectiv vorbind, dorurile, nostalgiile legate de starea de exil sunt mult mai ușor de potolit. Iar îndepărtarea de « acasă » e ceva ales și nu impus. Subiectiv însă, fiecare are propria lui percepție, care adesea variază de-a lungul timpului. Ne putem simți acasă într-o țară străină în care reușim să ne creăm propriul nostru mic univers, tot la fel cum ne putem simți străini în locul în care ne-am născut atunci când noi, ca indivizi, suntem neadaptați, ne-bine cu noi înșine, cu ceilalți... După cum spuneam, eu am cunoscut cam totul... Cât despre scriitorul român « exilat » în Franța, există multe precedente ilustre, e probabil o țară în care – cel puțin din punct de vedere cultural, spiritual – artistul român se simte oarecum pe teren familiar.
- Care sunt (dez)avantajele condiției de scriitor tânăr ? Prin ce mai poate el cuceri… lumea, provoca pe cititor ca să-l descopere ?
- Să fii tânăr, neexperimentat, la început de drum, e dintotdeauna dificil, dar și frumos. Când, în plus, drumul pe care ți l-ai ales – sau care s-a ales pentru tine, autoimpunându-se – e unul în domeniul creației, totul este exacerbat. Să-ți faci un nume printre miile, zecile de mii de nume deja mai mult sau mai puțin importante în literatura franceză, când în plus patronimul tău are consonanțe străine, necesită o cantitate impresionantă de răbdare, o doză importantă de noroc, și extrem de multă muncă... Avantajul este că la vârsta asta încă le avem pe toate, plus capacitatea de a visa, de a ne închipui momentul în care sutele, miile de ore petrecute în fața foii vor fi răsplătite printr-un cuvânt de încurajare, printr-un sfat, prin publicarea unei cărți... Apoi, vor fi, cu siguranță, lectori care se vor regăsi, cel puțin până la un punct, în rândurile citite, chiar dacă totul a fost cu siguranță deja spus, deja scris... Temele importante nu sunt niciodată cu adevărat noi, ceea ce ne rămâne este să găsim tonul potrivit epocii, sensibilitatea care se pierde în lumea actuală, dar de care cred cu toată puterea că avem nevoie poate acum mai mult decât oricând; ceea ce trebuie căutat este drumul spre această emoție, această tandrețe care cu siguranță există în fiecare dintre noi în stare latentă, de care, poate, nu suntem conștienți sau pe care ne-o refulăm sub pretext că timpurile sunt dure și că cei ce vor să trăiască bine trebuie să se adapteze exteriorului. Unul dintre rolurile esențiale ale artistului, pentru mine, a fost dintotdeauna acela de a arăta partea frumoasă a lucrurilor, emoția vieții de zi cu zi, nu idealizând-o, ci reușind să extragă din fiecare moment ceva demn de a fi trăit, cu bucurie sau cu nostalgie, cu zâmbete sau cu lacrimi, dar nicicând cu indiferență. Căci indiferența ucide umanul din om.
- Scrii și în română și în franceză. Unde te simți mai în largul tău, în română sau în franceză ? Unde se opresc granițele limbii ? Rămânem prizonierii limbii în care ne-am născut ? Care e prețul evadării din teritoriile unei limbi într-o altă limbă ?
- Faptul de a scrie în două limbi este iarăși ceva paradoxal. Pe de o parte minunat, pe de alta frustrant. Frustrant pentru că timpul pe care mi-l petrec scriind aceeași poveste de două ori, în două limbi, este pierdut pentru alte povești care există deja în mine și care au nevoie să fie puse pe hârtie. Fascinant, pentru că, trecând de la o limbă la alta, simt mai bine părțile bune și mai ales pe cele slabe ale unei cărți tocmai scrise; nu este niciodată doar o traducere – deși o traducere implică deja o rescriere. Cum însă eu refac propria-mi carte, e prilejul ideal pentru îmbunătățiri, adăugiri, schimbări... În plus, fiecare limbă are muzica sa, felul său unic de a decupa și de a da o imagine asupra realității, este o provocare permanentă trecerea de la una la alta. În francez㠖 limbă latină, ca și româna, cu o structură destul de asemănătoare – am ajuns să mă simt aproape la fel de în largul meu ca și în limba maternă. Aproape, pentru că rămân încă niște temeri. Uneori mi-e greu să stabilesc până la ce punct pot merge cu anumite imagini sau cu anumite topici și inovații, până unde poate fi considerat efect de stil și de unde riscă eventual să depășească limitele și să devină ambiguu... Cu toate astea, nu cred că suntem prizonieri ai unei limbi atunci când scriem. Putem oricând ieși dintre granițele propriei noastre limbi și culturi, împrumutând elemente dintr-o alta pentru un anumit timp, într-un anumit scop – fără a ne trăda identitatea. Dimpotrivă, este ceva care ne îmbogățește. Mai greu e însă cu traducerea... Poate nu atât din punct de vedere lingvistic – deși există cu siguranță jocuri de cuvinte, imagini, rezonanțe imposibil de redat într-o altă limb㠖 cât mai ales cultural. Unele sentimente, legături, obiceiuri, simboluri nu pot trece de la o cultură la alta fără a-și altera sensul, profunzimea, autenticitatea, fără a-și pierde o parte din interes. Din fericire, rămân suficiente aspecte universal (sau aproape) valabile. Întrebarea dumneavoastră vorbește despre o evadare dintr-o limbă în alta. Eu o simt mai degrabă ca pe o completare, ca pe o a doua șansă de a se exprima – atât cât o putem face în cuvinte. Iar prețul de plătit – e poate mai mult o recompensă... Nu e ușor, dar e frumos.
- Nu ai fost tentată să faci traduceri sistematice din română în franceză, din franceză în română ? Ce ar trebui tradus prioritar, ce autori ai promova, care ar fi criteriile alegerii autorilor/cărților pentru a fi traduse ?
- Mult timp am preferat să mă limitez la a traduce – de fapt a rescrie, cum explicam mai sus – doar propriile mele lucrări, și asta pentru că aveam în acea perioadă o nevoie acută de a mă exprima, de a scoate din mine emoții și gânduri prea mult închise. Simțeam că traducerea îmi limitează această nevoie de expresie. Acum însă am revenit la sentimente mai bune. Mă tentează o colaborare cu diverși autori, și cu siguranță o voi face, rămâne încă de văzut în ce context, în ce formă... Sunt cu siguranță numeroși scriitori care ar merita cu prisosință să treacă frontierele unei țări. Francezii să ajungă în România, s-a făcut deja, din câte am putut să constat în periplurile mele prin librăriile românești. Inversul însă cu siguranță mult mai puțin. Pentru cei din afară, care nu cunosc mai nimic despre România, ar fi interesant de tradus și publicat cărți care vorbesc despre spiritul românesc în toată complexitatea lui, cu aspectele pozitive și cele mai puțin pozitive, cărți care prezintă fapte din istoria noastră recentă, care dau o idee despre geniul românesc și pot crea o imagine cât mai aproape de ceea ce este România.
- Cum se vede literatura română de la Paris ? Sunt interesați francezii de literatura română ? Ce autori ar face servicii recunoașterii literaturii române în Franța ? Între clasici și contemporani, pentru cine ai opta ?
- Cum este văzută literatura română în Franța? Din păcate, nu se știe prea mult despre România, în general, deci nici despre literatură. Evident, vorbesc despre francezul mediu, despre marea masă... Există cu siguranță și excepții, oameni care au avut ocazia – într-un fel sau altul – să intre în contact cu literatura și cultura noastră și care au fost atrași, unii chiar subjugați de bogățiile pe care le-au descoperit. Categoria aceasta însă este destul de limitată. Am avut șansa de a întâlni câteva persoane care m-au impresionat prin pasiunea și cunoștințele despre țara noastră. Ca numărul lor să crească, ar trebui cu siguranță luate mult mai multe inițiative în domeniul cultural, dusă o politică de promovare mai agresivă... După cum spuneam deja, autorii care ar trebui puși în evidență sunt cei considerați reprezentativi pentru spiritul românesc. Problema e că e un concept relativ. Ce înseamnă a fi reprezentativ? Și cine și-ar putea asuma responsabilitatea unei asemenea selecții? Poate cel mai bine ar fi ca un număr cât mai mare de scriitori, atât clasici cât și contemporani, să fie traduși, iar publicul să-și facă propria lui alegere.
- Ce va face Laura Bogdan cu viitorul ei literar ? Unde și-l vede împlinit ? Acasă ? În exil ?
- Nu se știe niciodată ce ne rezervă viitorul. Ideal pentru mine ar fi o dublă realizare: în România, pentru că de acolo am plecat și acolo am acumulat cea mai mare parte a cunoștințelor, a emoțiilor, a sensibilității, a acelui ceva care ne construiește și care mai apoi ajunge să ne definească. În Franța, pentru că e țara pe care mi-am ales-o și ale cărei cultură și limbă le admir... În plus, deocamdată încă mai locuiesc în Capitala sa. Dar, după cum spuneam, nu se știe niciodată...
*
„Povești unui copil nenăscut”

Rezidentă la Paris și cu preocupări care o țin la oareșce distanță de lumea literară, discret, Laura Bogdan revine în actualitatea literară cu un nou roman, „Povești unui copil nenăscut”, Editura NICO, 2006.
O construcție narativă îndrăzneață, un „dialog” în care, cu puține excepții, doar unul singur vorbește, Dada (personaj-narator omniscient), iar celălalt, copilul nenăscut, „ascultă”. „Vei ști tot despre mama ta”, îi promite Dada. „În ea, copilul mișcă tot mai mult. O lovește. Când vorbește, o însoțește pe drumurile sinuoase ale memoriei”. Mai e și dialogul cu sine, într-o trecere fără bariere de la eul narator la cel impersonal, neutru, asistent la spectacolul vieții. Acesta e pretextul recuperării, într-un flux nestăvilit al memoriei, a unui trecut circumscris copilăriei care urcă până la pragul adolescenței și plonjează apoi în maturitate, în… maternitate.
În „amintirile din copilărie”, locul aventurilor inocente este luat de frustrări emoționale, de dureroase privațiuni. O copilărie lipsită de căldura maternă, substituită de un surogat. Și, cu toate acestea, pregătită și decisă să dea viață, „În ultimul timp, spune Dada, mă gândesc tot mai des la copilărie. Poate pentru că port în mine o nouă viaț㠖 copilărie, adolescență, tinerețe – totul de la început. Prin tine. Acum e copilăria cea care mă obsedează, care îmi lipsește. Dacă am putea întoarce timpul...” (p. 134). Din acea copilărie, mai extrage doar un licăr de lumină, într-o evocare patetic-entuziastă a primei întâlniri cu marea, “marea de la șase ani” (Marea).
Lipsa mamei, dispărută din viața ei misterios și fără regrete, îndepărtarea tatălui sunt dublate de încă o povară a copilăriei, pierderea încrederii în „adulți”, („Moș Crăciun”), o pierdere la fel de dureroasă. “În acea noapte, ceva s-a rupt definitiv în mine. O parte de vis. O imagine, o icoană. Încrederea în adulți. Un pic de magie. O bucată de copilărie. A murit Moș Crăciun. Tragedie a vârstei de zece ani”.
Partea de adolescență și maturitate, până la momentul sarcinii, o sarcină nedorită, dar nici refuzată (poate chiar o compensație că nici ea nu a fost un copil dorit), e mereu marcată de povara frustrărilor din copilărie. De teroarea unei mame vitrege nedorite, Sara, (care „trăia într-o lume paralelă, pierdută în propria-i imaginație, printre visuri. Nu era o persoană adevărată, ci un personaj de roman, fără consistență în viața cea de toate zilele”), care era vinovată și de pierderea afecțiunii tatălui, dar și de stresul continuu provocat de sora vitregă, Alex, etichetată ferm: „o scorpie”.
De aici și răzvrătirile Dadei, după plecarea de acasă (neputând să găsească nici un motiv care s-o mai rețină), de aici asumarea libertății fără reguli și foră norme. Până și decizia de a păstra sarcina nu are nimic în comun cu morala sau cu religia. Toate pleacă de la condiția sa existențială, a condamnării la “nestatornicie”. A început să studieze psihologia, a abandonat în favoarea artelor plastice, dar nici aici nu se regăsește pe sine, dă meditații, e baby-sitter, vânzătoare, escort-girl, învață spaniola, face pasiune pentru arta ceramică, face cursuri de pilotaj, vrea să joace într-un film. Totul stă sub semnul provizoratului până când, rămânând însărcinată, crede că, în sfârșit, are un lucru “definitiv” în viață, pentru că dorea „să aibă ceva definitiv în viață”, chiar dac㠓nimic nu e definitiv în viață. Doar moartea... Și nici de asta nimeni nu poate fi sigur...”. Tot ce-a făcut i s-a părut ca și cum ar fi interpretat un rol, că ceea ce a făcut “se aseamănă mult cu meseria de actor”, c㠓ea nu era ea cea reală, ci un personaj conform așteptărilor celor din jur”.(p. 12)
Până și experiențele erotice au și ele ceva nefiresc, de la iubirea pentru Ioan, de care se îndrăgostește când avea zece ani, deși acesta avea dublul vârstei ei, mergând până la condiția damei de companie (Escort-girl”) și sentimentele pentru Paul, și trăirea în extaz a relației cu Sașa, care „M-a învățat totul, esența vieții – iubirea”. Sau paradoxul relației cu Dugrange Francis, «Genitorul», pentru care nu a existat cu adevărat, „a fost doar un vis” (p. 188).
Poate din această schimbare continuă, vine și dorința de a trăi clipa, fără nimic în orizontul ei: „Mâine e doar o utopie, o șansă care nu e dată tuturora. Ceea ce contează e clipa. Secunda în care se naște emoția, evenimentul. Momentul în care decidem să facem un lucru sau un altul. În care ne lăsăm purtați spre o nouă aventură, spre o nouă experiență. Clipa de plăcere. De extaz. De adrenalină. Magia prezentului. Obsesie. Carpe diem.” (p. 131).
În aceste circumstanțe, nu e de mirare că Dada se lasă antrenată într-o experiență (“Anii nebuni”) în care se desprinde de cotidian și trăiește într-o altă realitate, cu orizonturi utopice: “Reușisem să creăm un model de societate perfectă? Ordinul fericirii?”(p.138). O etapă a boemei artistice, trăită într-o nevoie de libertate totală, pentru c㠓Nu există motive să existe limite” ba, mai mult, “În viață totul trebuie încercat” (p.138). Un timp în care “eram cu toții în căutare de sine” (p.138) și în care Dada încerca să se exprime “fără constrângeri”, în care cei în anturajul cărora se regăsea se credeau “posesori ai adevărului absolut. Ai artei de a trăi perfect, într-o fericire fără margini” (p. 140). Finalul e dezastruos, sentința vine din interior, dată de Maurice: “Bandă de ratați”!, oricât ar încerca s-o îndulcească Lolo: “Nu suntem decât o bandă de ratați. Dar suntem niște ratați fericiți” (p. 152). Utopia eșuează lamentabil, într-o realitate dramatică: “Realitatea e aici, în fața noastră, dură, rece, dezbrăcată de orice metaforă. Realitatea a luat forma lui Lolo care zace întins, într-o baltă de sânge, și a lui Maurice, la câțiva pași distanță, privind incredul cuțitul din care se scurg stropi de viaț㔠(p. 152). Și totul rămâne “undeva, la limita dintre realitate și vis, dintre posibil și probabil, pierdut printre iluziile unei lumi mai bune și revelația neputinței, între creație și distrugere” (p. 154). Și dincolo de acest moment, nu se arată decât resemnarea: “N-are decât să treacă timpul, să treacă viața, nu are nici o importanță, nimic nu are vreo importanță în lumea asta nebună, bolnav㔠(p. 160) și... luminița de la capătul tunelului: “Viața e mai presus de orice” (p.161). Chiar dacă viața are numele de Sașa, cu care redescoperă normalitatea existențială, firicirea, iubirea: “avea totuși dreptate Sașa. Fericirea există. Ca și Iubirea” (p. 175). O experiență și ea... ratată, deoarece, spune Dada, “Trăiam fiecare clipă ca și când ar fi fost ultima, căci pentru noi clipele erau numărate. O știam. Si totuși nu vroiam să ne gândim. La ce bun? Nimic nu trebuia să ne strice fericirea. Trăiam într-un vis. Cel mai frumos, cel mai fantastic dintre toate visurile. Savuram fiecare secundă, o trăiam cu o intensitate extraordinară”.
Din toate rămâne însă cenușa, nostalgiile și... un copil. Speranța.
Deși Dada ratează și în dragoste, cel căruia i-a dat viață îi aduce, în finalul cărții, peste ani, un veritabil elogiu, ei, cea: „Care a căutat dragostea întreaga sa viață. Dragostea perfectă, dragostea pierdută la douăzeci de ani. Această femeie care a vrut liniște mai apoi. Care ți-a dorit calmul în locul marilor emoții. Această femeie care nu a încetat niciodată să caute un sens vieții. Care nu a încetat niciodată să-și pună întrebări. Să-și lanseze provocări. Care a vrut să înțeleagă. Să afle cine e. Și de ce. Întotdeauna în căutarea izvoarelor. Izvorul dragostei. Al fericirii. Al melancoliei. Al suferinței. Sursa tuturor lucrurilor. Mama mea.”
Până la urmă, „Povești unui copil nenăscut”, e o carte a ratărilor/frustărilor. Ratarea copilăriei, a familiei, a prieteniilor, iubirii, a destinului. Sau frustrarea acestora de lucruri elementare. Dar protagonistul cărții, Dada, (nume deloc întâmplător, cu încărcătura sa de semnificații!) rămâne prinsă în menghina uitării și a dorinței de a nu renunța la amintiri, oricât de neplăcute ar fi fost acestea: „Îți povestesc amintirile. Retrăiesc evenimente pe care le vroiam uitate. Stupid. Nu poți uita.(s.n) Nu ai dreptul. Amintirile sunt parte din noi. Ele ne fac. Ne creează. Ne ajută să descoperim. Să începem să ne cunoaștem. Amintirile sunt pași spre noi înșine. Spre suflet. Spre sursă. Sursa a tot…”, pe de o parte, iar pe de alta : „Vezi, pui, înțelegi de ce am încercat să uit? Să îngrop trecutul... (s.n.) Uneori se ascund lucruri triste, urâte printre amintiri... Viața poate fi crudă. Neiertătoare cu cei slabi. Dar nu te îngrijora. Eu voi fi mereu aici pentru tine. Voi veghea la fericirea ta. Te voi iubi, pui. Și voi ști să ți-o arăt.” Sau “Răscolește printre amintiri. Încearcă să le reînvie, după ce ani în șir se străduise să le îngroape, cu grijă, cu minuție și efort. Vrea să trăiască prezentul, deplin, fără nostalgii sau mânie, fără regrete sau întrebări; trecutul nu e decât un balast, de care nu are nevoie, care îi otrăvește clipa. Așa că preferă să-l uite, să-l lase în urmă, departe, cât mai departe. Iar acum, iat-o pe cale să distrugă toată munca făcută de-a lungul timpului. Vidul din memorie. Calmul din conștiință. Da, copilul său trebuie să știe totul despre mama sa. Chiar dacă doare”(s.n.)
Cartea e o călătorie a Dadei spre sine însăși, e o căutare anamnezică a „timpului pierdut”, a sinelui pierdut, un „portret al artistului la tinerețe”, dintr-o altă perspectivă decât cea joyceană. Trecutul o urmărește obsedant. Își lasă amprenta și pe ceea ce ar putea să însemne perspectivele sale.
Ceea ce nu a reușit prin sine, Dada a sperat să descopere în alții: „Privesc în mine. În adâncuri. Caut. Sursa iubirii. A fericirii. Sursa amintirilor. A lacrimilor. A întrebărilor. A slăbiciunilor. Și a calităților. Încerc să mă cunosc. Să mă descopăr. Prin alții. Sașa, Mag, Paul, Maurice, Lolo… Să scot la lumină ceea ce ceilalți au întrezărit. Să regăsesc magia care i-a atras spre mine. Să descopăr frumusețea care i-a orbit, fie și pentru o clipă. O imagine, un vis, o briză… O amintire care mă atinge. Să caut apoi cauza acestei emoții, a acestui frison care mi-a mângâiat sufletul. Suflet pe care vreau să-l înțeleg. Să-l descifrez. Al meu și totuși atât de complicat. Aproape străin, uneori. Al meu și totuși îndepărtat. Misterios. Sursă a emoțiilor. Sursa a tot. Unde e? Unde să o găsesc?”
„Povești unui copil nenăscut” e un roman psihologic, o radiografie a devenirii, o reevaluare a trecutului înaintea trecerii unui prag existențial, cel maternal. E un exercițiu preventiv, pentru a ști ce nu trebuie să i se întâmple viitorului ei copil, de ce trebuie să se ferească.
Introspecțiile fac din Dada un personaj viabil, unul care se reține. Am fi tentați să vedem în această carte un roman autobiografic sau în care se topește multă autobiografie, până la a admite că autoarea ar putea afirma c㠄Dada c’est moi”.
Timpul este una dintre obsesiile romancierei, după cum singură declară: „Una din temele mele favorite este tocmai «abolirea» timpului. Îmi place să trec de la un plan la altul, de la o epocă la alta, nu cred că trăim linear (cel puțin nu eu)”.
Nu putem trece neobservate lirismul narațiunii, voluptatea descrierilor, ritmul frazei, adesea sacadat, ca niște respirații alerte. Nici onomastica, cu multe rezonanțe biblice, nu e întâmplătoare – Sara, Ioan, Magda(lena), Paul…
Laura Bogdan e un romancier pe care se poate miza, unul care are conștiința scrisului și arta de a da durată cuvântului. Prin scriitura sa, calmă, clasică, se înscrie într-o serie care începe cu Hortensia Papadat Bengescu și se consolidează cu Gabriela Adameșteanu.


