Am plăcerea de a vă semnala două apariții editoriale simultane la editura FIDES, Iași, ale poetului canadian de origine română, Ionuț Caragea:
- "33bis" cu un cuvânt înainte este semnat de Dumitru Scorțanu
- "Analfabetism literar"

Alte volume semnate de Ionuț Caragea:
2006 – Delirum tremens, STEF, Iași
2007 – M-am născut pe Google, STEF, Iași
2007 – Donator universal, STEF, Iași
2007 - Omul din cutia neagră, la editura FIDES, Iași

Mult succes poetului Ionuț Caragea în continuare!

Fragmente din prefața semnată de Dumitru Scorțanu la volumul "33bis":

O nouă paradigmă


La momentul debutului lui Ionuț Caragea, mă foloseam de textul de pe coperta a patra a primului său volum de poezii, Delirium Tremens (debut pe hîrtie la care mă simt oarecum „complice”), pentru a anunța pe această cale nașterea unui mare scriitor canadian de origine română despre care vom auzi vorbindu-se, cu siguranță, din ce în ce mai mult.
După o primă lectură, fugară, a manuscrisului electronic, care îmi confirmase impresia bună lăsată de poeziile sale aflate pe net, luasem decizia de publicare și remisesem manuscrisul spre lectură redactorului de carte (stagiar) pe care-l aveam pe atunci. „Yeah, astea nu-s poezii, cartea este o mizerie!“ mi-a spus, după trei zile de lucru, redactorul de carte. Niciodată nu mai întîlnisem o diferență atît de mare de apreciere față de o carte între mine și un colaborator din redacție. Am reluat lectura cu o și mai mare atenție și m-am convins că textele lui Ionuț Caragea au o forță deosebită, că ele sînt poezie, chiar dacă (sau tocmai pentru că –) una de un tip nemaivăzut. Dar era necesară o schimbare de paradigmă. L-am concediat pe stagiarul aflat în perioada de probă („Dacă nu ai învățat la Litere să recunoști un mare talent de la prima ochire, se cheamă că ai făcut facultatea aceea degeaba!“) și am mers mai departe.



Nu, Ionuț nu este postmodern, nici clasic, nici optzecist, douămiist sau cum veți fi vrînd să-l numiți, domnilor critici literari, el este, pur și simplu, POET.
De data aceasta, la publicarea celui de al cincilea volum de poezie al lui Ionuț Caragea voi scrie, cu aceeași îndrăzneală, cîteva cuvinte despre un poet deja cunoscut, „consacrat”, curtat, care a publicat pînă acum echivalentul a șase cărți de poeme, de o mare diversitate tematică și stilistică – ar putea observa un cititor superficial. Unii comentatori erau de părere chiar că ar mai fi în perioada căutărilor de sine.
Dacă scriu acum despre ansamblul operei poetice a lui Ionuț Caragea, o fac deoarece simt că ne aflăm într-un moment în care producția primei sale perioade poetice este la apogeu, ea reușind să se închege într-un corpus cu o identitate bine conturată. Este în același timp și un moment în care nu știu în ce direcție o va lua scriitura sa: nu cumva va vira înspre proză?
De asemenea, va putea oare Ionuț să ignore poemele ce-i dau ghes, „dîndu-și” sieși un disconnect, sau va trebui să se link-eze strîns, aicea jos, de catargul prozei, precum odinioară Ulise de cel al navei sale?
Ca unul care a avut privilegiul să citească literă cu literă toate poemele lui Ionuț (unele dintre ele cu adevărat „la cald”, la doar cîteva ore după ce au fost scrise, profitînd din plin de decalajul orar care îmi permitea să mă îmbib de aburii poetici ai versurilor încă fierbinți, trimise de autor înainte de a-și oferi o oră-două de somn), vă pot mărturisi că, tot notînd titlurile „celei mai bune poezii de pînă acum” din volumele lui Ionuț Caragea (dintr-o deformație profesională care mă face să îmi notez mereu, citind un volum, cel mai semnificativ pasaj, pentru a da cititorilor, pe coperta a patra, esența volumului), am fost pus de fiecare dată în situația de a avea liste prea lungi, de a opera mereu tăieturi, reordonări continue, alegerea textului ilustrativ al copertei a patra devenind ulterior foarte dificilă.
Ce am constatat în acești aproape doi ani? Că Ionuț este mistuit de un foc interior devastator, care îi face corpul să devină canalul de transmisie al poeziei din sufletul său către semeni, către univers.
Alimentat inițial de o mare dragoste cu final nefericit, care a generat majoritatea poeziilor sale de dragoste, acest foc a ars mai apoi din cauza bolii, a suferințelor cauzate de meditația asupra vieții, a morții, a actului creator, de dorul de locurile copilăriei (plaiurile natale? patria? – și da și nu, oricum, patriotismul său este unul de calitate, nu unul sforăitor), de regretele legate de raporturile cu părinții, de schimbările negative ireversibile aduse de așa-numita modernizare și „globalizare” din ultimele decenii, care au marcat întreaga omenire, de exacerbarea fără precedent și la niște cote alarmante a individualismului și – o spun fără nici un ocol – a alienării omului în societatea de consum contemporană. Și, ca o apoteoză a căutărilor sale poetice, în volumul de față, Ionuț conchide:

