„Ori de câte ori „am ucis” pe cineva, am făcut-o cu seriozitate”
interviu cu scriitorul Haralamb Zincă (Hary Isac Zilberman)



În vârstă de 83 de ani, autor a multor romane polițiste, de spionaj și aventuri, Haralamb Zincă, pe numele său adevărat Hary Isac Zilberman, poate și vrea să scrie în continuare. Cărțile sale s-au născut din pasiunea pentru mister și aventură, din experiența acumulată în perioada războiului. Mai bine de 50 de ani s-a dedicat scrisului, cititorilor, oferindu-le acestora aproape 40 de cărți. Pasiunea pentru romanul polițist a apărut încă din copilărie, când citea cărți din colecțiile de aventuri. „Ulterior au apărut cărți din Occident traduse și puse în vânzare. Mi-am zis: ce, noi nu putem scrie romane ca acestea?” Faptul că a reușit a dovedit-o locul său în literatura de gen. Pentru că în romanele sale totul este ficțiune autorul mărturisește că „a fost nevoie de foarte multă atenție ca acțiunea să curgă ca și cum ar fi fost adevărată”.

- Cum a apărut pasiunea dumneavoastră pentru romanul polițist?
- A fost o provocare. Frecventând chioșcurile de ziare am constatat că apăruseră colecțiile de aventuri, care erau ca niște broșurele. Și pentru că nu mai văzusem așa ceva până atunci, am început să le citesc foarte intens, pentru că eram curios. În aceste broșuri am început să caut, să descopăr realități pe care aș fi putut să le fotografiez, inspirându-mă astfel pentru lucrările mele. Ulterior au apărut în tipografii așa-numitele colecții de 15 lei. Ce erau aceste colecții? Erau cărți aduse din Occident și traduse aici. Dar autori români nu erau. Și atunci eu m-am simțit oarecum jignit și mi-am spus: „Oare noi nu putem realiza așa ceva?” Deci, cum spuneam, a fost o provocare venită din partea lui Mihu Dragomir – poet, traducător, mai în vârstă decât mine, cu care m-am împrietenit și am început să schimbăm opinii. El citise foarte multe cărți străine polițiste și mă încuraja să scriu și eu.

- Cum vă alegeați personajele? Din lumea reală, pe baza unor evenimente întâmplate sau este pură ficțiune?
- Încă din timpul școlii am compus diverse istorioare. Treptat-treptat totul s-a dezvoltat de la sine. Totul este ficțiune, dar ea te obligă să stabilești cadrul, acțiunea, trebuie să ai în vedere tipurile de indivizi-personaj. Dacă, pe stradă, vedeam la o domnișoară ceva interesant pentru ideea cărții mele – îmbrăcăminte, anumite mișcări, gesturi sau tipuri de comportament – îmi luam notițe și analizam tipul de om care-mi putea fi personaj. Este nevoie de foarte multă atenție pentru ca acțiunea să curgă ca și cum ar fi adevărată.

- Cu cine ați colaborat pentru a beneficia de anumite informații, care țin practic de tehnicile poliției judiciare? Există surse concrete în acest sens?
- Evoluând cu scrisul meu am avut o poziție bună în cadrul Uniunii Scriitorilor și, ulterior la Ministerul de Interne. Aici aveau loc sesiuni sau ședințe de lucru – pe atunci se țineau la Cercul Militar Național – iar cei care veneau cu cereri de a lua parte la aceste ședințe erau acceptați. Iar nouă ne foloseau aceste discuții. Așa cum vă spuneam este nevoie de foarte multă atenție pentru ca acțiunea să curgă ca și cum ar fi adevărată. De aceea, mulți cred că sunt un specialist, deși nu este așa. Unii cititori cred că am fost colonel în poliție, alții în Securitate. Nu este adevărat. N-am fost decât un simplu caporal de armată.