NICU CARANICA

Nicu Caranica s-a născut la 18 ianuarie 1911, la Bitolia, în Macedonia.
Tatăl lui, Ion Caranica, profesor de muzică, dirijor și compozitor, a fost premiat, la recomandarea academicienilor George Enescu și Dumitru Caracostea, cu Marele Premiu "Năsturel", pentru lucrarea sa "130 de melodii populare românești", apărută în 1937.
Mama sa, Sevastia, era sora academicianului Capidan.
Eta Boeriu, sora poetului, a fost ea însăși poetă, traducătoare remarcabilă din literatura italiană veche și contemporană.
Nicu Caranica a urmat școala primară și liceul la Turda (1919 - 1928) și Universitatea la Cluj (1928 - 1932). A urmat un prim an de studii în Franța, la Universitatea Catolică din Lille, unde îl are ca profesor pe academicianul de mai târziu, Henri Pierre Simon. Și-a luat licența cu teza "La critique plastique de Baudelaire", în 1932, profesorii comisiei fiind Yves Auger, Gheorghe Bogdan Duică și Sextil Pușcariu. Între 1935 și 1936, studiază la Sorbona și Ecole Normale Supérieure, (unde a primit « á titre d’hôte étranger ») din Paris, lucrând la o teza de doctorat despre critica totală (plastică, muzică, literatură) a lui Baudelaire, teză rămasă, din păcate, neterminată, din cauza neprelungirii bursei și a vicisitudinii vremurilor care au urmat.
A fost, pe rând, profesor în țară, din 1932, apoi din 1937 titular la Arad. În 1940, e numit de către sextil Pușcariu colaborator la marele dicționar al Academiei. În același an, e numit atașat de presă la Legația Română din Quirinal.
Fiind rechemat din postul de atașat de presă în țară, la 1 aprilie 1941, refuză întoarcerea și optează pentru condiția de exilat. Timp de zece ani a trăit în Italia, în perioada 1943 - 1945 fiind asistent pe lângă profesorul Ramiro Ortiz, la Institutul de filologie romanică a Universității din Padova.
Din 1951, s-a stabilit la Paris, dar a murit departe de el, în 2002, în urma unui atac de cord, în Statele Unite, la Fairfield, Connecticut, unde participa la un Congres de Cultură Macedoniană-Română.
A debutat în presă la 16 ani, în "Propilee literare", dar adevăratul său debut e considerat cel din 1932, din "Gând românesc".
În volum a debutat cu "Poeme și imnuri", Editura Miron Neagu, Sighișoara, 1940, despre care a scris elogios Perpessicius, în Curentul literar (1940).
A mai publicat volumele "Povestea foamei", Destin, Madrid, 1945, "Nașterea tragediei", Destin, Madrid, 1968 (carte renegată mai târziu de autor), "Mouvement irreversible", Editura La Pensee Universelle, Paris, 1972, "Anul 1940”, Editura Ethos - Ioan Cușa, Paris, 1981, "La lotta con l'angelo", (traducere din franceză de autor), Editura U.N.U.P.A.D.E.C, Roma, 1992, "Capiro Luzi", Roma, 1994.
La Roma a prezentat un amplu studiu exegetic despre opera lui Mario Luzi, important poet italian contemporan.
În manuscris : „Chemarea marea”, poezii, „Teatru”, în limba franceză: „Le rendez-vous” (un acte), „La lutte avec l’ange” (3 actes), L’homme qui avait avalé une soucoupe volante” (comédie, 3 actes), „Père et fille” (un acte), Teatru în limba română: „O ce veste minunată!”, colind dramatic în două nopți, (un fragment a fost publicat în revista Steaua nr. 11-12/1992).
A colaborat la revistele din țară "Herald", "Gând românesc", "Abecedar", "Revista Fundațiilor Regale", "Curentul literar", și din exil: "Caiete de dor", "Anotimpuri", "Semne", "Destin", "Limite", "Ethos", "Nation Française", "Quinta generazione" (Bologna), "La panarie" (Udine) etc.
După 1989, a colaborat la "Steaua" și "Vatra".
Prezent în antologiile "Tineri poeți ardeleni", a lui Emil Giugiuca, (Editura Fundațiilor Regale, București, 1940) și în cele două antologii ale lui Horia Vintilă, "Antologia poeților români în exil", Buenos Aires, 1950, și "Poezia românească nouă", Salamanca, 1956.
Membru, din 1950, la "Centre roumain de recherches", Sorbona, Paris.
Referințe critice: Perpessicius, Virgil Ierunca, Zvonne Rossignon, Vintilă Horia, Vera Passeri Pignoni, George Uscătescu etc.
Publicăm pentru prima oară în România, după stabilirea în străinătate, o carte purtând semnătura lui Nicu Caranica. Dar cred că nu greșesc când afirm că Nicu Caranica a trăit toată viața întru limba română, având mereu, după cum îmi mărturisea la Freiburg, Germania, "încredere în vitalitatea poporului român, care știe să trăiască dichterisch”.
(Din "În loc de Postfață", de Nicolae Băciuț, la volumul "Noapte și iar noapte", Editura Tipomur, Târgu-Mureș, 1995).
*

„Există un suflu metafizic al poporului român”

- Ce a însemnat pentru dv. poezia?
- Poezia e respirația mea. Nu pot trăi fără poezie. Heidegger citează pe Hölderlin, care spune „dichterisch von der Mensch“, adică omul locuiește poetic lumea asta. E condiție a omului. Și eu condiția aceasta mi-o trăiesc. Pentru mine, în momentul de față, nu există decât poezie și tot ce, natural, se leagă de poezie și de spiritualitate. Altfel, pentru mine, poezia, în afară de aceasta, poate să fie, la un moment dat, un început de trezire a conștiințelor într-un alt spațiu decât cel pe care-l trăim acum. Eu am foarte mare încredere în vitalitatea poporului român. Să știți că nu vă vorbesc formule și cunosc unele lucruri în adâncime. Eu știu de toată mizeria din țară. Și cum trăiți, știu câte spirite sunt rătăcite.
Totuși, am încredere în vitalitatea aceasta a poporului român care știe să trăiască dichterisch. Totuși, a spus ceva Alecsandri când a spus că românul e născut poet. Nu e de luat așa de în râs chestiunea aceasta. Există un suflu metafizic al poporului român. Ajunge să pomenesc doar de cuvântul dor, care a fost atât de exploatat, și nu o să fiu eu acela care să mai adaug ceva, la tot ce s-a spus, de la Tudor Vianu și alții dinainte, despre cuvântul dor și despre noțiunea dor care e mai mult decât o simplă nostalgie de cineva. Dorul e expresia unei dezmărginiri a eului, a unei dezmărginiri a firii românești. Corespondențe nu sunt – poate acel zensucht german să spună ceva, dar totuși, nici acesta nu corespunde perfect cuvântului dor. De aceea, spuneam că acest fel de a trăi, dichterisch, al poporului român, în mod natural, această respirație metafizică pe care o are naturală, ca un dar înnăscut, mă face să cred în renașterea poporului român. Și, în sensul acesta, bunăoară, în cartea mea de bază, Anul 1940, care instaurează un fel de carmen secularae, care corespunde Anului 1840, a lui Grigore Alexandrescu, instaurează un fel de carmen secularae al cântăreților români din o sută în o sută de ani, în fiecare an ’40, o cântare a omenirii. Ceea ce face originalitatea Anului 1840 a lui Grigore Alexandrescu este că nu vorbește doar despre români ci despre tot neamul românesc. Încrederea aceasta în viitorul poporului român eu mi-am exprimat-o în cartea mea Anul 1940, prin instaurarea acestui carmen secularae, care merge până în depărtări, la anul 10.000, natural, cu virtutea cunoscută a hiperbolei. Această viziune a unui fel de dinastii poetice românești, care se repetă din o sută în o sută de ani, răspunzând primului cântec al umanității al lui Grigore Alexandrescu, îl văd prin virtuțile hiperbolei, care a fost întotdeauna una din instrumentele marii poezii, din toate timpurile, îl văd până la depărtări în timp, de necrezut. Dar problema e că, din toată această viziune, ceea ce rămâne e încrederea absolută în firea poporului român, care poate să trăiască și să treacă prin multe alte încercări, însă din punct de vedere al poeziei eu îi văd un foarte mare viitor, pentru că, după mine, e singurul popor care are o respirație natural metafizică. Este în firea lui. Și vorbesc mai ales de daco-romani, spre jena mea de macedo-român. Noi suntem mai mediteraneeni, mai raționaliști; în sfârșit, totuși, cu toată firea asta, am încercat să înțeleg și să-mi asum această sensibilitate a daco-românilor.
- Ați plecat din țară în 1940. Cum priviți de-atunci încoace spre casă?
- Am trecut și eu prin dorul de casă. Însă în poezie, înafară de câteva puține excepții, în care am vorbit de dorul de casă și care aparțin unui trecut din timpul războiului, m-am ferit de acest subiect, care a devenit un clișeu în poezia exilului, și am preferat să-mi trăiesc dorul meu de casă asumându-mi poezia românească, trăindu-l pe Mihai Eminescu, pe Grigore Alexandrescu, și în felul acesta să-mi exprim dorul de casă. Bineînțeles, aceasta este în ceea ce privește dorul de casă în general; cât privește dorul de familie, să închidem subiectul, destăinuirile sunt inutile. Vă puteți foarte ușor închipui, fiecare are aceleași probleme în ceea ce privește familia. Eu, în țară, când mă voi întoarce, nu sunt așteptat decât de morminte.
- Prin ce s-ar defini exilul dv?
- Exilul meu cred că s-ar defini tocmai prin contrariul a ceea ce am spus odată într-o poezia a mea, când eram în țară, Imn de pe câmpie, în care spuneam că mulțumesc lui Dumnezeu că m-a așezat în această margine de apus a pământului românesc, ca pe un pom. Și de acolo îmi întindeam privirile până departe și mă vedeam definitiv înrădăcinat. Dar Dumnezeu mi-a dat o lecție parcă spunându-mi: „Să vezi cum te înrădăcinez eu!“ Și atunci am văzut Italia, Franța, Spania, Belgia ș.a.m.d. Așa că a fost un fel de răspuns la Imnul meu de câmpie: „Așteaptă, că n-ai văzut încă nimic!“ – avea aerul că-mi spune. Ca să vă dau un răspuns, totuși, mai miezos, la întrebarea importantă pe care mi-ați spus-o, pentru mine exilul a avut foarte mare importanță. Primii mei zece ani în Italia, adăpându-mă la importanta cultură italiană, m-au făcut să ies din ceea ce Mircea Eliade numea eterna axă provincială București-Paris.
Înainte, când eram în țară, nu juram decât pe literatura franceză și nu cunoșteam altceva decât pe scriitorii francezi. Când m-am stabilit în Italia și am putut să-l pătrund pe Dante, Leopardi și toată literatura italiană, care începe cu cântecul unui sfânt, Cântecul creatorilor al lui Francisc de Asisi, care-i o minune, am simțit că renasc. L-a tradus și Eta. Dar, ca să completez răspunsul la întrebarea dv., pentru mine exilul se împarte în două capitole: zece ani Italia și restul Franța. Însă partea cea mai importantă rămâne Italia, tocmai pentru că m-a smuls din acest provincialism românesc pe care deja îl acuza Mircea Eliade cu mult înainte.
- Cum ați califica dv. literatura română a exilului, literatura scrisă de românii aflați în exil, fie în română, fie într-o altă limbă?
- Îmi puneți o întrebare foarte grea. Întâi și întâi este o necuviință din partea mea să-mi judec confrații. În al doilea rând, în țară, știți că, din mulțimile oarbe, se alege unul singur. Sigur, aceasta e o exagerare. Să spunem se aleg zece, douăzeci… Și câți sunteți? Douăzeci și patru de milioane! Și cât este exilul? O sută de mii!? Câți poeți se aleg din ei? Doar Dumnezeu poate ști. Noi n-avem dreptul să judecăm pe nimeni. Eu nu-mi iau dreptul să judec pe nimeni. Toată problema noastră este de a ne face datoria. Există o obsesie a mea: parabola lui Iisus cu talanții: „Va veni vremea și vom da socoteală. Ai primit cinci talanți. Câți îmi aduci înapoi?“
- Aveți vreun gând pe care nu l-ați dus până la capăt?
- În poezie?
- În poezie și-n viață!
- Oooo… Sunt atâtea. Nu unul! Eu n-am fost niciodată un muncitor – în privința asta am admirat-o pe sora mea, Eta Boeriu, care a depus o muncă uriașă. Ori eu n-am fost niciodată, să spun așa, un muncitor sistematic. Așa că foarte multe lucruri pe care ar fi trebuit să le realizez nu le-am realizat din pricina lipsei unei discipline a muncii scrisului. Și, totuși, există o disciplină a scrisului, chiar când este să-ți urmărești inspirațiile pe care le ai. Această disciplină, vă mărturisesc foarte sincer, n-am avut-o niciodată, așa că la întrebarea dv. vă răspund cu foarte mare melancolie, că aș fi avut mai multe de spus decât puținul pe care l-am spus.
- Aveți momente ale biografiei dv. pe care ați vrea să le uitați?
- Sunt momente dureroase care îmbogățesc sufletul, dar sunt și momente dureroase care vin din perversitatea omenească și pe care, natural, cea mai bună igienă e să le uiți cât mai repede, să le scoți din tine – asta-i toată problema.
- Dacă ar fi să începeți acum viața de la capăt, ce drum ați urma?
- Dacă ar fi să încep viața de la capăt, mi-aș da osteneala să mă instruiesc mai cu grijă decât am făcut-o. Tatăl meu, din care, dacă n-aș fi creștin, mi-aș face o religie, așa de mult îl țin ca pe un sfânt, tatăl meu spunea că sunt brânză bună în burduf de câine. Și trebuie să vă spun sincer că avea dreptate.
- Ce ați vrea să le transmiteți de aici, de la Freiburg, românilor din țară?
- Românilor de acasă le-aș spune că eu cred în țara mea și că aș vrea să le transmit tuturor această credință în viitorul țării mele și mai ales în viitorul poeziei și al spiritualității românești.

Freiburg, 19 iulie 1993

*
„Când ne vom curăța de jegul fanariot și comunist, sufletul românesc traco-latin va răsări peste lume ca o lumină încă nemaivăzută”

- Ați scris poezie, teatru, critică literar㠖 în care gen v-ați simțit în largul dumneavoastră?
- În poezie, bineînțeles. Când scriu poezie, am impresia că muncesc și că respir. Totuși, teatrul mi-a dat mari satisfacții. Cea mai mare satisfacție mi-a dat-o singura pies㠖 ultima – scrisă direct în românește, Un mister de Crăciun, la care am visat o viață întreagă (Giurgiuca, înainte de război, vorbea de intențiile mele într-o scrisoare adresată lui Dan Botta) și nu am îndrăznit să mă ating de ea până în anii din urmă, în octombrie 1992, când am scris-o dintr-o suflare și într-o limbă pur țărănească, fără nici un neologism. Aurel Rău i-a publicat finalul într-un număr din Steaua.
- Ați scris și în franceză și în italiană. Ce implică exprimarea într-o altă limbă decât cea maternă?
- Exprimarea într-o altă limbă decât cea românească înseamn㠖 oricât de bine ai cunoaște limba respectiv㠖 parcurgerea unui teren semănat de hârtoape. Aceasta în ceea ce privește proza. Poezia e un teren interzis. Până și la Rainer Maria Rilke, poeziile scrise în limba franceză sunt palide față de cele scrise în limba germană. O excepție pare O. W. Milosz, care marchează o dată în poezia franceză, dar Milosz și-a făcut de mic toată școala în Franța.
- Nu ați fost un scriitor prolific. În ce sens poate influența cantitatea, calitatea și valoarea unui text literar?
- „Cantitatea” la Dante este exaltantă. Dacă vă gândiți cu această întrebare la mine, trebuie să mărturisesc c㠄cantitatea” Anului 1940 a fost pentru mine o sarcină greu de purtat. Am scris-o cu întreruperi de ani de zile, deși, când reveneam, scriam cu exaltare. Bineînțeles că valoarea și calitatea unui text sunt incendiare de entuziasm și creație.
- Ce șanse de afirmare literară asigură marile orașe? Aveți percepția unei diferențe între existența unui scriitor într-o capitală (București, Roma, Paris) față de a unuia trăitor în provincie?
- Niciuna. Toate șansele de afirmare literare zac în scriitor sau poet. Dacă poetul cutare, pierdut în Munții Rarăului sau ai Făgărașului, scobește așa de adânc în sentimentele lui încât, prin aceasta, toți se regăsesc în el, e un poet universal, bun pentru toate timpurile, deci ipso-facto, anti-provincial. Un altul din București, Roma sau Paris, tentat adesea de modele literare, devine cel mai provincial dintre provinciali.
- „Doamne, ce bine e să ai certitudini” – spunea, într-un poem, Geo Dumitrescu. Care sunt certitudinile scriitorului Nicu Caranica?
- Frumoasă întrebare. Prima mea certitudine: că Dumnezeu există. N-am dedus aceasta din marele argument al ordinei cosmice, care presupune, ipso-facto, un autor. Ci din felul cum a știut să moară un om. Cea mai senină și eroică primire a morții mi se pare cea a lui Socrate, asigurând pe cei care-i vegheau ultima zi, că sufletul e nemuritor. Și totuși, a existat un om care, înaintea unei morți cumplite pe care știa că o va primi, la ultima cină, împreună cu discipolii săi, a luat pâinea și a zis: „mâncați, acesta este trupul meu”. Apoi a luat cupa cu vin și a zis: „beți dintru aceasta toți, acesta este sângele meu, care pentru voi și pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor”. E mare Socrate, dar față de ultimul e distanță de la cer la pământ. Cuvintele lui Iisus n-au nimic uman. Cuvintele lui Iisus sunt cuvinte de Dumnezeu făcut om. Aceasta e cea mai „pipăibil㔠probă nu numai că Dumnezeu există, dar că s-a încarnat și s-a făcut om. Et verbum caro factum est.
A doua mea certitudine: că românii, într-un viitor nu prea îndepărtat, vor deveni un popor mare. Este ultima populație latină care nu și-a spus încă cuvântul. Când ne vom curăța de tot jegul fanariot și comunist, suflet românesc traco-latin va răsări peste lume ca o lumină încă nemaivăzută. Sunt semne. Citiți cu atenție Dumnezeu s-a născut în exil, de Vintilă Horia.
- Ați avut o existență discretă, departe de tumultul vieții literare. Ce poate însemna pentru un scriitor implicarea? Dar solitudinea?
- Și implicarea și solitudinea pot fi rodnice dacă știi cum să te folosești de ele. Orice soluție vine din adâncimile noastre.
- Ați tradus, sunteți tradus. Care credeți că sunt riscurile, capcanele traducerilor?
- Când e vorba de proză, capcanele sunt multe, dar în bună măsură evitabile. Poezia, în schimb, e intraductibilă. Nu poți reda într-o altă limbă decât o palidă, dacă nu chiar o deformatoare, oglindă.
- Care e audiența poeziei românești în Franța? Ce trebuie făcut pentru o mai bună cunoaștere a ei, în general, în lume?
- Audiența poeziei românești în Franța nu există decât la câțiva specialiști. Ce trebuie făcut pentru așa ceva? În orice caz, nu „dumping”-ul ambasadei comuniste prin poeții francezi mercenari ai ambasadelor comuniste. Munca serioasă și mai ales insistentă ar putea da ceva.
- Din ce părți credeți că e amenințată poezia? Cine-i sunt inamicii, cine apărătorii?
- Poezia e din toate părțile amenințată de civilizația noastră prezentă. Și totuși, ea continuă să trăiască, căci e o respirație naturală a omenirii pe care o traduc poeții.
Pentru susținători, fenomenul așa-zișilor „sponsori” e încurajator.
- Ce înseamnă, pentru dumneavoastră, după 54 de ani de exil, limba română?
- După 54 de ani de exil, pot hotărât să răspund, fără teamă de grandilocvență, că limba română e pentru mine totul. Nu tot așa gândeam în 1945, la Padova, când presimțeam un exil pe o viață întreagă, cum a și fost. Nu știam atunci cât de adânc înrădăcinată era limba maternă în mine și cât de divin misterioasă e memoria. De aceea mă îngrozeam la ideea că mi-aș putea uita graiul; și că n-aș mai putea scrie. Din această închisoare întunecoasă pe care o presimțeam, am vrut să sparg o fereastră înspre muzică. Cum cântam la pian suficient pentru ca să pot citi o sonată de Mozart sau Beethoven și cum lucram la forțele de ocupație engleze, aveam bani și îmi plăteam la profesorul de conservator lecții de armonie și contrapunct. Dar, plecați englezii, a plecat și muzica mea cu ei. Astăzi văd cât de naiv am fost. Pe ce trecea timpul, limba maternă creștea în mine. Din ce adâncimi răsăreau unele expresii neutilizate încă dinainte de război? Dar un exemplu va spune totul. De când eram student, visam să scriu un mister dramatic de Crăciun. Și vis a rămas până în octombrie 1992, după ce scrisesem cinci piese de teatru în limba franceză (dar poezia o scriam totdeauna în românește!). Și iată că, în octombrie 1992, am început să scriu, la început așa, ca o joacă, Misterul de Crăciun (O, ce veste minunată), pe românește. L-am terminat pe nerăsuflate, într-o lună. De unde-mi veneau cuvintele pe care niciodată, în exil, nu le rostisem? Pe ce scriam, pe ce mă întâlneam cu mine. Iată ce înseamnă, după 54 de ani de exil, pentru mine, limba română.
- Care e pentru dumneavoastră semnificația lui „acasă”? Când se întoarce poetul acasă?
- Aș putea să dau expresiei „acasă”, din întrebarea dumneavoastră, un sens metaforic, dar simt că aș fugi de mine. Pentru mine „acas㔠înseamnă locul unde am trăit cu părinții și surorile. Azi și unii și alții sunt în pământ. Pentru mine „acas㔠nu mai există.
- „Limba, spune poetul Grigore Vieru, este cea mai mare dreptate pe care poporul și-a făcut-o sieși”. Ce înseamnă limba, limbajul pentru poet azi?
- Îmi place mult ceea ce a spus poetul Vieru despre limbă. Dar ce este ea pentru un poet am spus-o anterior. La frumoasa reflecție a poetului Vieru n-am nimic de adăugat.
- Cum vi s-a revelat miracolul poeziei? Cine v-au fost primii cititori? Dar primii îndrumători? Ce poate însemna MAESTRU, în poezie?
- Primele mele naive încercări de la liceu nu le pot pune la capitolul „revelația miracolului poeziei”. Imboldul important l-am avut de la lectura Antologiei lui Pillat și Perpessicius și de la Evoluția poeziei lirice (vol. III) a lui Lovinescu. Primii cititori, în afară de grupul „tinerilor poeți ardeleni” (pe vremea aceea…), unde ne citeam reciproc poeziile, trebuie să fi fost cei ai revistei Gând românesc a lui Chinezu, unde am colaborat cu regularitate. Mai târziu, am apărut și la Gândirea (1935) și la Revista Fundațiilor Regale și Curentul literar, dar rar, așa încât nu pot vorbi de cititori propriu-ziși, adică de cei care te urmăresc. Îndrumători ne eram, în grupul nostru, unii altora, căci de multe ori, citindu-ne poeziile, nu ne tratam cu blândețe. Maestru? Cum aș putea ști ce înseamnă maestru, când Eminescu însuși se plângea să nu găsea „cuvântul ce exprimă adevărul”?
- Ce elemente definesc mai pregnant biografia dumneavoastră literară? Care au fost obstacolele pe care a trebuit să le treceți? Care au fost vămile poeziei dumneavoastră?
- Cred că elementul care definește mai pregnant biografia mea literară este schimbarea de zonă a culturii. În România, înainte de război, trăiam în spațiul culturii franceze (eu însumi eram profesor de limba franceză). Când am ajuns în Italia, în toamna anului 1940, și am stat acolo zece ani, am reușit să ies din „eterna axă provincială București-Paris”, cum spunea Mircea Eliade, și să am o viziune universală a culturii. Întâlnirea mea cu Dante, al cărui puternic ecou există în cartea mea capitală, Anul 1940, a fost decisivă. Care au fost obstacolele pe care a trebuit să le trec? Unul singur, dar cumplit: exilul! Dacă prin „vămile poeziei” înțelegeți momentele când poezia mea – iertați-mi expresia – „năpârlea”, pot să amintesc poemul Cântece de iubire (pentru Sfânta, patroana muzicii), scris la Roma în 1943, unde pentru prima oară îmi depășeam poezia, dobândind o nouă libertate a versului și a demersului liric și care, publicat în 1943 sau ’44, în Revista Fundațiilor Regale, la București, a stârnit acolo un mare interes pentru tineri. Am aflat de asta mai târziu, sosit din Italia la Paris. Alte vămi? Povestea foamei, publicată la Madrid, în 1970, și, bineînțeles, Anul 1940, terminat în 1980, dar la care mă gândeam încă din toamna anului 1939.
- Când considerați că un poet s-a rătăcit, în viața și în literatură?
- Și în viață și în literatură consider că un poet se rătăcește când își uită misiunea și se prostituează, ceea ce echivalează cu a-și „îngropa talantul”. Parabola cu talanții a fost unul din farurile care mi-au călăuzit viața.