„și când voi ajunge la cer
și se va rupe apa născătoarei mele de poezie singurătatea
atunci voi fi cu adevărat fericit
ca un nou venit întru marea împărăție
a cuvântului ce-nvață să meargă de-a bușilea
până când va sta drept și tăcut
ca o cruce răstignită pe om”
(Întru marea împărăție a cuvântului)

iar mai apoi:

„și vine clipa și vine clipa neașteptată când […]
[…] sufletul tău rămâne atât de singur
atât de singur că nu mai știe
pe ce lume se află”
(Rastel cu lacăt la gură)

desemnînd cu precizie chirurgicală cauza tuturor relelor ca și remediul contra oricărui rău – singurătatea, adevărată temă a acestui al cincilea volum publicat pînă în prezent pe suport material.

*

La început am fost cucerit de îndrăzneala acestui tînăr care spărgea toate canoanele, ridicînd un firewall între poetul din sine și regulile poetice „clasice” care se izbeau de filtrul lui necruțător. Poezii precum Eu la pătrat, Delirium Tremens sau Dumnezeul Matrioșka se înscriu în această categorie. Nu poți construi decît după ce dărîmi, după ce arzi, după ce cauterizezi totul pe locul viitoarei alcătuiri. Dar chiar și în aceste poeme demolatoare, iconoclaste, se întrevede o salvare morală de origine divină, creștină. Lucru rar într-o epocă bîntuită de păgînisme și de indivizi însemnați:

„viața-i geometrie – simplă cum sunt Eu
însă Eu² = Dumnezeu”
(Eu la pătrat)

„Câteodată preschimb apa în vin, dar mă îmbăt cu apă chioară […]
Realitatea este atât de dură încât ne ascundem în versuri
perverse”
(Delirium Tremens)

„dumnezeul meu este vântul
mama mea este marea
dragostea țipă
pescărușul flămând
pescarul curăță
inima de solzi (s. n.)”
(Trecere)

Și totuși, la primele sale volume nu m-au cucerit atît poeziile de dragoste, care sînt minunate, sfîșietoare, sau cele de revoltă, ci mai cu seamă acele poezii legate, cu siguranță, de poezia clasică și de forma „canonică” a acesteia. Pentru că Ionuț Caragea a abordat acest gen cu o seriozitate și un respect exemplare, în pofida încercărilor vieții și a oamenilor-femei asupra ființei sale celei mai intime. Chiar dacă unele poezii le simțeam puțin cam bacoviene, ba chiar baudelairiene, versuri precum cele de mai jos m-au mișcat, atrăgîndu-mi atenția că acest autor știe să dea atenția cuvenită și tehnicii poetice clasice sau, dacă nu-i așa, atunci are o înzestrare cu totul ieșită din comun, ca și o stăpînire rar întîlnită a cuvintelor din limba română:

„Și iată-l cum pășește
E mai bătrân cu-o treaptă
A fi este – lumește
O pildă înțeleaptă […]

Și iată-l cum pășește
Poet printre poeți
Lumescul nelumescul
Mă vreți și nu m-aveți…”
(Și semeni printre semeni)

sau adevăratele bijuterii de versificare „A mea aleasă”, „Efemer”, „Sânge”, „Macabru”, „Vigor mortis”, „Ultimul cuvânt”, „Vinerea Mare”, „Umbra vieții”, „Cu-acest poem”, „Sâmbete maligne”, „Frig în tainițele morții”, „Migrenă”, „Exil”, „Moartea-n patul meu se-așterne”, „Creatoarea de coșmaruri”, „Sfertul de om”, „Afară ninge rar”, „Lacrimi de zefir”, „Boala”, „Pot să?”, „Câte lacrimi”, „Te-am dorit”, „Un oarecare”, „Pietre de hotar”, „Îmi port îngerul pe umăr”, „Avem nevoie?” „Spărgătorul de cruci”, „La pescuit”, „Nu suntem animale”, „Nu sunt singur”, „Să nu fiu”, „Moartea n-are flec la tocuri”, „Amar”, „Pântecul Matern”.
De bună seamă însă că apogeul travaliului său poetic, pe toate planurile, este „Analfabetism literar”, care încheie apoteotic volumul de față. Atît de impetuos încît le promitem cititorilor republicarea sa într-un volum separat, care să-l celebreze.

