După un debut întârziat, care a făcut vâlvă în mediile literare la începuturile anilor '90 - “Fotografie după un original pierdut”, editura “Litera”, Bucureşti - Echim Vancea a trecut la fapte mari, recuperându-şi timpul pierdut, astfel că, după şapte ani, care n-au fost de secetă, a recidivat, cu volumul “Doctor fără arginţi”, editura “Dacia”, Cluj-Napoca, 1997, urmat de “Abatere de la dialog”, apărut la editura păstorită de el, la Sighetu Marmaţiei, în anul 1998, an în care a fost primit în breasla scriitoricească din România. Au urmat alte volume: “Mâţa pe spini”, editura “Limes” Cluj-Napoca 2001, “Cititorul de drept comun”, editura “Timpul” din Iaşi 2002, “Ningă-l-ai” editat la editura “Limes” Cluj-Napoca 2004, “eu, celălalt” editura Fundaţiei Orient-Occident, Bucureşti 2005, “Defăimarea linişti” 2006, şi “Domeniul public” 2007, ambele apărute la prestigioasa editură “Limes”, din oraşul de pe Someş (Cluj-Napoca), păstorită de poetul Mircea Petean şi alte volume apărute, care au confirmat, prin valoarea lor, că primirea lui Echim Vancea în Uniunea Scriitorilor nu a fost o întâmplare.
Antologia supusă analizei,“Şarpele, când îl doare capul”, editura “Axa” Botoşani 2007 - un titlu de carte cu o mare încărcătură simbolică, şi cu toate că vrăşmăşia pusă la facerea lumii de Creator între femeie şi şarpe: “acesta îţi va zdrobi capul şi tu îi vei zdrobi călcâiul” (Geneza 3, 15) blestemul şi imaginea negativă asupra şarpelui, consfinţite în Biblie, sunt recunoscute de-a lungul vremurilor, de omenire. Versurile lui Echim Vancea sunt o rostogolire a cotidianului, întreţinute prin redresarea utopicului, filtrate printr-o certă sensibilitate.
Întreaga antologie stă sub semnul arhaicităţii - stilistic vorbind, unele versuri ale prozopoemelor lui Echim Vancea se susţin derulându-se ca un tăvălug: “jocul a fost oprit violent / de o mână rănită / ce noapte inaccesibilă / şi ce sărut rece pe braţul unei seri inevitabile” (Nimic noaptea) - prin duritatea limbajului avangardist poetul transmite, cu o ironie aparte, neliniştile de un dramatism (însoţit de starea autorului), pe care reuşeşte să-l transmită cititorului. Zbuciumurile sufleteşti descătuşate “în octombrie iarba are parfum / de fecioară pe când din pământuri apa se retrage / discret stârnind dureroase aduceri-aminte. / ochi obosiţi de atâta privit şi fără / a ne mai da lumină se hrănesc cu // plăcerea de-aţi aminti numele morţii / şi de a putea nimici prietenul cu mâinile murdare de sânge / o simţi cum urcă din apă în stânci / şi decorul aşezat în umbră / trăieşte în imaginaţia durerii” (Eu, celălalt)
Cititorul avizat poate remarca faptul că “proba singurătăţii” pune în valoare puritatea graiului: “amu o mai trece şi noaptea asta. // că s-o fo lăsat iubită şi că pământul o să rodească din greu” (Te bucură şi te lasă iubită) şi stilul inconfudabil a poetului. Întregul volum antologic este “un blestem fără umbră / ademeniţi de îndoiala luminii / stăpânesc iarăşi iarba şi zorii / în năneşti / buletinul de ştiri / cade greu în tăcerea hotarelor” (Braconaj), o expresie a trecerii timpului, “până va obosi cerul.” Şi, cu toate acestea, poetul caută modul de a-şi duce traiul “un pas înainte. / unul / şi încă unul” - pentru a se bucura de plăcerile lumeşti “înainte de a se răspândi pe întreg Pământul” tot felul de nelegiuiri. (În spatele lemnului de cruce).
Pentru poetul Echim Vancea, “octombrie” a devenit “obişnuinţă” şi, cu toate acestea, reprezintă capacitatea stăpânirii de sine, obsesiile: “m-au judecat pentru o altă femeie” (Oseară cu o doamnă), tot pentru poet “octombrie adăposteşte dorul şi lacrima drumului”(Noaptea adesea lasă afară umbra după-amiezii) şi tot “într-o zi de octombrie târându-se sub ceasornice / părăsite de zăpezi în inima nopţii pentru o noapte / de dragoste cu măcelarul trandafirilor” (Aşa cum lumina), “naufragiază după-amiaza unei zile de octombrie” ca apoi “Vântul de octombrie spulberă steagurile roşii /înghenunchind moartea pe unde nimeni nu vine / să numere rugăciunile // octombrie se manifestă oarecum episodic / de o vreme este acoperit de zăpadă şi ploaie / deşi nimeni / nu s-a supărat vreodată / pe el // în octombrie iarba are parfum de fecioară ” (Eu celălalt) convins că “în primele noroaie de octombrie visul învinge” (Frica de poem) “întind braţele înspre rătăcita / dimensiune a nopţii de octombrie...” (Noapte de octombrie).
Echim Vancea creionează imagini simbolice, ştie să se folosească de puterea de convingere asupra cititorului, patriarhul poeziei maramureşene trage un semnal de alarmă: “nimeni nu îşi mai poate permite o linişte în care să rătăcească printre morminte mai mult decât zorii / acesta îi preţul sărbătorii / e dansul împotriva căruia nu se poate face nimic.”(O noapte dată uitării).
Originalitatea îl impune pe Echim Vancea, atât prin tehnica scriiturii versurilor, cât şi prin diversitatea tematicii, încadrându-l, perfect, în canoanele postmodernismului.