Paris, 26 noiembrie 1994
Cuvântul liber, 1994

CORESPONDENȚĂ

Paris, 15 septembrie 1993

Iubite poete,

Alăturat îți trimit Anul 1940 și datele biografice pe care mi le-ai cerut prin Perifan. Cum nu mi-ai scris mie, poate n-ai avut la îndemână cartea mea de vizită. Pentru orice eventualitate, îți voi reînnoi adresa mai jos. Eu n-am uitat de Dumneata și de simpatica noastră întâlnire de la Freiburg și cred că e aproape o săptămână de când ți-am trimis cartea mea Mouvement irréversible, ai primit-o ? Datele biografice alăturate sunt fotocopiate după cele ce i le trimisesem profesorului Caproșu, de la Universitatea din Iași (Pentru Enciclopedie). E o poliloghie cam lungă, dar ia din ele ceea ce te interesează.
La sfârșitul lunii septembrie sau începutul lui octombrie, sper să fiu în România, mai întâi la București (vreo 3 – 4 zile, unde voi propune lui Liiceanu republicarea Anului 1940) și apoi la Cluj, vreo alte 8 – 10 zile, unde poate am putea să ne vedem, dacă ai prilejul să treci pe-acolo.
Voi fi găzduit la cumnatul meu, doctorul Nicolae Boeriu (soțul Etei Boeru, sora mea), Calea Turzii, 34, telefon 951/15 750. Prin telefon, el te va va putea informa dacă am sosit sau nu.
În speranța unei revederi, sunt al dumitale,
Cu toată dragostea,
Nicu Caranica


Adresa mea : 52, Boulevard des Batignolle, 75017, Paris.

Paris, 18 februarie 1994

Iubite Poete,

Din 8 Decembrie, de când ți-am scris ultima scrisoare, nu mai am nici o știre de la dumneata și sunt foarte îngrijorat, nu neaparat pentru sănătatea dumitale, fiindcă ești tânăr, dar pentru grija că ai putea avea alte soiuri de greutăți. Fii bun și liniștește-mă, măcar cu câteva rânduri pe o ilustrată, dacă n-ai timp să scrii.
Eu trebuie să-ți mulțumesc pentru interviul trecut la voi la TV și de care abia la urmă, la începutul lunii acesteia am aflat, de la cumnatul meu mai întâi, apoi de la Aurel Rău. Asta mi-a readus aminte momentele petrecute împreună la Freiburg. În luna martie cred că voi putea clarifica poziția mea față de Liiceanu și față de Dacia de la Cluj. În orice caz, păstrez pentru Dumneata culegerea mea Noapte și iar noapte, una dintre cele mai spontane manuscrise ale mele.
În luna mai sper să fiu la Cluj, la cumnatul meu, a cărui adresă și număr de telefon ți le-am dat.
Te îmbrățișez,
Nicu Caranica

DINU FLĂMÂND


„Literatura sfârșește în comerț!"













- Dinu Flămând, de mai bine de un deceniu ești stabilit în Occident. Cum se vede literatura română, de ieri și de azi, dinspre Apus? E receptată ea la valoarea ei?
- Literatura română în Franța există, ea e tipărită la diverse case de editură, unele chiar prestigioase. Nu mă refer la mari autori români care au trăit în Franța, ci la cei care au început să se facă cunoscuți în ultimii zece ani. Din păcate, nu există o mare editură care să-și fi propus să tipărească în mod constant și cu o anumită metodă mai cu seamă literatura română actuală.
Deschid o paranteză. Să ne imaginăm că noi putem să pătrundem pe piața de carte franceză care este suprasaturată de tot ceea ce e mai bun în toate literaturile, pentru că francezii continuă să traducă tot ce este mai bun în lume și încă mai rămâne o referință esențială Parisul, pentru cineva care vrea să reușească. Nu dau exemple, dar sunt mari autori, mari prozatori americani care au devenit celebri în Statele Unite după ce au fost aduși la Paris, după ce s-a scris la Paris. Iată, Jim Harrison, care e „șef” de școală, așa numita Școală din Montana, în materie de proză, e referențial în acest sens. Închid paranteza.
Deci, literatura română actuală nu a găsit încă un editor care să o cunoască bine și să o propună cu spiritul îndreptat spre partea comercială, cu spiritul de manager, astfel încât să-i facă servicii, să o facă cunoscută, să o scoată în lume, astfel încât dacă au apărut, să zicem, cinsprezece romane în ultima decadă, începând cu Hortensia Papadat-Bengescu și până la Bănulescu sau Cărtărescu, să se fi reflectat și în planul mass media. Pentru că aceste cărți au avut un ecou relativ, dacă nu chiar deloc. Sunt multe de spus aici. Literatura sfârșește, din fericire sau poate din nefericire, cum vreți s-o luați, în comerț. A te face cunoscut înseamnă a accepta legile comerțului și ale managerialului, până la urmă, adică să știi să vinzi cartea. După cum trebuie știință în punerea în pagină a cărții, trebuie știință și în vinderea ei. Încă nu există nimeni care să știe să vândă literatură română în Franța. A vinde trebuie înțeles în sensul nobil, astfel încât să o facă să existe, să se vorbească despre ea, nu numai în Franța, dar și dincolo de ocean, nu doar în SUA, ci și în marele continent al țărilor latine. Deci, eu sunt chiar indignat, pentru că noi așteptăm totul din partea francezilor, din partea britanicilor, nord-americanilor. Ar trebui să urmăm exemplul portughezilor. Vă dau un exemplu. E un portughez care a înființat o casă de editură, La Diferance, se numește, și care s-a instalat la Paris și a început să editeze portughezi, dar și francezi, britanici, spanioli și alții. S-a creat ca editor în Franța, dând prioritate literaturii portugheze, făcând mult mai mult decât un întreg minister.
România are nevoie de un editor în Franța, care să tipărească și pe români alături de francezi, alături de britanici, editor care să introducă în circuitul normal, să nu introducă într-un ghetou, într-un sistem în care să fie obligați francezii să citească, chipurile, literatură română, fiindcă e vorba de clasici. Lumea este într-o mare indiferență și fiecare cititor are dreptul să fie indiferent la marii clasici ai României. Trebuie să-l surprinzi, trebuie să-i aduci ceva care să-i trezească spiritul, să-i trezească curiozitatea. Degeaba i-l propun în continuare pe Caragiale, care e intraductibil în franceză, pentru că el însuși parodiază o societate românească ce nu știa să vorbească bine franceza. Este intraductibil. A încercat Ionesco, și Ionesco nu mai există. Și singurele traduceri reușite în franceză din Caragiale sunt ale lui Eugen Ionesco. De ce spun asta? Fiindcă trebuie să mergem cu România de astăzi, cu literatura română de astăzi, dacă ea este competitivă cu cea din America Latină, cu cea din SUA, cu cea din Franța și așa mai departe. Dacă am ieșit din spatele cortinei de fier, la lumea mare, acolo unde circulă marii curenți literari, să zicem transoceanici, ai climatologiei universale, trebuie chiar să ne confruntăm cu marile nume, nu? Altfel, facem literatură mai puțin decât județeană.
- Ai plecat din țară în plină glorie literară. Ai resimțit și despărțirea de literatura română, de nevoia de a scrie? Mai aveai vreo motivație ca să scrii literatură?
- Eu m-am despărțit de literatura română și am reușit să fac acest lucru și a fost bine că am reușit s-o fac în momentul în care am pronunțat fraza, pentru mine, că literatura nu este chiar atât de importantă, important e să trăiești drept. Pentru că multă vreme am avut sentimentul în România că literatura ne scuză și lașitatea și o anumită duplicitate și chiar nemunca, lipsa de talent ș.a.m.d. Deci, am dat de fundul piscinei și am apăsat foarte tare pe fundul piscinei să văd dacă ies la suprafață. Și am reușit să ies la suprafață, doar în momentul în care am spus fraza sinucigașă că literatura nu e importantă.
- Ai început din nou să publici cărți, în România. Nu știu cât și cum ai mai scris. Să înțeleg însă că acum ai început să trăiești drept și că te-ai putut întoarce la literatură?
- Da, am și făcut-o. În momentul în care am simțit că acționează asupra mea acest examen de conștiință total și când am tras concluziile despre cine eram și ce vreau, atunci am regăsit și drumul adevărat spre literatură. Le doresc această experiență tuturor prietenilor mei. Cât despre dușmani, aceștia nu mă interesează.

Bistrița, 20 iulie 2001
*

„Frigul intermediar”