Și, întrucît
„dacă n-ar fi casa de la marginea apei
cu pereții proaspăt văruiți
în culoarea celor patru anotimpuri
de singurătate […]
la ce-aș mai visa?”
(Casa de la marginea apei)

eu sper că produșii născătoarei de poezie a lui Ionuț să vadă în continuare lumina zilei, întru încîntarea celor de pretutindeni care înțeleg limba lui Eminescu și care nu sînt mulțumiți de constatarea recentă că

„The world is made in China”,

dar care nici nu consideră că toate

„relele revin Rusiei”,

deși…

Iași, ianuarie 2008,
Dumitru Scorțanu


*


Am rupt o foaie de hârtie...

dintr-un caiet
dintr-un oarecare caiet
am rupt o foaie de hârtie
după ce am lăsat-o plină de semne
am strâns-o în palme cu ură
și mi-am îndreptat privirea spre coș
și parcă...
și parcă ceva
ca un foșnet de frunze
ca strigătul unui copac trecut
prin nu știu câte generații de prese
și parcă ceva îmi spunea
să nu mă grăbesc
și-atunci am desfăcut încet-încet
acel cocoloș de hârtie
și... înăuntru
iubita mea stătea
cu capu-ntre genunchi
și plângea


Procesiunea cuvintelor

trois fois le loup chanta dans la gorge
de l`homme - Pierre Morency

eram atât de departe de mine însumi
ca un spânzurat de umbra sa
știam că timpul nu vindecă răni
pe fundul clepsidrei se află doar nisip mișcător
eram atât de departe de mine însumi
ca o repetiție lipsită de sens
învățam să mă-nvăț cu orele-n care
zilele poartă mănuși
eram un poet
urmând procesiunea cuvintelor
uneori viața este un șir luuung de păsări
spuneam
eram atât de departe de mine însumi
ca de la cer la pământ
învățam să mă-nvăț cu orele-n care
zilele poartă mănuși
undeva cocoșul cânta și nimeni
nu cunoștea pe nimeni


Întru marea împărăție a cuvântului

parcă aș avea două cordoane ombilicale
unul la fiere și unul la cap
și prin ele mă hrănesc cu toate durerile
cu toată otrava și înjurăturile lumii
și când voi ajunge la cer
și se va rupe apa născătoarei mele de poezie singurătatea
atunci voi fi cu adevărat fericit
ca un nou venit întru marea împărăție
a cuvântului ce-nvață să meargă de-a bușilea
până când va sta drept și tăcut
ca o cruce răstignită pe om


Rastel cu lacăt la gură

și ți se spune că viața-i o luptă
și-ți numeri zi de zi armele
același număr de oase așezate frumos
în același rastel îmbrăcat în piele
și cu lacăt la gură
aceleași gânduri și aceleași cuvinte
într-un regulament al ordinii interioare
învățat pe dinafară
și vine clipa și vine clipa neașteptată când
trupul se vinde pe mai nimic necunoscutului
și sufletul tău rămâne atât de singur
atât de singur că nu mai știe
pe ce lume se află


Testamentul din fiece zi

eu nu mă grăbesc
dar poezia mă grăbește pe mine
scriu așa de nebun de parcă mi-aș scrie
în fiece zi testamentul
lasă-mă să-mi trag răsuflarea
nu mă ține în lanțuri nu mă ține în brațe
nu mă ține cu pieptul deschis
nu face din inima mea o fântână
pentru toate zburătoarele
alungate de secetă
nu face din inima mea cuib
pentru cucul ce-a fost dat afară
din singurul ceas
spânzurat de pendulă
nu face din inima mea o chilie
și nici un azil de bătrâni
lasă-mă să-mi trag răsuflarea
lasă-mă să privesc lumea cum trece
prin fața mea
poate că cineva își va aduce aminte
de prima iubire


Dumnezeul Matrioșka

cel de-acum ești chiar tu
bătrânul Matrioșka
în tine se află atâtea păpuși
cu chipul de ieri
și dacă-nchizi ochii
vei fi și tânărul
și copilul care merge de-a bușilea
și fetusul
în care sufletul orfan
și-a găsit casă

cel de mâine ești tu
papușa dormind în lada de zestre
a bătrânei Matrioșka