poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 7048 .



„Lepre și sfinți”, de Virgil Diaconu
articol [ Carte ]
recenzie

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [teotim ]

2009-02-09  |     | 




În volumul „Lepre și sfinți” (Ed. Revistei Convorbiri Literare, Iași, 2007), poetul trece fluierând „prin grădina carnivoră” și „Apocalipsa de buzunar” (Secol). El înregistrează cu sensibilitate acută dictatura mizeriei umane rezultate din „jocurile” politice lipsite de rezonanța afectivă și solidaritatea înaintea suferinței și bolii, părăsirii și morții. „În inima patriei”, Virgil Diaconu află „strada sărăciei”, marginalul și perifericul uzurpă în mod pirotehnic centrul: „Suntem în cartierele mărginașe. Suntem în cartierele cuțitelor./ Aici, întunericul este un mormânt din care înfloresc cerșetorii/ și copiii străzii. Copiii pe care mizeria nu i-a lăsat să fie copii./ Ei răsfoiesc petalele focului. Ei adâncesc noaptea/ Și focul: un trandafir roșu în casa întunericului” (Secol).

Din acest ghetto generalizat nu există altă ieșire decât venirea Domnului, o parusie ce pătrunde chenotic intimitatea marginalizată: „prin celulele dimineții, Domnul se întoarce acasă./ Plin de răni, Domnul se întoarce acasă: în cartierele mărginașe,/ în celulele mele...” (Secol). Pierderea orientării are trebuință de un spirit profetic, de un „copil războinic” care să „țintească în întuneric” „fiara tristeții”: „Cum să alung dimineața? Și cum să dau afară arcul/ pentru care am cioplit săgeți toată noaptea?/ Iar am visat-o pe Maica Domnului cu ochii în lacrimi!/ Iar am visat-o învelită în tristețe!/ Cum să o las pe Maica singură în pânda fiarei tristețe?” (Profeția). Este un drum nonliniar în care domnește paradoxul, legătura misterioasă între parte și întreg, surprinsă poetic prin motivul pietrei: „piatra pe care o ridic din drum/ este chiar drumul” (Timpul).

Pentru poet, revolta înseamnă subversionarea păcii artificiale, a uniformizării ideologice profesate de „noua ordine” – care derealizează cu fervoare teatrală libertatea și comunicarea, unicitatea și unitatea simfonică a conștiințelor – și o întoarcere împotriva curentului „vieții spre moarte”: „Ieși afară din moarte, Lazăre! A zis, și el a ieșit./ Umblă! A zis, și el a început să alerge// Iată Revolta, care aleargă pe străzi!/ Până și floarea de cireș este o răzmeriță în liniștea copacilor, / cearta vrăbiilor – o adevărată mișcare de stradă./ Și îndrăgostitul, care trece fluierând pe lângă Apocalipsă” (America). În același timp, revolta e „visul care umblă liber pe străzi”, care rezistă raționalizării, maniei totalitare a sistemului. În acest spațiu al dictaturii metodei se instaurează „gândirea la gamelă”, „orizontul cazon”, „ideile din borcanul cu spirt”, desenând o „singurătate cu degetul pe trăgaci” (America). „Revolta” în fața morții are forța resurecțională a rugăciunii în momentul de crucificare: „Ia de la mine, Doamne, paharul acesta! / Și strânge cioburile vrabiei și fă vrabia la loc” (America).

Iubirea e elementul dinamic ce luminează în întunericul care, deși de o anvergură totalitară, nu poate s-o cuprindă: „Iubita mea ține în palma stângă un înger./ Ea aleargă cu un înger cât o lumânare aprinsă/ și desparte întunericul” (Îngerul). Gândurile „pline de măr și de vierme” (Plecare) cercetează moartea și copilăria, salvând memoria „îmbrățișării” (Bâlciul de turtă dulce). În labirintul apocaliptic, previne poetul, „fiara” fixează din umbră „imaginea exactă a vieților voastre,/ a viselor și iubirilor voastre”. Metamorfoza lumii în „ținutul morții” este surprinsă prin derulări filmice fabuloase, în care sunt prinse vegetalul, animalul și omenitatea: „În casa pe care tocmai o ridici/ îți iese înainte un mormânt neștiut. / Și în femeia pe care tocmai o iubești/ afli că a murit cineva. (…) Vine urâtul. Vine ca un orb, de peste tot, ca o zi oarbă./ Fugi la copac, dar copacul tocmai desfrunzește./ Dar copacul tocmai este desfrunzit de vrăbiile/ care își iau zborul” (Urâtul). „Aneantizarea” și „împietrirea” se „lovesc” însă de actul chenotic al iubirii Domnului: „Toată făptura ia chipul pietrei./ Până și lumea, până și tu.// Și Domnul rămâne în casa Lui, fără pâine și apă” (Urâtul).