- Contra părerii generale, Carlos Drummond de Andrade spune că poezia se scrie după 50 de ani. Când e timpul potrivit pentru poezii : la “ tinerețe” sau la“ bătrânețe“? Ai pornit astfel ”la asalt” în poezie după 50 de ani ?
- Drummond este cel mai tonic poet pe care-l cunosc. Se îndrăgostise, în ultimii săi ani de viață, parcă asaltat de o epidemie extraterestră. Se îndrăgostise și se reîndrăgostise de femei și de poezie – adică de ceva care le conține laolaltă. Toată viața lui scrisese poeme uluitoare despre femei, mai cu seamă cele din volumul întitulat Iubirea se învață iubind. A lăsat postum și o incredibilă culegere de poeme ceva mai îndrăznețe, unele dintre ele suav-pornografice, sub titlul O amor natural ! Sper că nu e nevoie să traduc titlul. Este în ele o vitalitate de mare artă atemporală, cu o rădăcină adânc infiptă în pământul lui Catullus. Nimic de-a face cu atâtea exerciții libidinos manieriste sau chiar jenant de suburbane la care se dedau câteva generații suprapuse prin revistele și cărțile românești de astăzi. Drummond saluta vârsta matură ca pe o situație excepțională în care sunt întrunite toate condițiile pentru marile înfruntări cu indicibilul. Rămăsese același sezual, dublat de un fin observator social și de un filosof cu excepțională anvergură. Cum să nu pună acest plus de experiență, dobândit la maturitate, în strategia “ asaltului“ perpetuu, prin și în poezie? Poezia lui completă, reunită de Editura Nova Aguilar, la Rio de Janeiro, însumează peste 1500 de pagini. Asta înseamnă Operă ! Sunt departe de a avea asemenea ambiții. Eu am revenit cu furie la poezie, fiindcă vreau să recuperez ceva din anii pierduți în pustiul de cenunșă pe care l-am traversat cu toții. Știu că nu voi avea timp sau că mă vor lăsa la un moment dat forțele. Dar sunt dator să încerc, trebuie să recuperez cât mai mult, luând-o de la zero de fiecare dată, dacă așa trebuie sau dacă așa simt. Iată de ce nu înțeleg cum de unii au renunțat la poezie și la literatură tocmai acum. Treaba lor ! Dar entomologii literari ar trebui să mai aștepte pentru clasificarea trecutului. Literatura română din ultimele decenii ale veacului trecut încă se mai scrie. Iar cei care vin acum și nu vor să se uite decât peste gard la alții, cât mai departe în zare, s-ar putea să aibă surpriza de a se vedea “ratrapați”, trași de pulpana cămășii, înșfăcați de niște teme româno-românești ce îi vor ajunge și pe ei din urmă, din acest sumbru trecut de cenușă al nostru, pentru a-și cere drepturile literare… Dar m-am pornit prea repede și bănuiesc că mai sunt întrebări. Drummond ?… La începutul anului 1984, cu puțin timp înainte să moară, mi-a trimis o antologie cu o dedicație ce exprima o prietenie fierbinte, care mi-a ținut de cald în iarna românească. Se realizase un dublu miracol: poșta lăsase să treacă spre Brazilia numărul cu Secolul 20 în care eu publicasem câteva traduceri din poemele sale (între care chiar și Congresul mondial al fricii !); apoi, aceeași instituție lăsase să intre și cartea lui în țară ca să ajungă în cutia mea poștală. Miracolele sunt totdeauna simple !
- Când afirmi că în literatura română veacul trecut încă nu s-a încheiat, vrei să spui că nu s-a modificat “canonul” literar?
- Știu că este unul dintre acele cuvinte ce fac carieră odată importate în România. Ce să se modifice? În literatură, noutatea e foarte rară. Iar apoi, eclectismul postmodern amestecă pretutindeni toate temele și toate stilurile pentru a-și cuceri oarecum dreptul de a fi „demodat”. Iar România din ultimele decenii nu a cunoscut condiții normale încât să se poată spune că un stil, o tendință, o modă literară, o concepție literară dominantă vor fi ajuns la suprasaturație și se procedează la o radicală modificare a gusturilor. Scriitorii cei mai proeminenți din ultimele decenii rareori au lasat o operă constituită, care să devină, la o adică, un reper depășit; mulți dintre ei s-au stins prea repede. Lungii ani de proletcultism nu contează, iar batăliile cu cenzura, de mai apoi, nu au permis nici unei tendințe literare să se manifeste cu toată forța. Romanul popular de astăzi încă nu l-a depășit pe Radu Tudoran, cel ezoteric, neoromantic, încă ar mai avea de învățat de la Mateiu Caragiale sau V.Voiculescu, iar romanul istoric încă nu propune formule mai alerte decât la Sadoveanu, încât să cunoască un mare succes de public, cum se întâmplă actualmente prin alte literaturi. Despre toate aceste genuri care trebuie să asigure onest producția editorială curentă s-ar zice mai degrabă că nu există. O bună parte a prozei românești de astăzi e scrisă prost și prost construită. Cei care încearcă să o traducă, de aceste două aspecte se izbesc înainte de toate. Cât despre romanul social, ce să mai vorbim!? El lipsește aproape cu desăvârșire.
În poezie, terenul e și mai alunecos. Postmodernismul inițial a rămas într-o fază de infantilizare a discursului, în timp ce-și contemplă cu admirație eticheta, iar câțiva din celebrii săi condotieri, acum cu ghiocei pe la tâmple, probabil că își antologhează cu oarecare jenă șăgalnica postură adolescentină, lăsându-ne degeaba să așteptăm producția lor de „maturitate”. Postmoderniștii noștri s-au repezit să se „clasicizeze”, să cucerească locuri oficiale în manualele școlare și în lucrările de sinteză, dovedind și reflexul nervos de a-i exclude pe cei care i-au precedat și chiar pe cei care deja îi urmează. Ni se spune că prin anii 80, poezia tinerilor virase cu mult curaj spre un realism nud și că această coborâre a ei în cotidian fusese chiar o formă de protest. Care cotidian? Recitită astăzi, și acea poezie exhibă doar o realitate selectivă, cu referințe la un anumit folclor urban specific unei generații ce nu venea chiar de la talpa țării, și își căuta propriile semne de identitate într-un univers delimitat. Abundența unor nume de cofetării, de cinematografe, de discuri occidentale, primite la „pachet”, recursul la bancuri și expresii din jargonul universitar sau acel fel esopic de a pilota ironia pentru inițiații dintr-un anumit mediu social nu reprezentau decât parțial degradata realitate... reală a României de odinioară. Toată literatura care s-a scris în acele decenii sumbre nu avea cum să evite un anumit „evazionsim”, prin faptul că funcționa în mod necesar prin aluzii și perifraze. Ea a îmbogățit metafora, fiindcă orice dictatură este „mama metaforei”, cum spunea Borges. Dar a fost mai puțin socială decât s-ar crede, și teamă îmi este că sintagmele cele mai îndrăznețe care înghionteau regimul totalitar vor avea nevoie, în curând, de glosare în josul paginii și de multă imaginație din partea cititorului ca să se înțeleagă nu doar contextul apariției lor ci chiar sensul.
Iar în prezent, sunt redescoperite cu „uimire” dialogul în interiorul poemului, plajele de proză, enunțul eliptic, serialismul și, în general, tehnicile de degradare a solemnității rostirii. Foarte bine, asta înseamnă, eventual, că este redescoperită generația beat sau că se trage cu ochiul la forme de protest de care poezia și-a mai izbit capul și în trecut, prin peisajul accidentat al Avangardei moderne. Dar unde este filosofia acelui limbaj care vine să-și etaleze arsurile? Ea de ce lipsește, de ce se vrea înlocuită doar de limbajul vulgar a cărui adevărată pornografie este inconsistența lui? Toate formele de meta-discurs presupun aceeași dramă: și anume că autorul nu poate vorbi în forme constituite fiindcă nu are încredere în discurs. Altfel spus, literatura ajunge să-și denunțe propriul ei confort, și aruncă departe chiar uneltele pe care le vehiculează zilnic. Însă discursul meta-discursului nu are de ales: el trebuie să fie structurat, trebuie să facă sens, să devină limbaj de subtituție. Și chiar dacă totul se reduce la un urlet sau la înjurătură, acestea trebuie să fie „semantizate”, să conțină motivul ieșirii în lume, drama timpului, gustul prafului... Astfel, până și poezia cea mai ludică, cea mai „lejeră”, cea mai je m’en fichistă este nevoită să ajungă tot la temele grave, la o formă de conștientizare a raportului dintre individul-autor (cât ar fi el de dezabuzat) și restul lumii. Dar poeziei românești i-a cam sosit timpul, cred eu, să iasă din bășcălie. Iar literaturii i-a sosit timpul să nu-i mai pese de mofturile paradigmatice, cu „isme” și „canoane”, ci chiar să-și ia lumea în stăpânire, instinctiv, să existe plenar, ignorând dictatura modei, noile dogmatisme. Mă uit cu speranță spre câțiva poeți mai tineri care încep să semene numai cu ei înșiși...
- Cu ce sentimente percepe poetul momentul antologării ? Cum se face o antologie ?
- Cu sentimente foarte amestecate. Dar în condițiile în care tirajele rămân infime, antologiile devin obligatorii pentru relansarea poeziei în circuit. Știu că pe vremuri aveai “dreptul” la antologie numai după ce ștabii de partid și cei editoriali decideau că te-ai comportat mulțumitor, că nu ai fluierat în biserica ideologică și că începeai să ai ceva trecut literar la activ. Eu nu m-am recitit timp de mai bine de zece ani, deci nici prin cap nu-mi trecea să mă antologhez. La un moment dat, nici nu mai aveam toate poeziile la îndemână și a trebuit să recuperez unele volume, după ce le dăruisem rudelor sau prietenilor. Iar când m-am recitit, m-am îngrozit. Năvăleau în memoria mea fragmente de versuri, imagini, cuvinte la care fusesem nevoit să renunț, fie sfătuit cu severitate de editor, înainte sau după ce venea cartea de la cenzură, fie sfătuit chiar de... propria-mi lașitate. Pe unele, care îmi erau ceva mai clare, am încercat să le reconstitui, iar unde nu eram sigur, am renunțat. Așa apar câteva modificări deja în Viață de probă, iar apoi în Migrația pietrelor. Târziu, mi-am dat seama că greșisem. Când voi stabili un text ne varietur, voi reveni în general la expresiile ințiale, păstrând doar acele restituiri pentru care degeaba m-am bătut chiar la vremea respectivă. De ce această pendulare? Fiindcă, până la urmă, nimic nu se mai poate corecta. Textul s-a cicatrizat peste acele răni. Pe de altă parte, pentru orice poet, momentul antologării este și unul destul de jenant; el vede mai bine ce n-a reușit, ce anume nu se mai poate șterge. Ca și biografia, bibliografia rămâne indelebilă. Noroc că în generația mea nu mai era obligatoriu să pui în fruntea culegerii de debut un poem despre patrie sau despre partid, cum se întâmplase până prin 1968. Ar fi fost o catastrofă. Cei născuți în ultimele două decenii să nu se uite, cu o nejustificată superioritate morală, la debutanții din Colecția „Luceafărul”. Nici un tânăr de astăzi nu poate să știe cum ar fi reacționat la presiunile de atunci sau la șantajul lipsit de onestitate al editorilor de stat, singurii autorizați să existe. Deci, cu puține excepții, acel lot care debuta prin 70 nu are de ce să se rușineze în clipa eventualei antologări, dacă a mai rămas viață în acele texte. Iar aici vreau să mai adaug o nuanță: nu e totdeauna bine să se antologheze pe sine autorul, căci îl pot trăda fie o înclinație prea narcisistă, fie una prea critică. Traducătorul poemelor mele în italiană a vrut să-și facă singur selecția din primele mele cărți, găsind că se află în ele un ton orfic pe care vrea să-l transpună cu prioritate, lăsând pe planul al doilea poemele mele cu caracter social de mai târziu. El crede că am eliminat nejustificat o bună parte din primele poeme, indus în eroare de faptul că orfismul pare mai „demodat” la cota gustului de astăzi din România. Cum amândoi îl admirăm pe Mario Luzi, am cedat de bunăvoie acestei remarci, flatat în sinea mea de o posibilă comparație cu autorul Sosirii nocturne. Cum se vede, textele își dobândesc viața lor proprie. Nu mai poți face nimic pentru ele, dar nici nu trebuie să crezi în moartea lor aparentă.
- „Încep să văd acum mai bine limitele traducerii”, spui la un moment dat. Care sunt limitele traducerii, mai ales că te situezi de ambele părți: ai tradus și ești tradus. Există o „probă chimic㔠a traducerii?
- Iubitorii locurilor comune recurg fără ezitare la adagiul cunoscut: acela că traducătorul ar „trăda” autorul. Într-o anumită privință este adevărat, în sensul că suflul intern al traducerii, fără de care magia transpunerii vieții textului dintr-o limbă în alta nu se realizează, îi aparține traducătorului. El aduce viața propriei sale limbi pentru a insufla viață unui text venit din exterior. E ca și cum ai încerca să lichefiezi un beton care s-a prins deja. Nu e simplu, mai cu seamă când e vorba de poezie. Nu e simplu nici în filosofie, în teatru sau în proză. Mai ușor se traduc ideile, mai greu melodia, jocurile de cuvinte, ezitările interne, semitonurile și înțelesurile speciale existente în fiecare limbă prin stratificarea propriei sale evoluții. Vallejo a scris un bizar eseu despre „electronii” operei de artă, în care spune clar că poezia rămâne intraductibilă. Putem traduce, spunea el, din Whitman ideile, dar nu și „marile mișcări animale, marile numere ale sufletului, obscurele nebuloase ale vieții”. Vallejo însuși rămâne intraductibil, chiar cu celebrul său titlu de volum Trilce, (ar fi o misterioasă eufonie deviată din trinitate dar și o translație de la „dulce” spre „trilce”, un soi de dulceață a cifrei trei!); dar tot el se „deschide” spre traducere prin forța autenticității poeziei sale, care pulverizează multe bariere semantice și aparentele limite ale transpunerii.
Eu am intrat inconștient în „cercul” traducătorilor. Intenția mea era mult mai modestă: aceea de a citi corect și de a înțelege o literatură pe care nu o găseam (deloc sau deloc satisfăcător) tradus㠖 Beckett, Pessoa, Vallejo, Drummond, Luzi, Saba, Lautréamont ș.a. Simțeam atunci că devine obligatoriu pentru mine să intru și să rămân multă vreme în interiorul unor mari opere monotone de tipul Il Canzoniere. Nu-mi explicam cum de rămâne inepuizabil Petrarca în acel exercițiu erotic aparent languros sau care sunt resursele infinite ale lui Pessoa când radiografiază obsesiv banalitatea. Amândoi parcă voiau să scrie totul, să nu mai lase nimic nespus și de spus altora! Iar ca să înțeleg, încercam, pentru uz propriu, și echivalarea unor texte în românește. Două ierni la rând am stat cu O livro de desassossego a lui Pessoa, seara târziu, în bucătărie, când gazele din sobă reușeau să salte de-o palmă, scoțând cuvinte din dicționar și suindu-mă pe pereți de exaltare când ajungeam să pricep sensul acelor fraze de aur. Nici prin cap nu-mi trecea că într-o zi voi ajunge să public în traducere integrală Cartea neliniștirii. Iată de ce eu am continuat să traduc fără ca, la început, să conștientizez limitele exercițiului. Ceea ce primeam era fabulos, și mă simțeam mai bogat decât dacă aș fi avut valoarea sumei la care se ridica datoria externă a României. Citeam cu empatie și traduceam cu dăruire. Poate că aceasta este și proba chimică necesară unei reușite. Dar limitele nu sunt de ignorat. Pessoa ortonimul rămâne una din aceste mari dificultăți. Am publicat din poezia lui cu ritm și rimă numai ceea ce mi-a reușit aproape identic cu originalul, inclusiv cu măsura silabică respectată, atunci când a fost cazul. Nu mică mi-a fost mirarea să văd pe Internet opinia unui cititor care critica acea traducere, fiindcă s-ar fi pierdut ritmul și rima, deși recunoaștea corectitudinea redării conținutului. Nu văzuse efortul meu și nici nu părea a fi prea onest. În schimb, era evident că nu încercase niciodată o asemenea experiență. În plus, recomanda traduceri din textele dificilului portughez în... spaniolă! Nici acelea traduse de el. Și încă un cuvânt: traducerile de astăzi dau prioritate liniei demonstrative dintr-un poem, inteligenței sensibile care îl fortifică din interior. Tot mai rar veți vedea traduceri făcute după măsura traducătorului, în felul în care Arghezi îl „scurta” pe Baudelaire. Nu este o rușine să traduci fără rimă un sonet, dacă reușești să captezi cel puțin „muzicalitatea” ideilor. Iar cu asta, intrăm în alt domeniu. Fiecare limbă are o viață a ideilor prin propria ei muzicalitate și prin multiple elemente care o disting de altele. Beckett și-a tradus singur la început poemele din engleză în franceză, dar când a constatat că rezultă două variante sensibil diferite, a continuat să scrie poezie numai în franceză (pentru a-și asuma o dificultate suplimentară, spunea el!). Iar când și-a tradus invers, din franceză în engleză, piesa Malone meurt, constatând că nu poate să traducă termenul francez „naître”, care este un verb activ, prin termenul pasiv din englez㠄to be born”, a creat neologismul „to get born”. Un fel de a zice că te naști născându-te tu pe tine, ca o sforțare fizică a personalității! Trebuie să fii foarte atent să prinzi asemenea nuanțe. Eu nu vreau, cel puțin deocamdată, să mă traduc singur în alte limbi nici nu încerc să scriu în ele poezie. Am noroc că sunt tradus de locutori nativi, persoane care iubesc poezia mea, de obicei fără să mă cunoască. Scriu eseu în franceză, poezie nu. Căci poezia recurge și la cuvintele din limba maternă pe care ai sentimentul că le-ai uitat sau că nu le-ai știut niciodată. Numai în limba maternă poți cere urgent cuvântul pe care nu l-ai avut niciodată și pe care, prin ce miracol, ți-l depune totuși în palmă Infinitul!
- Spui în alt interviu:„Eram inhibat. El (César Vallejo, n.m.) mă învăța să urlu”. Ce ai învățat din traduceri, pentru scrisul tău în primul rând ?
- Enorm de multe lucruri. În primul rând, mi s-a confirmat că există o arhitectură necesară în poem, fără de care totul se destramă. Iar acest lucru se vede foarte bine când întinzi pe masă poemul altuia, pe masa de tradus, și începi să-i demontezi elementele, având grijă, totuși, să nu-i tai respirația ! Totul trebuie să fie necesar și suficient într-un poem, de la titlu la juxtapunerea versurilor sau la cadența lor grafică. Fiecare cuvânt trebuie să-și justifice rostul, chiar și atunci când dă impresia că este doar o pietricică într-un torent dezlănțuit. Iar absența de sens trebuie să facă... sens. Adică să fie suplinită de o tensiune a textului care indică expres această absență sau denunță imposibilitatea de a ajunge la un sens. Revolta lui Vallejo este una din aceste mărețe lecții. El afirmă că nimic nu este mai „pur” decât absurdul. Pur fiindcă deplin, indeclinabil, intratabil în masivitatea lui. Dar nu absurdul lui Kafka, în care forțe oculte dirijează din umbră realul, socialul, destinul oamenilor, ci un absurd al absenței de justificare. Și o imensă luptă cu Dumnezeu, oarecum în tradiția exaltat doloristă a misticilor spanioli, dar cu mijloacele unei arte de o brutalitate percutantă fără egal. Nimic nu justifică suferința uman㠖 este una din marile teme la Vallejo - ; dar „nimic nu este mai real ca nimicul”, pare să adauge același Vallejo, în spiritul lui Democrit. Și nu întâmplător îl evoc pe involuntarul înaintaș grec al „realismului”. Vallejo a răsturnat un raport tradițional. Suferințele sufletului au devenit la el suferință fizică. Astfel, a fost degradat de la bun început orizontul metafizic, iar suferința fizică a devenit metafizică a limitei. Pe de altă parte, Vallejo a reușit să sugereze că renunță parțial la cuvinte și recurge la cifre sau la șiruri onomatopeice, la limbajul copiilor, la pleonasme, rupturi neașteptate și enunțuri neîncheiate, din moment ce nici poezia (și nici iubirea!) nu pot alina suferința omului. Protestul lui Vallejo de-semantizează poezia, o umilește, îi extirpă glandele endocrine ca să o convingă să dea din ea mai mult decât o mână de sensuri sau o somnolență situațională eufonică. M-am simțit electrocutat când am început să traduc din acest nefericit metis. Omar Lara mi-a furnizat textele, vreo douăzeci și ceva, pe care le avea cu el în exilul din România. Le-am tradus pe toate în antologia celor 20 de poeți latino-americani contemporani, după care, timp de două decenii, nu m-am mai „atins” de Vallejo. Devenise pentru mine o primejdie. Voiam să iau totul de la el. Și așa, mă suspectez că am dezvoltat în poeziile mele anumite sugestii din textele sale, și i-am văzut umbra când am procedat la lectura retrospectivă pentru prima mea antologie. Dar s-a petrecut ceva și mai ciudat. De câteva săptămâni, am purces pentru prima dată la o lectură completă a poeziei sale – de unde și insistența cu care mă refer aici la el – și, în plus, după o ediție critică de referință (căci Cercul Prietenilor lui Vallejo din Franța mi-a facut onoarea să-mi ceară să expun o conferință despre el la Cité Universitaire). Or, am avut de asemenea sentimentul c㠓dezvoltasem” în mine în toți acești ani unele poeme de ale lui Vallejo, pe care niciodată nu le citisem. Trebuie că există niște vase orfice, vorba altui poet, cubanez, prin care am incredibilul noroc să comunic cu acest peruan.
- Cum respiră poezia ta între ” Stare de asediu” și “Viață de prob㔠?
- Respiră...sufocându-se ! Iată de ce am ales pentru ediția franceză de la Ed. La Différence un titlu explicit – Poèmes en apnée. Și în românește prin apnee se înțelege exercițiul de reținere a respirației, de obicei pentru cei care se scufundă în apă. Evident însă că nu sunt nici poeme cu scafandri, nici cu pescuitori de perle. Mi se pare că în toți acei ani am respirat doar cu o jumătate de plămân. Și nu numai eu. Traducătoarea poeziilor mele în portugheză chiar m-a întrebat, ușor jenată, dacă am fost bolnav de plămâni. Nu am fost, aerul era viciat, aerul ideologic, știm cu toții, ce mai... Dar încă nu știm, cred eu, cât de grav a fost, care sunt consecințele pe termen lung, nu doar pentru organismele noastre fizice, pentru plămânii noștri, ci mai cu seamă pentru organismul nostru colectiv. Înțeleg că nu mai e la modă să se vorbească despre asta. Toată lumea vrea să uite, e firesc. Iar apoi, pentru tinerii care au astăzi 18 ani, statul la coadă la cartofi, indigența generală sau plocoanele date pe atunci vânzătoarelor de la librării ca sa-ți rețină o carte sunt elemente contrastante, mai degrabă anecdotice. Nici eu, la 8 ani, nu înțelegeam de ce insista bunicul meu să-mi repovestească aceeași scenă de la sfârșitul războiului, când un soldat rus i-a scos cizmele din picioare ținându-l sub amenințarea pistolului. Mi se părea că vorbește despre ceva petrecut prin Evul Mediu, înainte să apară minunatele cravate roșii, cu care tocmai se mândrea prima promoție a școlii din sat ! Dar literatura încă nu are dreptul să uite, fiindcă ea încă nu a înțeles ce s-a întâmplat în acele decenii. Dacă e ceva de înțeles, în afara faptului că toate acele suferințe erau în primul rând inadmisibile (cum știa bietul Vallejo înainte, vai, să se lase sedus de găunosul ezoterism al comunismului, dar el din preaplin de omenie și de compasiune pentru alții), deci dacă e ceva de înțeles din acele suferințe, numai literatura poate să o spună.
- Noua culegere de versuri care îți apare în aceste zile la Editura Paralela 45 se numește „Frigul intermediar”. De ce?
- Este o imagine din copilărie; mi-a apărut, salvatoare, înainte să predau manuscrisul, când umblam după un titlu. Sunt trei portocale puse la fereastră, între cele două geamuri. Puse acolo să se păstreze dar și ca le văd eu de departe când voi sosi acasă, să mă întâmpine deja cu pâlpâirea lor. Unii dintre noi ne mai amintim ce explozie de exotism puteau să aducă într-o casă câteva portocale pe care le găseai rareori în iarna românească. Dar iată că mi-a trebuit aproape o viață întreagă să pricep și mesajul de atunci al mamei, care le pusese în geam pentru a veni astfel din depărtare în întâmpinarea bucuriei mele. În mod paradoxal, acest frig care nu este nici al lăuntrului, nici al părții de afară, protejează viața, chiar îi asigură o oarecare strălucire. Eu am o relație ciudată cu frigul. Nu aș spune că-mi era frig chiar și în pântecul mamei (a zis-o deja Brecht), dar simt deseori viața ca pe un asemenea frig-armistițiu, înaintea frigului decisiv. E un frig mai degrabă tonic. Dar poate că nu fac bine să intru în jocul explicațiilor. Eu sper că poezia prinde mai mult decît intenționez eu, și probabil chiar altceva. Aici se află marele mister al autonomiei limbajului poetic.
- Există și în această carte, pe lângă numeroși termeni filosofici („clinamen”, „kairos” etc.), unele noțiuni abstacte din fizica particulelor și chiar o referință la Plank. Este obligată poezia să se extindă spre alte domenii?
- Este, dacă nu vrea să participe la analfabetismul ambient. Ceea ce gândesc actualmente fizicienii este poezie pură, o proiecție a imaginației de care, într-adevăr, poate să fie mândră mintea umană. Sigur, acolo unde se întâlnesc între ei specialiștii, se vorbește deja un limbaj abstract și specializat aproape de netradus în formule exoterice. Eu mă mulțumesc cu mai puțin și, de obicei, dau și „traducerea” acelor termeni prin context. Poate cea mai misterioasă rămâne sintagma „amplitudini de probabilitate”, care dă numele unui ciclu. Nu o explic, găsesc că este o superbă formulă în care se amestecă și destinul și fizica.
- Între renunțări și reveniri, între perioade de așteptare și de “dezlănțuire“ , ce anume au însemnat etapele de “abandon poetic“ ? Te-au încărcat aceste perioade de tăcere ?
- Nu e ușor să-mi dau seama, literatura crizei e una din primele surse ale literaturii, iar uneori nici nu ști care dintre ele începe... Am avut lungi perioade când nu am scris nimic și am atins punctul critic când am renunțat sincer să mai scriu. Era o imensă eliberare. Dar nu câștigam nimic, continuam să-mi pun întrebări și să le văd grupate în structuri literare. Am revenit cu o furie care mi-a făcut bine, cu o intransigență vitală, care acceptă acum că poate rata dar nu poate să tacă. Sunt de părere că scriitorul român se confruntă actualmente cu două probleme teribile de “statut”: e suspectat la el acasă de lipsă de onestitate și se suspectează el însuși, tot la el acasă, de lipsă de autenticitate (combinată, uneori, cu un bizar complex de superioritate). Să mă explic. În momentul când pasiunile românilor gravitează în jurul marii teme a aglomerărilor de latifundii, când Parlamentul a devenit adevărata cameră de comerț a țării, iar atâția foști și actuali miniștri consideră normal să-și gestioneze vechile afaceri personale, ca și cum mandatul electoral ar fi abia un bacșis insuficient pe traseul carierei lor, cum să poată fi concepută existența unei minorități preocupată să exprime îndoieli existențiale sau acel “mal de vivre”? Și încă PE GRATIS! România este actualmente țara în care ideea de gratuitate, asociată cu entuziasmul sau cu angajamentul din convingere intimă a devenit inconceptibilă ! După decenii de idealism ipocrit vârât cu pâlnia pe gât, totul s-a transformat într-un materialism compact și indigest. Mă și întreb cum de se mai strecoară câteva vagi idei filantropice (philos antropos) în rudimentele creștinismului practicat pe la praznice ? România se poate mândri că a dat varianta cea mai deșănțată a individualismului neoliberal. Nici un entuziasm dezinteresat nu-și mai are locul pe plaiurile mioritice. Iar după ce este asimilat cu condeierii de articole comandate, de multe ori și din vina lui, scriitorul român ajunge să iasă și în largul altor meridiane pentru a costata că este și rămâne marele nimeni ; fiindcă plătește și pentru imaginea detestabilă a țării sale, deci scrisul lui nu interesează, și pentru lipsa lui de experiență în abordarea marilor teme. Iar eu mă întreb: cum se întâmplă c㠓 managerii“ români s-au aliniat repede la Gotha internațională și au găsit adresele hotelurilor de lux din Alpi sau din Bahamas, în care intră de obicei îmbrăcați în trening, iar scriitorii așteaptă pomana vreunei invitații colective din afară sau privesc cu jind, de 16 ani, spre un Salon al cărții de la Paris, unde aproape niciodată nu au fost incluși cu drepturi depline, cu semnături de autografe pe propriile lor cărți, cu conferințe și interviuri televizate, cu opinii efectiv exprimate ca să fie auzite în Europa... spre care ne tot îndreptăm îndepărtându-ne ?!
- “Nimeni nu se cunoaște pe sine“, spui undeva. Este poezia o cunoaștere de sine ? Dar literatura, în general ?
- Epoca noastră, care adoră simplificările pentru a le vinde mai bine la pachet, a inventat o astrologie de consum popular ce te pune zilnic în contact cu iluzia “personalității” proprii. Horoscopul e chiar un bun pretext de conversație, el reușește să alunge electricitatea ostilă firesc instalată între două persoane care se pândesc. Mă amuză rigiditatea autogonflantă cu care imprudenții iau un pliu din veșmântul lor interior ca să le arate celorlalți presupusa linie a tighelului. Cam de aceeași natură este și exercițiul psihanalizei, construit în aer pe dogme pozitiviste. Conceptul de “act manqué”, de exemplu, familiar fiecăruia, ca sughițul, ține să ne asigure că este ieșirea la suprafață a unei conștiințe vinovate. Ca și cum nu ar putea exista și o altă explicație, poate de natură chimică ! Dar așa a declarat profesorul vienez, după ce l-a obligat și pe Oedip să stea în cvartir prin apartamentele lui burgheze vreme de câteve decenii. Iată cum devenea literatura “cunoaștere”, lăsându-se deposedată și de dimensiunea ei imaginativă și de bogăția ei mitică. Freud era tot atât de tare în formule ca Marx, cel cu “lupta dintre clase”. Care clase ? Până unde se întind ele ? Ce le desparte ? Cât ține vrajba dintre ele, mai cu seamă dacă vedem că vremurile postmoderne constată dispariția... proletariatului ! Și Freud și Marx cimentau noi tipuri de conflicte pentru a propune rasplata unei fericiri bine meritate după trecerea prin probele “cunoașterii”, ale disciplinei sau ideologiei lor. E amuzant să-ți închipui care ar fi Paradisul lui Freud: o omenire lipsită de traume psihice, un creier cu diagramă plată ! Cât despre paradisul lui Marx, am văzut. Cea mai mare impostură a acestei filosofii cu adevărat revoluționare (căci aducea bâta printre celelalte unelte conceptuale), a constituit-o transubstanțierea inversă. Munca, mărfurile sau valoarea serviciilor s-au dezincarnat și s-au vărsat în unicul simbol al zilelor noastre: banul. Banul a devenit ostia de împărtășanie, echivalentul universal al lumii globalizate. Iar așa-zisa identitate a individului, concepută ca o etichetă inconfundabilă, este echivalentul acestei ostii în latura imaterială. E valoarea la purtător a invividului care nici nu concepe că ar putea să nu fie posesorul vreunei valori personale. Individul este unic, nu valoare, sau „capital”. Fiindcă așa, valorizat, i se inculcă ideea că valoare și personalitate sunt același lucru: valoarea măsurată în bani, iar personalitatea pusă pe grila zodiei! Sau, mă rog, pe canapeaua doctorului vienez. Și întrucât i s-a spus că ar fi un adevărat labirintic psihic, iată-l încredințat că e locuit de o complexitate bogată !
Noroc că poezia are mai puține certitudini. Prin poezie, problemele tale cu tine însuți se pun de fiecare dată atât în cazuri extreme cât și în cazuri de somnolență existențială. Nu, poezia nu este cunoaștere de sine, deși se învârte pe acolo. Ea este o tensiune autonomă ivită în marea entropie asociativă care e viața. Ceea ce încearcă poezia nu poate realiza nici un alt model asociativ, dintre cele pe care le personalizează inteligența omului. Nu fiindcă poezia ar avea puteri speciale, ci tocmai fiindcă ea jonglează cu incertitudini ce permit și iluzia unor revelații surprinzătoare. Sunt singurele revelații capabile, rareori, să reconforteze precaritatea individului.
- Te-a deturnat gazetăria de la poezie ?
- Poate că da, însă nu regret. Subiectele de actualitate continuă să mă frigă la degete dar nu mă mai simt tentat să le introduc în poezie, cum făcusem în Stare de asediu. Ca ziarist, sunt mult mai reactiv și radio-activ!. Am spumegat de furie când am văzut recentul vot de complicitate vinovată din Parlamentului României. Unde e societatea civilă care umplea Piața Universității cu manifestanți, să aducă acum zeci de mii de români care să huiduiască această rușinoasă instituție ? În orice țară din Europa Occidentală, asemenea deputați nu ar mai îndrăzni să iasă pe stradă nici escortați de echipe speciale de motocicliști. Lumea i-ar pândi și i-ar huidui chiar și pe iaz la pescuit sau în codru la vânătoare! Oare nu mai are cuvântul scris nici o putere? Oare fulgerul nimicitor care a fost odată acel J’acuse al lui Zola să nu se declanșeze niciodată din cerul placid al conivențelor balcanice ? Oare este atâta lipsă de vlagă în brațul executiv sau el este conectat direct la lipsa de rușine ? Citim tot felul de considerații bizantine despre procedurile procedurilor și despre incapacitatea incapacității de a pune în funcționare mecanismele banale ale justiției, încât nu e de mirare că România e privită din nou ca o țară a suprarealismului spontan. Suprarealismul și ciulinii dau permanent în floare în România.
- Ce s-ar fi ales din scrisul lui Dinu Flămând dacă ar fi rămas în țară, dacă nu ar fi descoperit ca spațiu existențial Occidentul ? Iar exilul este o opțiune definitivă ?
- Occidentul îl descoperisem deja în România, prin lecturi. Era unul limitat, e adevărat, dar era deja singurul care mă interesa: cel al culturii în general și al poeziei în special. Sigur că experiența acestor peste șaisprezece ani a fost extrem de bogată, deși traumatizantă în același timp. Eu sunt un adaptabil inadaptat, bine instalat în provizoriu și în precar, ca și în angoasa robustă. Dar parcă spuneam că nimeni nu se cunoaște pe sine! E adevărat, nu credeam că voi rămâne în Occident după cum, probabil, nu credeam niciodată sută la sută că voi fi altceva decât un bârgăuan privind cu ochi uimiți spectacolul lumii. Ce are “Bârgăuanul Uimit” altceva sau în plus decât ceilalți muritori ? Poate un rest de candoare pe care alții o consideră absență de reacție. Iubesc persoanele rămase pentru o clipă suspendate într-un amestec de nedumerire și admirație. Era o expresie ce se traducea pe fruntea mamei cu un șir de sinuoase râuri paralele. E bine când ești departe, să te poți gândi la asemenea lucruri apropiindu-ți-le. Și iată că pleci departe pentru a fi mai bine locuit de propriu-ți trecut. Observ că există deja câteva milioane de români în marea dispersie terestră; tot atâtea Românii împrăștiate, tot atâtea dificile decizii definitive care se pot modifica, pe neașteptate, la intervenția hazardului.
- Crezi că a rămas critica literară datoare față de scriitorii din exil ?
- Ea este datoare în primul rând literaturii din trecut în general. Atâtea monografii care lipsesc, atâtea ediții critice care nu se mai fac, atâta inteligență care absentează, pentru a fi reabilitată însăși ideea de literatură, după ce de vreo zece ani și literatura a fost împinsă în zona scandalurilor ieftine și a polemicilor fără substanță. România nu are cine știe ce mari bogății, dar potențialul ei cultural a fost generos și în vremurile cele mai tulburi. După câteva decenii în care elevilor li s-a băgat în cap doar ideea că literatura are o misiune socială sau chiar de clasă, după ce s-a pus șaua pe spinarea ei “ patriotic㓠sau pe șalele ei naționaliste și, de asemenea, după ce în ultima decadă tonul îl dă un fel de dogmă a antidogmatismului infantilizat, era timpul să apară acele noi manuale și acei noi dascăli care să înceapă prin a le spune tinerilor că trebuie să vadă în creația literară, ca și în orice altă formă de ficțiune, un exercițiu solar al imaginației, chiar când e vorba de deprimatul Bacovia ; o excitație a spiritului, un dialog peste generații, o comuniune cu marii morți ai civilizației umane și cu marile emoții ale existenței. S-a produs oare această schimbare ? Mă îndoiesc. Deci de ce să mă mir că despre « exilați » scriu doar prietenii care își mai aduc aminte de ei ? Nu mă plâng. M-am împăcat cu ideea că și existența literară este doar o formă de relativitate asumată și că nu trebuie să abdici nici atunci când societatea se de-culturalizează alert. Mi-ar fi destul să mai pot scrie vreo zece poeme. Iar apoi, nu-i așa, persistă și miracolele prieteniei. De pildă, această ediție bilingvă româno/engleză cu poeme vechi și noi, selectate, traduse migălos și superb de Olga Dunca, adică antologia – În refracția realului, Ed. Tipomur – care îți aparține și ție, Nicolae Băciuț. în calitate de editor și prefațator și pentru care îți mulțumesc din suflet.

