De ce şi-or fi imaginând unii cã prin simpla expunere a unor mitologeme demult fumate(din categoria visul vieţii mele, crinul torturii sufletului meu, luna plinã din ochii tãi, lacrimile cristaline şi alte asemenea aberaţii) un text mediocru devine mai bun sau cu înclinaţii « mai romantice » ?
Şi, dincolo de text şi mai aproape de realitatea cotidianã, de ce unii fac în continuu asocieri tâmpite ale situaţiei în care se află, de-a dreptul banală de altfel, cu câte ceva ce au citit pe undeva, de unde ajung să se convingă singuri de romantismul excepţional al situaţiei şi de calitãţile deosebite ale persoanei de lângã ei(pe care de fapt nu o prea cunosc, dar evident tocmai de aceea o consideră misterioasă) ? De ce sunt luate aceste forme şi motive mot-a-mot şi nu se accede la esenţa lor ? De ce lumea a ajuns sã considere cã fãrã inimioare şi lacrimi ceva nu mai este romantic ?

Întotdeauna, când suntem martorii sentimentalismului sufocant, exprimat cu entuziasm şi efuziuni emoţionale luxuriante, chiar arogante în expansivitatea lor, ne întrebăm, cel puţin unii dintre noi (sper !!!), care sunt motivele care stau în spatele unor astfel de mobilizãri, cum poate fi redus sau prevenit fenomenul etc – întrebări fără îndoialã utile dar la fel de banale ca manifestarea intelectualiceşte vulgară care le-a generat. Adevărata consternaţie, mirare amuţită de anormal, vine în momentul când observãm aceleaşi tendinţe la case mai mari, la persoane pe care experienţa ne face să le credităm cu inteligenţa necesară pentru a nu cădea în astfel de capcane nu doar stilistice, ci de alterare a înseşi substanţei celor exprimate.

Gândirea şi mai ales simţirea pe care eu o numesc telenovelisticã pare a contagia nu doar bieţii pioni consumatori abonaţi fervenţi fideli etc ci chiar minţile mai luminate, care nu folosesc aceleaşi calapoduri stilistice dar cad cu uşurinţă în plasa utilizării unor lait-motive de inspiraţie kitsch, care par a se fi impus pe piaţa gândirii universale nu doar drept obsesii tipic romantice şi pline de simţire, ci chiar ca garanţi ai sensibilitãţii artistice autentice.

Motivele tipice la care mă refer, odată inserate într-un text, au pretenţia de a-l transforma dintr-unul şters într-unul de o sensibilitate romanticã deosebitã. În realitate, nu reuşesc decât să-l comunizeze şi mai adânc, dincolo de formă şi până în esenţă. Invazia acestor forme prefabricate merge dincolo de artă şi până în orice material care ni se adresează, graţie preaminunatei mass-medie. Utilizarea lor în orice reclamã pentru cucoane de vârstã mijlocie, frustrate de viaţa monotonă de casnice şi visând la un José de la TV care sã le salveze ; în orice film cu pretenţii de dragoste profundă şi tragică, în orice situaţie, mai pe scurt, în care se doreşte sublinierea dramatismului neobişnuit al contextului excepţional bla bla bla etc.

Un fragment din Eliade mi-a atras atenţia. Îl voi reproduce, întrucât este relevant pentru subiect : « Farmecul este tocmai acea abandonare a echilibrului static, a ordinului(aşadar, a realităţii) – şi dăruirea de sine unei confuzii sentimentale. De pildã, apusul. El e un fenomen cosmic de o anumită valoare, bogat în valenţe estetice şi magice.[…] Numiţi-l un rit magic sau o emoţie panteistă, puţin îmi pasă. E un fapt şi îşi are o semnificaţie. Şi rezultatele lui sunt : o coerenţă neobişnuită, un sentiment de posesiune de sine, un calm matur şi o lărgire de zări.[…] Dar nu acestea sunt atitudinile omului de rând în faţa unui asemenea fenomen. Pentru el, fenomenul dispare sub masa asociaţiilor, a reminiscenţelor livreşti, a căldurii sentimentale. Obiectul e modificat de mediu, şi omul primeşte numai farmecul lui, iar nu substanţa lui.[…] Acelaşi lucru cu melancolia lunii, cu nostalgia trecutului, cu pasivitatea dezarmată în faţa mării, cu admiraţia unei întâmplări stranii. Toate acestea sunt alteraţii, viciarea obiectului prin promiscuitate şi anarhie sentimentalã. » (Solilocvii). Cred cã expunerea acestor fraze este mai mult decât grãitoare.

În epoca informaţiei, ce se confruntă cu atâtea alte probleme, degradarea lentă a emoţiei tinde să treacă neobservată dar se şi proliferează nelimitat. Kitsch-ul merge dincolo de a fi o simplă modă – el ataşeazã şi integreazã emoţii primare într-atât încât devine la un moment dat un curent de emoţionalitate, un sistem de etichetare a modului de a simţi.
Fraţi români, doar pentru cã romanticii găseau ceva deosebit în lună nu înseamnă că trebuie să găsim ceva deosebit în orice context ce implică luna sau să credem că dacã o manifestare nu este legată de luna plină e mai puţin virtuoasă pe scara de etalonare a chestiunilor sensibile !