- Spuneți-mi câteva cuvinte despre cartea-document.
- Cartea-document este îmbinarea ficțiunii cu documentele. Pe baza acestor documente și a unor întâmplări reale din cel de-al doilea război mondial, am creat romane de spionaj în care personajele erau imaginare, dar acțiunea la care luau parte aceste personaje era reală. Totul a pornit de la „Și a fost Ora H”, care mi-a cerut o muncă de documentare extraordinară, stenografii cu mărturii, dosare cu faptele petrecute, rapoarte etc. De exemplu, la „Noiembrie însângerat” am lucrat peste 20 de ani. Am început pe vremea lui Ceaușescu până la un moment dat când nu am mai avut acces la arhive. Așa cum am scris și în carte, ea nu s-ar fi împlinit nicicând, dacă n-aș fi obținut, după îndelungi stăruințe, aprobările de rigoare pentru a consulta „dosarele secrete” rezultate de pe urma răpirii și asasinării de către legionari a prof. Virgil Madgearu și a prof. Nicolae Iorga. Aceste dosare, împreună cu alte documente scoase literalmente din flăcări, se aflau în păstrarea Arhivelor Naționale ale Statului, a Departamentului Securității Statului și a Arhivelor C.C al P.C.R.
Și dacă v-am spus cum a apărut pasiunea mea pentru romanul polițist, pentru că a venit vorba de război, pasiunea mea pentru scris a început în perioada războiului. Pentru că viața a vrut ca eu să particip la război, am știut că mă voi consacra scrisului pe tema războiului. Și am pornit la lucru cu multe pagini de jurnale. Îmi pare rău că nu am reușit să termin o carte care avea să reprezinte un capitol serios din timpul celui de-al doilea război mondial. Caietele și jurnalele mele au încurajat într-o mare măsură scrisul meu.

- Ați scris aproape 50 de cărți. Foarte multă documentare și o muncă istovitoare la masa de scris. Îmi imaginez că au fost, poate, perioade în care familia a trecut, oarecum, pe planul secund.
- Copilul meu mi-a reproșat cu mult timp în urmă că nu prea am fost alături de el în perioada copilăriei și a adolescenței lui. Eram, mai mereu, plecat la Sinaia, unde puteam să lucrez în liniște și unde aveam mai mult randament, spre deosebire de București, oraș în care mă simțeam tracasat. El mi-a simțit lipsa. Soția mea m-a înțeles și a fost întotdeauna alături de mine.

- La ce lucrați acum?
- În momentul de față nu scriu. Am proiectele mele.Nu m-am apucat de lucru din mai multe motive. Unul ar fi că aș vrea ca în jurul meu să fie mai multă ordine printre cărți. În al doilea rând, trebuie să încerc să înțeleg ce se petrece cu Uniunea Scriitorilor. Eu mă retrăgeam întotdeauna să lucrez la Sinaia, la Peleș, uneori la vilele noastre ale USR – ului. Stăteam retras și lucram în liniște. Era o atmosferă plăcută. Acum nu mai există atmosfera aceea a noastră de lucru, de altădată. Uniunea Scriitorilor, din păcate, nu mai are ideile pe care le avea cândva.




- Ultima dumneavoastră carte este „Moarta mirosea a Christian Dior”, apărută la Editura Militară, 1997.
- Aceasta este o carte realizată din ambiția de a răsări din nou în librării cu o carte polițistă. În altă ordine de idei, tipul acesta de scriitură a avut un rol important în viața mea. Întotdeauna simțeam că sunt pândit și îndemnat să scriu.
Totul a pornit de la ideea comiterii unei crime la comandă, prin telepatie. Pentru aceasta am cercetat arhive de documente, am discutat cu oameni de specialitate, cu psihiatrii, să văd dacă se poate manipula o persoană cunoscută, labilă psihic, până-ntr-acolo încât să comită o crimă. Și am aflat că se poate.

- Care este semnificația titlului „Moarta mirosea a Christian Dior”?
- Este un titlu șoc. Romanul polițist este un joc al misterului, joc ce presupune, la rândul lui, multă seriozitate. Ori de câte ori „am ucis” pe cineva, am făcut-o cu seriozitate. Am fost întotdeauna foarte calculat în toate detaliile ce alcătuiesc o carte polițistă.


interviu realizat in septembrie 2003