Paris – Târgu-Mureș, 21 martie 2006
*
În refracția poeziei

În ciuda a ceea ce s-ar putea vedea din exterior la o privire neatentă, o bună parte a literaturii române nu s-a lăsat aservită propagandei comuniste în deceniile dictaturii lui Ceaușescu. Cazul revistei Echinox, înființată în 1968 în mediul universitar din Cluj, în Transilvania, care continuă să apară, fiind una dintre cele mai longevive reviste de cultură din România, mi se pare exemplar. Cenaclul și revista Echinox s-au bătut pentru specificul literaturii neaservită ideologiei și cu atât mai puțin marxismului. Nu a fost totdeauna simplu, iar literatura scrisă în acea perioadă este un bun exemplu. Dinu Flămând, care a luat calea exilului înainte de căderea fostului regim, a revenit în spațiul cultural românesc cu gama unor metafore amare și ironice ce depun mărturie despre parcursul anilor de bătălii „estetice”, care pe mulți alții i-au uzat. Sintagme precum „viață de probă”, sau „fericire obligatorie” sunt felul lui de a replica, acuzator dar și autoironic, în momentul în care poetul încearcă să reconstituie acel trecut. Viață de „probă”? Cine, mai cu seamă într-un regim dictatorial, ți-ar putea oferi să alegi între mai multe tipuri de vieți, iar pe una, eventual, doar să o probezi? Poate doar manipulanții acelei ideologii, care promiteau binecunoscutul Paradis roșu, însă undeva dincolo de viața adevărată. Între timp, în viața cea reală, tot ei doreau să impun㠄fericirea obligatorie”. Iar realitatea? În prima fază, poetul observă realitatea deformată, refractată tocmai de liniile strâmbe ale presiunii sociale. La distanță de două decenii, vedem însă apărând și o altă realitate: cea actuală, devitalizată, aflată în proces de virtualizare. E un parcurs lung, de la revoltă înăbușită, perceptibilă în primele sale poeme, la sarcasmele și tonul violent din Stare de asediu, sau din Viață de probă. Parcurs perceptibil și în această antologie, în ciuda faptului că predomină aici tematica erotică. În fond, și iubirea este deformată de „refracția” la care e supus cuplul social. Din acest punct de vedere, prezenta antologie, insolită prin opțiunile la care recurge selecția semnată de Olga Dunca, este o neașteptată ușă secretă deschisă spre interiorul aceleiași stări de inconfort, ce definește poezia lui Dinu Flămând.
Nu am scris niciodată despre această poezie, deși îmi era familiară - întâi dintr-o solidaritate echinoxistă și apoi dintr-un orgoliu localist, și Dinu Flămând fiind bistrițean, ca și mine, provenind, așadar, dintr-un spațiu geografic de identitate comună. Am reluat poezia lui Dinu Flămând, de la „Apeironul” de debut, 1971, până la „Grădini / Jardins”, ediție română -franceză, apărut în 2005. O poezie ajunsă, editorial, la treizeci și cinci de ani, care poate fi considerată aproape unitatea de măsură a mișcării Echinox, acest fenomen literar major în literatura română din ultimele patru decenii.
Născut la 24 iunie 1947, la Susenii Bârgăului, Bistrița-Năsăud, la patru decenii de la debutul în revista „Tribuna” (1966), Dinu Flămând înscrie în biografia sa literară (potențată în liniile ei esențiale de studiile universitare de la Facultatea de Filologie din Cluj-Napoca, de implicarea în destinul unor publicații de prestigiu, ca „Echinox”, „Amfiteatru”, Secolul 20”, de traseul din exil, cu etapele jurnalistice de la Europa liberă, BBC și Radio France Internationale) o operă care e greu de ignorat și cu atât mai puțin de contestat, oricât de perverse ar fi unele gusturi critice sau politici literare. Exigent cu sine, necruțător cu cei care rătăcesc fără orizont în literatură, Dinu Flămând s-a făcut respectat nu doar prin verbul său, ajungând ca și zâmbetul său ironic, adevărată marcă de identitate, să fie echivalent cu o judecată de valoare, cu o sentință. Altfel, un om prietenos, bine temperat, ocolit de încrâncenări și resentimente, degajat, un personaj captivant, a cărui companie e energizantă. Poezie, critică literară, traduceri cu marca Dinu Flămând circulă în diverse spații de cultură cu garanția modernității și viabilității. Poezia din Apeiron, 1971, Poezii, 1974, Stare de asediu, 1983, Viață de probă, 1998, Migrația Pietrelor, 2000, 2004, Tags, 2000, edițiile bilingve Dincolo / De l’autre côté, 2000, Circular / Circulaire, 2002, Peisaje verticale / Peysages verticaux, 2003, Poeme în apnee / Poèmes en apnée, 2004, Grădini / Jardins, 2005, sau exclusiv traduceri, Estado de sitio, în spaniolă de Omar Lara, 1984, critica și eseistica din Introducere în opera lui George Bacovia, 1981, Intimitatea textului, 1985, traducerile în română din Martic Booth, Polenul insidios, 1977, 20 de poeți latino-americani (în colaborare cu Omar Lara) 1983, Fernando Pessoa, Cartea neliniștirii, 2 volume, 2000, Fernando Pessoa, Odă maritimă și alte poeme, 2002, Philippe Sollers, Războiul gustului, 2002, Jorge Semprun, Mortul care trebuie, 2002, Dominique de Villepin, Napoleon, Cele o sută de zile sau spiritul de sacrificiu, 2003, Fernando Pessoa, Odes e outros poemas / Ode și alte poeme, 2004, Samuel Beckett, Poèmes / Poeme, 2004, sute de articole risipite în diverse publicații dau măsura unui scriitor de anvergură și forță, beneficiar al unor aprecieri critice semnate de autorități în materie, din țară și străinătate.
Opera lui Dinu Flămând nu ar putea fi înregimentată unui topos strict, exclusiv; temele sale se îmbogățesc în permanență, chiar dacă radiografia sentimentelor reia anumite motive obsedante, cum se vede și în această antologie. După mai bine de 17 ani de publicat cărți acasă, urmați de tot atâția ani de scris în exil, poezia sa a rămas tributară neadaptării. Însă pe toate aceste meridiane pe unde l-a purtat existența, poetul și-a protejat o matrice spirituală ușor identificabilă, rezultată din tensiunea elanurilor nestăvilite și a inhibițiilor reprimate. Poezia lui vine dintr-o continu㠄stare de asediu”, dintr-o „criz㔠fără de sfârșit, pentru c㠄nimeni nu se cunoaște pe sine”. De altfel, pentru importanta antologie bilingvă, tipărită în 2004 la Paris, de Editura La Différence, poetul a ales o altă variantă a acestei crize, cu referință și la sufocarea pe care am traversat-o cu toții timp de câteva decenii: Poèmes en apnée. Scufundătorii de adâncuri se exersează să-și țină respirația, în „apnee”; poeții români din acele decenii se exersau să respire și să supraviețuiască în aerul rarefiat al lipsei de libertate.
Selecția din această antologie este una a „întâlnirilor admirabile”. Traducătoarea s-a lăsat ghidată de afinități elective, urmând acel „sunet fundamental” despre care vorbea Ion Pop, unul dintre comentatorii avizați ai acestei poezii. „Poezia lui Dinu Flămând îmi era familiară, spune Olga Dunca, dar efortul de a o transpune în limba engleză mi-a deschis și alte căi de acces spre sensibilitatea complexă a poetului”. E prima înfățișare a poeziei lui Dinu Flămând în limba engleză. Dar este și prima antologie a poeziei sale erotice proiectată pe fundalul inadaptării existențiale. De unde și convingerea că această antologie ar putea deveni... antologică.

(Prefață la volumul În refracția realului/ In Refracting Real, Editura Tipomur, 2006)

MONICA LOVINESCU


Monica Lovinescu s-a născut la 19 noiembrie 1923, în București. Este licențiată în litere a Universității din București. A debutat în revista Vremea cu nuvele și schițe, a colaborat cu critică teatrală la revista Democrația și a publicat proză în Revista Fundațiilor Regale. După război, e asistenta lui Camil Petrescu la Seminarul său de artă teatrală. Se refugiază în Franța, în septembrie 1947, ca bursieră a statului francez, iar la începutul lui 1948 cere azil politic. Colaborează la revistele: "East Europe", "Kontinent", "Preuves", "L'Alternative", "Les Cahiers de l'Est", "Temoignages", "La France Catholique", cu articole și studii despre literatura română și despre ideologia comunistă din România. Scrie capitolul despre teatrul românesc din "Histoire du Spectacle" („Encyclopedie de la Pleiade”, Gallimard, 1965). Publică în reviste românești din exil: "Contrapunct", "Dialog", "Agora", "Luceafărul", "Caiete de dor", "Ființa românească", "Ethos". Cu pseudonimele Monique Saint-Come și Claude Pascal publică traduceri din literatura română.
Din anii șaizeci, colaborează la Radio Europa Liberă, cu două emisiuni săptămânale: "Actualitatea culturală românească" și "Teze și Antiteze la Paris", poate cele mai ascultate emisiuni de actualitate literară și politică românească difuzate pe unde radio în toată perioada comunistă, adevărat barometru al culturii române.
Colaborează și la emisiunea în limba română a Radiodifuziunii Franceze (1971 – 1974) și la emisiunile redacției pentru Europa răsăriteană. O selecție din cronicile literare Radio, difuzate de Monica Lovinescu, au apărut în volumul Unde scurte (Ed. Limite, Madrid, 1978).
"Academia Româno-Americană de Științe și Arte" îi acordă Diploma de Onoare pe anul 1987, pentru întreaga sa activitate de ziarist și critic literar.
A publicat volumele Unde scurte (Humanitas, 1990), Întrevederi cu Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Ștefan Lupașcu și Grigore Cugler (Cartea Românească, 1992), Seismografe. Unde scurte II (Humanitas, 1993), Posteritatea contemporană. Unde scurte III (Humanitas, 1994), Est-etice. Unde scurte IV (Humanitas, 1994), Pragul. Unde scurte V (Humanitas, 1995), Insula Șerpilor. Unde scurte VI, (Humanitas, 1996), La apa Vavilonului I (Humanitas, 1999), La apa Vavilonului II (Humanitas, 2001), Jurnal 1981–1984, (Humanitas, 2003), Jurnal 1985–1988, (Humanitas, 2003), Jurnal 1990–1993, (Humanitas, 2003), Jurnal 1994-1995 (Humanitas, 2004), Jurnal 1996-1997 (Humanitas, 2005).
*
„Exilul e de fapt unul fără de vârstă”

- Credeți că se poate vorbi acum de o generație ’80 bine definită și clar conturată în geografia românească postbelică? Prin ce s-ar remarca această generație față de generația ’60 și față de generația ’70?
- Nu doar acum, ci mai de multă vreme se poate vorbi – și s-a vorbit – de generația ’80. S-ar putea ca optzeciștii să se fi caracterizat mai puțin prin „textualism”, atât de deseori invocat, cât prin condițiile care dacă nu l-au provocat, cel puțin l-au înlesnit. Mai precis, generația ’80 a debutat într-o atmosferă pe care n-o cunoscuseră predecesorii ei. Nici alegerea între un statut de colaborator activ al regimului și acela aproape eroic al refuzului care putea duce la tăcere, uneori chiar la închisoare, alegere spre care au fost împinși scriitorii sub dogma realismului socialist. Nici capcanele liberalizării în care resturi de privilegii se împleteau cu impresia (uneori justificată) de a putea da literaturii o parte cel puțin din ceea ce i se cuvenea. În anii ’80, puterea nu mai avea ochi și bani decât pentru amatorism sau plecăciune la curte, spre cântecul din frunză și ditirambi. Pe scurt, „Cântarea României” și elefantocrația elogiului. Ajungând totuși să publice, tinerii, beneficiind la început de atmosfera unor cenacluri literare care le-au dat și un aer de familie intelectuală, nu mai erau în schimb primiți într-o Uniune paralizată de putere. Marginalizarea tinerilor a dus la refuzul clișeelor, dar a făcut și mai dificilă înfruntarea cu o cenzură din ce în ce mai insidioasă. S-ar putea chiar pretinde până la un anumit punct că textualismul a slujit drept text-pretext pentru ca protestul să se poată exprima. În nebunia totalitară care atingea în cultul conducătorului esența însăși a grotescului, optzeciștii sunt poate primii care, colectiv, au radiografiat îmbolnăvirea corpului social. S-ar putea spune, și am spus-o în mai multe rânduri, că prozatorii acestei generații se plimbau pe străzi și printre semeni în mână cu un aparat de filmat, în alta cu un magnetoscop. Ei n-au fost doar textualiști, ci creatorii unui fel de „realism cotidian” făcut din mizerie, răsteală și vulgaritatea oralului. Intrând pe scena literară când romanul politic părea monopolizat de impostori - curajul cu voie de la poliție – ei au renunțat la denunțarea trecutului, admisă de regim pentru glorificarea prezentului, și s-au focalizat pe detaliu, pe semnele mărunte ale degradării generale. Prin ei, strada a irupt în proza românească și a început să strige. Avangarda lor a fost, sub acest unghi, politică și politizată. Nu e, totuși, singurul unghi cu putință. Textualismul lor se voia și o punere la zid, la ora precisă a Occidentului. Se voia, nu prea era. Când postmodernismul se instalase în capitalele literare ale Occidentului, optzeciștii se aflau încă în modernism, cu un decalaj de vreo zece ani. Nu ajunge, cum au încercat unii, să pui eticheta, de altfel prea încăpătoare, de postmodernism, pentru a și fi așa ceva. Modernismul optzeciștilor nu prezenta mai puțin o cucerire și în plan estetic. Cred că adevăratul postmodernism de-abia după decembrie ’89 se va dezvolta. Postmodern este, încă de pe acum, un Mircea Cărtărescu, mai ales cu Visul și Levantul, scrise înainte de 1989.
Textualistă, modernă, dar în același timp realistă și politică, literatura optzecistă dobândește din ce în ce mai mult contururi precise. Se poate cu adevărat vorbi de o generație aparte în geografia spirituală postbelică.
- A reușit critica literară să înregistreze acest fenomen în întreaga lui complexitate sau au rămas încă zone insuficient sondate, în timp ce altele au fost studiate excesiv?
- Critica literară a reușit cu atât mai bine să înregistreze „fenomenul” cu cât optzeciștii au și proprii lor critici, din aceeași generație, cu același tip de biografie și aceleași preocupări și care se înscriu în buna tradiție a criticii noastre.
- Mișcarea literară a tinerilor din România deceniului nouă își are vreun corespondent în alte literaturi din Europa?
- Mișcarea literară a deceniului nouă nu are corespondent în literaturile occidentale din simplul motiv că doar literatura română funcționează după criteriul „generațiilor”. Primul care a lansat exclamativ noțiunea a fost, fără îndoială, între cele două războaie, Mircea Eliade. După război, s-a uzat și s-a abuzat de ea în măsura în care corespundea, de fiecare dată, cu o cotitură în politica puterii. Realismul socialist, până în 1960 și ceva, liberalizare (câtă a fost!) până în 1970 și ceva, apoi asaltul împotriva culturii ca atare până în decembrie 1989 – sunt totuși repere fixe care nu pot să nu nască astfel de catalogări obsedante. Sper să ajungem să depășim cât mai repede biologicul. Încă de pe acum, putem să asistăm, după evenimentele din decembrie ’89, la ivirea unei singure generații, spirituală de data aceasta, cuprinzând pe toți scriitorii, artiștii, intelectualii, care s-au și pus la ucenicia adevărului. O astfel de îndeletnicire cuprinde toate generațiile și nu poate salva provincialismul împărțirii unei literaturi în felii.
- Care sunt confirmările, care sunt decepțiile acestei generații, având în vedere că ați urmărit și comentat „de la distanț㔠o bună parte dintre cărțile acestei generații?
- E prea devreme – sau prea târziu – pentru confirmări și decepții. De un an și ceva se scrie prea puțin în România, pentru că se trăiește prea mult. Și e normal să fie așa. Presupun, în orice caz, că în revizuirea ierarhiei de valori care se va impune în curând, generația ’80 va avea probabil mai puțin de suferit. Asta pentru trecut. În viitor, nimeni nu poate ști de pe acum ce surprize ne rezervă literatura română. De un singur lucru sunt aproape sigură: că nu se va putea să nu se scrie altfel.
- Sigur, genurile literare nu s-au aliniat pe aceeași „pistă de concurs” Dar, oricum, putem constata că, dacă unele genuri (poezia, proza) sunt în față, critica și dramaturgia au rămas în urmă. Care credeți că e explicația acestor diferențe de „înaintare”?
- Dramaturgia a rămas în urmă nu numai la optzeciști ci în toată perioada postbelică. În nici un fel critica. Avem o școală critică de primă importanță, depășind unele țări occidentale, ca Franța, de pildă, unde între teoria literar㠖 abundent reprezentată - și cronica la zi – săracă în nume de prestigiu – s-a ivit aproape o prăpastie. În aceast㠄școală”, optzeciștii n-au rămas deloc în urmă. Să luăm doar exemplul revistei Contrapunct, unde cronica literară e semnată de un Ion Bogdan Lefter și un Cristian Moraru, și vom fi edificați.
Critica n-a rămas, deci, în urmă. Dimpotrivă, ea se află la același nivel cu proza și poezia. Cât despre dramaturgie… Cu infime excepții, e domeniul cel mai pustiit. Ca și cinematografia. Avem în teatru mari regizori și aproape deloc autori, iar în cinematografie, cu câteva nume într-adevăr competitive, Lucian Pintilie, Mircea Danieliuc, Stere Gulea, nu se face nici o primăvară, nici o cinematografie națională. Poate că scena a fost mai supusă vizionărilor activiste. Ecranul, în orice caz. Un început de explicație?
- „Competiția” continuă. Cine credeți că va merge mai departe? Care sunt acum capcanele, pericolele care pândesc această generație? Ce direcții ar putea fi mai fructuoase pentru optzeciști? Ce ar putea urma după experiența lor de până acum, având în vedere că nu mai există nici un fel de opreliști de natură ideologică?
- Sper că nu vor mai fi capcane și nu văd încă direcții. Nu doar pentru generația ’80. Pentru întreaga literatura română. Scriitorii noștri, ca toți scriitorii Estului, au trăit o experiență atroce de inedită. Acum, când au în sfârșit libertatea lor, vor ști oare să coboare până la acel prag dintre conștient și inconștientul acestei imense arsuri colective? De răspunsul la această întrebare depinde și competitivitatea viitoarei literaturi române pe plan internațional.
- Din fericire sau din nefericire, generația ’80 are și o variantă de exil – de la Petru Romoșan la Emil Hurezeanu, de la Matei Vișniec la Adina Keneres. Lista e, desigur, mult mai lungă. Care a fost chipul acestei „variante”? A evoluat separat sau în strânsă dependență de „varianta” din țară? Care au fost avantajele ori dezavantajele exilului, din perspectiva creației, pentru optzeciști? Fără a ignora condițiile materiale ale optzeciștilor din exil?
- Există, bineînțeles, și optzeciști în exil. Nu de atâta timp cât să se exprime în limbi și literaturi străine. Și apoi, exilul presupune și unele sacrificii. Unii au scris pentru sertar (un sertar al exilului, de data aceasta), alții s-au luptat să-și asigure existența cotidiană. Ca și colegii lor din alte generații. Exilul e, de fapt, unul, fără de vârste. Cum va fi și literatura noastră de mâine. Pentru amândouă, așteptăm.
Paris, mai 1991

SERILE DE POEZIE DE LA STRUGA

1. Ce mirare când am descoperit că lumea e mai mare decât curtea, decât satul, decât țara! Câte sacrificii, dar un anume gen de sacrificii care se transformă în bucurii tari, pentru a cunoaște ceea ce zărește dincolo de o culme, de un deal, de un munte, de o mare, dincolo de hotare.
De fiecare dată, cu fiecare loc pe care mi-l apropiam, străbătându-l, am înțeles mai bine numele pe care îl purtăm, am privit mai adânc limpezimea boabelor de grâu, am înțeles mai bine glasul pământului, pământ pe care, deși îl consideram rupt din soare, nu-l puteam concepe rupt de alte pământuri, nu mi-l puteam imagina singur, izolat de lume. „El este partea unui trup, îmi ziceam, și nu pot iubi partea fără a cunoaște și a iubi trupul. Eu pot fi ochiul prin care pământul privește lumea, pot fi tulpina prin care pământul se înalță spre cer, frunza care respiră aerul lumii, glasul care vorbește lumii, așa cum patria e inima care traduce pulsul planetei albastre”.
Iar a te îndepărta nu înseamnă a nu mai vedea ci, dimpotrivă, a vedea mai bine, asemenea păsării care se rotește în înalt, nu pentru a „prăda”, cum se spune, ci pentru că acest mod de a fi în lume este un dat natural, e rațiunea de a fi.
Îndepărtându-te de patrie, distanța, paradoxal, se micșorează, patria e mai aproape.

