Motto: “Nu mă interesează cu cine a votat Shakespeare!” Doru Popovici

Începutul anului 2009 ne scoate în cale la Editura Arefeana o foarte interesantă lecție de istorie a ultimelor decenii mascată sub titlul “Însemnări despre scriitorul Doru Popovici”, volum închinat de Eugen Cojocaru unei proeminente figuri a culturii românești: compozitorul, muzicologul, profesorul, scriitorul și omul de radio Doru Popovici. Dacă după Napoleon “istoria sunt minciunile unanim acceptate de omenire”, iată o fațetă a istoriei care nu a fost acceptată, pe care o trăim, în care suntem implicați - bătălia pentru repoziționarea artei ca motor al societății. Cu un cuvânt înainte de Ion C. Ștefan și o scrisoare de mulțumire a Maestrului Doru Popovici către autor, volumul cuprinde șase părți distincte. O succintă prezentare ne introduce în lumea celui ce a scris peste 30 de volume despre muzica românească, este declarat recenzorul numărul 1 de carte de muzică, a susținut peste 5000 de emisiuni muzicale la Radio Difuziunea Română, a fost distins cu peste 30 de premii și titlul de Comandor al Italiei, ... spicuind printre rânduri. Problematica lucrării ne prezintă, pe puncte, ideile desfășurate în capitolul de substanță al volumului: “Doru Popovici sau Despre necesitatea unui dialog asupra filozofiei contemporane a culturii”. Urmărind a da dimensiunea polivalenței personalității fascinante a creatorului Doru Popovici, autorul pune în lumină gândirea estetică asupra culturii universale a Maestrului, dar mai ales asupra fenomenului cultural românesc, la care a participat creator mai bine de jumătate de secol, pe care l-a promovat cu râvnă și abnegație, neatins de invidie, în toți acești ani. Chiar dacă nu întrutotul de acord cu tezele respective, Autorul, meticulos și răbdător, ordonează vehemența Dorului Popovici într-o filozofie a autonomiei esteticului - creația artistică liberă de politic, dar nu iartă nici o idee a Maestrului cu care nu simfonizează, prezentându-și de fiecare dată contraargumentul. Pornind discursul de la proletcultism, trecând prin denigratul forum cultural al maselor, Festivalul Național al Artei și Culturii Socialiste “Cântarea României” - unde am participat cu mic, cu mare - ajungem la “experiența de prost gust” a comunismului, terminând în Diktatura Băncilor prefigurată de Blaga ca “ofensiva civilizației majore asupra civilizației minore”. Asistăm în fond la un dialog al ideilor - uneori al contrariilor - între două personalități cu un înalt nivel de cultură și informare, de o probitate morală ireproșabilă, cunoscuți ca promotori ai valorilor artistice.
Domnul Eugen Cojocaru consideră că “a analiza în reflectorul “autonomiei esteticului” scriitori, artiști în genere, care ar râde cu gura până la urechi de conceptul respectiv” nu slujește nimănui. Cu toate acestea, subliniază reabilitarea în numele autonomiei esteticului, de către Doru Popovici, a artiștilor din obsedantul deceniu - mare parte dintre ei fiind evrei. Densă de informații, abundând de nume mari ale istoriei – unele citate, lăudate, altele criticate, cartea este o cutie a Pandorei, care odată deschisă lasă ideile să ți se cuibărească în sân, căutând adepți într-ale promovării artei.
“De o rațiune renascentist – iluministă, generoasă până la ultima graniță a ei, teza d-lui Doru Popovici se izbește de zidul impenetrabil al unei societăți macerate de ură.” Publicații deocheate, muzică stridentă, literatură a violenței, publicitate deșănțată, spectacole deșucheate sunt subcultura adițională de care se pare că aveam nevoie ca să fim în Europa. Câte puțin din fiecare ar fi urâtul la care s-ar putea raporta adevărata valoare, dar invazia are potențial de tsunami și sunt puține spirite care au reușit să scape neangrenate în hora banului care le învârte. Ce se află în spatele promovării acestei deculturații, care a devenit VIP născând personalități ale nonvalorii peste noapte? O regulă simplă a capitalului – reinvestirea profitului în activități aducătoare de profit. Cultura, în general și artiștii - cei adevărați, nu surogatele - nu intră în categoria interesului tehnocrației. Diktatura Băncilor, urmărește - prin denigrarea divinității, discreditarea valorilor culturii naționale (Enescu – Eminescu – Brâncuși) și marginalizarea spre anonimat a ceea ce ar putea însufleți spiritul adormit de prea multă manipulare al poporului – globalizarea, obținerea unei mase amorfe, fără tradiții, ușor de condus și exploatat, într-o Europă unită, cu o monedă comună, cu o limbă comună, cu cerințe comune, mâncând la comun produse McDonalds și KFC.
Sintetizând conținutul volumului, Eugen Cojocaru încheie o expunere rafinată și bine documentată punând punctul pe I: “Câtuși de puțin eclectic, dar fundamentat pe iubirea christică, în lumina căreia adaugă valențe noi principiului autonomiei esteticului și reclamă reîntoarcerea la frumosul și morala în artă, sistemul lui Doru Popovici, al filozofiei culturii, difuz în toate lucrările scriitorului, dar și în rostiri circumstanțiale, ne apare unitar, deloc contradictoriu și echilibrat în toate “capitolele” sale, iar apelul prolificei sale personalități la restituirea către artă a frumosului pur și a rosturilor ei fundamentale – de o inestimabilă valoare teoretică.”
Cartea se încheie cu “Doru Popovici – poetul”, capitol ce ne reliefează consecvența Maestrului pe linia “autonomiei esteticului”, într-o “poezie de idei, de specifică factură unicat, angajată în dezbaterea celor mai grave probleme cu care societatea contemporană se confruntă...” Portretele sale - “periplu sentimental prin viața și creația muzicianului la care se referă”, cu “semnificații de parabolă” sunt adevărate Ode, omagiind meritele unui Garbis Zobian, Chopin,... sau Ioan Holender. Precum în toate creațiile sale, la fel și în libretele proprii la muzica de cameră compusă “personajele devin simboluri și profeți ai lumii viitorului, lume în care artei i se va restitui, în viziunea creatorului Doru Popovici, rolul de motor al progresului social”.










București, 5 martie 2009 Dr. Mirela Zafiri