poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 10953 .



Mașina de citit
articol [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [m ]

2007-07-22  |     | 



ARGUMENT

Acest „jurnal de lectur㔠nu e atât o cercetare critică cât e o carte cu prieteni. Cărțile „citite” critic sunt și cărți „răscitite” de lectorul de carte, multe dintre titlurile acesteia fiind pe lista mea de editor.
Citindu-le, am văzut mereu jumătatea plină a paharului, am încercat să remarc mai degrabă ceea ce susțin ambițiile auctoriale ale unor scriitori mureșeni – pentru că această carte este o carte „provincială”, nu-și îndreaptă privirea spre zările îndepărtate, ci îl preferă pe aproapele său, devine avocatul îndrăznelii de a crede că se pot scrie cărți stimabile și în provincie și ele nu pot fi trecute cu vederea măcar aici, pentru că, într-o circulație precară a cărții, prea puține volume își mai găsesc loc pe masa de lucru a vreunui critic… din depărtare.
Această carte e o evaluare subiectivă a unui fenomen literar de „proximitate”, e o ușă deschisă unor cărți și autori dintr-un spațiu care, din punct de vedere editorial, era aproape vid cu nici o jumătate de secol în urmă.
Este, dacă vreți, un exercițiu de esență maioresciană, un fel de „scrieți, băieți, numai scrieți…”.
Poate e mai confortabil să se scrie despre autori canonizați. Dar nici peste ceilalți nu se poate trece cu vederea.
Sigur, atunci când, ca editor, mi-am pus semnătura pe o carte, n-am făcut rabat la valoare. Autorii au investit încredere în mine ca editor, eu mi-am pus speranțe în ei ca scriitori.
Nu se poate judeca mereu prin omisiune, cum se întâmplă frecvent, chiar foarte aproape de noi, în acest spațiu literar, și nici exclusivist, cum a început să se încetățenească, odată cu regrupările relațiilor în funcție de căprării, simpatii politice, interese meschine…
Am preferat, decât să trântesc ușa în nas vreunui autor, mai degrabă să deschid fereastra după ce a plecat.
Am încercat însă să nu mă mint pe mine și nici pe autorii care mi-au deschis dosarele lor cu manuscrise. Am deschis pentru ei „sertarul (meu) cu aplauze”, dispus mai mult să greșesc afirmând decât contestând.
Această carte se constituite din „semnale editoriale”. Și se vrea invitație la lectură. Critica literară de profesie, de va fi să fie, de va avea urechi să audă și ochi să vadă, va face ea dreptate, va face ea ierarhii, va acorda galoane.
Eu am acordat doar bucuria de a ști că pot premia entuziasmul, speranța, îndrăzneala…
De aici încolo poate renaște, poate începe pentru mulți confrați o nouă lume. Lumea cărții.
AUTORUL



FELICIA EMILIA ALBU,
IOSIF ALBU,
GEAMĂTUL FRUNZEI

Familiile de scriitori sunt un fenomen care merită mai multă atenție, măcar din partea sociologiei literaturii, dacă nu și a criticii literare. Exemple de „cupluri” literare sunt numeroase, pentru mine rămâne însă emblematic cuplul Ioana Em. Petrescu și Liviu Petrescu, profesori ai Filologiei clujene în anii studenției mele, doi intelectuali de elită, doi eseiști de marcă, doi dascăli electrizanți. Sunt convins că atmosfera în familia celor doi eseiști nu putea să fie decât una de trăire culturală autentică. O atmosferă a completării reciproce și nu una a pierderii identității, a renunțării la propria personalitate, de dragul armoniei conjugale. De altfel, cei doi s-au dovedit a fi fost două voci distincte, două personalități puternice, fiecare pe traseul pe care și l-a ales.
În spațiul literaturii mureșene, „cuplurile” literare sunt rarități, iar dintre cele puține care s-au înregistrat cele mai multe n-au rezistat. Și-mi vin acum în minte dou㠄cazuri” de notorietate: Silvia Urdea / Mihai Sin, Maria Mailat / Dan Culcer, cupluri literare fără finalitate, printre cauzele „destrămării” și condiția de scriitor fiind, cu siguranță, decisivă. Mai sunt situații în care, deși s-a pornit în doi pe un traseu literar, la un moment dat unul a renunțat la „competiție” în favoarea celuilalt. Emilia Albu și Iosif Albu sunt un „cuplu literar” care nu doar că rezistă, dar care recurge și la forme de manifestare poetică inedită. Ei vor să-și salveze destinul literar în aceeași „barcă”, o carte („Geamătul frunzei”) care cuprinde, pe de o parte, versuri semnate de Emilia Albu, iar pe de altă parte, versuri realizate „în doi” („Rangay”) de Emilia și Iosif Albu. Autorii nu ne dau „rețeta de creație”, contribuția cantitativă a unuia sau a celuilalt la scrierea textelor. Ei fac un experiment și o demonstrație a căutării armoniei și în viață și în poezie. Miza este total㠖 și câștig literar și familial! Se pare că cei doi au ales poemele… norocoase.


FELICIA EMILIA ALBU,
ÎMBRĂȚIȘÂND LUMINA

“Frate, o boală învinsă ți se pare orice carte”, spune în poemul Încheiere Lucian Blaga (și nu Nichita Stănescu, cum se spune în mottoul cărții), sunt versuri generice sub care își pune Feliciei Emilia Albu volumul Îmbrățișând lumina, editat de Fundația Cultural㠄Cezara Codruța Marica”, 2007. Cartea de versuri a Feliciei Emilia Albu mai învinge încă o boală, aceea a cuvântului care se rostește și se rostuiește, cum sugerează poetul Valentin Marica în prefața acestui volum de debut al autoarei, după o prezență editorială anterioară, Geamătul frunzei, în tandem cu poetul Iosif Albu.
După ani buni de elogiu adus literaturii, în registrele didacticii orelor de limba și literatura română, Felicia Emilia Albu își schimbă locul de spectator cu cel de actor, propunând propriile căutări lirice, venind în teritoriul poeziei târziu, după ce și-a ars trăiri poetice din „hronicul și cântecul vârstelor”, fără curajul de a le găsi tiparele proprii în care să le modeleze.
Nemaicontând ora debutului, Felicia Emilia Albu trece peste zări și etape poetice cu dezinvoltură, făcând loc, tematic și stilistic, unor registre aparținând tuturor vârstelor poeziei românești, dincolo de orice prejudecată, important părând a fi nu cum, ci ce spune.
Mai bine mai târziu decât niciodată, autoarea deschide porțile literaturii nu din orgoliu nemăsurat, ci din firescul sentiment al nevoii de comunicare/restituire a unui anotimp, în teritoriul căruia, cu cuvintele lui Hölderlin, autoarea a încercat să locuiască poetic lumea aceasta. Cuvântul, ne spune poeta, „era leacul, aleanul era”, și doar acestuia poeta i s-a „înclinat” „de ieri până-n moarte” (Cântec cuvântului), nutrind, totodată să poat㠄muri răstignită-n cuvânt”, să fie „peste vreme/ aripă cântând” (Rugă). Poezia este pentru Felicia Emilia Albu de natură divină: „Căci Tu îmi dai, o, Doamne Sfinte,/ Tăria de-a-ncerca-n migală/ Să-mi torn preaplinul în cuvinte” (Pentru tine), iar unele dintre acordurile poeziei sale sunt de esență religioasă, la modul explicit: Rugă, Ție, Doamne, Pentru tine, Prințului luminii…
Îmbrățișând lumina e reverberația metaforei luminii, impusă de blagienele „poeme ale luminii” și pe care autoarea și-o asumă discret și neostentativ.
Atmosfera întregii cărți e de nostalgii și de melancolii, în acord cu ritmurile anotimpurilor, percepute sinestezic: „Și, iată, toamna asta,/ Ce poartă-n unghii stele,/ Melancolii-mi stârnește,/Curgându-mă prin ele” (Mă simt durerea frunzei). În unele poeme sunt rememorate momente ale biografiei lirice, momente cărora le descoperă semnificații târzii. Accentul biografic e întărit și prin dedicații: „soțului meu, Iosif”, fiicei mele, Nathalia”, „nepotului meu, Patrick”, sau chiar prin poeme cu destinație precisă: Dascălului…
Cartea e ilustrată cu grafică de Cristina Petria, metafore plastice sugestive, prelungiri ale metaforei poetice din care acestea se caligrafiază consubstanțial.


VANDA ANI,
LA RĂDĂCINA ZBORULUI

Vanda Ani este o apariție insolită în peisajul târnăvenean, fiind produsul unei stări de spirit benefică pentru elanurile și aspirațiile creatoare de aici.
Drumul spre poezie al Vandei Ani a fost netezit în Cenaclul literar „Elena din Ardeal”, în care s-au format toți scriitorii din Târnăveni în ultimele decenii.
După o ucenicie discretă de câțiva ani, fără surle și trâmbițe, Vanda Ani îndrăznește să bată la poarta literaturii, „la poarta viselor” (Lacăte).
La rădăcina zborului reprezintă debutul literar al Vandei Ani, într-o serie cenaclistă care-i include pe Daniela Cecilia Bogdan, Viorica Feierdan și Paul Gabor, care și-au publicat primele lor cărți în interval de nici un an.
Această stare „concurențial㔠a fost stimulativă pentru Vanda Ani, dornică să recupereze timpul trăit fără poezie.
Chiar dacă sintagma „lirică feminin㔠este inoperantă în afara valorii literare, există un numitor comun al discursului și temelor poetelor, de la Magda Isanos la Ana Blandiana, de la Constanța Buzea la Ileana Mălăncioiu, de la Angela Marinescu la Marta Petreu, de la Mariana Marin la Elena Ștefoi, de la... Daniela Cecilia Bogdan la Vanda Ani, între polii confesiv/anticonfesiv, calofil/anticalofil.
Câtă biografie atâta poezie pare a fi deviza discursului în lirica feminină, deviză pe care și-o asumă și Vanda Ani, fără ostentație și fără accente grave. În căutarea identității, a vocii poetice proprii, Vanda Ani recurge la un arsenal divers: când lapidară, când anecdotică, dilematică sau declarativă, când reflexivă când sentențioasă, poate face o radiografie a condiției femeii.
Nu „viața ca o prad㔠ci „erosul ca o prad㔠declanșează stări și sentimente, devenirea „întru ființă”. Vanda Ani crede în poezie și această credință i-ar putea aduce, cândva, poezia pe care o așteaptă.



ANTOLOGIA
VEȘNICIA SECUNDEI

Un cenaclu e o stare de spirit, o stare de solidaritate. Aproape că pare de neimaginat viața literară fără existența acestei formule de dialog, de cunoaștere și recunoaștere.
Sighișoara a avut parte din când în când de manifestări literare exponențiale la ceea ce înseamnă viața de cenaclu. Rămân memorabile întâlnirile cenacliștilor din Sighișoara cu scriitori tineri și mai puțin tineri din întreaga țară, puse tot sub semnul cenaclului.
Ca și din Școala de literatură, binecunoscuta școală proletcultistă, și din cenaclu vor ieși tot atâția scriitori câți au intrat. Un cenaclu nu salvează lipsa de talent, dar potențează energiile creatoare autentice, le dă acestora posibilitatea să se manifeste în toată puterea cuvântului.
25 de ani de cenaclu, cum sunt și cei pe care-i împlinește Cenaclul sighișorean « N.D.Cocea », (« Anotimpuri ») înseamnă un segment important de istorie literară locală, cu aspirații și împliniri, cu orizonturi de așteptare ale regăsirii în teritoriul literaturii. O antologie dintr-o istorie de 25 de ani a Cenaclului « N.D.Cocea » va fi oricum o sinteză parțială a unei activități de mare diversitate și complexitate. Sunt însă aici și autori, texte, pe care nici un istoric literar care se respectă nu le poate ignora.
Antologia pe care Cenaclul literar « N.D.Cocea » o propune iubitorilor de poezie este, deopotrivă, un gest de reverență și față de cei care au trecut în lumea umbrelor, foști cenacliști care rămân însă prietenii noștri literari, dar și un gest de încurajare pentru cei care mai cred în literatură, în virtuțile ei de a salva suflete.
Acest popas literar pe care îl propune antologia Cenaclului « N.D.Cocea » vrea apoi să dea măsura a ceea ce înseamnă dinamica culturală într-un oraș încărcat de istorie, dar care binemerită să aibă parte și de istorie… literară.
Antologia mai demonstrează, până la urmă, că porțile literaturii nu sunt închise pentru nimeni, că e loc pentru toată lumea și că valorile oricum se vor impune, oricum vor rămâne.
Sper ca și dintre cei antologați în această carte să fie cât mai mulți care să rămână.
*
Ca multe alte cenacluri mureșene, Cenaclul literar “N. D. Cocea” din Sighișoara a apărut într-un moment prielnic mișcării literare, dincolo de presiuni ideologice, de mari festivaluri naționale nivelatoare, pe placul celor mai neiubiți dintre pământenii autohtoni. În toamna lui 1979, Emilia Ciupină, Ana Munteanu Drăghici, Vasile Luca, Elena Cerneavski au pus bazele Cenaclului “N. D. Cocea”, într-un gest de “revoltă”, din nevoia detașării de o mișcare cenaclistă în care nu se mai regăseau. În vârtejul cenaclist nou s-au mai prins Adriana Dandu, Camelia Apahidean, Anca Apahidean, Nicolae Ponciu, Mihai Lascu, Octavian Maior, Carmen Lăncrănjan, Gheorghe Curta, Tudor Codrean, și-apoi, în timp, Mariana Armenciu, Emilian Virgil Babeș, Gheorghe Bivolaru, Maria Daniela Ciucan, Luminița Corduban, Gabriela Monica Costescu, Ana Ligia Grindeanu, Ștefan Mihalache, Anca Daniela Moldovan, Cornelia Moldovan, Ioan Moni, Gheorghe Munteanu, Maria Prodan, Nana Roman, Dorin Stanciu, Emilia Țăran Filipaș și mulți alții. Cenaclul a trecut prin mai multe sedii, de la Clubul CF.R. Sighișoara, la Biblioteca Municipal㠓Zaharia Boiu”, Casa de Cultură Municipală, ca din 2003, Cenaclul “N.D.Cocea” să revină la Biblioteca Municipală, unde, directoarea instituției, Lucia Țarălungă, a creat condiții adecvate de manifestare celor care iubesc cartea, creația literară.
Din 1990, Cenaclul a devenit “N. D. Cocea / Anotimpuri”, într-o încercare motivată la acea vreme de despărțire... parțială de un nume care nu mai dădea foarte bine în opinia unora, datorită militantismului de altădată al publicistului și scriitorului patronim.
Cenaclul “N. D. Cocea/Anotimpuri” s-a manifestat intens ani la rând, organizând, dincolo de ședințele propriu-zise de cenaclu, recitaluri de poezie și muzică, lansări de carte, evocări literare, întâlniri cu cititorii, cu alte cenacluri literare. Unii dintre membrii Cenaclului au reușit să-și publice cărți, au fost prezenți cu grupaje de versuri în diverse publicații, au fost distinși cu premii la concursuri literare.
La ceas aniversar, Cenaclul “N. D. Cocea / Anotimpuri” a publicat o antologie de versuri, “Veșnicia secundei”, carte apărută sub egida Bibliotecii Municipale “Zaharia Boiu”. Sunt incluși în această antologie 19 autori, cu grupaje ilustrative pentru creația fiecăruia în parte. Sunt autori de calibre diferite, din generații diferite, iar în câteva cazuri sunt publicate texte postume. Antologia este un act de identitate literară, unul care dă măsura valorii mișcării cenacliste din Sighișoara, măcar în parte, știut fiind că aici, e drept, cu intermitențe, se manifestă și alte cenacluri, există și alți scriitori, unii dintre ei nume deja de notorietate, de la Andrei Zanca la Marius Iosif, autori formați și ei în mediul prielnic al unui cenaclu, “Echinox”, în timpul studenției clujene.
Îmbucurător este, până la urmă, că activitatea Cenaclului “N. D. Cocea / Anotimpuri” nu și-a pierdut speranța, încrederea în această formulă a dialogului literar și a prieteniei literare, în ultimă instanță. Apoi, un cenaclu rămâne și un bun promotor al literaturii, întreține flacăra creației, dar asigură și atmosfera prin care să nu existe, vorba cronicarului, “alta mai frumoasă și mai cu folos zăbavă decât cetitul cărților”.