Cu toată ironia amară la adresa manipulărilor, deșertăciunilor și iluziilor de tot felul, poetul se lasă mișcat de paradoxul speranței: „Mă călătorește un gând mai mare ca lumea.// Prieteni, încă nu am atins Absolutul!” (Absolutul). Virgil Diaconu reia paradoxul ființei omenești care prin taina ei este „mai mare ca lumea”: „În sufletul tău se întâmplă/ o lume mai mare ca lumea. (…) Vine vremea când trupul tău nu îl mai porți după tine.../ Numai îmbrățișare ești!/ Și îmbrățișarea este mai mare ca lumea” (Îndepărtare). Motivul zidului apare în contrapunct cu cel al călătoriei, venirea duhului conferind forța de străpungere: „Călătoria poate începe – îi spuneam/ celui furișat de-a lungul pereților –,/ numai să prinzi venirea duhului! Și ca să-i prinzi venirea, / ascultă-l cum bate în zid, ascultă-ți bătăile inimii” (Călătoria).

„Trupul întins între lumi” atrage în scenă toate amănuntele concrete al căror rest anamnetic „păstrat pentru zile negre” pulsează în conștiință: „Copilăria mea, jumătate cu praștia după vrăbii, / jumătate sus, de frica zilelor negre./ Jumătate alergând după pumnul de apă vie, / jumătate oprită pentru zilele negre... Pentru negrele care vor veni. / Până și pe Domnul, care îmi ținea calea cu albinele Lui, / cu buș-cărăbuș și cu sora sulfină, l-am pus sus. / Sus, pentru ziua singurătății. Pentru ziua neagră” (Ziua neagră).

Din semiobscuritate țâșnește totuși o bucurie de neținut în frâu: „ea o ia deodată prin vrăbii;/ de-a dreptul prin florile de cireș”, ca o „dinastie-n văzduh” (Bucuria). Ea deschide calea „omului strălucind la capătul întrebărilor sale” (Destin norocos).

Criza identității amenință „viziunile, fluturii de aur” dinspre experții programatori ai „paradisului artificial” și paznicii „mântuirii globalizate” (Mântuirea tricoloră). Ieșirea din impas cere o schimbare de perspectivă ce echivalează cu o „facere” în care se salvează „unica și irepetabila întâlnire cu lumea”: „Vezi, distanța dintre mine și lume e tot mai mică, / așa încât, în curând, s-ar putea să mă vezi în cireșe, / în trandafirul aprins” (Facerea). Este interesant contrastul realizat între o atitudine angajată social și ieșirile contemplative, între dezvelirea detaliată a panoramei minciunii și momentele de reverie poetică: „Lama unui cuțit care face dragoste cu razele lunii/ ar putea fi ultimul poem al zilei/ care tocmai a trecut pe aici. / Nu-ți fie teamă, suntem printre prieteni./ Suntem în cartierul cuțitelor” (Din orașul de fier). În secolul „bântuit de lepre și sfinți”, poetul „jefuit de aripi” cunoaște îndoiala, înstrăinarea, golirea de sine, bătaia inimii „în pereții de întuneric” (Viața secretă).

În străfulgerări poetice, ființele apar drept litere în „Cartea cea mare”, care la rândul ei își concentrează taina în fiecare amănunt ce vorbește despre viață: „Într-o singură lacrimă sunt scrise toate iubirile,/ într-un singur nerv – toată istoria” (Viața secretă). De aici, condiția euharistică a vieții transpare în însăși descrierea poetului, vizionar al unei eshatologii inaugurate: „El se ridică de la masa cu pâine și vin a minunilor,/ brațele lui deschid depărtări sub crepuscul. // Este un om în palma pustiei: o linie a vieții. (...) Ca o sabie cu două tăișuri a ieșit în stradă. (...) Uneori, noaptea pune stăpânire pe el;/ alteori, pune el stăpânire pe noapte. // Îl știe toată lumea și nimeni nu îl știe” (Poetul). Noaptea pătrunde toate, însă ea însăși este umplută de chipul Celui răstignit, de la care se restaurează vederea: „Dar cum vasele de aramă au început să vorbească între ele/ să fie semn că cineva pe aici a trecut? / Am început să-l văd! Am strigat./ L-am văzut!” (Cel răstignit). Așa, „moartea nu înseamnă întotdeauna sfârșit”, și vedem reluată poetic viziunea lui Iezechiel, în care Domnul face să între în oasele uscate duh spre învierea morților (Iez. 37, 1-10): „O țară de oseminte par a fi. Dar numai ce se uită Domnul la mine/ că eu mă și ridic” (Întrupare).

Căutarea întâlnirii cu Dumnezeu îl poartă pe poet pe urma unui bărbat pe care, spune el, „nu l-a ajuns niciodată” (Înaintea mea). Această figură își adâncește misterul și paradoxul în figura schimnicului, „o umbră printre străjerii de umbră” care adună laolaltă semnele nopții: „Cât despre schimnic, el nici nu există./ Iubirea l-a răpit din cetate// Iar dacă omul îl vede mai rar,/ pesemne că Domnul îl vede mai des” (Schimnic. Așteptare).

Volumul „Lepre și sfinți” se încheie printr-un minitratat despre poezia modernă și destinul ei, având un motto sugestiv: „Nu stingeți Duhul” (I Tesal. 5, 19).


(va apărea în revista "Singur")


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!