2. „Mâine te duci și îți ridici pașaportul, dar ai grijă, oameni de care am nevoie găsesc și în hățișul junglei, până la urmă. Poartă-te astfel încât să nu trebuiască să cunoști mânia mea”, mi-a spus Romulus Guga. „Dar cred că o cunosc!” „Nu, numai ți se pare. Nu vreau să mi-o cunoști. De aceea, poartă-te cu demnitate. Să-ți folosești cuvintele iubindu-ți limba și neamul. Să fii pe măsura literaturii care aduce cununa. Să nu iubești frumusețea care îți fură ochii, ci pe cea care îți îmbată sufletul. Să nu te lași înspăimântat de oboseală și drum lung. Caută-ți prieteni, ție și limbii pe care o vorbești”, sună vorbele ca învățăturile cuiva către ucenicul său. „Te-ai bucurat de încrederea mea, fă să fiu mândru de credința ta. Dum bun și să te întorci sănătos!”

3. Târgu-Mureș – Brașov – București – Giurgiu – Ruse – Pleven – Sofia – Gjuševo – Skopje – Kicevo - Struga – Skopje – Niš – Belgrad – Stamora Moravița – Timișoara – Târgu-Mureș” – acesta va fi oare traseul „Cununii de aur” sau voi rătăci pe alte drumuri?

4. Există poeți pe care îi iubim pentru că îi iubesc și prieteni dragi nou㠖 ce fel de iubire o mai fi și aceasta(?) – dar sunt unii pe care îi iubim cu mândrie și orgoliu nemăsurat, pentru că ei există prin ei înșiși, prin cărțile și faptele lor.
Nichita este unul dintre aceștia din urmă, chiar dacă nu a scris în fiecare zi o capodoperă, cum îi pretindeau unii, sau chiar dacă uneori Nichita nu era Nichita.
L-am descoperit târizu, în 1975, când, trecând prin Ploieștii poetului, cu treburi complet rupte de literatură, am cumpărat de la o librărie Starea poeziei, stare cu care se identifică o personalitate proeminentă a poeziei române postbelice. Am respectat și respect acea stare chiar atunci când se aud voci care să se ridice împotriva poetului. Nichita Stănescu rămâne Nichita Stănescu, indiferent de ce și cât va mai scrie, el rămâne o dimensiune de referință a unei limbi, a unei literaturi, a unei civilizații.

5. „Avem deosebita onoare să vă aducem la cunoștință următoarele: Comitetul Festivalului Internațional Serile de la Struga v-a acordat înalta recunoaștere internațională Cununa de Aur pe anul 1982”. „Mă simt ca împăratul din poveste care râde cu un ochi și și plânge cu celălalt. Râd de fericire cu un ochi, că acest premiu, poate cel mai important premiu de poezie din lume, este o îndreptățire a muncii mele de peste treizeci de ani, pentru sporirea și păstrarea frumuseților limbii române. Plâng cu un ochi pentru că pentru îndreptățirea ce mi s-a făcut mie au fost omiși alți poeți la fel de talentați ca și mine.
În orice caz, consider acest premiu ca fiind acordat poeziei noastre în genere și prezenței ei, din ce în ce mai prestigioase, între literele universale”, declara Nichita Stănescu la puțină vreme de la aflarea veștii „încununării”.
Despre Nichita Stănescu aș vrea să pot scrie cuvinte „cu colțul inimii”. Cuvinte care să îngenuncheze, sărutând cuvintele poetului.
Poetul e ca o duminică în care stau îngrămădite toate zilele săptămânii, adică luni, adică marți, adică miercuri, adică joi, adică vineri, adică sâmbătă, adică duminică. Oare cum o fi arătând duminica duminicii domniei sale? Dar cum o fi arătând pământul pe care tălpile lui calcă, iarba care se vrea strivită, aerul care se vrea respirat de poet?
Poetul e ca o sărbătoare. O sărbătoare care se ține în fiecare zi, de la repedea „călărire în zori” la ceasul în care soarele se oprește deasupra capului ca o inimă de raze, până în clipa în care buzele arzând ale soarelui sărută înroșite crestele pădurilor.
Pentru mine, multă vreme, soarele nu răsărea și nu apunea decât din pădure! Ce miracol însă când l-am văzut răsărind și apunând în mare!

6. „Nu vă supărați, nu-l cunoașteți cumva pe Nichita Stănescu?” Ies în stradă și întreb, pur și simplu la întâmplare: „Nu vă supărați, vă place poezia lui Nichita Stănescu? De ce?”, fără să aștept răspunsuri savante, dar nici răpunsuri de genul „Lasă-mă, domnule, cu poezia! Eu am alte probleme pe cap. De poezie îți arde dumitale acum!”, cum mi s-a întâmplat să aud. Și răspunsurile vin: „Nu știu, poate că mi-ar plăcea, dar nu l-am citit”. „Nu-mi place!” „De ce?” „Uite-așa! Nu-mi place, pur și simplu!” „Dar ce poezie vă place?” „Ei, asta-i bună, ce sunt eu, un copil? Du-te, domnule, la școală și vorbește cu copiii, acolo se învață poezii!”
„Nichita Stănescu? Ei, Nichita Stănescu e un poet mare!” „Cât de mare?” „Ca Eminescu!” „Sunteți sigur?” „Dar ce e sigur pe lumea asta?”
„Îl cunoaște careva din voi pe Nichita Stănescu?” – intru eu în joaca unor copii, care nu mă bagă în seamă. Insist, totuși, cu aceeași întrebare. O fetiță blondă, cu ochi mari, albaștri, ca ai lui Nichita mă fixează nedumerită. „Nici tu nu îl cunoști pe Nichita Stănescu? I se văd dinții mici, albi, strălucitori. „Nu, nenea, nu locuiește aici. Întrebați la blocuri”, se încumetă, în sfârșit, să-mi răspundă, parcă vinovată.
„Nu, dragă, nu locuiește aici. Nu v-ați uitat pe tabel? Eu stau la țară, am venit aici la fată-mea, dar n-am auzit de el. Întrebați pe cineva de-aici!”

7. Formalitățile pentru obținerea pașaportului, primul meu pașaport, n-au fost chiar „formalități”, iar după ce am reușit să am în mân㠄cartea verde”, totul era ca la început. „Fără valută forte în Iugoslavia e ca și cum ai vrea să escaladezi Everestul cu o barcă”, mă avertiză un funcționar de la OJT. Dar de unde valută?! Prietenii mei nu stau prea bine nici cu „leii”, darmite cu dinarii sau dolarii! Unii dintre ei nici nu văzuseră vreodată la față dinari sau dolari. Singura valută forte care mi-a rămas a fost să-mi umplu rucsacul cu conserve, tocană de legume, biscuiți, ciocolată etc. și, plin de entuziasm, s-o apuc pe varianta „autostopistă”. Ce, parcă badea Cârțan avea valută, putea face autostopul? Ba nu, valută avea: cărțile pe care le lua cu sine. O astfel de valută îmi luasem și eu pentru drum: Epica magna, Operele imperfecte, Starea poeziei – cărțile lui Nichita Stănescu, douăzeci de exemplare din Vatra nr. 6 și 7/1982, un Echinox, pe care mă gândeam să le las celor interesați de literele românești.
Problema dormitului nu mi-o puneam decât în varianta „căpiță de fân”, care nu se putea să nu-mi apară în cale. Aici vreau să fac o paranteză. Plecasem, pe nepusă masă, la mare și, după o noapte de călătorit cu trenul, am ajuns spre prânz la Eforie Sud, în căutarea unui loc de dormit. Aveam „lei”, dar, conform tradiției studențești, căutam un loc ieftin și bun. În sfârșit, tot întrebând, mă trezesc și eu întrebat: „Vreți un loc ieftin de dormit, nu? Mi-am dat eu seama!” „Da, dar aș vrea, știți, sunt student… Renumerație mică, după buget…, sunt singur, ceva convenabil, dacă se poate!” „E ca și făcut, am toate categoriile de oferte. Poftiți să vedeți”. A dat norocul peste mine, îmi zic. După drumul istovitor de noapte pe care l-am făcut aș fi dormit și în câmp. Ajungem. În curte e o cișmea. „Aici vă puteți spăla. Ceva nu e în regulă cu robinetul, când se deschide țâșnește puternic, dar asta cred că nu vă deranjează! Rucsacul, dacă vreți, îl puteți lăsa cu încredere în bucătărie. Vara toată familia doarme acolo, restul închiriem”. În spatele curții, se auzea guițatul unui porc. Îi era foame sau poate sete. Mergem într-acolo. Cocina era împărțită în dou㠄apartamente”. Într-unul era instalat porcul, „Știți, ne place cârnatul”, mi se spune, iar în celălalt era un pat, iar pereții erau tapetați cu hârtii. „Asta e, vă place? Douăzeci de lei pe zi, și-așa, nu dormiți decât câteva ore, în rest sunteți pe plajă!” „Stați să mă gândesc puțin. Dumneavoastră ați dormi aici?”, îi zic, contrariat. „Ha, ha, ha, râse el, triumfător. Am și dormit!” „Cu cât?” „Ei, cum cu cât, doar sunt la mine acasă!” I-am spus că dacă vrea, poate să doarmă și la noapte acolo. Și am plecat dându-i, totuși, „ziua bună!” Nu mi-a răspuns, în schimb, în urma mea am auzit pomeniți niște dumnezei. Bine c-am scăpat cu atât. În noaptea aceea, am dormit pe un pat de fân și frunze de floarea soarelui, la marginea unui lan, nu departe de mare și nici în „bătaia” privirilor grănicerilor. În sacul de dormit, … adormit buștean, am visat toată noaptea sau cel puțin așa mi s-a părut, că valurile mării se rostogolesc peste mine, mă acoperă fără să mă ude deloc.
Altădată, am dormit tot sub cerul liber, în Maramureș, în căpițe de fân, cu câțiva amici plecați în cercetare… folclorică.
Cum va fi oare sub cerul Bulgariei, al Iugoslaviei?
Magnetizantă ești, „cunună de aur”, frumoasă ești și binecuvântați fie acei poeți care te poartă!

8. Mirabila sămânță. În ultimii ani, am trecut de prea puține ori pe-acasă, deși au fost atâtea prilejuri care ar fi trebuit să exercite o mare atracție asupra mea, de la cele banale, la cele importante pentru istoria satului meu. Pe care l-am considerat, un fel de „buricul pământului”, un centru al lumii.
Am fugit până acasă. Pentru câteva ceasuri doar. Intrarea în sat e prin cimitir. E un fel de a zice, pentru că într-o parte a drumului e doar un mormânt. Și acela fără cruce. N-am știut niciodată de ce și cine e îngropat acolo și nu în cimitir cu toți oamenii. Știu doar că cei care se sinucid nu sunt îngropați în cimitir.
Aceasta ca și cum n-ai putea intra în sat fără să-ți reamintești că nu ești veșnic, că ești trecător, iar pe de altă parte că nu trebuie să-i uiți pe înaintași.
Am intrat în cimitir, înaintând spre mormântul mamei, prin iarba crescută până la brâu, așteptând să fie cosită. Și mormântul era îngropat în iarbă. „Sunt iarba,/ Lăsați-mă să lucrez”, îmi vine în minte un vers din Carl Sandburg. Buruienile crescuseră însă aici mai mult decât iarba. Multe cruci sunt aproape înghițite de pământ. Unii au început să ridice cruci de piatră, sau chiar de fier, în locul celor vechi, de lemn. Pe un mormând împrejmuit de o centură de beton, cu cruce de piatră nouă, stă aruncată vechea cruce de lemn. Nimeni n-ar îndrăzni să o ducă, pentru nimic în lume, acasă. Ea va putrezi undeva, într-un colț de cimitir. Pentru că nici foc nu li se dă acestora. Cei care lucraseră la mormânt au călcat iarba din preajmă la pământ. În fiecare an, iarba din cimitir se licitează și o cosește cel care dă mai mult. Unul, care a câștigat într-un an cositul ierbii din cimitir, spunea, cu gândul la fânul lui: „O, de n-ar muri nimeni în vara asta, să scap cu iarba necălcată, că am dat o groază de bani pe ea!”
Se pare că nici în vara aceea n-a murit nimeni, pentru că iarba din cimitir nu era călcată.
La câteva zeci de metri de cimitir, dinspre magazia CAP-ului, vine un miros puternic de grâu pus la uscat. În grâul întins în magazie ne hârjoneam vară de vară, în misiunea noastră de a-l „lopăta”, până se usca. În grâul încins, ajuns până la grinzi, și acum câțiva copii se luptau cu lopețile. Nu s-a schimbat nimic față de copilăria mea. Alte voci, aceleași încăperi. Și îngropatul în grâu. Până-n gât. Și Blaga, descoperit mai târziu: „Am văzut nu o dată sămânța mirabilă/ ce-nchide în sine supreme puteri./ Neînsemnate la chip, deși, după spiță alese îmi par/ semințele ce mi le ceri. Culori luminate, / doar ele destăinuie trepte și har./ În rânduri de saci cu gura deschisă - / boabele ți le închipui: gălbii sau roșii, verzi, similii, aurii/ când pure, când pestrițe.// Asemenea proaspete, vii și păstoase/ și lucii culori se mai văd/ doar în stemele țărilor,/ sau la ouă de păsări. Semințele-n palme/ de le ridici, răcoroase,/ un sunet auzi precum ni l-ar da/ pe-un țărmure-al Mării de Est mătăsoase nisipuri./ Copil, îmi plăcea, despuiat de veșminte,/ să intru-n picioare în cada cu grâu,/ cufundat pân' la gură în boabe de aur./ Pe umeri simțeam o povară de râu./ Și-acuma, în timpuri târzii, când mai văd/ câteodată grămezi de semințe pe arii,/ anevoie pun cumpăt fierbintei dorințe/ de-a le atinge cu fața./ De-alintarea aceasta mă ține departe doar teama/ de-a nu trezi zeii, solarii,/ visătorii de visuri tenace, cuminți.// Laudă semințelor, celor de față și-n veci tuturor!/ Un gând de puternică vară, un cer de înaltă lumină,/ s-ascunde în fieștecare din ele, când dorm./ Palpită în visul semințelor/ un foșnet de câmp și amiezi de grădină,/ un veac pădureț,/ popoare de frunze/ și-un murmur de neam cântăreț ».
Apoi, după ce intri în sat, din multe curți miroase a pâine coaptă în cuptor. Încă se mai coace pâine pe vatră, pâinea de oraș încă n-are trecere.
Îmi iau de acasă un bulgăre de pâmânt, într-o pungă, pe care o voi duce cu mine la Struga. Să vadă și el lumea!

9. Bună dimineața, domnule profesor! Iau primul autobuz spre Gălești. Un autobuz aglomerat, în mare parte cu navetiști care încep să moțăie de cum se așează în scaun. Alții moțăie în picioare și nu-i deranjează nici înghesuiala, nici frânele bruște pe care le mai pune șoferul. Parcă sunt anesteziați.
Deși nu sunt mai mult de 25 de km de parcurs, drumul mi se pare nesfârșit. Autobuzul oprește des, și în stații și înafara lor, lumea urcă și coboară fără să se grăbească, plictisită. Duruitul motorului e ca un bâzâit enorm de bondari.
După ce intru în Gălești, am din nou senzația de nesfârșit. Satul nu se mai termină sau cel puțin acest sentiment a pus stăpânire pe mine. E vară și satul e cufundat în liniște ca în noapte. Școala e încă în șantier, dar meșterii nu se grăbesc deloc, își fumează nestingheriți țigările de parcă școala ar urma să înceapă peste nu știu câți ani. Miroase a tencuială proaspătă, a var, un miros care aduce cu el un iz de toamnă, de cerneală, de uniforme.