IOAN ASTALUS,
NORANDA

Ioan Astalus nu se află la prima experiență editorială cu Noranda și nici la ultima. Cinci cărți publicate până acum, între care două romane și un volum de versuri, sunt mărturia unui destin asumat, într-o mare diversitate a elanurilor creatoare. Pentru că Ioan Astăluș scrie, pictează, sculptează, mereu în căutarea celei mai potrivite formule pentru a se exprima pe sine.
Noranda, recentul roman al lui Ioan Astalus, face dovada unui om care are vocația discursului epic, care are plăcerea de a povesti. Romanul acesta, scris cu mai bine de opt ani în urmă, ar putea fi inclus între scrierile de tinerețe ale autorului, deși prin scriitură, el poate fi considerat o carte de maturitate, în care e evidentă experiența scrisului. Există o simplitate a discursului epic, o siguranță a frazei, care are ritm, cursivitate. Un punct forte al cărții este și dialogul, într-o derulare cinematografică a acțiunii.
Construcția epică este una de intersectare a planurilor reale cu cele ficționale, a timpului narativ prezent cu cel al rememorării. Personajele se raportează mereu la evenimente din trecut, care nu doar că le-a schimbat traiectoria destinului, dar îi urmărește obsesiv în tot ce vor să întreprindă.
La o primă vedere, avem de a face cu un roman de dragoste, cu inserții de social și politic. E un roman al actualității postdecembriste (cu o încercare de a explica și evenimentele care s-au petrecut la sfârșitul lui 1989), văzută într-unul din aspectele ei dinamice – relația de cuplu, aflată și ea în tranziție și în degringoladă, în pierderea resorturilor care să o mențina stabilă, sigură, de durată.
Personajele, de la Noranda și Vlad la Ghiță, Sorina, Gil, Angela, Hang, Stroie, mai mult sau mai puțin conturate, mai mult sau mai puțin episodice, se află toate în căutarea sufletului pereche, pierzându-și adesea echilibrul și chiar rațiunea de a fi.
Ioan Astăluș știe să creeze atmosferă, să construiască traiecte aloe psihologiei personajelor sale, care nu sunt puternice, dimpotrivă, sunt victime ale multor slăbiciuni omenești. Cuplurile din cartea lui Ioan Astăluș sunt sortite să eșueze în triunghiuri conjugale, mai ales de suprafață, adesea de interes. Nici o relație de cuplu din cartea lui Ioan Astalus nu are finalitate, nici măcar cea a cuplului emblematic, Noranda și Vlad, care nu se implinește, nu-și câștigă legitimitate, rămâne într-un final deschis, oricâtă metaforă presupune. Vlad dispare, enigmatic, chiar în momentul care ar fi trebuit să-i justifice pasiunea, iubirea, relația cu Noranda. E un final deschis.
Nu trebuie trecut cu vederea tonul ușor moralizator al autorului, ton insinuat prin chiar mottoul cărții.
Noranda se citește cu ușurință, interes, îl „prinde” pe lector în mrejele sale, fără a avea ambiții estetice deosebite. Ea însă recomandă un autor oricând capabil de performanță, de surprize.


IOAN ASTALUS,
TICĂLOȘII

Ioan Astalus revine în teritoriul literaturii cu încă o carte, provocatoare prin însăși titlul ei, Ticăloșii, Editura Arcada, 2006. Șase cărți publicate până acum, între care trei romane și un volum de versuri, fac dovada unui angajament literar susținut, dincolo de discreția autorului, care are “vizibilitate” mai mult prin performanțe creatoare... extreme, de la sculpturi în boabe de orez, la poeme celebre scrise pe bețe de chibrite. Nimic nu este nepotrivit pentru acest om care a spiritualizat de mult orice graniță a creației.
Noua carte a lui Ioan Astalus este una ieșită din canon. Una care sfidează timpurile istoriei literare, fiind detașată de orice preocupări de tehnici literare “la zi”. Prioritar pentru scriitor este subiectul, pe care nu și l-a putut refuza și nici rata. E un subiect fierbinte, o recuperare a unor teme care țin și de devenirea noastră, ca neam, în spațiul transilvan. Până la urmă, dincolo de inserturile sociale, cartea lui Ioan Astalus este un roman istoric, chiar dacă nu în accepțiunea consacrată. Unul bine localizat în timp și în spațiu, cu personaje, aș vrea să cred reale sau având ca matrice destine reale, dintr-o istorie locală foarte bine cunoscută autorului, dintr-un secol al marilor încrâncenări. Și încercări! Dar ale căror conexiuni și determinări coboară până spre secolele de început ale mileniului întâi.
Există suficiente temeiuri pentru a-l situa pe Ioan Astalus, prin Ticăloșii, în linia unor binecunoscuți prozatori ardeleni, de la Ion Slavici la Liviu Rebreanu, de la Ion Agârbiceanu la Ion Lăncrănjan. Cu note particulare, distincte, însă, și păstrând proporțiile.
Avem de a face cu un roman nu doar al satului românesc ci și al sufletului românesc, răvășit în straturile sale profunde de convulsiile politice ale vremii, de jocurile istoriei, care au conturat spiritual, religios, dimensiunea credinței românilor. Percepția unor evenimente ale trecerii la uniație câștigă nuanțe noi prin demersurile epice ale lui Ioan Astalus. Concluzia lui, pentru epoca vizată, este una care-i aparține, de fapt, Marelui Învățat, personaj cheie al romanului. Spune acesta, spre finalul cărții: «Unirea bisericii strămoșești cu biserica Romei nu va aduce scuturarea jugului, ci unul în plus». Autorul nu se situează pe o poziție polemică și nici nu rescrie pagini de istorie, ci ia din istorie cât de mult e posibil, pentru a nu transforma narațiunea în manual, și, pe fundal istoric, reconstituie frământări profund umane în satul transilvan aflat sub cizmă austro-ungară..
Există în carte un topos bine definit, Gâmbuțul, care devine un axis mundi al unor probleme tipice pentru o perioadă ai cărei parametri sunt, și la propriu și la figurat, duali. Atât sub aspect național cât și religios. Autorul pleacă de la două destine, Oana și Grigore, un cuplu care ne amintește, până la un loc, de Ana și Ion din romanul lui Rebreanu, a căror destine au fost însă influențate de alte circumstanțe și au urmat alt tip de trasee, deși clasicul binom dragoste – pământ își încearcă și aici rezolvări, soluții, căci “Gândul lui (al lui Grigore – n.m.) mai vechi de a pune mâna pe tot pământul lui Radu îi luă vederile” (p. 84). Ca și lui Ion, de altfel! Avem în această carte o galerie de portrete ale satului transilvan, din toate straturile sociale și în întreaga complexitate a problemelor cu care satul s-a confruntat. De la problemele de ordin social la cele de ordin religios, de la cele individuale la cele colective. Episodul în care Grigore încearcă să dea de apă cu ajutorul unui bivol și moartea lui Bița, descoperirea în final a apei într-o vară de secetă cumplită pentru Gâmbuț sunt de un mare dramatism. Poate și capitolul cel mai închegat, al cărții lui Ioan Astalus.
Ticăloșii, cuvântul care dă și titlul cărții, este un leitmotiv, care are ca punct de plecare o reacție a preotului Ilarie, devenit un pol magnetic de care depindea așezarea “piliturii de fier” a comunității gâmbuțiene. La același apelativ, Ticăloșii, părintele Ilarie recurge și atunci când află de la Marele Învățat că ar fi posibil ca fiul lui, pe care-l știa dispărut, să se afle la Viena pentru o primi educație teologică catolică, pentru ca apoi să-l înlocuiască pe el.
Printr-un singur element, Ioan Astalus nu ține seama de concretul istoric. Unul din personajele cărții n-are numele consacrat, deși credem că ar putea fi chiar Gheorge Șincai, mai ales că la un moment dat e invocată o moșie de la Râciu. Acest lucru e confirmat în câteva rânduri, și la p. 92, unde aflăm, de la doica Lucreția, că Florina, fata preotului Ilarie pe care Marele Învățat a luat-o în grija sa, a născut un fecior și i-a dat numele stăpânului, Gheorghe. În aceste condiții, romanul nu este doar unul istoric și monografic, ci și unul de reconstituire a unei biografii de marcă ale istoriei transilvane.
Onomastica numelor ține de un firesc al locului și de pitoresc: Ioan a lui Sâvu”, Ioan de la Oale, Tăulat, Onizâie, Landor, Chicui, Râpă, Grui.
O tehnică la care recurge frecvent Ioan Astalus este povestirea în povestire. Prezentul narațiunii e substanțializat anamnetic, ceea ce îi permite autorului incursiuni în timpuri istorice diverse, într-un flux al memoriei nepotolit. Ioan Astalus este un bun povestitor, are harul narării, într-o construcție solidă, bine articulată, riguros gradată. Ca și în cazul cărții anterioare, Noranda, și aici derularea acțiunii este cinematografică, are... suspans, dialogurile au ritm susținut.
Ticăloșii se citește cu interes, îl „prinde” pe lector în mrejele sale. Cartea recomandă un autor stăpân pe vocația și pe mijloacele sale, lucid, sigur în demersul lui, care, până la urmă, este, nu doar prin calda dedicație făcută la începutul romanului, un elogiu adus satului tradițional, un gest de restituire a unui timp istoric, acolo unde istoria n-a vrut sau n-a putut spune totul, cu mijloacele sale.



HORIA AVRAM,
CĂINȚA

La douăzeci de ani de la debutul în revista Vatra și la treisprezece ani de la debutul cu Scheme spațiale/schemes spatiaux, Editura Veritas, 1992, Horea Avram își publică al doilea volum, Căința, Editura Ansid, după ce anunțase deja încă de acum cinci ani apariția acestei cărți. O carte de versuri ieșită din tipare, prin atașarea unor texte publicistice, consubstanțiale însă universului său poetic: două interviuri, cu Î.P.S. Andrei, Arhiepiscopul Alba Iuliei, și cu pictorul Sorin Dumitrescu, precum și un comentariu al lui Valeriu Anania, Despre transfigurarea trupului trupesc. Deloc întâmplătoare, textele care vin în prelungirea poeziei lui Horia Avram vor să mărturisească o opțiune existențială a autorului, o clarificare a unui sens religios asumat, un exercițiu inițiatic. Întrebându-l pe Preasfințitul Andrei despre sensul existenței celor botezați întru ortodoxie, Horia Avram îl citează pe Petre Țuțea, care afirma c㠄o existență cu mai multe sensuri nu ar avea nici un sens”. Poetul vrea să dea un sens ferm existenței sale, iar opțiunea sa este una care decurge din răspunsul înaltului prelat albaiulian: „Existența fără preocuparea religioasă nu ar avea absolut nici un sens” și „Eu exist pe pământ să-L cunosc pe Dumnezeu, să-L iubesc, să-L slujesc și așa să mă mântuiesc” (p.65). Iar Horia Avram caută această mântuire, prin credință și prin poezie. Iată o Obsesie (a sa) rimată: „din izmă creață/ un înger alb/ am în gând// din lujer sfânt/ dreg un gând/ pe pământ”. „Sintagma poet ateu este un scandal”, spune Sorin Dumitrescu în interviul său ( p.72). Iar poetul, în Ideare, e și el cât se poate de tranșant: „caut nemurirea/ spunând/ CER”.
Horia Avram nu scrie o poezie ostentativ religioasă, dar poezia sa e una în care se simte trăirea creștină, fiorul metafizic. Într-o întrebare adresată lui Sorin Dumitrescu, Horia Avram afirmă c㠄a fost o revelație ca teologul să spună că scriu o poezie religioasă”.(p.72) În această idee, poemul final al cărții nu este doar o artă poetică: „Când vei fi întrebat/ ce vrei să te faci/ să răspunzi/ călugăr”. Poemul e dedicat „copilului meu”.
E limpede că Horia Avram este preocupat de trăirea religioasă, dar caută, cum ar spune Sorin Dumitrescu, să facă joncțiunea între cult și cultură. Prin poezia sa din Căința, Horia Avram încearcă, pe urmele lui Valeriu Anania, „transfigurarea trupului trupesc în trup duhovnicesc”. Este aceasta și o profesiune de credință a poetului, cel care spune: „prea multe păcate/ - mi-a spus un nebun / se împlinește apocalipsa / - erau vorbele credinciosului/ fantasmagorii/ - strig eu răspicat/ fără să cercetez/ dacă nu cumva/ cu interlocutorii/ devenisem poet” (Reflexie falsă) și care are o Justificare fără echivoc: „inima mea e timpul/ credința-n legământ/ ca și steaua care ar vrea/ o viață pe pământ// dar iubirea fără stele/ ar fi doar lumină-n umbre// stelelor/ iertați-mi deci/ trăirea în Prezent”.
Căința, ca părere de rău, regret, remușcare, are, în poezia lui Horia Avram, încărcătură mistică, presupune, dacă vreți, taina spovedaniei, mărturisirea, iertarea păcatelor, ceea ce, în ultimă instanță, înseamnă purificarea sufletului pentru „mucenicii de catarsis”, cum spune poetul în Pro libris. Poetul ignor㠄primejdia mărturisirii”, cum ar spune N. Steinhardt, trăind însă bucuria mărturisirii.
Poemele din Căința sunt mai aproape de tăcere decât de rostire, sunt, mai degrabă, respirări lirice, „sublimă topire/ a gândului mut”, cum spune autorul în Libație timpului. Există chiar o anume zgârcenie a cuvintelor în poezia lui Horia Avram, un refuz al gesticulației retorice ample, preferându-se lapidaritatea, dusă până la minimul posibil, la poemul într-un vers. Nici ermetismul nu-i este străin poetului, nici aluzia livrescă, într-o complicitate a afinităților elective.
Horia Avram e, prin această carte, un poet în toată puterea cuvântului, unul a cărui deschidere spre teritoriul religios certifică interesul crescând al poeților contemporani spre o zonă a lirismului condamnată la rugăciune în taină aproape o jumătate de veac, o reabilitare a unui gen poetic care trăiește și prin puterea credinței și prin forța esteticului. El se singularizează în tentațiile sale și se detașează prin încrederea și justețea opțiunii sale. El are măsura orgoliului și umilinței, încercând să-și fixeze traseele care îi pot revela mai ușor tainele sfințeniei, virtuțile moralei creștine.
Dincolo de sensurile religioase, poezia lui Horia Avram propune o perspectivă profund umană, nefiindu-i străin nimic din ceea ce e omenesc. Poetul rămâne atent la tot și la toate, sensibil la imagini care par multora desuete, dar care nu și-au pierdut încărcătura pentru cei în stare să vadă dincolo de suprafața trăirii: „Plouă/ petalele florilor / împovărate/ apasă asupra muritorilor/ și-i face să urle/ tare/ încât de atât infern/ uită/ a auzi/ propriul lor sunet”.
Sunetul poeziei lui Horia Avram din Căința sa merită a fi ascultat. El vine din adâncul ființei și așteaptă să reverbereze până în adâncul ființei acelora care-i care-i pot percepe sensurile.
Horia Avram nu este un poet industrios, nici unul înregimentat vreunei grupări sau tendințe poetice. Nu pot anticipa cum va evolua poezia lui Horia Avram, dar o văd mereu într-un echilibru care să împace două ipostaze: câtă credință atâta literatură și câtă literatură atâta credință.




