poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2892 .



Ioan-Petru Viziteu, limbă de clopot în tăcerea solstițiilor
articol [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Pericle ]

2009-05-18  |     | 







Gânduri profane și Alergat de solstițiu, sunt cele două puncte de sprijin pe care ni le-a dat Ioan-Petru Viziteu, în volumul Tăcerea de clopot, Editura Fundației Culturale Cancicov, Bacău, 2008, pentru a ne ajuta să înțelegem sunetul grav ce se înalță, plin de sensuri și semnificații puternice, dintre paginile acestei cărți, și în același timp cele două părți ale ei. Actul de cultură al lui Ioan-Petru Viziteu este cu atât mai plin de greutate ontologică dată fiind existența, în paralel cu varianta în limba română și a variantelor în limba franceză și limba engleză.
Am cele două puncte, dar nu doresc nicicum să răstorn ceva, pentru că Arhimede se întemeia în celebra sa vorbă, doar pe un singur punct pentru a formula ideea de răsturnare a Pământului; aici dimpotrivă mi se oferă o puternică stabilitate când se dezvăluie treptat întreaga substanță a poeticității în timpul lecturii, dar mai ales după, pentru că poemele lui Ioan-Petru Viziteu nu pot părăsi mintea îndată ce le citim, ci continuă să sclipească mult timp, ca o lumină ce se vrea îndrăgită și purificatoare.
Gânduri profane, dar nu ale unui profan ci ale unui om frământat intens de haos, tăcere, naștere, durere, schimbare, trecere, veșnicie, ale unui poet care își întoarce mintea dinspre esențele lumii care îi alcătuiesc universul autoreflexiv, spre divinitate prin intermediul veșnicelor întrebări despre suflet cu tot ceea ce reprezintă el în totalitatea manifestărilor date: gândul spre El, locația sufletului, instrumentalizarea sufletului prin iubire, singurătate, cunoaștere, îndoială, cădere, moarte, lumină, relația sufletului cu efemerul.
Poetul este prins într-un carusel al timpului care îi poartă tăcerile, pentru că în tăcere regăsim principala temă la care revine mereu, dar o tăcere puternică, vie, care vine din țărână, închizând întunericul, din aer, care o devorează, din apă, care o naște („Þărâna care sărută inima / Îți închide calea / Spre întuneric…Aerul îți devorează tăcerea… / … / Apa a inundat / Fiecare celulă de neolitic / Pregătind potirul alchimic / Pentru noua ta naștere…”, Înainte de punct). Timpul îi poartă tăcerile („Ce să fac? / Arheologii / Au ajuns acolo unde se naște / Deplasarea spre roșu”, Mă duc înspre copilărie, o deplasare nu spre roșul extincției ci spre acela al începuturilor vieții și al sângelui implicit), dar Ioan-Petru Viziteu profanează cu gândul său puritatea tăcerii goale. El nu este un contemplativ, nu înțelege să aștepte, poezia sa nu este una a așteptării ci una a interogării aceluia care poate, știe și trebuie să-i răspundă, tăcerea este una plină de zgomotele silabelor sale după care urmează numeroase semne de întrebare chiar dacă aparent nimic nu mai este de spus („Dar toate sunt spuse / Și nimic din câte / De om sunt visate / Nu poate să fie atins / Decât o singură dată”, …Toate sunt spuse).
Lovește cu versul său în lumină pentru a-și face cunoscute îndoielile asupra liniștii și tăcerii, cărora le conferă locațiile sacre ale începutului și sfârșitului („La răsărit / Zace liniștea / Tăcerea îmi biciuie / Apusul”,…Vină) dar și pentru a-și exprima îndoielile asupra necesității aproprierii luminii odată cu primul strigăt de triumf al vieții și se detașează de tăcere pentru a fi cel ce dăruiește („Sunt dorul / Ce-l lasă în urmă / Tăcerea / Îmi dărui / La stele / La pietre / Și flori / Mângâierea”,…Urmă). Tăcerea este un sâmbure de lumină creatoare și cum ar putea fi altfel atunci când în tăcere se deschid căile spre celelalte „profanări” cuprinse apriori în chiar anterioritatea punctului, înțeles aici ca un hotar al haosului și ordinii, al tuturor celor ce au căpătat dualitatea!?
Þărâna, aerul, apa, geometria, teama, trupul, spațiul cuprind în ele nașterea/renașterea („Am căzut / Din ordine / În haos / Și-n sâmburi / De lumină / Am intrat / Durere, / Matrice timidă / Pentru continua / Prefacere”,… Sâmburi de lumină; sau „Îmbracă-te lumină în frunză / Tu, clorofilă, tainic sefirot / În mireasă”,… Cânt). Nașterea/renașterea este o altă față a tăcerii lui Ioan-Petru Viziteu. El o pune într-un vers clar ilustrativ al raportului cu schimbarea/devenirea/trecerea încărcându-le de sugestii puternic metaforizante („Îmi cert gândul / Ce-aleargă mereu / … / Mă rostogolesc luminos / Prin năvoadele / Trase de îngeri / Pe mările copilăriei …”, …Îmi cert gândul; „Viața mea trece / Fără mine. / Lucrurile altă dată / Fără valoare / Zilnic se-arată / Tot mai scumpe. / … / Tăceți apele mele / Rostul vine / Dintr-un gând ascuns”, …Viața mea trece fără mine).