10. Sunt gata. Oare gata într-adevăr sau va trebui să constat pe traseu că, totuși, am mai uitat câte ceva. Ieșim din Târgu-Mureș, puțin înainte de răsăritul soarelui. Apoi, soarele se desprinde de dealurile Sighișoarei „roșu ca un bou pe jeratic”, spune cineva, „răsare din rouă”, adaugă altcineva. Sunt într-un autobuz care pleacă în Grecia și cu care voi merge până la Sofia. Ansamblul „Șireagul” este la prima ieșire în Grecia și speră să facă o figură frumoasă pe scenele pe care va evolua. „Am plâns în câteva rânduri, uimit de ce e în stare să facă acest ansamblu”, avea să-mi spună la întoarcere Ioan Florea, unul dintre sufletiștii care au însoțit „Șireagul”.
În autobuz s-au distribuit foi volante cu textul unui cântec grecesc tradițional, „Te lemonaki”, și, încet, încet, el e cântat cu însuflețire. Șoseaua urcă șerpuind și autobuzul e invadat de aerul curat de munte.
„La instrument contează întâi culoarea sunetului, apoi muzicalitatea, stilul și celelalte”, încearcă un acordeonist să-l convingă pe un viorist în devenire. „Dacă învăț bine să cânt la vioară, mă apuc și cânt la nunți”, îmi spune cu însuflețire acesta.
La graniță, la Giurgiu, învârtindu-se în jurul unor mașini cu număr străin, câțiva copii ne cer „cevingum”. Vameșii, cu o nesimțire incalificabilă, ne cotrobăie prin toate bagajele. Suntem la discreția lor, la ironia lor mârlănească. Nu cunoșteam rețeta. Cineva șoptește că așteaptă să primeasacă ceva. A fost suficientă o sticlă de țuică pentru ca să dispară exigența, să devină chiar simpatici. Astfel, timpul din vamă se scurtează. Dunărea trece pe sub privirile noastre ca un fulger.
La Pleven/Plevna, urcăm la „Panoram㔠care e supusă tirului turistic. Grupurile se succed disciplinat, în liniște. Ghidul ne zâmbește binevoitor, dar face prezentarea în bulgară, așa că nu ne alegem cu nimic de la el. Unul dintre cei din Ansamblu a mai fost la „Panoram㔠și înceracă să ne pună el întrucâtva în temă. Sub cupola monumentului, după felul în care cad luminile, după tehnica în care a fost realizată pictura, ai impresia că bătălia se derulează chiar în fața ochilor, că participi la un eveniment istoric, că acesta se repetă pentru… turiști.
Din nou în autobuz. Privesc la conducătorul grupului, un om în vârstă, sobru, Valeriu Vaida, și nu-mi pot scoate din minte cuvintele unui vameș: „Hei, tu, acela cu părul mai rar, tu ești șefu’”?
„Care ar fi primul lucru la care te-ai opri dacă ar trebui să te gândești la cei de acasă?”, o întreb, așa, din senin, pe o dansatoare. „La prietenul meu, care nu va fi alături de mine peste câteva zile, când voi împlini 23 de ani”:
Entuziasm și fluturări din mâini când suntem depășiți de un autocar cu turiști români.
Prima zi în Bulgaria mi s-a părut foarte lungă. Am încercat să descopăr Bulgaria fără prejudecăți, așa cum se arată ea unui turist care nu are ghid care să facă o selecție și să arate, din patriotism, doar partea frumoasă a lucrurilor. Am văzut destul de multe lucruri frumoase. Dar nu despre ele vreau să vorbesc. Eram într-un magazin un grup de români și, în îmbulzeală, i s-a furat cuiva 180 de leva. O sumă mare pentru un român. Ce și-o cumpăra hoțul de ei? O haină? O să-i țină de cald? Îl va face mai fericit? Oricum, el a nefericit un român!
Spre seară, mă despart de grupul de români, care urma să călătorească toată noaptea ca să ajungă spre dimineață la granița cu Grecia, urmând ca a doua zi să se odihnească pe o plajă pe malul Egeei, căci nu au asigurată nici o cazare pe traseu, iar statul în autobuz înțepenește.
Contra 3,5 leva, găsesc un loc de cazare într-un camping. Primesc un număr și niște vagi indicații în bulgară, de la recepție. Plătisem, aveam să constat, pentru un loc… în aer liber, de amplasare a cortului. Mai plătesc, după lungi parlamentări, încă zece leva și primesc un loc de dormit într-o căsuță, al cărui zar este însă defect. Mă baricadez cu masa și noptiera în ușă, ca să am o relativă siguranță, în caz că dă cineva peste mine. Citesc câteva poeme din Epica magna și o Poștă a redacției din Luceafărul, din care rețin unul dintre răspunsurile lui Geo Dumitrescu: „…dragă tovarășă Stela, e timpul să vă măritați și să dați țării odrasle voinice, brațe harnice, de care are atâta nevoie!” Adorm cu un zâmbet trist pe buze. Dimineața, părăsesc campingul și mă las purtat pe străzile Sofiei fără nici o țintă căci, ciudat, nu am reușit să găsesc nicăieri o hartă a Sofiei și trecătorii de pe stradă ridicau nedumeriți din umeri la întrebările mele în engleză. „N-ai să vezi nimic sau n-ai să vezi ceea ce merită în primul rând” , îmi șoptește parcă cineva din spatele meu, curios să vadă ce fac, ce am de gând să fac. Rămân furat când de o vitrină, când de un monument, când de o mașină încărcată cu copii care fac „turul Sofiei”. M-aș fi urcat și eu, aș fi vrut să fiu și eu pentru câteva ceasuri copil, ca să mă bucur de privilegiul de a face turul Sofiei. Intru însă într-o librărie și încerc să-mi imaginez câte cărți mi-aș fi cumpărat dacă aș fi știut limba acestui popor.
În Biserica „Sf. Nedelia” e răcoare. Mă așez pe o bancă și-n liniștea de acolo se aude pulsul orașului, ca și cum din acest loc ar pleca toate arterele lui, ca și cum i-ar fi inimă. Credinciosul pe care l-am găsit îngenuncheat și spunând rugăciuni a rămas acolo și când am plecat eu. Era singurul care se ruga. Cât am stat înăuntru au trecut mai mulți turiști decât credincioși, vizitatori interasați de valorile din biserică și mai puțin de credință. Faptul că nu-și făceau cruce spunea foarte mult.
Sunt, până la urmă, forțat să părăsesc Sofia, din cauza bișnițarilor, valutiștilor, care văzându-mi rucsacul voluminos în spate, mă acostau interesându-se de valută: dolari, mărci, orice, numai valută să fie! Și nu le vedea să creadă că nu am ce să schimb. Halal turist, și-or fi zicând! Ce-o fi căutând acesta prin lume dacă n-are valută? Nici măcar lei ca să schimbe!
Reușesc să ies din Sofia cu un autocamion. „English?”, mă întreabă șoferul. „Nu, zic, român!” „Oooo…! – și pe fața lui se putea citi dezamăgirea, ca și cum ar fi vrut să mă întrebe: „Cum, numai român? Și eu care credeam că…!” „Da, numai român și nu mi-e deloc rușine!” – m-am trezit că îi răspund cu glas tare, dar el ridică din umeri și din sprâncene, semn că n-a înțeles nimic, dar îmi zâmbi. Ne despărțim după câțiva zeci de kilometri și o iau pe jos, spre Pernik, mușcând dintr-un măr, un măr de acasă, și simțeam cum se face toamnă pe dealurile Sigmirului, ale Bistriței, simțeam cum miroase al dracului a toamnă românească.
După vreo zece kilometri de mărșăluială, tălpile au început să-mi ardă și simțeam cum curelele rucsacului îmi rodeau din umeri. M-am așezat pe marginea șoselei, să-mi mai trag sufletul. Cum va fi drumul mai departe? Mă apropiam de graniță și mașinile treceau indiferente la semnele mele de autostopist. Și, totuși, cu un Ford, ajung la granița cu Iugoslavia. După un control minuțios, prima întâlnire cu Iugoslavia, seara. În același Ford, mă îndrept spre Skopje și Duska Mihailovici, cel de la volan, binefăcătorul meu, încearcă un dialog. Într-un amestec de engleză și germană, Mihailovici insistă să accept să merg cu el, la Skopje, la el acasă, unde nu mai prea are prieteni, aceștia fiind plecați care încotro.
Intrăm în Skopje, „un oraș de bulevarde” – ține să precizeze Mihailovici. Întâlnirea cu cei de acasă nu are nimic sărbătoresc în ea, de parcă n-ar fi lipsit de aici decât câteva ore, rătăcind prin oraș. Era inginer electronist la Hamburg și nu mai fusese acasă de câteva luni, când îi murise tatăl, iar la scurtă vreme soția îi născu un băiat. „Așa e firesc, îmi zice, unul moare, altul se naște. Nu ne putem împotrivi naturii!” Îmi spune totul de parcă mi-ar spune niște rezultate neimportante, din fotbal. „Germania Federală m-a schimbat, m-a făcut mai puțin sentimental, dar m-a făcut să simt ce înseamnă Time is money și Business is business”. Cu atât mai mult m-a mirat ospitalitatea lui. Am resimțit chiar un sentiment de stânjeneală. Ca să scap cât mai repede de acest sentiment, am insistat să plec cât mai curând din Skopje, dar Mihailovici nici nu vroia să audă. „Ești oaspetele meu, ești invitatul meu și doar peste două zile pleci la Struga!” Nu mi-a rămas altceva decât să mă supun.
Am vizitat împreună orașul, atât în zona de construcții moderne, contemporane, cât și în cartierele sărăcăcioase. Intrăm și în istoria acestui oraș, în locurile cu clădiri vechi. Dar trecem și pe la gara veche a orașului, din care a mai rămas doar o parte după cutremurul din 1963. Pe frontispiciul clădirii, ceasul a rămas încremenit la 5 și 17 minute. Brusc, gândul meu se întoarce la 4 martie 1977.
Trecem pe bulevardele orașului sub soarele fierbinte al amiezii și în mașină e îngrozitor de cald. „Ne ridicăm la temperatura de fierbere!”, îmi spune râzând domnul Mihailovici, în timp ce acul indicator al mașinii se ridică și el la 120 km/h. Orașul parcă se prelinge încet prin mine și, închizând ochii, încerc iluzia unei plimbări pe străzile Târgu-Mureșului, pe străzi cunoscute, în orașul meu, în țara mea – și aici adjectivele posesive au cu totul altă rezonanță, altă conotație, altă putere de emoționare. Din difuzorul casetofonului Fordului sunetele naiului lui Gheorghe Zamfir vin ca o binecuvântare, ca un pansament pe dorurile mele. Domnul Mihailovici se uită la mine cu coada ochiului: „E al dumneavoastră și e de neîntrecut!” „Aveți dreptate, domnule Mihailovici, dar e greu de explicat ce înseamnă aici muzica lui Gheorghe Zamfir!”, aș fi vrut să-i răspund. Am zâmbit doar, mulțumindu-mă să dau aprobator din cap și să rămân conectat la naiul lui Gheorghe Zamfir.
Ritmul de viață al domnului Mihailovici m-a surprins. Să fi fost doar un ritm de vacanță? Iată, pe scurt, programul unei zile: deșteptarea la unsprezece, un duș, o cafea, o pipă, o plimbare cu mașina prin oraș, o vizită la un prieten și din nou acasă, pentru masa de prânz și apoi somn până la șapte. Seara, din nou în oraș, un tur pe la restaurantele cele mai scumpe, consumație la discreție, prietenilor pe care-i întâlnește le plătește și ce-au consumat înainte de întâlnire. Extravaganță, generozitate, sfidare. Cum să cataloghez atitudinea sa? Trăiește în vest! Ori Iugoslavia, încă e în lagărul socialist! Spre trei noaptea se reîntoarce acasă. A doua zi, lucrurile se repetă, după același ritual. „Aici e America”, ține să-mi amintească din când în când domnul Mihailovici.
Douăzeci și doi august e ultima zi la Skopje, o duminică de sfârșit de vară, caniculară. O luăm spre Struga pe o șosea deloc aglomerată. După trei ore de drum lejer, se zărește oglinda Ohridului. După o masă de adio, domnul Mihailovici îmi strânge mâna. Ne îmbrățișăm. Apoi rămân în fața Hotelului „Drim”, în timp ce Fordul se topește pe fâșia ce se întinde pe malul Ohridului.
Din nou, pe cont propriu, adică pe nici un cont, și încerc să culeg câteva informații de la recepția hotelului. Nu prea știu ce-a înțeles recepționerul din ce i-am spus eu, dar după ce a dat un telefon lui Iovan Strezovski, unul dintre organizatorii Festivalului, îmi spune „Nema problema”, și-mi face formalitățile de cazare, spunându-mi că masa și cazarea mi-o asigură organizatorii. Nu-mi venea să cred. Și, totuși, era adevărat! Câtă generozitate! După experiența cu Mihailovici și experiența de aici nu-mi vine să cred ochilor ce noroc a dat peste mine. Purtasem cortul în spate până la Struga și n-a mai fost nevoie să-l folosesc. Acel „Nema problema” avea însă să mă coste foarte mult, întunecându-mi parte din zilele petrecute la Struga. E un capitol, un episod, nici nu știu cum să-i zic, peste care vreau să sar, pe care refuz să mi-l amintesc, ca și cum ar fi fost un vis urât, un coșmar.

11. Cu trei zile înainte de începerea festivităților, Struga arăta ca orice stațiune la mare în sezon estival, pentru mulți Ohridul fiind mai mult mare decât lac.
Stau într-o cameră cu vederea spre Ohrid, spre atât de apropiata Grecie, spre Albania. O furtună care se pregătește să izbucnească pustiește plaja în câteva minute, iar într-o jumătate de ceas ploaia cade în rafale, care aduc prin geamul deschis aer proaspăt, curat, de pe culmile munților. Ploaia s-a stins repede, ca orice ploaie de vară, și soarele se mai arată încă o dată înainte de a apune, cufundându-se parcă în apele Ohridului. Luminile aprinse de-a lungul malului par ale unui nesfârșit convoi de nave care așteaptă, încărcate de poeți, să intre în portul Struga de la Marea Ohrid.
Peste noapte, Struga s-a îmbrăcat în hainele de sărbătoare ale Festivalului. Au fost arborate drapelele țărilor participante la Festival, iar de-a lungul celor două maluri ale Drimului, apă ce se rupe parcă din Ohrid, au fost întinse cabluri de care atârnă mii de becuri, de la a căror lumină, noaptea, apele Ohridului par incendiate.
Au început să apară și invitații. „Va fi o invazie română!” – îmi spune Iovan Strezovski, în așteptarea delegației române. Prima „invazie” nu a fost prea mare: Nicolae Ioana, Alexandru Andrițoiu, Alexandru Jebeleanu, Adrian Popescu, Gheorghe Tomozei. De-abia după o zi a apărut și Nichita Stănescu, însoțit, printre alții, de D. R. Popescu, George Bălăiță, Cornel Popescu, Dumitru M. Ion, Carolina Ilica, Sorin Dumitrescu. Din nefericire, grupul român n-a avut coeziunea pe care ar fi trebuit s-o aibă delegația laureatului.
Câteva zile la rând centrul atenției, fiind asaltat de admiratori, prieteni, gazde, televiziuni, reporteri de la radio, reviste, Nichita Stănescu exclamă, într-un târziu, reușind să scape dintr-o „împresurare”: „N-am timp nici să respir!”
O reporteră de la televiziunea iugoslavă vrea să-i ia un interviu lui Nichita Stănescu în franceză. „Patria mea este limba română!” – i-a replicat atunci Nichita Stănescu, furios, refuzând, pentru „jicnire”, să-i mai acorde interviul. Un același Nichita am ascultat și la o conferință de presă, unde el a vorbit mai mult despre patria sa, despre limba română. Întrebările se succed cu repeziciune în macedoniană, în timp ce eu mă concentrez să înregistrez câte ceva din cele spuse de laureat: „Cred că răspunsul meu dat revistei Lim nu a fost bine interpretat. Noi, ca națiune, provenim din descălecare și nu prin încălecare!”. „Poezia nu e un act de vedetism, poetul nu e o echipă de fotbal care joacă în deplasare. E o altă față a locului său. Această față poate fi și înaripată și îngropată. Dacă-i punem roți, călătorește!” ”O mare parte din dragostea mea naturală pentru Iugoslavia o datoresc la doi oameni, care au făcut un contact sufletesc și pe deasupra și dedesubtul cuvintelor. Primul e Adam Puslojic – în ordinea timpului care m-a îndrăgostit de Iugoslavia – și a stârnit o carte, Belgradul în cinci prieteni. Al doilea, ciudat, e un prozator, Bojin Pavlovski, cu care m-am înțeles după colțul ochilor ca și cum s-ar fi sfârșit de mult al treilea război mondial”. „Întrebarea dumneavoastră cere un întreg curs universitar la care, mărturisesc, pot să-i fac față. Pe scurt, ca și pentru corigenții care își fac copiuțe cu care să treacă în toamnă, să spun că poezia nu e arta cuvântului, pictura nu e arta culorii, muzica nu e arta sunetului, desenul nu e arta liniei și aș putea să spun că vorba cuvânt este materialul poeziei, că culoarea e materialul picturii… Arta, în genere, ține direct de inima din creier”. „Cine cunoaște limba poezească poate traduce poezie. Oricât de bine ai ști o limbă, dacă nu o ști în valențe pe a ta, nu poți traduce. Cât despre poezia română, pot afirma că majoritatea marilor poeți, pe care, ca niciodată, nu-i poți număra, sunt grănicerii limbii române. Noi avem o patrie de pământ care se lărgește și se strâmtează după cum curge istoria și avem o patrie eternă, care e limba română. Să băgați bine de seamă că barbarii și agresorii, îndeobște, trec pe văi. Avem destui munți ca să avem o mare credință în țara noastră. Limba română e o limbă care aleargă din om în om și ea se dă din gură în gură, ca și sărutul. Când obosește, peste noapte, doarme în sufletul unui băiat, după aceea la altul, după aceea la altul…”.

12. După mai multe încercări, Alexandru Andrițoiu reușește să-l „fure” pentru câteva zeci de minute pe Nichita Stănescu și să-l aducă în camera lui de hotel, unde erau prezenți și Alexandru Jebeleanu și Tașko Șarov, care a venit mai târziu, pentru câteva precizări legate de traducerea „Cuvântului laureatului”, discurs pe care Nichita Stănescu urma să-l rostească la Catedrala „Sf. Sophia” din Ohrid.
Aflat în vervă deosebită, Nichita Stănescu ne-a povestit, la provocările lui Alexandru Andrițoiu, „verzi și uscate”. Amintiri, vorbe de duh, respirații lirice… Notez în fugă: „Întoarcerea la Eminescu este viitorul poeziei române”. „Eu când mă bucur de ceva râd și înjur, dar cu bucurie”. „Eu am ajuns la poezie prin dragoste de poezie. Citind în fiecare zi poezie, ai toate șansele să devii poet!” „Sunau foarte cunoscut și uitat poeziile unui poet de limbă albaneză!” „ De multe ori, când plecam în străinătate, am avut sentimentul că vin acasă!” „Cum ar fi dacă Nichita Stănescu ar fi redactorul-șef al unei reviste?” Chiar așa! Ce-ar fi dacă lui Nichita Stănescu i s-ar încredința conducerea unei reviste, bineînțeles, de poezie?!

13. Orașul dintre cele două ape, Krni Drim și Ohrid, este, pentru câteva zile, locul cu cea mai mare densitate de poeți pe metru pătrat, este Capitala poeziei, cu ambasadori din Australia și SUA, din China și din Marea Britanie, din Polonia și URSS, din… Poeți care nu mai țin cont de prejudecăți și de țară, continent. Ei vorbesc într-o limbă a prieteniei despre poezie, despre cultură, în general, despre viață. Dar despre ce nu vorbesc acești oameni a căror religie e poezia?

14. Deschid geamul și lacul e atât de aproape. Închid ochii și imaginea lacului rămâne pe retină. Un albastru în alt albastru. De aici, de la balconul unei camere din elegantul dar și excesiv de scumpul Hotel „Drim”, văd cum Krni Drim se desprinde din lacul Ohrid, ca o lacrimă, cum apele sale se întind străvezii, împărțind în două această patrie a poeziei, Struga. Căldura sfârșitului de august face ca plaja Ohridului să devină neîncăpătoare, iar pe străzile orașului, purtarea costumului de baie să fie ținută la modă, aproape exclusivă, firească. Doar femeile de origine albaneză țin la portul lor tradițional, purtând haine groase chiar și pentru o toamnă târzie, darmite pentru vara fierbinte a lui 1982!
Din când în când, pe aleile ce străjuiesc Drimul, se văd sărind, în apele limpezi, deopotrivă copii și vârstnici, unii chiar îmbrăcați, împinși de toropeală.
În seara festivităților de decernare a „Cununii de aur”, dintre cei care au citit poezie pe podiumul de pe „Podul prieteniei”, Abdulah Mansur, după lectura poeziei sale, a coborât de pe scenă, aruncându-și cartea din care a citit în apele Drimului. Ca la un botez al poeziei. Oglinda apei s-a spart în stropi mari.

15. Struga e nu numai o patrie a poeziei ci și un prilej pentru fiecare dintre cei prezenți de a-și face cunoscute limba, poezia, patria.
Pentru mine, e un prilej fericit de a încerca să testez felul în care e cunoscută literatura română dincolo de granițele ei de pământ. Primul interlocutor e o poetă din Finlanda, Eira Stenberg, încă obosită, aproape extenuată, după cursul intensiv de limbă macedoniană pe care l-a urmat de-a lungul a trei săptămâni, alături de alți participanți la Festival.
O inițiativă extraordinară a organizatorilor. În ultimă instanță, în acest fel îi vor putea recruta mai bine pe viitorii traducători dintre poeții imporanți ai lumii. Dintre cei care, vorba lui Nichita, cunosc limba poezească…

Eira Stenberg, Finlanda:
„Apăs pe clapele mașinii de scris ca și pe cele ale unui pian”

- Eira Stenberg, să încercăm o scurtă privire asupra literaturii române, așa cum se vede ea din afară, în special poezia. Cum e cunoscută ea în Finlanda?
- Consider că literatura română nu e sufucient cunoscută în Finlanda. Cred că numai Zaharia Stancu e tradus cu câteva din romanele sale. Nu știu prea multe despre poezia română și cred că nici Nichita Stănescu nu e tradus. Nu știu precis dacă a apărut, dar cunosc pe cineva care a adunat material pentru a face o antologie de poezie românească. Sunt curioasă. Aștept o antologie serioasă de poezie română, căci am auzit că există poeți români de talie internațională.
Ar fi interesant dacă s-ar intensifica schimburile culturale, dacă scriitorii români ar putea vizita Finlanda, iar cei finlandezi ar putea vizita România. În astfel de împrejurări, s-ar putea întâlni scriitori din mai multe țări. Schimbul de opinii ar putea fi profitabil. S-ar putea face bune servicii literaturii și prin mese rotunde la TV sau radio despre literatura unei țări.
- Sunt unele voci care afirmă că literatura, poezia în special, s-ar afla în criză. Cum vedeți dv. viitorul poeziei? Cum e ea receptată în prezent în Finlanda?
- Voi vorbi doar despre ceea ce se întâmplă în Finlanda, cunoscând mai bine care e situația. Poate că greșesc, poate că sunt prea optimistă, poate că înțeleg greșit problema, dar eu cred în viitorul poeziei. În școlile din Finlanda, după cum remarcam înaintea acestei convorbiri, nu se face iubită poezia. Există încă un sistem rigid. Eu nu știu cât de mult se citește poezia în școală, dar știu că sunt mai mulți cei care iubesc rockul decât poezia. Sunetele muzicii ajung mai repede la ei decât cuvintele poeziei. Este și muzica poezie și probabil că ea este cea care îi pregătește pentru receptarea poeziei. Cei care trec de douăzeci de ani, cei care sunt la universități, citesc poezia. Sunt la noi un fel de întâlniri unde merg foarte mulți iubitori de poezie și creatori. Cred că, din punctul de vedere al receptării, în Finlanda, poezia are adepți. Repet, sunt optimistă, dar cred că școlile noastre dau mai puțină importanță literaturii și artei, în general, ca înainte, când eram eu la școală. Așa că, totuși, lucrurile sunt delicate și e greu de anticipat ce se va întâmpla. Iarna trecută, a fost o dezbatere într-o publicație studențească despre poezie și punck-rock. Unii afirmau că nu există poeți valoroși și că poezia nu are forță.
La o întâlnire cu cei care aveau astfel de puncte de vedere un profesor de filozofie s-a ridicat și le-a strigat nume de poeți finlandezi importanți. Mi-am dat atunci seamă că cei cu astfel de opinii sunt niște diletanți, niște provocatori, slabi cunoscători ai poeziei, care se avântă în discuții mai mult dintr-un puternic simț gregar.
-Ce poeți finlandezi considerați că ar trebui, în primul rând, cunoscuți dincolo de granițele țării? Pe care i-ați recomanda dv?
- Avem foarte multe autoare care scriu o poezie bună. Una pe care o recomand cu căldură e Eva Liisa Manner, apoi Paavo Haavikko, Penti Saarikoski și, probabil, și poeți din generația mea.
- Care sunt temele preferate ale scriitorilor finlandezi?
- Scriitorii finlandezi, atât poeți cât și prozatori, au început să scrie despre condiția femeii, despre sentimentele sale. Îmi vin foarte greu cuvintele (dialogul s-a purtat în engleză, n.m.), am făcut trei săptămâni și un curs de macedoniană, am un sentiment ciudat, ca și cum aș fi uitat toate limbile. Femeile scriu mai mult despre problemele rolului femeii; ele nu sunt satisfăcute de rolul pe care îl joacă în societate. Acestea sunt problemele care îi atrag pe foarte mulți cititori, îi interesează, întrucât ele sunt probleme reale, acute.
-Cum ați ajuns să scrieți în aceste condiții? Cum de ați ales tocmai poezia ca să vă exprimați, să comunicați cu contemporanii? Ce se întâmplă în „atelierul dv. de creație”?
- Sunt foarte multe momente care declanșează actul de creație, dorința de a scrie, de a comunica. Cei mai mulți fac un secret din asta. Sunt momente în care, în confruntarea cu viața, nu poți striga ceea ce simți și atunci ceva tainic te îndeamnă să scrii.
Poezia e un mod special de a gândi. Scrii o scrisoare, o temă de cas㠖 aceasta e cu totul altceva. Am început să cred că ceea ce scriu se cheamă poezie atunci când am reușit să mă detașez de gândirea cotidiană. Gândirea poetică e o gândire de tip special. E ca o revelație.
Scriu oriunde mă apucă. Așadar, „atelierul meu de creație” e peste tot. Sunt momente în care o metaforă, o idee vin de la sine. Poate că m-am gândit în subconștientul meu la ea luni de zile, dar n-a venit niciodată. Scriu ușor la mașină, mai ales noaptea. Ritmul mașinii de scris mă inspiră. Apăs pe clapele mașinii de scris ca și pe cele ale unui pian. Și-atunci îmi încep partitura.