HORIA AVRAM,
ISOANE

Poetul Horia Avram are și o altă fațetă biografică, nu una ruptă de universul liric, ci una care-l întregește, împlinindu-l pe autor în aspirațiile sale spre „devenirea întru ființă”. „Rănit de dragostea lui Hristos”, Horia Avram s-a redescoperit, coborând în străfundurile credinței, nu doar ca să și-o asume, ci și ca să-i înțeleagă sensurile ei profunde.
Traseul dinspre poezie spre credință nu a fost nici asumat brusc și nici n-a fost fără obstacole. Horia Avram și-a propus să ajungă la credință și prin cultură religioasă, prin cunoașterea literaturii religioase, a cărților fundamentale ale sfinților părinți. Acesta era felul lui de a „respira” aerul pur al credinței. Nu întâmplător cartea s-a numit, într-o etapă a elaborării ei, nichitastănescian, Respirări.
O parte din căutările sale din ultimi 15 ani se regăsesc în haina unor comentarii critice, gândite ușor restrictiv, în termenii de spațiu pe care i-a oferit cu generozitate o publicație locală, care nu e de specialitate, Cuvântul liber. Acestea, împreună cu alte comentarii critice constituie substanța unui op editorial care dă măsură preocupărilor unei conștiințe pentru care, parafrazându-l pe Malraux, secolul douăzeci și unu există doar fiindcă e religios.
„Isoanele” sale sunt rezonanța unor căutări, deopotrivă exerciții de admirație și (re)descoperire de sine.
Isonul, după Dicționar, înseamnă sunet prelungit, folosit în scopul acompanierii unei melodii vocale sau instrumentale, iar a ține isonul înseamnă a aproba, a susține vorbele sau faptele cuiva. Până la urmă, nici că se putea un titlu mai inspirat dat acestei cărți. Isoanele lui Horia Avram aceasta și sunt: susținere, aprobare, a unor lucrări în care autorul găsește resurse pentru a se întări pe sine. „Acompanierea” unor opere (cărți, conferințe, articole etc.) prin aceste texte poate să însemne și ceea ce semnifică prezența cântărețului bisericesc, așezat între altar și naos: stabilirea unei legături între preoți și credincioși. Lectura critică făcută de Horia Avram unor lucrări se vrea liantul între autor și cititor. Din lectura pe care o face el unor texte se simte și evlavia (ca expresie a intensității trăirii lăuntrice), așa cum se poate simți ea și din cântarea bisericească. Cântărețul bisericesc, ne spune și Horia Avram, este cel dintâi credincios, cântarea bisericească fiind „rugăciune în care sunt antrenați toți credincioșii”. E și aceasta o miză a autorului acestei cărți, aceea de a antrena prin lectura sa și pe ceilalți cititori, oferindu-le argumente pentru lectura unor cărți, a unor autori, între care Ioan Moshu, Mircea Vulcănescu, Arhimandritul Ilie Cleopa, părintele profesor dr. Ilie Moldovan, părintele Galeriu, poetul Emil Giurgiuca, profesorul Georgios Mentzaridis. Horia Avram nu ezită să dea în această carte și un cod de lectură, un îndrumar, pentru ultima sa carte de versuri, Căința, din simpla dorință de a se comunica, de a-și face înțeles mesajul.
Ceea ce face Horia Avram, prin cartea sa de isoane, este, recurgând la titlul unei cărți a Î.P.S.Andrei, Arhiepiscopul Alba Iuliei, „spovedanie și comuniune”, este parte a formării sale duhovnicești, știute fiind preocupările poetului, absolvent și al unor cursuri de cântăreți bisericești.
Din textele pe care le parcurge pentru sine și pentru cititori, Horia Avram extrage esențe de gândire religioasă, atitudini, stări, gesturi jertfelnice, detalii relevante, „lecții de viețuire ale asceților”, modele de „călăuze în credința ortodoxă”.
Prin această carte, Horia Avram se alătură părintelui Cleopa, cel care spune c㠄patria și ortodoxia sunt Grădina Raiului” (p.20).


IFTINIA AVRAM,
ETNOPEDAGOGIE APLICATĂ

În plină agresiune manelistă, de nivelare a valorilor, de dispreț față de valoare, pe de o parte, și în ofensiva kitchului, pe de altă parte, în teritoriile oricum deturnate de la logica lor de inevitabila evoluție a societății, asumarea educației etnopedagogice este un gest de îndrăzneală și sfidare a fatalismului specific românesc.
Etnopedagogia aplicată e o altă față a tezei de doctorat a Iftiniei Avram și a apărut la deja familiara pentru noi Editură Eurodidact, din Cluj-Napoca. E un demers pe deplin justificat, care propune soluții pedagogice pe moment, dar el are ținte și pe termen lung.
Curajul acestei cercetări este cu atât mai mult de apreciat, cu cât el vizează veriga cea mai importantă a devenirii umane, cea în care se fixează reperele fundamentale ale devenirii umane, cea care e coincidentă etapei pe care o numim, eticist, „cei șapte ani de acasă”, etapă decisivă pentru ceea ce înseamnă percepția corectă a valorilor, vârsta la care, în accepție blagiană, „iubirea și înțelepciunea sunt jocul”.
Fără a ignora tradiția, ba dimpotrivă potențând-o, Iftinia Avram valorifică o moștenire impresionantă, etnofolclorul, pentru a configura noi dimensiuni pedagogiei. Aceasta fără a intra în contradicție sau concurență cu oferta informatică, cu mijloacele electronice de informare și comunicare, care sunt maladiile benigne ale postmodernității. E o asumare a viitorului educațional privind înapoi nu cu mânie, cum sună sintagma lui John Osborne, ci cu încredere, pentru a revalorifica tot ceea ce a validat timpul, practica. Înnoirea, parcă ne sugerează Iftinia Avram, nu se poate face ignorând tradiția. Autoarea chiar amendează faptul c㠄Școala contemporană în general, inclusiv școala românească, păcătuiește printr-o insuficientă valorificare a moștenirii cultural-pedagogice în activitatea instructiv-educativă”. Polemică, Iftinia Avram consideră c㠄Literatura pedagogică se preocupă insuficient de această problemă, iar observațiile asupra practicii educaționale dovedesc nu numai o insuficientă valorificare a potențialului educativ al culturii spirituale tradiționale, ci chiar o cunoaștere deficitară a acestei culturi de către educatori”. Motive în plus pentru realizarea acestei lucrări de etnopedagogie aplicată.
Iftinia Avram depășește pragul declarativ al educației etnopedagogice, face o reinserție metodologică aplicativă, cu convingerea că se poate produce o direcționare axiologică, o limpezire a ierarhiilor încă de la vârsta la care percepția valorilor e protejată de inocență, încredere și de o mare disponibilitate în teritoriul discernerii termenilor axiologici opozabili, polarizați.
Iftinia Avram propune un model etnopedagogic îndrăzneț. Argumentele sale sunt irefutabile. În primul rând, susține preeminența naționalului în raport cu universalul, iar apoi, consideră etapa preșcolară ca fiind una decisivă, disponibilitățile, capacitățile intelective fiind apte pentru perceperea coordonatelor axiologice, fundamentale pentru formarea personalității..
Avem în această cercetare aplicată proba temeiniciei și originalității. În plus, Iftinia Avram susține un adevăr peremptoriu: „Practica educațională și pedagogia populară sunt componente esențiale ale culturii”.


NICOLAE BĂCIUȚ,
O ISTORIE A LITERATURII ROMÂNE CONTEMPORANE ÎN INTERVIURI

Am pregătit pentru tipar o carte de o factură aparte. O istorie a literaturii române contemporane, altfel concepută decât orice altă istorie literară realizată până acum, în interviuri.
O istorie a literaturii române contemporane în interviuri, dincolo de pionieratul întreprinderii, e o provocare.
N-am realizat interviuri cu gândul acesta. Ideea mi-a venit la mai bine de două decenii și jumătate de dialoguri literare, când am realizat că s-a adunat un număr relevant de interviuri care merită sistematizate, care s-ar putea să ofere o imagine verosimilă asupra literaturii române contemporane, având în vedere că interviurile nu au fost, nu s-au dorit să fie prizoniere ale unui anume prezent, făcându-se mereu incursiuni, evaluări ale unui timp istoric și literar pe parcursul unei jumătăți de veac.
Pentru că n-a fost o istorie „premeditată”, nu toți cei care ar fi trebuit să fie incluși aici au răspuns la invitația la dialog pe care le-am făcut-o. Alți autori sunt departe de a fi prezenți pe măsură importanței și locului pe care îl ocupă în literatura română contemporană. Unii interlocutori, mai puțin importanți, au fost incluși pentru că ei dau culoare acestei inedite istorii, în care, ca în orice istorie adevărată, intră și cei buni și cei răi și cei valoroși și ceilalți…
Cred însă că, adunate între coperțile unei singure cărți, interviurile / dialogurile literare pe care le-am realizat devin mărturie, document de epocă… literară și nu numai. Dacă aș fi avut un astfel de proiect pe termen… lung, atunci când am realizat primele interviuri, în revista Echinox și apoi în Vatra, cu siguranță altul ar fi fost sumarul acestei Istorii a literaturii române contemporane în interviuri. „Imperfecțiunile” ei vin din limitele formulei. Edificiul a fost „construit” cu cărămizile existente, adunate în timp. Dar poate că acest „deficit” aduce până la urmă originalitatea demersului meu. Sigur, o astfel de istorie nu face ierarhii, nu emite judecăți de valoare. Ea recuperează însă un trecut, îl restituie pentru o mai dreaptă judecată a devenirii literaturii române contemporane.
Această istorie are și interviuri cuprinzătoare și felii de interviuri. Lungimea unui interviu nu departajează însă, nu e scară de valori. Scriitori, critici importanți au câteva pagini, în timp ce alții, la o distanță valorică apreciabilă de aceștia, au de câteva ori mai multe pagini. Acesta e un risc pe care sunt nevoit să mi-l asum acum, când nu mai pot da ceasul înapoi și nimic nu mai poate fi îndreptat.
Am ezitat în a acorda sau nu un spațiu privilegiat „generației’ 80”, cea alături de care am dus greul anilor optzeci și pentru care am inițiat ancheta „Dreptul la timp”, care și-a pus într-un fel pecetea pe destinul acestei generații. Până la urmă, am considerat că nu poate fi deranjantă o astfel de discriminare pozitivă..
Poate că această istorie ar trebui mai degrabă citită ca o poveste. O poveste cu personaje reale care trăiesc, hrănindu-se din real, în lumea ficțiunii.



TEODOR BELDEAN,
MONOGRAFIA – ALBUM A PROTOPOPIATULUI REGHIN

O monografie-album a bisericilor ortodoxe din Protopopiatul Reghin este mai mult decât binevenită. Ea se reclama cu necesitate nu doar din nevoia noastră de inventariere, de evaluare a dimensiunii materiale și spirituale a credinței ortodoxe, ci și din nevoia noastră de legitimitate, cu tot trecutul, cu prezentul și aspirațiile noastre la un viitor al credinței.
Protopopiatul Reghin se înscrie între protopopiatele care duc „povara” frumoasă a unei istorii substanțiale, pilduitoare pentru clipele de derută ale prezentului.
O astfel de lucrare, mai ales atunci când ea este riguros concepută și temeinic abordată, devine automat document, instrument de lucru pentru oricine este interesat de dimensiunea ortodoxiei românești.
Monografia – album a Protopopiatului Reghin adună date despre bisericile dintr-un areal supus la atâtea provocări și injustiții în decursul istoriei, încât poate fi privită ca un miracol moștenirea care a fost, totuși, lăsată, biserici de lemn, în primul rând, obiecte de cult, icoane, carte bisericească veche, valori de patrimoniu inestimabile, pe care suntem obligați să le lăsăm, la rândul nostru, moștenire în condiții mai bune decât au putut ele să ne fie lăsate nouă.
Într-o Arhiepiscopie a Alba Iuliei, care s-a remarcat prin vocația de ziditoare de biserici, Protopopiatul Ortodox Reghin s-a remarcat prin numărul mare de biserici care s-au ridicat în ultimii 15 ani, dar și prin lucrările de reparație și restaurare a unor biserici de lemn monumente istorice, prin organizarea de spații muzeale ale spiritualității ortodoxe.
Nu în ultimul rând, prin bisericile ridicate în sufletele credincioșilor, care fac adesea neîncăpătoare lăcașele de cult.
Gândul părintelui protopop Teodor Beldean de a realiza această lucrare trebuie privit și ca un gest de respect, de recunoștință pentru truda celor care au dat credinței ortodoxe românești continuitate, înscriind-o în durată.
Ca să putem ținti spre ceva, trebuie să știm de unde plecăm. Această monografie – album este un nou punct de plecare, un moment de referință al destinului credinței și bisericii noastre ortodoxe.


