poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 5467 .



critica criticii transparente
articol [ Carte ]
la cristina cheveresan Colecţia: Cutitul de argint

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [taras el bulba ]

2007-09-06  |     | 



S-a tot vorbit despre lipsa criticii tinere autentice. Adică acea critică făcută în cunoștință de cauză și cu instrumente specializate. Bineînțeles că a existat mereu un contingent de critică tînără, doar că acesta a înțeles „meseria” în mod eronat. Încercând să rupă cu tradiția academică, s-a ajuns la împânzirea cronicilor cu sintagme și termeni de genul: „pe bune, mișto, beton, marfă”. Or, nu așa se conferă energie și noutate genului critic. Ca să nu mai vorbesc despre lipsa de cultură generală și literară în cazul celor mai mulți critici tineri, lecturile lor rezumându-se la „clasicii” ultimilor patruzeci de ani și la parcurgerea gâfâită a noutăților. Lipsește știința citatului relevant și a paralelor edificatoare. De simțul limbii ce mai poate fi spus?

O reprezentantă promițătoare a criticii noi este Cristina Chevereșan, sosită dinspre bastionul universitar. Apocalipse vesele și triste, apărută la Cartea românească, în 2006, debutează cu analiza a ceea ce autoarea numește prozatori ai sinelui, aici fiind încadrați douămiiștii. Deci demersul critic este clar orientat. Criticul se dovedește bine documentat într-o arie artistică puțin explorată. În consecință, primul capitol, (De)generația diferenței sau generația electroșoc se constituie într-o colecție de considerații critice aparținând diferiților observatori ai fenomenului în cauză. Impresionează aplicația și tenacitatea adunării opiniilor diverse, pro și contra, sursa fiind revistele literare. E limpede că autoarea se situează de partea noii proze, însă meritoriu este că poziția ei nu se traduce într-un parti-pris. Astfel, vorbind dspre „poza blazării experimentate de fracturiști”, Cristina Chevereșan are tăria de a-l cita pe Paul Cernat, care consideră că: „Tentația detabuizării, atracția sexualităților alternative și a boemei tinerilor artiști reprezintă mai curând un snobism evazionist de prințesă dezabuzată decât expresia unei autenticități plebee”. Referindu-se la controversata colecție de Ego.Proză de la Polirom, autoarea înceară o sinteză a trăsăturilor caracteristice: „Abandonul, eșecul, ratarea sunt constante ale identităților ce se descoperă succesiv, modalitățile favorite de reacție fiind de domeniul dedublării, simulacrului, compensatoriului. Personajele vorbesc, scriu, luptă, se irosesc în futilitatea fiecărei zile, pentru a-și masca incapacitatea de a-și afirma propriile aspirații, idei, dorințe”.

Sunt analizate romanele care au făcut vâlvă pe piața literară, cum ar fi Fișă de înregistrare, de Ioana Băetica, Legături bolnăvicioase, de Cecilia Ștefănescu, Raiul găinilor. Fals roman de zvonuri și mistere, de Dan Lungu, Degete mici, de Filip Florian, Limba comună, de Sorin Stoica, Fairia – o lume îndepărtată, de Radu Pavel Gheo, Cum mi-am petrecut vacanța de vară, de T. O. Bobe, etc. De apreciat este efortul Cristinei Chevereșan de a rămâne obiectivă, înregistrând numeroasele opinii negative cu privire la cărțile analizate. Ceea ce i-aș reproșa, totuși, este lipsa unei atitudini estetice ferme. E limpede că tânărul critic este în faza de construcție a unui limbaj propriu. Și aș spune că la acest capitol ea se dovedește realmente talentată. Doar că se îmbată cu propriile cuvinte si dispunerea lor în propoziții expresive, uitând de finalitatea demersului. Ai senzația că citești dintr-un colportor bine informat și cu limbă rafinată. De aici și până la exegeza propriu zisă mai este ceva drum. Sunt convins că ea poate face pasul decisiv, dacă se va hotărî pentru imparțialitate și, decurgând de aici, incisivitate critică. Acribia și expresivitatea nu sunt de ajuns, deși sunt extrem de importante.