Trecerii dincolo, legată de gândul morții, i se adaugă plecarea și revenirea ca un exercițiu pregătitor („În afara potecii / E moartea”, Os curat; sau, „Nu-mi alungați / Cocoarele / De pe cer”, În seama florilor). Cum se produce această trecere, ca un fel de cuminecare cu cele ce sunt? Poetul ne spune cu acea știință intrinsecă a învățătorului: „Curg prin inimi / … / Curg prin cuvintele / … / Curg prin timp / Înainte și-nnapoi / Dintr-un infinit / Într-altul…”, Curg, sau „Fluviu de aur / Părinte pentru / Oceanul / Cu mintea săpat”, Învățătură. Astfel se poate spune că trecerea este o ardere („Am devorat / Toate marginile / Am trăit toate / Incandescențele”, Efigie), o răstignire („M-au prins anotimpurile / Îngenuncheat / Aproape de zenit / Răstignit într-o lacrimă / De prunc”, Zâmbet), o înmugurire a singurătății („În muguri / Sufletul tău, dascăl / De singurătate…”, Îmbătrânesc), o clipă nesfârșită de meditație asupra acelui necunoscut „dincolo” („Să pătrund gândul / Celui din pustie / Și lacrima / Umezind polenul / Din florile mărului biblic…”, De dincolo). Rămâne ca Ioan-Petru Viziteu să fie „alergat de solstițiu” pentru a descoperi către ce se îndreaptă.
Percepe din această postură, inegalitatea succesivă și complementară a timpului, fenomenalul spiritual al urcării și coborârii, dar mai ales, găsește punctul de unde vin și către care se îndreaptă toate cele ce sunt (și el implicit), divinitatea! Cu toate aceste identificări transcendentale, poetul, în ultimele două poeme ale volumului, Metamorfoză și Târziu, îL întreabă pe El „Ochi împrăștiat / Lipsă de rod / Suflete cer / Cu privirile / Stele… / Plugul / Prin inimă / Cum să-l trag / Doamne?!”, Metamorfoză și apoi chiar moartea este admonestată, „De ce-ai venit / Așa târziu / La mine moarte / Am avut / Prea mult timp / Pentru întrebări / Și-aproape toate / Au devenit păcate”, Târziu. Curgerea prin inimi, cuvinte și timp a întărit altădată gustul pentru efemer, chiar dacă acum, într-o altă stază a sufletului, a apărut și gustul pentru cer („Plânsul nu mă mai / Sperie / Gustul de cer / Nu mă mai lasă”, Gustul de cer). În această veșnică alergare, sufletul este cel care fuge de solstițiul nopții spre cel al zilei, aici ziua nefiind una calendaristică ci una transcendentală, una biblică cu o întreagă încărcătură de sacru și de îndreptări, dar încă nelipsită de întrebări ispititoare. Raportarea la Dumnezeu este în această a doua parte a volumului lui Ioan-Petru Viziteu o întemeiere a pregătirii regăsirii dincolo. Sufletul dialoghează cu divinitatea, bineînțeles un dialog de genul dialogului lui Moise cu tufișul arzând din pustiul Madian, un dialog în care suportul fizic al acestuia este de multe ori doar un pretext, iar acest monolog/dialog dezvăluie complexitatea sufletului și nu înfățișează nicio clipă o entitate goală, simplistă, fără contur – așa cum s-ar înțelege de îndată ce ne-am opri în acea lume a sufletului între două lumi, nici bob, nici spic. Această complexitate a raportării la divinitate presupune efortul poetului de zidire în stele a sufletului și de eliberare de cunoașterea luciferică („Zidește-mă Doamne / În stele / Să simt cântecul / Alb de solstițiu / … / Eliberează-mi gândirea / Din menghina pe care / Constelațiile în dansul lor / O clădesc”, Menghină) pentru că, repetă poetul, „Prin sufletul tău / Topit în alfabet / Am pătruns / În dorul cântat zilnic / De stele”, Dascălul. Trecerea mijlocită de stele este în aceeași măsură consecință a binomului și a dinamicii create între „înțelegere –iubire-înțelegere”: „Dă-mi, Doamne, / Înțelegere cu iubire / Să fiu literă topită / În iubire cu înțelegere!”, Dascălul. Misterul, tainele ce vor fi revelate cândva și doar unora, acum sunt perpetue frământări ale ființei („Doamne, / De ce ni le dai / Pe toate ale Tale / Ca taine ?!”Rădăcină, se întreabă poetul, căruia i-au obosit până și lacrimile!). La fel, pe același nivel cu înțelegerea și iubirea stă înțelepciunea, care este totuna cu tăcerea, iar tăcerea înseamnă și acceptarea senin și întrebător, nu contemplativ și pasiv, a căderii – căderea care curățește – („Suflă, Doamne, / Răsărit peste mine, / Blând și senin, / Inima mea / Să-ți fie Cetate / Înțelepciune prelinsă-n / Tăcere de clopot. / Curat și limpede ajungi / Prin cădere”, Tăcerea de clopot). Chiar faptul de-a fi trecător este o taină dată de El: „De ce să pierd taina / De-a fi fericit / Pe-aici trecător? / Dorul de Tine / M-a crucificat, / Setea de Tine, / Sufletul în genunchi / În inimă / Mi l-a vărsat”, Pe-aici trecător, de unde ruga, „Nu mă judeca, Doamne, / După logica simplă / În care-mi învelesc / Păcatele”…,Logică. Rămâne să spunem împreună cu Ioan-Petru Viziteu, că suntem cu toții alergați de solstiții, că întunericul-moarte este alungat de solstițiul-mântuire: „Fiecare zi vine / Cu-ntunericul ei / Alergat de solstițiu”, Alergat de solstițiu și să-i cerem și noi lui ceea ce la rândul său îi cere divinității: „Frânge, Doamne, / Foarte puțin / Din bucuria cerească / Și ninge-ne / Din când în când” și ninge-ne Ioan-Petru Viziteu cu poezia ta din când în când ca o limbă de clopot în tăcerea solstițiilor!


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!