FLORIN BENGEAN,
VASILE NETEA, CĂRTURARUL DIN DEDA MUREȘULUI

Personalitatea complexă a lui Vasile Netea, originar din Deda, aștepta o evaluare monografică pe măsura locului pe care cărturarul dedean îl ocupă în cultura română. Aceasta nu doar dintr-o nevoie a restituirilor și evaluărilor, ci și dintr-un imbold recuperator, Vasile Netea, manifestându-se risipitor cu sine în spații largi istorice, culturale, fiind și cercetător scrupulos dar și animator plin de energie și patos, cu o retorică mereu persuasivă, pusă mai ales în slujba idealurilor naționale majore.
La aproape un deceniu și jumătate de la moartea sa, cel care și-a asumat un prim demers monografic temerar este tot un ardelean, tânărul preot Florin Bengean, legat de Vasile Netea și prin apartenența la același spațiu geografic și spiritual, Deda. Într-un elan specific vârstei, el a redactat într-un timp foarte scurt o monografie Vasile Netea, una integratoare, care acordă un spațiu semnificativ și locurilor natale ale cărturarului plecat în lume pentru a afla adevărurile acesteia și pentru a da un sens propriei existențe.
Prima ediție a lucrării preotului Florin Bengean, Vasile Netea, cărturarul din Deda Mureșului, reclama o urgentă revizuire și minime adăugiri, din respect atât față de acuratețea informației cât și față de adevărul istoric, distorsionate și de impardonabile erori de culegere și corectură.
De aceea apare la foarte scurt timp această a doua ediție, ea rămânând însă încă tributară unui orizont monografic cuprinzător și articulat ferm, în termenii pe care o lucrare de acest tip îi presupune. Probabil că primul care va aborda monografic din nou pe Vasile Netea va fi tot preotul Florin Bengean, care și-a făcut un frumos ideal din reînscrierea în circuitul de valori a unor personalități originare din zonă.
Eforturile preotului Florin Bengean sunt meritorii, stimabile, din mai multe puncte de vedere. Firește, în primul rând pentru tentativa de a-l readuce în actualitate, la parametri cât mai apropiați de realitate, pe Vasile Netea, care n-a mai avut șansa să se bucure de despovărarea de dictatură și ideologia roșie.
Pe de altă parte, preotul Florin Bengean, astrist înflăcărat, reabilitează prin preocupările sale condiția intelectualului de țară, dându-i acestuia curaj pentru a ieși din blazare și marginalizarea spre care l-a împins atât pierderea identității satului românesc, cât și deturnările economiei de piață, ca să poată să revină în prim planul vieții sociale, dincolo de jocuri politice și interese administrative.
Restituind memoria unui ilustru înaintaș, pe de o parte, oferindu-se apoi pe sine ca exemplu, preotul Florin Bengean propune modele, acum, când nevoia de modele se reclamă cu necesitate.
Cu plusurile și cu minusurile ei, cartea preotului Florin Bengean, Vasile Netea, cărturarul din Deda Mureșului, este un punct de plecare. Cine se va încumeta să cerceteze viața și opera cărturarului Vasile Netea va rătăci mai puțin prin labirinturile unei biografii referențiale pentru un loc și pentru un timp.


SORINA BLOJ,
NELINIȘTEA CIUTEI

Sorina Bloj vine în poezie din cântec. Din muzica interioară a sufletului său. Încet, încet, poezia și cântecul au devenit inseparabile.
Poezia sa vine din singurătate și iubire, ca apoi acestea să devina același trup. Vine din lacrimă și bucurie. Ca acestea să devină o singură ființă, ochi care râde, ochi care plânge.
Poezia sa vine din trăire – din inimă, ca acestea să devină inseparabile. Dar poeta are o inimă mai mare decât trupul, cum ar spune Nichita Stănescu.
Neliniștea ciutei, cartea pe care o oferă acum Sorina Bloj celor care mai cred în mântuire prin poezie, este ea însăși spovedanie, vindecare de toate neliniștile.”Numai lutul ce sunt/ mă mai doare”, spune în poemul Pregătită de uitare. E o confesiune aproape agresivă prin sinceritate. Cartea sa e una direct feminină, categoric apărătoare a condiției feminine, până la a ajunge, în final, în registrul fabulei, să acuze direct: “Adam e vinovat”.
Toate aceste stări nu sunt scoase însă din vibrațiile lirismului, nu avem de a face cu o poezie de atitudine socială ci cu una de insurgență tematică. Ea refuză intimismul siropos, neliniștile ei nu sunt ale celui înfrânt, ci ale celui încărcat de speranță. Chiar și atunci când abordarea este ludică, precum în Doină de singurătate: “Cerbu-și caută cerboaica,/ursu-și caută ursoaica,/ leu-și caută leoaica,/ numai eu nu-mi aflu soarta.// Fluturele – fluturița,/eu îl caut pe bădița,/cărăbușul – cărăbușa,/ mâna caută mănușa,/buburuzul – buburuza,/mie mi se uscă buza,/ de fântână ne-ncepută/și de apă neavută.//El mă caută pe mine,/viața trece, alta vine,/înapoi întoarce-ne-om,/singurel, eu singurică,/cu flori de lumânărică - /floare niciodată pom/și noi niciodată om.//Că omul e trup sfințit,/suflet reînsuflețit/de femeie în bărbat,/ în Duhul împreunat, /de bărbat cu soața lui/în grădina Raiului.”
Sorina Bloj ne propune o viziune a sentimentelor, o geografie a stărilor, din care nu poate să lipsească nici o dimensiune, iar cea dominantă, cea generatoare de neliniști, rămâne iubirea, cu toate înălțările și căderile ei: “Mă-ntorc la tine, iubitul meu,/ca la ultimul altar ce mă așteaptă,/ ca la primul altar căruia m-am promis,/ vreau să-mi ard toate gândurile amăgitoare/care m-au ținut până acum sclavă, /în țări îndepărtate, străine, amare…/Vreau să ard eu, toată,/înainte de a rămâne singură -/coasta ta curată,/fericita și dornica jertfă / promisă ție /de la-nceputuri, toată.”, spune poeta în Iartă-mă.
Erosul tragic este cel în care Sorina Bloj își developează așteptările, erosul ruperii cuplului, al neîmplinirilor lui: “Cât de goală-i fântâna din mine,/ai băut sărutând apa mea,/au murit rând pe rând peștii galbeni/și-ai umplut-o cu umbra ta.//Când se-opresc călători lângă mine/ și-și aduc setea lor cu dureri, /scot în ciutură numai nămolul / și-n nămol înecați ochii mei.// Tu, sătul de atâta iubire,/cât în paturi de frunze m-am dat,/ rătăcești, rătăcești dus de gânduri,/ fără ținte, pierdute în larg.” (Fără mine).
O altă dimensiune definitorie pentru lirismul Sorinei Bloj este thanatosul. Poeta surprinde fațetele sale în conexiune cu pierderea unor ființe dragi, punând în ecuație erosul cu thanatosul. Dragostea pentru cei dragi devine durere sfâșietoare la despărțirea de ei. Și Sorina Bloj evocă această despărțire cu simplitate, ca în poemele “Bocet pentru tata” și “Mi-a fost mai ușor să te mint”.
Corolarul celor două dimensiuni ontologice este credința, “Nimic nu mă mai stâmpără ca Domnul” (spune în poemul La fel ca Lot), iar Sorina Bloj știe să facă din rugăciune poezie dar și să transforme poezia în rugăciune, ca în poemul Descântec de moarte bună, unul dintre piesele de rezistență ale cărții sale: “Lumină-mă din lumină,/ochiul rob încercănat,/cu blândețe/și cu milă,/lumină-mă din lumină,/ ochiul rob înlăcrimat.// Lumină-mă din lumină,/ când genunchiu-mi cade greu,/dorul sfredelește-n tâmplă/calea către Dumnezeu,/ lumină-mă din lumină,/umilit genunchiul meu.// Lumină-mă din lumină,/ ploaie caldă-n cireșar,/să primesc botezul morții/ cad ofrandă pe altar,/lumină-mă din lumină,/ moarte caldă-n cireșar.//Gustă-mă seara târziu/Cina cea de taină-ți fiu!”
Prin Neliniștea ciutei, Sorina Bloj ne convinge încă o dată că are fibră/vână lirică. Știe în același timp să-și asume condiția de Evă, nu cu resemnare, ci cu demnitate. Și o face invocând muzele. Cu dar și har!



DANIELA CECILIA BOGDAN,
RUNELE ALBASTRE

Dacă există debuturi precoce, la celălalt pol trebuie să admitem existența debuturilor târzii, care pot fi motivate în fel și chip - dacă e nevoie de justificări și dacă vârsta debutului poate avea vreo relevanță, poate fi decisivă pentru un destin literar.
Daniela Cecilia Bogdan debutează în volum la zece ani de la debutul în presă, dar la vârsta deplinei maturități. După ce se integrează din mers în mișcarea poetică târnăveneană, Daniela Cecilia Bogdan amână să-și adune poemele într-o carte, deși câteva premii cu care a fost distinsă la concursuri de poezie s-ar fi constituit în suficiente temeiuri pentru a face acest pas. Nu curajul i-a lipsit, cât a cântărit în luarea unei decizii exigența față de scrisul său. Dacă n-ar fi fost „pasiunile” celorlalți autori târnăveneni, poate că nici acum Daniela Cecilia Bogdan n-ar fi admis că e timpul să debuteze în volum. Deveniera ei poetică este, oricum, atipică. Poeta a sărit niște etape, recuperând fără complexe timpul risipit înafara vieții literare.
Lirica feminină are în România o istorie care se sprijină pe experiența poetică de extinsă complexitate, de la Veronica Micle la Magda Isanos, de la Ana Blandiana la Marta Petreu.
Primul autor care s-a manifestat poetic substanțial la Târnăveni a fost o poetă Elena Sântion (Elena din Ardeal), 1873-1925, care a făcut din poezie nu doar un mod de a-și salva sinele, ci și de a apăra sentimentul românesc al ființei.
De la Elena din Ardeal la Daniela Cecilia Bogdan, lirica feminină târnăveneană a fost mai degrabă discretă și s-a manifestat mai ales în ultimul deceniu, aceasta și datorită unei stări bune conducătoare de cultură în orașul de pe Târnava Mică.
Miza poetică s-a schimbat însă radical, registrul stilistic și ideatic a făcut un salt direct în postmodernitate, dincolo de nostalgiile întâmplătoare ale altor mode și altor timpuri poetice.
În acest context, poezia Danielei Cecilia Bogdan s-a manifestat dintru început în note distincte.
Pentru Daniela Cecilia Bogdan poezia e confesiune și inițiere. E un exercițiu continuu al descoperirii poeziei prin biografie și a biografiei prin poezie.
Runele albastre sunt semnele unui început de destin poetic, pus în ecuație de ambiție și entuziasm.
Autoarea nu caută răspunsuri, ea pune întrebări. Retorica ei este neostentativă, modernitatea venind din simplitate.
Între pierderea și recuperarea erosului (paradisului) pierdut, poezia Danielei Cecilia Bogdan este și (auto) terapie.
Dacă admitem că există un calm al valorilor, poezia Danielei Cecilia Bogdan, aflată în căutarea identității proprii, îl ilustrează cu prisosință. Runele poetului se intersectează benefic cu runele poeziei.


