Orice pretext de a ajunge la Sighişoara este de luat în calcul. Există o poezie a Sighişoarei care nu oboseşte, nu se uzează, oricât de familiară ne-ar fi Cetatea medievală care, trebuie să recunoaştem, atrage ca un magnet, „diabolic”, chiar dacă n-are nimic în legătură cu acel Dracula care a inundat ecranele de cinema şi a înfierbântat „ecranele” unor minţi moarte după senzaţii tari. Sau după… cine ştie ce „parcuri” din „Dracula land”.
Dincolo de poezia Sighişoarei, cea care se vede din „Turnul cu ceas” sau cea pe care o simţi urcând/coborând „tunelul timpului”, acele scări acoperite care te fac să zăreşti, într-un capăt nedefinit, o… luminiţă, din când în când, există o Sighişoară a poeziei, două trei zile în care în Babilonul Cetăţii medievale se vorbeşte o singură limbă, cea … poezească.
La ce să te aştepţi de la un astfel de eveniment? Ce mai înseamnă azi un „Festival de Poezie”? Scriam undeva că, până în decembrie 1989, ceea ce se întâmpla la Sighişoara era un mod de „rezistenţă prin cultură”. Dar, până la urmă, ce a însemnat rezistenţa prin cultură? Simpla nealiniere la corurile ideologice, simpla izolare într-un Turn… fără ceas, în care timpul s-a oprit? Oricât de îndrăzneţe, de curajoase, întâlnirile de la Sighişoara nu au pus la cale schimbarea culorii roşie a semaforului care nu ne asigura… libera trecere! Eram curajoşi, spuneam ceea ce gândeam, dar ne şi gândeam la ceea ce spunem. N-au lipsit „îndrăzneli” care au deranjat, ducând, fatalmente, la mersul în salturi al acestui Festival de Poezie de la Sighişoara. Fiecare ediţie a avut însă „parfumul” ei. Frumuseţea ei. Faptul că ne mai puteam aduna la Sighişoara era de fiecare dată considerat o victorie. E interesant de văzut ce scrie în „dosarele secrete” ale Festivalului, cine pe cine turna, ce anume îngrijora pe cei care vegheau la… liniştea regimului!?
Cel mai grav era poate chiar faptul că ne adunam, din toate colţurile zării, că cei foarte tineri se sprijineau pe cei… aproape bătrâni.
La ce să te aştepţi însă acum de la un Festival de Poezie? Paradoxal şi ridicol, cred că ne situăm tot în… „rezistenţa prin cultură”. Chiar dacă „adversarul” e altul. Iar adversarul cel mai de temut ar putea fi „cenzorul” economic, care are reguli proprii, chiar dacă n-are culoare politică. Să fie apoi vorba şi de rezistenţa prin cultură la manelizarea românilor, din toate punctele de vedere – şi economic şi social şi cultural şi… moral. Rezistenţa prin cultură la vanghelizarea României? „Eu eşti” este paradigma imbecilizării, cea care întreţine râsu’ – plânsu’ la români. Ca şi resemnarea mioritică, fatalitatea!
În acest bâlci de tranziţie, e greu de detectat care mai sunt „mizele poeziei actuale”, ce înseamnă poezia de azi: „ieşirea din underground sau exilul/dizidenţa continuă”!?