16.Tașko Sarov, Macedonia:
„Nichita Stănescu e, în ultimii ani, cel care vestește literatura română peste hotare”

Tașko Sarov are un adevărat cult pentru limba română. În zilele Festivalului, el s-a aflat cea mai mare parte din timp în preajma laureatului. Era ca într-un fel de prelungire a condiției de traducător al lui Nichita Stănescu.

- Stimate Tașko Sarov, sunteți traducătorul, alături de Dumitru M. Ion, ediției bilingve Poezii, apărută la Editura Misla din R.S.F. Iugoslavia, cu ocazia decernării „Cununei de aur” lui Nichita Stănescu. E greu de tradus în macedoniană autorul celor „11 elegii”?
- Pentru un om care cunoaște o literatură străină, îi cunoaște sursele, valorile și mai ales spiritul, nu e greu să traducă din această limbă, mai ales când e vorba de o literatură care cu fiecare an își dezvoltă creșterea și în istoria ei are pe un Eminescu, Macedonski, Goga, Blaga, Arghezi, Bacovia, Barbu, din a căror operă, de altfel, am tradus. Alături de aceștia, Nichita Stănescu e, în ultimii ani, cel care vestește literatura română peste hotare, e un creator care îmbogățește, și asta cu mare succes, firul neîntrerupt de creștere a limbii române, al literaturii române.
A traduce pe Nichita Stănescu înseamnă a traduce spiritul, și folosesc aici expresia lui Nichita, nobil de dor și dumnezeiesc al poporului român.
- Care considerați că ar fi atributele unui bun traducător?
- Traducătorul trebuie să cunoască bine spiritul poporului căruia îi aparține literatura din care traduce, să-i cunoască tradițiile, liniile estetice care au ajuns să distingă acea literatură. Și, nu în cele din urmă, e bine ca el însuși să fie creator, transpunerea să fie făcută din pasiune pentru un autor, pentru o limbă, și nu o sarcină de serviciu.
- Dintre cei traduși în Iugoslavia și avuți în atenția juriului „Cununii de aur” – printre ei și Eugen Jebeleanu și Marin Sorescu – Nichita Stănescu pare a se bucura de o largă popularitate. Cum e el receptat în Macedonia?
- Premierea lui Nichita la Struga este un semn al recunoașterii sale, a creației sale. După părerea mea, de mult Nichita Stănescu nu mai aparține literaturii române ci literaturii universale. Macedonia, mai pe larg Iugoslavia, face parte din această literatură universală și, prin ea, Nichita s-a impus mai mult în universalitate. Cultivând o poezie pe sursele naționale, marii poeți ai literaturii române contemporane, ca Eugen Jebeleanu, Ștefan Aug. Doinaș, Marin Sorescu – și enumerarea poate continua – șansa lor de a intra în universalitate crește.
- Traducând poezia sa, l-ați cunoscut și pe autor, pe Nichita Stănescu. Care sunt liniile portretului său, așa cum vi s-au relevat dv?
- Pe Nichita Stănescu l-am cunoscut în urmă cu mai bine de 15 ani. Poetul e un om între oameni. Îi place să fie un om din mulțime, fie acasă, fie în străinătate. Îi place să pătrundă în sufletul omului, să descopere bogății care se ascund în acesta. Indiferent de mijloace. Țintește spre a descoperi bogății care altfel s-ar pierde. Pe mine, țin minte că mă punea să-i cânt cântece macedoniene, să i le traduc, iar pe unele mă punea să le cânt de mai multe ori. L-am văzut aplecat asupra operelor multor scriitori români mai vechi și extrăgând de acolo ceea ce e poetic și modern…
- …și așezând în chip de vers…
- Exact. Și l-am mai văzut parcă trăind în două veacuri: cel al lui Cantemir și în al douăzecilea, când elegiile lui străbăteau frontiere. Într-adevăr, era de mirare ușurința cu care se implica în probleme de natură diversă. Se ocupa și de scriitori români, dar, în același timp, se medita și asupra misterelor filosofiei clasice. Era la curent cu construirea marilor potențe industriale ale României, dar în același timp își scria opera, se lupta cu necuvintele și cuvintele sale și ale limbii române.
Revăzându-l, când am început să-i traduc versurile sale pentru Misla, sub titlul Dreptul la timp, am descoperit un Nichita care a rămas același, chiar dacă, între timp, faima lui a intrat într-o continuă creștere.

17. Rolando Certa, Italia:
„Sunt convins că poezia română de azi merită să fie cunoscută”
Rolando Certa, din Italia, s-a dovedit a fi un scriitor peste măsură de prietenos, de comunicativ, un bun cozeur, un fin interpret al fenomenului poetic contemporan. Prin intermediul lui Adrian Popescu și al lui Alexandru Andrițoiu, l-am antrenat și pe Rolando Certa în ancheta despre condiția poeziei și traducerii ei.

-V-aș ruga, mai întâi, să-mi spuneți cum apreciați felul în care este cunoscută literatura română în Italia în special, în lume?
- Recent, am făcut un interviu cu un scriitor bulgar, publicat într-un cotidian sicilian. Acolo am afirmat că trebuie modificată în Italia ideea că literaturile balcanice sunt expresia unor culturi minore. Dimpotrivă, ele sunt un fruct rar ce trebuie valorificat. În Italia nu există un interes prea mare pentru literaturile balcanice, implicit nici pentru literatura română. Dar aceasta e o direcție care trebuie modoficată. Am avut ocazia să citesc o antologie a poeziei românești a lui Mario de Michelli. O să reiau lectura acestei antologii, ca să-mi împrospătez cunoștințele despre poezia română. Sunt convins că poezia română de azi merită să fie cunoscută. Și nu numai pentru bogăția stilistică, ci și prin largul umanism. M-a izbit, din câte îmi amintesc, Ioan Alexandru. Prin intermediul lui Ion Marin Almăjan, am cunoscut și alte dimensiuni ale poeziei și prozei românești. Și încă un lucru. În tinerețe, am citit teatrul lui Caragiale și am descoperit un autor de o surprinzătoare actualitate și modernitate. El a fost publicat prima dată la Casa editorială MAIA, sub direcția poetului sicilian Luigi Fiorentino.
- Considerați că, în contextul mai larg al fenomenelor de criză, traversează și poezia o perioadă de criză?
- Sunt convins că astăzi poezia nu e nicidecum în criză. Dimpotrivă, sunt convins că astăzi are loc o mare resurecție a poeziei ca și o ispită a omului contemporan de a-și recupera valori umane scufundate, pierdute. În mod sigur, azi traversăm o epocă foarte dificilă și violentă în care poetului îi incumbă o mult prea mare responsabilitate: să lucreze împreună pentru a contribui la renașterea omului.
- Cum priviți premiile literare? Înseamnă ele o reală recunoaștere? Cum apreciați premierea lui Nichita Stănescu la Struga?
- Există premii literare serioase și premii neserioase. „Cununa de aur”, care e decernată în fiecare an la Struga, e expresia unei reale recunoașteri literare. Dar Struga e un moment de întâlnire nu numai între poeți ci și între popoare care au cutreierat limbajul culturii, se recunosc, depășesc anumite bariere politice, fraternizând între ele. Impresia mea cea mai profundă este că recunoașterea poetului Nichita Stănescu reprezintă și o prețuire binevenită pentru cultura română modernă, bogată, activă.

18. Alexandru Andrițoiu
În același context al discuțiilor despre traduceri, am adresat și lui Alexandru Andrițoiu o întrebare:
-Care credeți că sunt rigorile și limitele unei traduceri?
- Uite, de pildă, îmi aduc aminte că la o întâlnire cu Blaga, pe când lucra la Institutul de Istorie Literară al Academiei, am avut frumosul fior și cinstea de a-mi citi o traducere din Anabell Lee, a lui Poe, pe care, cu memoria mea bună de atunci, am reținut-o și țin minte că i-am recitat-o imediat după întoarcerea mea la București lui N. Tertulian, care a rămas uimit de ce se poate digita pe un original. Traducerile lui Blaga, chiar în măiastra lor întrecere cu originalul, păstrează cât mai mult spiritul și litera, dar de data aceasta însuși el recunoaște că a făcut doar niște virtuozități – textul traducerii se îndepărtează de original, dar spiritul lui Poe e păstrat, însă supramelodic. Iată cele două strofe, pe care le știu pe de rost: „Într-o țară îndepărtată, trăia odată o fată minunată/ Cum nicicând n-a fost și nu va mai fi/ Și-această fată minunată era strigată/ Anabell Lee.// Spuneți voi, îngeri, în văi de plângeri, în triste strângeri,/ Dacă va mai fi vreodată, dacă va mai fi o fată minunată/ ca Anabell Lee”. Desigur, față de traducerea publicată, cu mult mai strânsă în jurul originalului, această formulă cu totul originală și deschisă, pare îndepărtată, deși, repet, spiritul original se păstrează. Îți mărturisesc că multă vreme m-am sfiit să mărturisesc această întâmplare dar, bănuiesc că marelui poet i-ar fi plăcut să fie pomenită. Oricum, ea rămâne una din marile mele amintiri literare. Cu ea cred că am răspuns, în esență, întrebării pe care mi-ai adresat-o.

19. Ion Milos, Suedia:
„Poezia lui Nichita Stănescu e cea mai românească din punct de vedere al expresiei și al viziunii poetice contemporane”

Pe Ion Milos, Suedia, l-am văzut de cele mai multe ori stăpânit de sentimentul celui care nu-și găsește locul. „Românii nu mă recunosc, sârbii mă socotesc un fel de fugit, iar suedezii nu mă consideră ca fiind de-al lor, deși am cetățenie suedeză. Nu-i doresc nimănui această, trebuie s-o spun, tragică condiție”, mi-a mărturisit cu un amestec de amărăciune și furie Ion Milos.
- Limba română este limba în care visați, gândiți, scrieți, după cum mi-ați spus într-o discuție precedentă. Considerați că traducerile în sârbă și macedoniană din poezia lui Nichita Stănescu îl „traduc” pe Nichita Stănescu?
- După câte am citit eu, traducerile sunt bune în limbile respective și reprezintă opera lui Nichita Stănescu într-o bună prezentare. Un Nichita Stănescu, într-adevăr, tradus. După părerea mea, poezia lui e cea mai românească din punct de vedere al expresiei și al viziunii poetice contemporane. Tocmai trăsătura cea mai românească nu cred că se poate traduce în alte limbi. Pe de altă parte, Nichita Stănescu face o poezie de zguduitoare fioruri metafizice. Mi se pare că fiorul metafizico-mioritic scapă adesea traducătorilor. În rest, traducerile curg bine și frumos. Există particularități, ca în Getica, de pildă, care au scăpat multor traducători, chiar și unuia iscusit, cum e Tașko Sarov.
- Cum se vede fenomenul poetic românesc privit dinafară? Este poezia română suficient cunoscută?
- Poezia română e încă foarte puțin cunoscută, cunoscută fiind mai mult cea a unor scriitori români stabiliți peste hotare. Și acest lucru trebuie să constituie un semnal de alarmă. Să vă relatez un un fapt: profitând de prezența poeților de pe diverse meridiane, aici, la Struga, am cerut la peste 25 dintre ei părerea despre poezia lui Nichita Stănescu. Am rămas trăznit când majoritatea m-au refuzat, spunându-mi că nu cunosc poezia lui Nichita Stănescu. Și când te gândești că, totuși, Nichita Stănescu e unul dintre cei mai traduși poeți contemporani. Iată un lucru la care ar trebui să ne gândim cu durere. Nu-i suficient să-ți traduci literatura ci și să știi să ți-o impui.
- Cum e cunoscută poezia română în Suedia și ce faceți personal ca să fie mai bine cunoscută?
- Poezia română e puțin cunoscută și în Suedia. Doar o plachetă din poezia lui Arghezi și, după vreo douăzeci de ani de la apariția acesteia, au apărut două plachete din poezia lui Nichita Stănescu, acestea din urmă apărând datorită unor circumstanțe întâmplătoare, norocoase. Anul trecut, a apărut o ediție bilingvă român㠖 suedeză, din poezia lui Eugen Jebeleanu, în traducerea mea. În diverse reviste și ziare suedeze am publicat încă patruzeci de poeți și vreo șapte prozatori. Încă din 1977, am terminat o antologie a poeziei românești în suedeză, unde figurează peste șaptezeci de poeți români. Tot în 1977, am terminat și un volum din poezia lui Bacovia și unul din poezia lui Blaga.
- Când vor apărea acestea?
- Încă nu le-am publicat și pentru că nu am un sprijin serios din România. Nimeni nu se gândește la chinul și jertfa pe care le depun pentru promovarea culturii românești în Suedia. În general, interesul e dacă un poet sau altul e inclus sau nu. Regretatul scriitor suedez Per Olof Ekström, care a ales să trăiască și să moară în România, a scris negru pe alb într-o carte că numai în doi ani, singur, am făcut mai mult pentru răspândirea culturii române în Suedia decât s-a făcut de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial.

20. Zilele Festivalului, orele, minutele s-au scurs într-un fastuos ritual, care a culminat cu seara în care, plin de emoție, Nichita Stănescu și-a primit „Cununa de aur”. Cu ea în brațe și-a îmbrățișat compatrioții, gazdele, invitații Festivalului, cunoscuții și necunoscuții care i-au ieșit în cale, felicitându-l.
„Premiindu-mă pe mine, Struga a premiat o limbă, un popor, o cultură!” Cu aceste cuvinte s-a petrecut adevărata mea despărțire, la Struga, de Nichita Stănescu. Celelalte, mai mici, au fost brutale lovituri la fundamentul statuii unui idol.

21. Restul traseului „Cununii de aur”, plin de evenimente și neprevăzut, a fost parcurs sub semnul dorului de casă. Și nu de puține ori m-am trezit murmurând cuvintele poetului, ca și ale soldatului: „Ce lungă-mi pare calea…”

Târgu-Mureș – Struga – Târgu-Mureș, august-septembrie 1982
(Vatra nr. 11/1982)

LITERATURA EXILULUI ROMÂNESC

Excluși fără drept de apel din literatura română, pentru „proastă purtare” (îndrăzneala de a fugi din „raiul” comunist!) scriitorii români stabiliți în străinătate (de bunăvoie și/sau siliți de regimul din țară) au început, imediat după decembrie 1989, să fie recuperați și reintegrați în cultura din care fac parte, de drept.
S-au tipărit, în mare măsură, în ultimii ani, cărțile cele mai importante scrise în exil și s-au reeditat cărți puse la index, scrise pe când erau în țară, de autori (auto)exilați.
A lipsit însă un inventar, o imagine clară, de ansamblu a dimensiunii exilului românesc literar. E adevărat, nici dicționarele de scriitori care au continuat să trăiască și să scrie în interiorul granițelor naționale nu s-au grăbit să apară, ele fiind admirabile, sublime, dar… lipsind aproape cu desăvârșire.
Laurențiu Ulici, cândva un campion al înbregistrării debuturilor (vezi seria „Prima verba”) iar recent înhămat la o istorie a literaturii române contemporane, din care a publicat până acum un prim op despre generația ’70, mai face un gest de integralizare, prin realizarea la nivel strict de informare, fără judecăți de valoare, a dicționarului „Scriitori români din afara granițelor țării” (Fundația Luceafărul, 1996).
Indiferent de motivele exilului („nu există boli, există bolnavi, nu există exil, există exilați”), literatura exilaților, în prelungirea celei ce s-a scris înainte de momentul exilului, s-a constituit într-un fenomen cu particularități impuse de locul, timpul și durata exilului. Desigur, mulți exilați, puțini aleși – adaptarea și integrarea într-un alt spațiu spiritual și geografic numărând și destui sacrificați, numeroase victime, care nu s-au mai putut regăsi și nu și-au mai putut aduna puterile pentru a continua un destin literar prefigurat în perioada trăită acasă. Mulți și-au epuizat energiile în lupta pentru supraviețuire, abandonând aproape total scrisul sau nemaireușind decât să mimeze scrisul. Pentru că simpla condiție de exilat nu putea fi echivalată cu succesul, cu gloria, cu recunoașterea.
Derulat pe parcursul a peste 45 de ani, exilul scriitorilor români a cunoscut un parcurs sinusoidal, cu vârfuri de adevărat exod, determinate de accentele de isterie ale ideologiei comuniste.
Paradoxal, exilul literar a continuat și după 1989, de data aceasta economicul luând locul ideologicului.
Statisticile lui Laurențiu Ulici înregistrează doar două perioade de vârf ale exilului românesc: între 1945 și 1949 au plecat definitiv din țară 50 de scriitori, iar între 1975 și 1989 au plecat alți 200. Țările preferate au fost Franța, Germania și SUA. Dicționarul lui Laurențiu Ulici include însă peste 350 de autori, între aceștia fiind și scriitori din Basarabia de Nord, Banatul Sârbesc, al căror „exil” are alte conotații.
Laurențiu Ulici face pasul necesar: inventariază scriitori și cărți, ca o prefață la un eventual demers viitor de evaluare critică. Temeinic, tenace și stăruitor cum îl știm, avem convingerea că Laurențiu Ulici va face și pasul următor, fie într-un dicționar separat, fie integrând scriitorii români din exil într-o Istorie a literaturii române contemporane, acolo unde se cuvine și unde le e locul.

(Cuvântul liber, 17 august 1996)

ȚARA ȘI EXILUL

Exilul e un fenomen de extraordinară complexitate. Înstrăinarea sau desțărarea, cum o numesc unii, nu-și consumă valențele odată cu eventuala împlinire economică, iar exilul de după 1989 are motivații complet diferite de cel din perioada anterioară. Nu arareori însă, câștigurile materiale nu sunt altceva decât un antinevralgic la o durere surdă care, oricum, n-are leac.
Fiecare exilat percepe în felul său ruperea de țara în care s-a născut, țara nemaifiind deloc o noțiune arbitrară și nici doar o realitate psihologică.
S-au scris multe considerații pe tema exilului, oriunde/oricând s-ar fi petrecut acesta, în timp și spațiu. Mulți și-au spus povestea exilului lor. Câtă încărcătură de sinceritate au confesiunile exilaților, aceasta e o altă poveste. Căci multora le vine greu să se recunoască înfrânți, să accepte eșecul speranțelor și infernul neadaptării și să mimeze bunăstarea, prosperitatea, fericirea, chiar dacă n-au avut niciodată destui bani să fugă până acasă, în țară.
Țara și exilul (Cărți, oameni, fapte întâmplări), Criterion Publishing House, 1999, cartea lui Gabriel Stănescu, e confesiunea unui exilat de bună voie, în 1991, după un șir de convulsii ale spiritului însetat nu doar de libertăți interioare. E o carte care vede țara și exilul în complementaritate, o carte scrisă cu patetism dar și cu luciditate de autor pentru care „dorul de țar㔠nu e o realitate abstractă, una care să-și fi erodat, chiar dacă și le-a schimat, semnificațiile. În plus, distanța îi permite o evaluare mai obiectivă a realităților din țară, precum și a modului acestea sunt percepute „înafară”.
Preocuparea, de la distanță, pentru realitățile românești e o terapie, un mod de a fi în țară când, geografic (Gabriel Stănescu s-a stabilit în SUA) ești departe de ea. Inclusiv traducerile din literatura română sunt un mod de a întreține iluzia de a nu fi plecat de tot din țară.
Cultivarea literaturii exilului într-un sistem organizat, coerent, este un alt exercițiu de analiză a lui Gabriel Stănescu, după constatarea amară că societatea americană nu se dă în vânt după cultur㠖 nici cea națională, darmite după cea a „noilor” veniți.
Memoria este și ea un suport pentru prezentul continuu al exilului. Gabriel Stănescu analizează, caută explicații detașate unor evenimente din țară. Într-o disperată criză de identitate, Gabriel Stănescu caută cu disperare orice conexiune posibilă cu țara – economică, socială, culturală.
Țara și exilul este un demers îndrăzneț, recuperator și integrator.
Oscilant între stilul publicistic și cel eseistic, între informare și analiză, cartea lui Gabriel Stănescu este incitantă și prin nonconformismul ei. E un alt mod, decât cel idilic-entuziast, de a privi exilul ca alternativă existențială.

(Cuvântul liber, 1999)






CUPRINS

În loc de prefață/5
Ștefan Baciu/7
„În ciuda tuturor cenzurilor și deceniilor, mi-am rămas mie însumi credincios”/9
Laura Bogdan/19
« Exilul cred că e o stare interioară »/20
„Povești unui copil nenăscut”/25
Nicu Caranica/31
„Există un suflu metafizic al poporului român”/33
„Când ne vom curăța de jegul fanariot și comunist, sufletul românesc traco-latin va răsări peste lume ca o lumină încă nemaivăzută”/38
Corespondență/43
Dinu Flamând/45
„Literatura sfârșește în comerț!"/45
„Frigul intermediar”/48
În refracția poeziei/66
Monica Lovinescu/70
„Exilul e de fapt unul fără de vârstă”/71
Serile de Poezie de la Struga/76
Eira Stenberg, Finlanda:„Apăs pe clapele mașinii de scris ca și pe cele ale unui pian”/93
Tașko Sarov, Macedonia: „Nichita Stănescu e, în ultimii ani, cel care vestește literatura română peste hotare”/96
Rolando Certa, Italia: „Sunt convins că poezia română de azi merită să fie cunoscută”/98
Alexandru Andrițoiu/ 100
Ion Milos/ 101
Literatura exilului românesc/104
Țara și exilul/106
CUPRINS


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!