DANIELA CECILIA BOGDAN,
CÂND RĂNILE-NFLORESC

Daniela Cecilia Bogdan, după două volume de versuri, iese din corsetul genului, se eliberează de imaginar, întorcând privirea spre realul devenit istorie. E o privire înapoi, fără resentimente, într-un exercițiu deopotrivă evocator și recuperator. E o restituire a unei mici părți „din încercările și mărturisirile unui om, spune autoarea cărții într-un fel de argument, Istorie scrisă cu istorie, care a luptat în al doilea război mondial, care a mers până la capăt, până acolo unde osteneala și lupta cea bună l-au așezat pe calea spre „mântuire” (p.5). Cartea e scrisă și dintr-un sentiment al responsabilității față de trecut, față de niște mărturii care nu trebuie lăsate să se îngroape în uitare. Când rănile-nfloresc e o carte de memorii de război, una neconvențională, una care salvează, într-un fel, un jurnal de război confiscat în împrejurările dramatice ale situațiilor de front: „M-a percheziționat, m-a dezarmat și mi-a luat tot ce aveam la mine. Cel mai mare regret a fost că mi-a luat un carnet în care am consemnat toate evenimentele de până atunci”, spune Ioan Porime, personajul cărții, în episodul De trei ori prizonier. Ioan Porime, bunicul poetei Daniela Cecilia Bogdan, se lasă provocat în a-și aminti, de la înălțimea nonagenară a vârstei, partea sa de război, de front.
Despre război s-a scris foarte mult. Avem jurnale de război, mărturii de război, beletristică pe această temă. Războiul a fost văzut în toate dimensiunile sale, din cele mai diverse perspective. Cea din Când rănile-nfloresc este una a sincerității totale, una care exclude poleiala, eroismul de paradă. Totodată e o perspectivă a omului simplu, a celui care, ajuns pe front, pe Volga, față în față cu inamicul, se întreabă: „Ce căutăm aici, de ce să le distrugem viața?” (p.12).
Cartea e un fel de anamneză, una care face „să-nflorească rănile”, una care aduce trecutul foarte aproape, într-un ultim efort de a-l mărturisi. Interlocutorul, Daniela Cecilia Bogdan, nu este un simplu transcriptor. Daniela Cecilia Bogdan este și un observator al celui care-și declanșează amintirile. Îi urmărește reacțiile, privirea, atunci când lasă amintirile să-l năpădească, nu oricum: „A retrăit momentele, spune Daniela Cecilia Bogdan, ca și când s-ar fi întâmplat acum. L-am simțit depărtându-se și apropiindu-se de trecut”. (p.6). Mai mult, mărturiile sunt însoțite adesea de scurte comentarii, în unduiri lirice, reverberații ale emoției comune, a celui care „se spovedește” și a celui care ascultă spovedania. Se suprapun, în aceste reflexe în oglinda timpului, două portrete, cel al soldatului Ioan Porime și cel al mărturisitorului, într-un efort de a da semnificație unei existențe.
Cartea nu urmează un curs cronologic în derularea memoriilor. Sunt alese dintre numeroasele trăiri ale frontului câteva, memorabile prin dimensiunea lor dramatică, prin registrul lor emoțional. Sunt, mai ales, momente ale confruntării cu moartea, ale spaimei, lașității, disperării, fricii, suferinței, neputinței, durerii, umilinței, trădării, dar și momente de cald umanism, de speranță, de încredere, generozitate, curaj, altruism, credință. Eroismul de pe front nu e cel de paradă. Eroismul e echivalat la Ioan Porime cu lupta pentru supraviețuire. „Trăiam cu două gânduri, spune Ioan Porime: ori lupt și trăiesc, ori lupt și mor. Nu există o altă șansă. Trăiești un fel de amorțeal㔠(p.12). Confruntarea cu moartea îi dezvăluie imagini apocaliptice: „S-a umplut pământul de morți: unul peste altul”, „Ce grămadă mare de moarte!” (Moarte peste moarte, p.17). În astfel de circumstanțe, dorința de a fugi de război, de a ieși din infern nu mai este nici lașitate, nici trădare. Un soldat își scoate piciorul din tranșee ca să-i fie împușcat, să scape de front și să fie dus într-un spital de campanie și chiar lăsat să plece acasă. Soarta nu i-a surâs însă, el fiind readus pe front, după ce s-a vindecat. Însuși personajul acestei cărți a încercat să scape de front, fiind învățat să mănânce conservă alterată. Ceea ce a și făcut, iar din spitalul din Rostov a ajuns în cel din Târnăveni. Dar, după vindecare și o scurtă trecere pe acasă, a ajuns din nou pe front. Un alt soldat a reușit să păcălească și pe medici că a surzit, în urma unui bombardament. A fost atât de convingător încât a fost lăsat la vatră. Pentru ceilalți a rămas calvarul luptei, fără noimă, cu nostalgia și dorul de casă. Cu gesturi disperate, neverosimile, Ioan Porime însuși, într-un moment în care nimeni nu vroia să-și asume riscul traversării unei ape pe care pluteau cadavre de oameni și cai, s-a oferit să treacă el primul dacă i se dau zece zile de concediu. „Dacă nu mor!” Adăugă acesta.
Momentul întoarcerii acasă, de pe front, mi se pare cel mai impresionant, când personajul cărții rămâne fără haine, desculț. „Am folosit batista ce o aveam, ca să-mi acopăr o parte a corpului”, spune Ioan Porime (p.53). În Târnăveni, rușinat de halul în care arată, cu toate că s-a îndurat cineva și i-a dat o cămașă și o pereche de izmene, a coborât în dosul gării, ca apoi, pe furiș, s-o ia spre casă, spre Botorca. „Nevastă-mea, spune Ioan Porime, venea cu o vecină spre oraș (mergeau să cumpere covoare de la soldați). M-au privit cu oarecare teamă și au trecut pe lângă mine, aproape ocolindu-mă. Bineînțeles că nu m-au recunoscut. Am aflat mai târziu că, văzându-mă, de departe, s-au temut ca acel „țigan” să nu le jefuiască. Așa m-am întors de pe front. Vitejește!” (p.54).
Nu știu dacă experiența de pe front a lui Ioan Porime a fost singulară sau e o excepție. Câți însă din cei care au făcut frontul au mărturisit și cealaltă față a eroismului? Câți s-au purtat în război ca Ioan Porime: „Eu cred că m-a apărat Dumnezeu de moarte pentru că n-am omorât pe nimeni. Întotdeauna am tras cu pușca în aer.”(p.55).
Cartea Danielei Cecilia Bogdan este, cu certitudine, una dintre cele din urmă mărturisiri ale celor care au făcut frontul. Gestul autoarei este unul cu semnificații personale, dar dincolo de acestea, până la urmă, rămâne documentul, căci avem de a face cu un document autentic, încă o filă la dosarul celui de-al doilea război mondial.


DANIELA CECILIA BOGDAN,
LA UN PAS DE VIAȚĂ

Daniela Cecilia Bogdan este una dintre cele mai interesante poete afirmate în ultima perioadă. Ea face parte din primul val poetic mureșean al mileniului al III-lea, constituit, paradoxal, nu din tineri autori, ci din autori aflați în plină maturitate. Iar acest „val poetic” este preponderent feminin, din el făcând parte Silvia Obreja, Sorina Bloj, Viorica Feierdan, Vanda Ani, Lolita Dobroiu-Chirileu, Ana Munteanu Drăghici, Irisz Menyei-Chiorean, Zina Cengher, Cornelia Toșa și lista poate continua, autoare care și-au asumat o condiție și un destin literar fără prea multe „antecedente” în acest sens. Distincția acestui fenomen o dă și statutul socio-profesional, marea majoritate a acestor poete nefiind de formație umanistă.
Intrarea lor în literatură s-a produs la intersecția unor factori favorizanți, de emulație culturală locală, care a antrenat interesul și aptitudinile creative, chiar dacă unii dintre autori nici măcar n-au cochetat vreodată cu literatura.
În consecință, noii autori și-au impus o atitudine diferită față de cei care au ucenicit îndelung într-ale poeziei. Poetele la care ne referim au avut de recuperat, ca autodidacți, o cultură literară minimală și obligatorie, dar și timpul pe care nu l-au dedicat creației. Poate de aceea și debutul multora dintre aceste autoare a fost surprinzător, adesea direct în volum, fără să existe un debut în presă sau urmând foarte repede acestuia. Daniela Cecilia Bogdan a ucenicit atât în Cenaclul Literar „Elena din Ardeal”, cât și la autori contemporani de vârf, într-un veritabil exercițiu de admirație.
Poeta din Târnăveni a reușit, într-un avânt recuperator, să publice trei cărți de poezie începând cu 2002, când debutează cu volumul de versuri Runele albastre, Editura Tipomur, volum urmat de Biruința numelui, Editura Tipomur, 2003, și La un pas de viață, Editura NICO, 2006. Pe lângă acestea, a publicat și un volum de publicistică, Atunci când rănile-nfloresc, Editura Tipomur, 2005.
Poate că evoluția Danielei Cecilia Bogdan, carte după carte, e cea mai nespectaculoasă, pentru că debutul ei a fost deja unul de relevanță.
Constatam, încă de la primul volum, caracterul confesiv, biografic, al liricii sale, într-un fel în același ton cu al poeziei feminine dintotdeauna, distincție de gen, fără conotații peiorative.
Poezia sa crește din biografie, biografia se împlinește prin poezie, o salvează într-un fel, deși, spune poeta, „femeia-i o Ană”, o sacrificată/jertfită mereu. O astfel de Ană este așteptată de poet㠄să vină și-n a mea zidire”. Întreaga carte este construită, explicit sau implicit, pe acest motiv al jertfei femeii, pentru bărbat, pentru iubire. Poezia sa e, de fapt, un elogiu adus femeii, deopotriv㠄trup – rugăciune – suflet”, încă de la femeia de-nceput de lume, un poem intitulându-se chiar Eva. Rugăciunea este, în viziunea poetei Danielei Cecilia Bogdan, puntea între trup și suflet. Sacrificiul femeii e împins la extrem, astfel că în Măr alb, vinovăția păcatului primordial e asumată exclusiv, doar Eva fiind cea care a căzut pradă ispitei, singura care a mușcat din măr.
Dintr-o astfel de perspectivă, de referențialitate biblică, poezia Danielei Cecilia Bogdan urmează un traseu al religiozității ca semn liric, nu în chip ostentativ și nici psalmic, chiar dacă, spune în Sub toană, „Sub noi – anotimp, / Sub anotimp noi,/ Strigăt al tăcerii/ cu tânguiri de clopot”.
Poezia Danielei Cecilia Bogdan e și spovedanie și revoltă surdă și aspirație și renunțare. Totul e construit pe relații antinomice: eu – tu, zi – noapte, viaț㠖 moarte, lut – lumină, da – nu, într-o tensiune continuă.
În fond, e o căutare a sinelui, o punere în ordine metafizică a ființei, în dezordinea creației, până când „Moartea se va face viață”(Până unde) sau pân㠄când rănile înfloresc”, ca să folosesc o altă metaforă a poetei.
Avem, prin această nouă carte a Danielei Cecilia Bogdan, o „biruință a numelui” poetei în numele poeziei.


DANIELA CECILIA BOGDAN,
PIATRA VINOVATULUI

Preluarea unor motive biblice și topirea lor în retortele lirismului nu e un demers simplu și fără riscuri. Cum nu poate fi văzută pădurea de copaci, așa s-ar putea să nu fie fi văzută poezia de credință. Oricum, însă, nici o temă, oricât de importantă, nu salvează esteticul. Fiecare e cu rigorile și imperativele proprii.
Poezia nu trebuie împăcată cu credința, fiindcă ele au, oricum, naturi armonice, regândesc lumea, dându-i sensuri și dimensiuni metafizice.
Daniela Cecilia Bogdan, deși își subordonează universul cărții sale Piatra vinovatului, Editura Nico, 2007, religiosului, ea nu este, propriu-zis, o autoare de poezie religioasă, ci una în care se regăsesc aluziv sau explicit, teme cu substrat mistic. Titlul este mai degrabă polemic în toată simbolistica sa.
Nu regăsim psalmodieri într-o linie tradițională, ci perspective moderne asupra unor constante ale definirii situării în lume, nu dilematic, ci într-o tranșare a opțiunilor.
Indiscutabil, Daniela Cecilia Bogdan este poeta unui orizont tematic fără echivoc. Dar nu de ostentație. Ea se regăsește acolo unde cei mai mulți se rătăcesc. Ea chiar încearcă să demonstreze c㠓Dumnezeu este iubire”, dar și că iubirea fără Dumnezeu e dezgolită de conținut.
Ceea ce frapează însă la o fugară privire în substanța cărții este dominanta lexicală, religioasă și în texte de pur laicism. Granița dintre sacru și profan e una dinamică, până la neantizare. E o formulă însă eficientă de împăcare în plan sintagmatic chiar și acolo unde lucrurile par ireconciliabile.
În ciuda aparenței de monopol tematic, Piatra vinovatului este cea mai cuprinzătoare dintre toate cărțile de pâna acum ale autoarei, una care înregistrează toate ritmurile interioare și exterioare ale poeziei Danielei Cecilia Bogdan, dând măsura elanurilor sale poetice, căutărilor, opțiunilor. E o diversitate armonică însă, coagularea dând-o chiar “obsedanta credință”.
Poemele acestei cărți sunt mai degrabă epifanii, revelații ale unor stări pe care poeta le încarcă mereu de sacralitate. Sunt așteptări pe care autoarea nu și le poate refuza. Că e vorba de Cina cea de taină, de Ioan cel din Iordan, de Răstignire, de Înviere, de Înger rănit sau de Înger păzitor, de Piatra vinovatului sau de Piatra căinței.