Ca să exemplific cele afirmate mai sus, voi selecta câteva aprecieri din capitolul Agonie și sextaz, dedicat lui Ioana Băetica. Astfel, trecând peste scabrozitățile de multe ori gratuite ori de infinita filosofare pe marginea imundului, criticul notează: „Textul în sine evoluează între Pianissimo și Fortissimo, schițând un breviar al stărilor limită de sensibilitate rănită”. După cum se vede, avem o prozatoare care se dedică analizelor carteziene. Efortul ei hermenutic, simpatetic în sens gadamerian, nu dă seama însă de lipsa de dinamism a multora dintre aceste romane.
Despe 69, a lui Ionuț Chiva, după ce au fost întregistrate și opinii defavorabile ale altor voci autorizate, se spune – în încercarea de a echilibra focul încrucișat al bateriilor dispuse pe maluri opuse -: „gustul pentru autenticitate și rebeliune se păstrează nealterat, anti-eroiii din 69 rămânând niște sinucigași încrâncenați ai fiecărei clipe, lăsând cu limbă de morți succesive istoria propriilor rătăciri”. Multe se iartă în numele autenticității, chiar și devierile de la eficacitatea estetică. Încă o dată, mă surprinde lipsa minimelor verdicte – deși apreciez evitarea elegantă a clasamentelor stupide și atât de la modă. Pozițiile combative se aglutinează undeva în jurul lui „măcar” - atunci îmi dau seama că ceva nu o încântă peste măsură pe autoare: „Ioana Bradea, Ioana Băetica, Ionuț Chiva, Claudia Golea fac un fel de surfing la limită pe creasta unui val sortit să cuerească, dacă nu prin pura calitate artisitică a scriiturii, măcar (subl. n.) prin provocarea rebelă, proaspătă a abordărilor explicite”. Formulări plastice, puternice, dar nimic despre împrumutul de durități și sado-masochisme de pe alte meleaguri.

Ceea ce totuși întreprinde cu ceva mai mult curaj Cristina Chevereșan este găsirea unui numitor comun al acestor prozatori aparținând unei generații. Astfel, ea distinge ca trăsături comune lor multiplicarea unui ego frustrat, sensibil și vexat de o societate dură, defularea în drog, alcool, sex bolnăvicios sau poetizat, înjurătură și scuturarea unui pumn destul de fragil. Ar mai fi fost de menționat că anumiți autori dau într-adevăr dovada unui talent flexibil, inteligent și polivalent. Îi am în vedere în special pe ironiști, cum ar fi T. O. Bobe, Cătălin Mihuleac, Dan Lungu etc.

Parcă pentru a da masivitate cărții, apare o a doua parte, unde e inclusă garda veche, parte intitulată sugestiv Egografi, cu subtitlul Auto-caligrafii. Aici glasul critic se modifică oarecum, devenind mai protocolar: „Ceea ce m-a atras din prima clipă către stilata colecție în sepia a Poliromului a fost combinația de efect dintre idee și titulatura sub care aceasta se prezintă publicului”. Dacă anterior dubiul critic se manifesta sub forma lui „măcar”, el se diminuează și mai mult acum, rămânând, din fericire, aluzia ironică pratcticată cu perversă ingenuitate. În cele din urmă, este vorba despre o colecție de cronici la „cei mari”, primul pe listă fiind Nicolae Manolescu. Afirmația Profesorului: „Trebuie să-ți placă să scrii despre cărți, nu să le citești” nu o scoate din pepeni în niciun fel pe tânăra discipolă.

Un alt neajuns de moment al acestei scriitoare stiliste este excesul de periodizare a frazelor, ceea ce duce la un efect de încrengătură barocă. Iau un exemplu la întâmplare, un comentariu la Jurnalul suedez al Gabrielei Melinescu: „Construită pe dimensiunile unui dublu trai – cu oamenii din afară și pustiul dinăuntru -, ea își află plenitudinea spirituală în marile comunicări și combustii împărtășite în viață și dincolo de ea cu acel om de farmec, eruduție și sensibilitate ieșite din comun în care trăirile și gândurile îi reverberează cu maxim de profunzime, ca într-o magică, atemporală cutie de rezonanță”. Impresia este de pitire după cuvinte, de adevăruri voalate inutil. Dacă ar reuși să depășească aceasta prețiozitate alexandrină, criticul ar câștiga mult în inteligibilitate și impact la public. Un bun model i-ar putea fi poezia lui Leonard Cohen, din care Cristina Chevereșan a tradus.
Dovada peremptorie că pasul cu pricina ar putea fi făcut, am găsit-o în considerațiile asupra memoriilor brebaniene, Sensul vieții. Aici, mai abitir ca oriunde altundeva pe parcursul cărții, criticul are dubii asupra cunoscutului scriitor, atât ca persoană publică, cât și ca artă romanescă. Sunt semnalate răsucirile și prelungirile textuale, ca și conformismul oportunist ale fecundului romancier. Nicolae Breban este încadrat în „categoria stimei de sine ca slăbiciune umană”.

Cristina Chevereșan este un critic asiduu, laborios și tenace. În carte vom mai găsi cronici la cărți de Gelu Ionescu, Leonid Dimov, Ileana Mălăncioiu, Matei Călinescu, Augustin Buzura, Emil Brumaru, Alexandru Călinescu, Norman Manea, Herta Müller. Ultimul capitol, Franța din vis, dă seamă cu privire la fundamentele clasice ale culturii sale. Portretul este complet. Cont ținând de vocea superficială și șmechererască a noii critici, apreciez maniera elegantă și cultivată a Cristinei Chevereșan. Ar mai fi de zis că exact acești critici rafinați și subtili își pot permite mici blasfemii și răscoale în cronicile lor.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!