LAURA BOGDAN,
POVEȘTI UNUI COPIL NENĂSCUT

Rezidentă la Paris și cu preocupări care o țin la oareșce distanță de lumea literară, discret, Laura Bogdan revine în actualitatea literară cu un nou roman, Povești unui copil nenăscut, Editura NICO, 2006.
O construcție narativă îndrăzneață, un „dialog” în care, cu puține excepții, doar unul singur vorbește, Dada (personaj - narator omniscient), iar celălalt, copilul nenăscut, „ascult㔠pe mama sa, care-i promite să afle totul despre ea, într-o complicitate tacită: „În ea, copilul mișcă tot mai mult. O lovește. Când vorbește, o însoțește pe drumurile sinuoase ale memoriei”.
Pe de altă parte, mai e și dialogul cu sine, într-o trecere fără bariere de la eul narator la cel impersonal, neutru, asistent la spectacolul vieții.
„Copilul nenăscut” e pretextul recuperării, într-un flux nestăvilit al memoriei, a unui trecut circumscris copilăriei prin episoade emblematice, care apoi urcă până la pragul adolescenței și plonjează în maturitate și în… maternitate.
Dinspre copilărie, locul aventurilor inocente este luat de frustrări emoționale, de dureroase privațiuni. O copilărie lipsită de căldura maternă, substituită de un surogat. Și, cu toate acestea, vrea să-și recupereze copilăria pierdută prin viitorul ei copil și e pregătită și decisă să-i dea acestuia viață: „În ultimul timp, spune Dada, mă gândesc tot mai des la copilărie. Poate pentru că port în mine o nouă viaț㠖 copilărie, adolescență, tinerețe – totul de la început. Prin tine. Acum e copilăria cea care mă obsedează, care îmi lipsește. Dacă am putea întoarce timpul...” (p. 134). Din acea copilărie mai extrage doar un licăr de lumină, într-o evocare patetic-entuziastă a primei întâlniri cu marea, “marea de la șase ani” (Marea). O urmărește însă lipsa mamei, dispărută din viața ei misterios și fără regrete, îndepărtarea tatălui, care sunt dublate de încă o povară a copilăriei, pierderea încrederii în „adulți”, prin deconspirarea falsității lui Moș Crăciun, o pierdere nu mai puțin dureroasă. “În acea noapte, ceva s-a rupt definitiv în mine. O parte de vis. O imagine, o icoană. Încrederea în adulți. Un pic de magie. O bucată de copilărie. A murit Moș Crăciun. Tragedie a vârstei de zece ani”.
Partea de adolescență și maturitate, până la momentul sarcinii, o sarcină nedorită, dar nici refuzată (poate chiar o compensație pentru faptul că nici ea nu a fost un copil dorit), e mereu marcată de povara frustrărilor din copilărie. De teroarea unei mame vitrege nedorite, Sara, care „trăia într-o lume paralelă, pierdută în propria-i imaginație, printre visuri”, care “nu era o persoană adevărată, ci un personaj de roman, fără consistență în viața cea de toate zilele”, care era vinovată și de pierderea afecțiunii tatălui, dar și de stresul continuu provocat de sora vitregă, Alex, etichetată ferm: „o scorpie”.
De aici și răzvrătirile Dadei, după plecarea de acasă, neputând să găsească nici un motiv care s-o mai rețină, de aici asumarea libertății fără reguli și fără norme. Până și decizia de a păstra sarcina nu are nimic în comun cu morala sau cu religia. Toate pleacă de la condiția sa existențială, a condamnării la “nestatornicie”. A început să studieze psihologia, a abandonat în favoarea artelor plastice, dar nici aici nu s-a regăsit pe sine, a dat meditații, a fost baby-sitter, vânzătoare, escort-girl, a început să învețe spaniola, a făcut pasiune pentru arta ceramică, a urmat cursuri de pilotaj, a vrut să joace într-un film. Totul a stat sub semnul provizoratului până când, rămânând însărcinată, a crezut că, în sfârșit, avea un lucru “definitiv” în viață. Era o miză a Dadei, care dorea „să aibă ceva definitiv în viață”, deși avea convingerea c㠓nimic nu e definitiv în viață. Doar moartea... Și nici de asta nimeni nu poate fi sigur...”.
Dada are și obsesia dedublării. Tot ce-a făcut în viață i s-a părut că a fost ca și cum ar fi interpretat un rol, că ceea ce a făcut “se aseamănă mult cu meseria de actor”, c㠓ea nu era ea cea reală, ci un personaj conform așteptărilor celor din jur”.(p. 12). Până și experiențele erotice au și ele ceva nefiresc, de la iubirea pentru Ioan, de care se îndrăgostește când avea zece ani, deși acesta avea dublul vârstei ei, mergând până la condiția damei de companie (Escort-girl), la sentimentele pentru Paul și trăirea în extaz a relației cu Sașa, care, spune Dada: „M-a învățat totul, esența vieții – iubirea”. Paradoxală e și relația cu Dugrange Francis, „Genitorul”, pentru care nu a existat cu adevărat, „a fost doar un vis” (p. 188) .
Poate din această schimbare continuă vine și dorința de a trăi clipa, fără nimic în orizontul ei: „Mâine, crede Dada, e doar o utopie, o șansă care nu e dată tuturora. Ceea ce contează e clipa. Secunda în care se naște emoția, evenimentul. Momentul în care decidem să facem un lucru sau un altul. În care ne lăsăm purtați spre o nouă aventură, spre o nouă experiență. Clipa de plăcere. De extaz. De adrenalină. Magia prezentului. Obsesie. Carpe diem.” (p. 131).
În aceste circumstanțe, nu e de mirare că Dada se lasă antrenată într-o experiență (Anii nebuni) în care se desprinde de cotidian și trăiește într-o altă realitate, boemă, cu orizonturi utopice: “Reușisem să creăm un model de societate perfectă? Ordinul fericirii?”(p.138). O etapă a boemei artistice, trăită într-o nevoie de libertate totală, pentru c㠓Nu există motive să existe limite” ba, mai mult, “În viață totul trebuie încercat” (p.138). Dada și-a asumat un timp în care “eram cu toții în căutare de sine”(p.138) și în care încerca să se exprime “fără constrângeri”, în care cei în anturajul cărora se regăsea se credeau “posesori ai adevărului absolut. Ai artei de a trăi perfect, într-o fericire fără margini” (p. 140). Finalul acestei experiențe e dezastruos, sentința vine din interior, dată de unul dintre membrii grupului, Maurice: “Bandă de ratați”!, sentință pe care o mai îndulcește Lolo: “Nu suntem decât o bandă de ratați. Dar suntem niște ratați fericiți”(p. 152). Utopia eșuează lamentabil, într-o realitate dramatică: “Realitatea e aici, în fața noastră, dură, rece, dezbrăcată de orice metaforă. Realitatea a luat forma lui Lolo, care zace întins, într-o baltă de sânge, și a lui Maurice, la câțiva pași distanță, privind incredul cuțitul din care se scurg stropi de viață”(p. 152). Și totul rămâne “undeva, la limita dintre realitate și vis, dintre posibil și probabil, pierdut printre iluziile unei lumi mai bune și revelația neputinței, între creație și distrugere” (p. 154). Și dincolo de acest moment, nu se arată decât resemnarea: “N-are decât să treacă timpul, să treacă viața, nu are nici o importanță, nimic nu are vreo importanță în lumea asta nebună, bolnavă”(p. 160) și... luminița de la capătul tunelului: “Viața e mai presus de orice” (p.161). Chiar dacă viața are numele de Sașa, cu care redescoperă normalitatea existențială, fericirea, iubirea: “avea totuși dreptate Sașa. Fericirea există. Ca și Iubirea”(p. 175). O experiență până la urmă și ea... ratată, deoarece, spune Dada, “Trăiam fiecare clipă ca și când ar fi fost ultima, căci pentru noi clipele erau numărate. O știam. Si totuși nu vroiam să ne gândim. La ce bun? Nimic nu trebuia să ne strice fericirea. Trăiam într-un vis. Cel mai frumos, cel mai fantastic dintre toate visurile. Savuram fiecare secundă, o trăiam cu o intensitate extraordinară”.
Din toate rămâne însă cenușa, nostalgiile și... un copil. Speranța.
Deși Dada ratează și în dragoste, cel căruia i-a dat viață îi aduce, în finalul cărții, peste ani, un veritabil elogiu, ei, cea: „Care a căutat dragostea întreaga sa viață. Dragostea perfectă, dragostea pierdută la douăzeci de ani”, cea care “a vrut liniște mai apoi. Care și-a dorit calmul în locul marilor emoții, (...) care nu a încetat niciodată să caute un sens vieții. Care nu a încetat niciodată să-și pună întrebări. Să-și lanseze provocări. Care a vrut să înțeleagă. Să afle cine e. Și de ce. Întotdeauna în căutarea izvoarelor. Izvorul dragostei. Al fericirii. Al melancoliei. Al suferinței. Sursa tuturor lucrurilor. Mama mea.”
Până la urmă, Povești unui copil nenăscut e o carte a ratărilor/frustărilor. Ratarea copilăriei, a familiei, a prieteniilor, iubirii, a destinului. Sau frustrarea acestora de lucruri elementare. Dar protagonistul cărții, Dada, (nume deloc întâmplător, cu încărcătura sa de semnificații!) rămâne prinsă în menghina dintre uitare și a dorința de a nu renunța la amintiri, oricât de neplăcute ar fi fost acestea: „Îți povestesc amintirile. Retrăiesc evenimente pe care le vroiam uitate. Stupid. Nu poți uita.(s.n) Nu ai dreptul. Amintirile sunt parte din noi. Ele ne fac. Ne creează. Ne ajută să descoperim. Să începem să ne cunoaștem. Amintirile sunt pași spre noi înșine. Spre suflet. Spre sursă. Sursa a tot…”, pe de o parte, iar pe de alta : „Vezi, pui, înțelegi de ce am încercat să uit? Să îngrop trecutul... (s.n.) Uneori se ascund lucruri triste, urâte, printre amintiri... Viața poate fi crudă. Neiertătoare cu cei slabi. Dar nu te îngrijora. Eu voi fi mereu aici pentru tine. Voi veghea la fericirea ta. Te voi iubi, pui. Și voi ști să ți-o arăt.” Sau “Răscolește printre amintiri. Încearcă să le reînvie, după ce ani în șir se străduise să le îngroape, cu grijă, cu minuție și efort. Vrea să trăiască prezentul, deplin, fără nostalgii sau mânie, fără regrete sau întrebări; trecutul nu e decât un balast, de care nu are nevoie, care îi otrăvește clipa. Așa că preferă să-l uite, să-l lase în urmă, departe, cât mai departe. Iar acum, iat-o pe cale să distrugă toată munca făcută de-a lungul timpului. Vidul din memorie. Calmul din conștiință. Da, copilul său trebuie să știe totul despre mama sa. Chiar dacă doare”(s.n.)
Cartea e o călătorie a Dadei spre sine însăși, e o căutare a „timpului pierdut”, a sinelui pierdut, un „portret al artistului la tinerețe, dintr-o altă perspectivă decât cea joyceană. Trecutul o urmărește obsedant. Își lasă amprenta și pe ceea ce ar putea să însemne perspectivele sale. Ceea ce nu a reușit prin sine, Dada a sperat să descopere în alții: „Privesc în mine. În adâncuri. Caut. Sursa iubirii. A fericirii. Sursa amintirilor. A lacrimilor. A întrebărilor. A slăbiciunilor. Și a calităților. Încerc să mă cunosc. Să mă descopăr. Prin alții. Sașa, Mag, Paul, Maurice, Lolo… Să scot la lumină ceea ce ceilalți au întrezărit. Să regăsesc magia care i-a atras spre mine. Să descopăr frumusețea care i-a orbit, fie și pentru o clipă. O imagine, un vis, o briză… O amintire care mă atinge. Să caut apoi cauza acestei emoții, a acestui frison care mi-a mângâiat sufletul. Suflet pe care vreau să-l înțeleg. Să-l descifrez. Al meu și totuși atât de complicat. Aproape străin, uneori. Al meu și totuși îndepărtat. Misterios. Sursă a emoțiilor. Sursa a tot. Unde e? Unde să o găsesc?”
Povești unui copil nenăscut e și un roman psihologic, o radiografie a devenirii, o reevaluare a trecutului înaintea trecerii unui prag existențial, cel maternal. E un exercițiu preventiv, pentru a ști ce nu trebuie să i se întâmple viitorului ei copil, de ce trebuie să se ferească.
Introspecțiile fac din Dada un personaj viabil, unul care se reține. Am fi tentați să vedem în această carte un roman autobiografic sau în care se topește multă autobiografie, până la a admite că autoarea ar putea afirma c㠄Dada c’est moi”.
Timpul este una dintre obsesiile romancierei, după cum singură declară: „Una din temele mele favorite este tocmai «abolirea» timpului. Îmi place să trec de la un plan la altul, de la o epocă la alta, nu cred că trăim linear (cel puțin nu eu)”.
Nu putem trece neobservate lirismul narațiunii, voluptatea descrierilor, ritmul frazei, adesea sacadat, ca niște respirații alerte. Nici onomastica, cu multe rezonanțe biblice, nu e întâmplătoare – Sara, Ioan, Magda(lena), Paul…
Laura Bogdan e un romancier pe care se poate miza, unul care are conștiința scrisului și arta de a da durată cuvântului. Prin scriitura sa, calmă, clasică, se înscrie într-o serie care începe cu Hortensia Papadat Bengescu și se consolidează cu Gabriela Adameșteanu.


MARIA BOGDAN,
MAREA ȘI CELE TREI IUBIRI

Maria Bogdan este un nume nou în literatura mureșeană. Ea a stat mereu departe de tumultul vieții literare, iar în ultimii ani și-a împărțit viața între munca pământului, politică și masa de scris. Ea este autoarea mai multor romane în manuscris, dar cheia editării lor nu a găsit-o prea ușor.
„Marea și cele trei iubiri” a apărut de curând la Editura TIPOMUR, după ce câțiva ani a zăcut prin sertarele unei edituri clujene, deși cartea ajunsese în „bun de tipar”. Modificările făcute de editor au nemulțumit-o pe autoarea mureșeancă, ea neacceptând o imixtiune mai puțin de ordin estetic cât din rațiuni financiare.
În cele din urmă, romanul Mariei Bogdan își va începe aventura pe piața cărții, în varianta dorită de autoare.
Se spune că dacă multor femei viața le-a fost un roman, nu puține sunt acelea pentru care romanul le este viața. Maria Bogdan ilustrează în cantități sensibil egale ambele ipostaze. Retrasă în satul natal, la Băgaciu, Maria Bogdan adună manuscris după manuscris, fiind surprinsă, nu o dată, la umbra viței de vie, în curte, „trebăluind” la mașina de scris.
Marea și cele trei iubiri e un amestec de realitate și ficțiune, după un scenariu cu virtuți cinematografice. După cum sugerează și titlul, cartea este un „roman de dragoste”, iubirile și dezamăgirile, pasiunile și renunțările succedându-se ca într-o telenovelă, cu suspansuri, cu morți neașteptate, cu iubiri pătimașe.
Cartea are cursivitate, ritm, fără eforturi stilistice, acțiunea fiind prioritară.
Așadar, o nouă carte, un nou autor, care se înscrie într-o serie mureșeană a debuturilor târzii în proză, din care mai fac parte Emilie Russe Trenișan și Octavia Nuțiu, ambele publicând câte un volum.
Despre „viața la țar㔠și despre lansarea acestei cărți scrise de o romancier㠄de la țară”, la timpul potrivit.
Deocamdată, semnalăm doar iubirea pentru roman a Mariei Bogdan și iubirile din romanul său.
*
Maria Bogdan a debutat în anul 2000 cu romanul Marea și cele trei iubiri. Viața i-a fost un roman, dar și romanul i-a fost viața. A scris deja șase romane și elanurile ei nu și-au consumat energiile. Prețul celor două iubiri este încă un pas în aventura sa epică. Toate romanele sale sunt „de dragoste”. Așteapt㠄la rând” Sens interzis pe drumul iubirii, Jurământul, soldatul și trandafirii dragostei, ultimul o reconstituire a biografiei tatălui său, care a luptat și pe frontul de est și pe cel de vest, fiind decorat cu mai multe medalii: „Virtutea militară”, „Bărbăție și credință”.
Maria Bogdan trăiește retrasă la țară, după o viață sinuoasă și nu lipsită de „probleme”. Suficiente pentru a-i alimenta narațiunile sale.
Continuă să se lupte cu viața. Ar fi dorit să fie primăriță, dar n-a fost să fie. I-a mai rămas însă pământul, care o ține în viață, chiar dacă prețul plătit e foarte mare.


IULIAN BOLDEA,
POEȚI ROMÂNI POSTMODERNI

Criticul Iulian Boldea, echinoxistul care a “acostat” de ani buni la revista târgumureșean㠓Vatra”, autor al mai multor volume de critică literară (Metamorfozele textului, 1996, Fața și reversal textului. I.L.Caragiale și Mateiu Caragiale, 1998, Dimensiuni critice, 1998, Timp și temporalitate în opera lui Eminescu, 2000, Ana Blandiana, 2000, Simbolism, modernism, tradiționalism, avangardă, 2002, Poezia clasică și poezia romantică, 2002, Scriitori români contemporani, 2002, Poezia neomodernistă, 2005, Vârstele criticii, 2005, Istoria didactică a poeziei românești, 2005,), propune la bursa criticii o lucrare referențială pentru postmodernismul autohton: “Poeți români postmoderni” (Anul de apariție nu e menționat!).
Despre reprezentanții postmodernismului românesc, criticul crede c㠓aduc cu ei în literatura română un spirit nou, un impuls al insurgenței provocatoare, dar și o încercare de redefinire a limbajului poetic, nu ca iluzie incantatorie, ca extaz al muzicalității ori ca fascinație a evaziunii în ficționalitate, ci, mai curând, ca o coborâre în infernul cotidian, în anonimitatea banalizantă a prezentului de cea mai pură concretețe”.
Sub această manta a postmodernismului, Iulian Boldea reține 78 de poeți din ultimele generații. Între aceștia, Mircea Cărtărescu, Emil Hurezeanu, Traian T. Coșovei, Ion Mureșean, Matei Vișniec, Ion Stratan, Marta Petreu, Mariana Marin, Bogdan Ghiu, Nichita Danilov, Lucian Vasiliu, Liviu Ioan Stoiciu, Ioan S. Pop, Ruxandra Cesereanu, Virgil, Leon, Dumitru Crudu, Marius Ianuș ș.a., într-o selecție care, sigur, reprezintă opțiuni impuse în primul rând de criterii estetice, dar și de program poetic, autorii aparținând ultimelor generații, cu preponderență optzecismului, care e cel mai bine ilustrat. Nu e o o selecție exhaustivă, dar în cazul celor mai mulți există o validare critică. Poate sunt câteva nume care lipsesc, iar unele sunt de culoare, fără să fi reușit să se impună, să-și definească o poetică, ei fiind doar circumscriși unor mișcări sau tendințe literare la un moment dat. Nici granița “generațiilor” nu este fermă, “pierderile” optzeciste fiind recuperate de nouăzeciști, oricum generație mai puțin omogenă, “oarecum descentrată, în sensul existenței mai multor centre de polarizare”.
Într-un istoric panoramic al postmodernismului românesc, Iulian Boldea îi invocă (în “Câteva cuvinte lămuritoare”) pe Mircea Martin, Ion Pop, Nicolae Manolescu, Radu G. Țeposu, Mircea A. Diaconu, Mircea Cărtărescu.
În viziunea criticului Iulian Boldea, postmodernismul poetic românesc e văzut ca “o orientare literară cu trăsături asumate din perspectiva unui eclectism metodologic și procedural, ce provine din influențe și ecouri diverse, din asimilarea unei poetici în mod programatic mobile, disponibile la nou, la experiment, la spiritul ludic și ironic”.
În contul postmodernismului poetic românesc e reținută ca trăsătură distinctivă și definitorie ironia, care, în opinia criticului, “singularizează postmodernismul românesc”, remarcă ce-i are “predecesori” pe un Radu G. Țeposu sau pe Alexandru Mușină. Iulian Boldea suplimentează tortul postmodernist cu “spiritul livresc” și “instinctul parodic”. Trăsăturile nu epuizează însă registrele stilistice ale postmoderniștilor liricii românești, care au mizat “pe formule lirice diverse”.
Ca geografie a postmodernismului poetic românesc, Iulian Boldea recunoaște pe cea identificată de Radu G. Țeposu, în Istoria tragică și grotescă a întunecatului deceniu literar nouă, sesizând, totuși, imposibilitatea înregimentărilor categoriale, admițând glisările ca o realitate literară inevitabilă.
Iulian Boldea acceptă și faptul că radiografierea realului, a cotidianului nu exclude “deloc experimentul formal, recursul la autoreflexivitate și la formulele metaliteraturii, prin care poezia se întoarce asupra ei, își contemplă cu luciditate alcătuirea, propria expresivitate și propriul demers expresiv”. Chiar dacă vorbește și de un “model poetic postmodernist”, limitele postmodernismului nu sunt afirmate cu fermitate, fără însă a contesta “vocația autenticității” demersului artistic postmodern.
Pe acești câțiva parametri liminari se susține întreaga evaluare a autorilor pe care Iulian Boldea îi circumscrie postmodernismului. Judecata critică este una avocațială, criticul identificând cu obstinație acele elemente care derivă din premisele critice.
Se remarcă eleganța discursului critic, subtilitatea interpretativă și consistența argumentelor justificative.
Dacă e să cântărim această contribuție a criticului Iulian Boldea, putem afirma fără echivoc că acesta se apropie încet de configurarea unei ținte spre care se îndreaptă orice critic responsabil, care se respectă: o istorie a literaturii române contemporane.


DINUCA BURIAN,
SĂRMAȘU, FILE DE MONOGRAFIE

„Sărmaș, Sărmaș,/ marginea mea de oraș,/ fă-mă toamnă,/ timp colivie,/ rană ce-nvie,/ Sărmaș, Sărmaș.// Cui să te las,/ scrisoare nescrisă,/ ceas închis într-un ceas,/ poartă deschisă?// Fă-mă copil, fă-mă fântână,/ stea să-ți fiu,/mână în mână/ să coborâm/ din tărâm în tărâm,/ din lumină-n lumin㔠– scriam în 29 noiembrie 2000, la o întâlnire literară în sala Casei de Cultură, îndrăgostindu-mă eu de această localitate care nu prea-și permitea să viseze că va fi oraș.
Pentru mine e singura localitate căreia i-am dedicat vreodată vreun poem, o declarație de iubire, de atașament, nu neapărat la prima vedere, dar, oricum, pe aproape.
Nu vreau să-l supăr pe cel mai important poet pe care l-a dat vreodată Sărmașul, Ion Mircea, prin aceast㠄împroprietărire” a mea în spațiul spiritual al Sărmașului.
În fond, ce înseamnă pentru mine Sărmașul? Orașul de care m-am apropiat prin istoria sa, atât cea tragică, (mă refer la masacrul horthist!) cât și cea spirituală (am în vedere biserica monument istoric din Sărmaș)!
Sărmașul îmi amintește foarte mult de locurile mele natale, o localitate de câmpie, dar desfășurându-și relieful în armoniile spațiului mioritic.
Printr-un joc al întâmplării, „marginea mea de oraș” a devenit oraș, aș vrea să spun peste noapte, dar nu noaptea i-a adus acest statut ci acel licăr de lumină, de curaj, de îndrăzneală, de a aspira la mai mult.
Nu foarte mult, dar ceva s-a schimbat în viața Sărmașului după ce a fost declarat oraș. Dincolo de orgolii, de fireasca mândrie locală. E vorba de un salt, de la „sătean” la „orășean”.
De-abia acum, după ce, timid, Sărmașul a început să devină cu adevărat oraș, se simte mai acut nevoia de plonjare în realitățile noii condiții. Dinspre rural spre urban drumul nu cotește simplu, sunt destule sinuozități, până spre spaima labirintului.
Puterea unui oraș stă în primul rând în oamenii săi. Fiecare pe poziția în care i-a fost rânduit să se manifeste. Am avut mereu sentimentul, la Sărmaș, că lumea nu se complace în așteptarea unui miracol care să-i facă să se simtă, în toată puterea cuvântului, orășeni. Se fac pași mărunți, dar siguri. Ideal ar fi ca Sărmașul să poată oferi cât mai mult, mai ales generațiilor tinere, mai grăbite parcă decât cele dinainte, ca să se afirme. Aceasta pentru că Sărmașul are nevoie în primul rând de oamenii săi, cei legați prin toate fibrele ființelor lor de aceste locuri.
Există destule argumente pentru cei care vor să rămână, dar se pot găsi suficiente argumente de către cei care vor să plece din Sărmaș.
Nimeni nu poate pleca însă definitiv, mereu va rămâne ceva care să declanșeze nostalgii, dorul de casă.
Pentru cei care vor să rămână, și această monografie e un argument. Pentru cei care își caută alte paradisuri, prin aceste file monografice vor putea să aibă Sărmașul mai aproape.
Această Monografie e o mărturie a unui timp. E un act de identitate. Care va avea mereu pagini deschise pentru cei care vor să scrie istorie. Dar și să facă istorie!


IRISZ MENYI CHIOREAN,
HOȚUL DE VISE

Irisz Menyei Chiorean e un caz, risc această afirmație, unic în literatura română. Nu face parte din nici o generație poetică, nu are modele poetice, ceea ce a scris n-a venit din preocupări literare, iar de publicat a publicat prima carte la aproape un deceniu (Cioburi dintr-o dragoste albastră, 2003) de la scrierea textelor, fără a trece nici prin etapa debutului în presă, nici a “verificării” într-o instanță cenaclistă.
Irisz Menyei Chiorean a trăit o experiență de viață demnă de un roman și, odată ajunsă la vârsta maturității, a găsit de cuviință să recupereze acel trecut în datele lui, fără remake-uri de vreun fel. Lirica ei este a unei vârste de-abia ieșită din adolescență, dar continuată în aceeași stare a elanurilor eroticii, cel puțin aparent, inocente. Erosul își consumă energiile epistolar, ficțional, textele au caracter “privat”, fără intenții de finalitate estetică. Transformând în carte “setul de scrisori de dragoste” din tinerețe, singura “abdicare” de la acuratețea inițială a textelor a fost una formală, de reașezare în pagină a registrului “epic”.
Hoțul de vise, Editura Tipomur, 2004, este o continuare a primei cărți în datele ei esențiale. În căutarea eului (pierdut?), Irisz Menyei Chiorean se definește încet pe sine, fără patetism, fără emfază, cu o sinceritate dezarmantă, cu simplitate.
Epistolele tinerei autoare, îmbrăcate în hainele lirismului, sunt un elogiu adus erosului, fără teama de vetustețe sau anacronic. Ea crede în terapia erosului. Nu finalitatea e importantă, cât provocările drumului. Să scrii poezie de dragoste în secolul XXI presupune un mare curaj… literar. “Sufletul meu e o/ imensă scrisoare de dragoste/ niciodată trimisă/ niciodată deschis㔠(p.5) Pasiunea erotică se consumă în sine (“Cred că te iubesc. Nu te speria, nu cer reciprocitate”,p. 10, “te iubesc cu un fel de/ neiubire,/ cu un fel de moarte sau/ uitare de sine…”, p.22.), ea este proiecția unor stări, a unor aspirații. Povestea de dragoste se derulează epistolar și, până la un loc, unilateral, “Replicile în oglindă”, puține la număr, ale “hoțului de vise”, nu sunt în măsură să închidă cercul “vicios”, lăsând poveștii de dragoste un final deschis.
“Epistolele” nu au titluri, nu sunt datate, nu aparțin unui loc anume. Stilul epistolelor este colocvial, fără prețiozități, franchețea domină discursul, lipsit de complexe și inhibiții. Autoarea propune o “viziune a sentimentelor”, cum ar spune Nichita Stănescu, într-un registru al lucidității salvatoare: “mă întorc mereu la tine,/ ca și cum ai fi salvarea mea/ cea dintâi și cea de pe urmă,/ exilul, uitarea, nimicul meu”(p.22).
Irisz Menyei Chiorean este, cu siguranță, nu doar o ființă care și-a încercat sentimentele în puterea dragostei ci și o poetă, de curată sensibilitate, capabilă de realizări literare semnificative.
Ea a trecut o probă importantă, cea prin care a demonstrat c㠄Dacă dragoste nu e, nimic nu e”.
În cadrul poeziei reghinene ea reprezintă o pată de culoare discretă, dar imposibil de ignorat.


IRISZ MENYI CHIOREAN,
SĂ PRINZI UN VIS

Irisz Menyei Chiorean vine spre poezie dinspre copilărie. Cu tot arsenalul de metafore care aparțin inocenței și purității, imaginației fără granițe. În plus, ea are șansa să trăiască o copilărie fără sfârșit, alegând s㠓păstoreasc㔠copilăria multor generații de reghineni, acea copilărie dinainte de abecedar, în care cuvintele sunt taine care se rostesc dar nu se scriu. Poezia este pentru Irisz Menyei Chiorean modul ei de a fi, de a se bucura, de a fi tristă, de a râde, de a plânge, de a alerga după un vis. “Sunt din copilăria mea, la fel cum sunt dintr-o țar㔠(A. de Saint Exupery), este mottoul sub care e pusă de altfel cartea. Am văzut-o copilărindu-se cu copiii ei, cei mulți, mereu alții, cu naturalețe, cu spontaneitate, fără prejudecăți de vreun fel.
Într-un spațiu imagistic didactic fără ostentație, în care lecția despre viață e echivalentă cu lecția despre a visa la o lume în care totul e posibil, dând frâu liber imaginației, fără să se încalce însă norme și legi, scrise și nescrise, știute și neștiute. Dintr-o astfel de stare poezia ei se hrănește continuu, iscând “frumuseți și prețuri noi”, cum ar spune Arghezi.
Între copiii pe care îi educă, Irisz Menyei Chiorean e doar un copil care a crescut mai mult, mai repede. Ea nu ”a dat în mintea copiilor”, ea a știut cum să-și conserve, cum să-și păstreze acea stare a copilăriei, dar și cum să transmită și altora, să contamineze cu copiăria sa.
“Mă desprind cu greu de copilărie” spune autoarea, de copilăria sa, cea căreia i-a creat un fel de mitologie, din care își alimentează mereu copilăria prezentă, copilăria care devine hrană altor copilării. “De nu vă veți întoarce și nu veți fi precum pruncii, nu veți intra în împărăția cerurilor” sună cuvintele Mântuitorului după Evanghelia lui Matei, ca în Evanghelia lui Luca, cuvintele Mântuitorului să fie și mai tranșante: “Cine nu va primi împărăția lui Dumnezeu ca un prunc nu va intra în ea”.
Poezia, povestirile din “Să prinzi un vis” sunt o nesfârșită (re)descoperire a sinelui, cel din straturile adânci, ale copilăriei. Maturitatea se hrănește la nesfârșit din copilărie, îi rămâne mereu datoare.
Irisz Menyei Chiorean dă viață metaforei trecând peste canoanele formale. Poezia sa se topește în poveste, poveștile sale cresc din metafore.
“Știm doar atât că sentimentul frunzelor este culoarea”, spune poeta în „Povestea frunzelor”. Iar noi, pe urmele metaforei sale, spunem, fără a trage concluzii, că știm doar că sentimentul poeziei sale e copilăria, iar sentimentul copilăriei sale e poezia. E copacul, hornarul, frunzele, iarna, luna, piersica, dinozaurul, bradul, salcia…
În orice, Irisz Menyei Chiorean găsește o poveste, vede poezia. Și nu e niciodată singură. O însoțesc desenele copiilor, cuvintele lor care încă sunt culori, așteptând anotimpul în care să iasă din găoace.
„Să prinzi un vis” e, din acest punct de vedere și un dialog, al poeziei cu pictura, pe urmele unei celebre sintagme. Ce nu pot spune cuvintele spun desenele copiilor, ce nu pot spune desenele încearcă să spună Irisz Menyei Chiorean, într-un registru nonconformist, detașat de mirajul facil al tiparelor. Autoarea riscă, merge pe propria intuiție a adecvării limbajului, comunicării.
După trei cărți de poezie „pentru oameni mari”, prin „Să prinzi un vis” Irisz Menyei Chiorean intră în rezonanță cu „anotimpul copilăriei”, care nu e deloc un cuib de cuc.
Didactică fără ostentație, metaforică fără excese în cartea sa, autoarea a mai trecut un examen: copilăria visului, visul copilăriei.


LOLITA DOBROIU-CHIRILEU,
POARTA DE VIS

După o prezență discretă în viața literară mureșeană și după câteva premii la concursuri de poezie, Lolita Dobroiu - Chirileu a considerat că a sosit momentul debutului editorial, al confruntării cu publicul iubitor de literatură. Ea nu e un autor cunoscut, nu s-a manifestat niciodată zgomotos, păstrându-și sfiiciunea care e ca o pecete pentru mulți care s-au născut la țară și care au avut curajul să înfrunte orașul, cu lumea lui mai mult indiferentă, mai mult egoistă, mai rezervată față de cei îndrăzneți. Cine e, de fapt, Lolita Dobroiu – Chirileu? Maria Cerghizan pe numele de fată, părinții spunându-i Lolita, este licențiată în ziaristică, e profesoară la catedra de Limba și Literatura Română la Colegiul Agricol „Traian Săulescu” din Târgu-Mureș și este o îndrăgostită iremediabil de poezie. Din această dragoste și din credința că poezia poate vindeca atât sufletul cât și trupul, Lolita Dobroiu - Chirileu și-a găsit în lirism un refugiu sigur, protector.
Lolita Dobroiu face onoare Chirileului, fiind primul poet din istoria sa, care a tipărit o carte. E un început de drum unul care onorează și pe autor și satul natal. De câtă dragoste nutrește pentru acest sat, adevărat axis mundi al autoarei, poeta dovedește și prin faptul că alături de numele ei de identitate, Lolita Dobroiu, a pus și numele satului Chirileu, care se personalizează astfel într-un mod aparte, fiind, deopotrivă, nume de poet și nume de sat. Dar, pe urmele lui Lucian Blaga, și Lolita Dobroiu crede c㠓veșnicia s-a născut la sat”, revelând prin versurile sale sensurile acestei veșnicii, dând durată clipei și prin poezia sa.
De altfel, universul satului natal se regăsește în universul poeziei Lolitei Dobroiu, în toată puterea nostalgiei și a dorului față de părinți: “Mi-au fost pierit părinții mei, / Acum sunt regi peste natură,/ De-atâta dor peste măsură / Mi s-au topit și fulgii lacrimei.// Văd ochi și trup lucind în lumânare/ Se vor întoarce poate prin lujere de maci. / De-atâta dor mai poți să taci,/ Să nu privești la stele căzătoare ?// Mă alintau... Azi ce departe sunt.../ Nu pot măcar pe mână să-i sărut/ În vis mi-au apărut năluci de lut,/ În palmă am luciri de păr cărunt » : spune poeta în Dor de părinți. În același registru al unei venerații aproape sacerdotale, poeta închină un imn țăranului, cel care, dincolo de vremuri, rămâne să ducă mai departe moștenirea unei spiritualități, a unei identități: “Ei cu surâs au dezlânat cuvântul/ și pun iscălituri pe păpușoi/ ș-așa zidit în lut să fie timpul.// Țăranii-au stele coborâte-n bice,/ când sunt încovoiați de osteneală,/ iar șerpii îi trezesc cu-alice.//(...)// Țărani veniți parcă din altă lume,/ celor plecați ei altele răspund,/ cu fluturi ninși în vorbe bune.// (...) Țărani prânzesc cu vrăbii împreună,/ noi piscul lor în suflet îl urcăm/ târâș să ducem ziua bună.” (Inscripție pe țărani). Întoarcerea în timp a poetei are semnificație aproape mistică: “Eu mă întorc spre ieri/ înlănțuită-n sacre rădăcini” (Strigăt spre ieri). Dar Lolita Dobroiu-Chirileu nu vede doar partea idilică a satului, chiar dacă face apologia lui, prin atitutinea pe care o are țăranul față de el: “Eu slugă la oraș decât să fiu,/ să capăt mucedul mălai/ mai bine mă îngrop de viu” (Inscripție pe țărani). Poeta, pe urmele lui Coșbuc, surprinde și poticnirile și neajunsurile sale sociale, încrâncenările lui. Aducând un elogiu satului, cu tot ceea ce a mai putut el conserva, dincolo de provocări și trădări, Lolita Dobroiu-Chirileu aduce un elogiu și părinților ei. “Mamă, spune poeta, azi îți luneci văzul/ peste covorul ros de mucigai/ când verdele din frunzele mâhnite/ căzut e lângă gardul/ unde mă plângeai” (Mamei – ce s-a dus...). Sau “Mi-au fost pierit părinții mei,/ Acum sunt regi peste natură,/ De-atâta dor peste măsură/ Mi s-au topit și fulgii lacrimei”(Dor de părinți). Despărțirea de cei dragi, prin care se pierde legătura organică cu satul natal, o face pe poetă să spun㠓Clipa îmi e bolnavă de-amintire” (Sunt numai urmă, bunii mei). Satul din poezia Lolitei Dobroiu-Chirileu nu exclude una dintre dimensiunile sale definitorii: credința. “Prin abur de cădelniță, subțire,/ virtuți de rugăciune trec,/ statuia nu mai moare/ prin jertfa iscălită-a unui vers”, spune poeta în Virtutea rugăciunii.
O altă temă relevantă a poeziei Lolitei Dobroiu-Chirileu este iubirea. Iubirea ca aspirație spre ideal, spre împlinire, iubirea ca ispită și îngenunchiere, iubirea ca paradis pierdut: „Mi-i dor de șoapta fermecată,/ de nopțile cu dulce larmă,/ de trandafiri ce se aprind/ și-odihnitor vis ce se sfarmă// și niciodată parcă albe neguri/ nu au umbrit iubirea noastră,/ că e un rod din ’nalte ramuri/ rămas din noapte-albastră// ce s-a pierdut prin curcubeie,/ prin fulgere de soare./ O, tu iubire nerostită,/ ești un potir de floare” (Iubire nerostită).
Rostirea poetică a Lolitei Dobroiu – Chirileu stă sub semnul confesiunii, al sincerității, al speranței, al iubirii. Iată atribute care pot deschide porțile poeziei, care fac din poezia acestei cărți o poartă. Care merită să fie deschisă.
Autoarea are conștiință poetică și caută să găsească o justificare demersului său. „Am aflat că poeții dau preț cuvântului”, spune Lolita Dobroiu-Chirileu, încercând și să-și definească astfel propria artă poetică.
E această carte, nu întâmplător intitulată Poarta de vis, un prag pe care Lolita Dobroiu Chirileu trebuia să-l treacă pentru a putea să-și asume altfel destinul poetic, privind înapoi cu detașare și înainte cu încredere.


GEORGE CONSTANTIN,
DINCOLO DE FALSA INOCENȚĂ ȘI DE DIALOGUL ÎNTRERUPT

George Constantin e un nume care impune respect. El are rezonanță și a scris istorie culturală în zona teatrului. Ca nume de scriitor e un nume relativ nou, aproape necunoscut, deși autorul a publicat deja două volume: *** (sau discursuri despre falsa inocență) și ***(sau dialog întrerupt), apărute în 2003 și 2005. În avalanșa editorială a ultimilor ani și în debandada difuzării de carte, cele mai multe titluri rămân însă necunoscute. Aceasta și datorită tirajelor, cel mai adesea simbolice, ale cărților. Mai mult, politica revistelor culturale are mai puțină coerență, unele regionalizându-se excesiv, altele internaționalizându-se până a nu mai vedea prea bine ce se întâmplă în propria ogradă literară. Pe de altă parte, sunt autori care trăiesc în afara vieții literare, în discreția unor profesiuni sau într-un spațiu restrâns al câtorva prieteni care le susțin și încurajează demersurile. George Constantin se numără printre acei scriitori care deși a fost tentat de multă vreme să scrie literatură, s-a mulțumit să se manifeste fără zgomot, înconjurat de prietenia și susținerea unor scriitori. Sunt printre aceștia și cei care au emis, de altfel, și certificate de însoțire a celor două cărți: Ion Dodu Bălan, Nicolae Rotaru, Aurelian Titu Dumitrescu, Ciprian Chirvasiu, Ion Anghel Mănăstire, Liviu Vișan.
Din păcate, nici una dintre cărți nu ne oferă date biografice despre autor și nici prin presa literară, atât cât am putut parcurge, nu i-am întâlnit numele. Probabil că autorul nici n-a ucenicit foarte mult „la vedere”, înaintea publicării celor două volume. Ceea ce remarcăm de la bun început este orizontul deschis al limbajelor artistice, prima sa carte fiind ilustrată cu grafică de calculator realizată chiar de autor. Nici poezia nu-i este străină, în economia narațiunii fiind incluse și câteva poeme.
Oricum, scrisul lui George Constantin iese din tipare, e un melting pot al genurilor, într-o tentație a scrisului total, în care accentul se pune nu pe cum se spune ci pe ce se spune, nu pe mijloace ci pe substanța mesajului. Aceasta în condițiile în care, spune scriitorul, „toți se specializează în ceva”. E o scriitură ușor de atașat postmodernității. Ceea ce frapează de la primele pagini, este nivelul scriiturii. Autorul pare versat, trecut prin sitele experienței literare, are o scriitură matură. Tonul narațiunii este confesiv, de jurnal, (un jurnal de creație mai ales), speculativ, cu numeroase trimiteri livrești, cu inserții aforistice. Sunt invocați Dostoievski, Tolstoi, Brâncuși, Rimbaud, Ivasiuc, Paul Valery, Descartes, Bergson, Heisenberg, Kant. Scriitura are ritm alert, frazările sunt scurte, aproape în rafală, cu economie de substantive și adjective. Important e verbul. Personajele cu relief, Gode, Ana, Lelia, atât cât se conturează, sunt mai degrabă construite prin acumulări indirecte. Ana ocupă un loc aparte. Este ea însăși autoare de proză, scrie un roman pe care, când îl termină, i-l trimte lui Gode, care renunță să-l mai citească în momentul în care descoperă că a devenit el însuși personaj de roman. În jurul lui Gode însă, personajul narator, gravitează toate. El este naratorul care pictează, pictorul care narează. „Pictorul nu trebuie să picteze ceea ce vede, ci ceea ce trebuie văzut”, crede Gode. „Uneori pictez, alteori scriu”- se confesează Gode, aflat într-o infirmerie cazonă, despărțit de lume prin gratii. Aici regăsim afinități cu Al. Ivasiuc și Păsările sale. Pictura este, în vizuinea lui Gode, cunoaștere, formă de manifestare a eului. Ba chiar mai mult, susține Gode: „Sentimentul acesta al iubirii este singurul care m-a făcut să cred că pot trece cândva, dincolo. Pictura mea, în fond, nu s-a vrut decât un omagiu adus iubirii”. El realizează și portrete sufletești, în exerciții psihanalitice, dar configurează și portrete fizionomice. Autorul este preocupat de condiția umană în general și de condiția artistului, de locul și rolul lui în societate, de imaginea lui în fața propriei conștiințe, în particular. Morala lui Gode „este liberă de modul în care există lumea, căci prin ea caut adevărul și sensul lumii. Nu știu însă cât din ceea ce am obținut am dorit cu adevărat. A trebuit să mă falsific pentru a reuși. S-ar zice că am reușit”. El are conștiința propriei valori și este aproape cinic când vorbește despre propria sa expoziție: „Eu știam că a fost un eșec. Nu trebuie să mă mint”. Cât despre roman, „nici un roman nu rezistă fără un erou” - o spune chiar unul dintre eroii romanului, Ana. Replica autorului e fermă: „Am crezut-o”. Lelia este și ea un personaj cheie al cărții. La care Gode se raportează asemenea meșterului Manole. De aceea, creația e pentru Gode și sacrificiu, jertfă supremă: „Pe cine să mai sacrific? Mi-ar trebui prea multe Ane pentru o singură viață”. * * * (sau discurs despre falsa inocență) este un autoportret (al artistului la tinerețe) în oglindă. E un dosar existențial. O meditație despre artă, eșec, libertate, prietenie, modestie, singurătate, despre dragoste.
Despre dragoste, Gode primește lecții de la Ana. Iubirea lor e însă una care se consumă în așteptare, în economie, de unde și reproșul Anei: „Viața este o risipă a iubirii și nu o economie a ei. Tu ai uitat de aceste adevăruri?”
„Cartea tânărului George Constantin nu se poate povesti”, spune Ion Dodu Bălan în „Disimulări congruente”, text care prefațează volumul, motivând astfel densitatea narațiunii. Într-adevăr, e greu să poveștești idei. pentru că romanul lui George Constantin e unul de idei. Dar cartea se reține, autorul e convingător.
*
A doua carte a lui George Constantin, *** (sau dialog întrerupt), are girul lui Ion Anghel Mănăstire și al lui Liviu Vișan. Ea nu diferă structural de prima, ba pare, deși nu e explicit acest lucru, o continuare, măcar sub aspect formal, a jurnalului de idei. Apetitul narativ a crescut însă. Avem de a face tot cu o narațiune la persoana întâi, cu o ontologie a devenirii, în articulațiile ei formative. S-a modificat și vârsta naratorului, ieșit din inocență, acumulările lui îl fac să perceapă altfel lumea. E mai evidentă de aceea și propensiunea spre filozofie, spre descifrarea unor sensuri existențiale. Ca și tentația eseului, care devine preponderent. Confesiunea își extinde și ea aria. Dialogul, cum ne sugerează și titlul, este întrerupt, locul luându-l, neostentativ, monologul. Naratorul se sprijină de această dată pe Vlad, pe Reno, Ania.
Bulgărele epic prinde acum în rostogolire nu doar zone ale liricului ci și ale muzicii și filosofiei. Și Rolling Stones și Led Zeppelin, dar și Rabindranath Tagore, pe de o parte, Protagoras, Aristotel, Descartes, pe de altă parte, deschid căi ale înțelegerii sinelui. Altul decât cel din romanul anterior, de care autorul se detașează până la a afirma c㠄Gode, ca personaj de roman, îmi era străin. De fapt, nu aparține nimănui, fiindcă nu are un glas al lui. El îmi vorbește prin interpuși, povestitorul și iubirile sale”.
Noua carte a lui George Constantin e, din perspectivă autoreferențială, o „organizare de tip arhivă a trecutului” și „are meritul de a pune în evidență momentele cele mai importante și, plecând de la ele, reconstituirea imaginii reale, filmul în ansamblul său”. Filmul unei existențe.
Refugiul naratorului este tot în artă, într-un Castel, pictat cu câteva secole în urmă, chiar dacă nu există o rațiune a acestui refugiu: „De ce aveam nevoie de acest refugiu nu știu, fiindcă eu aproape întotdeauna m-am simțit bine în pielea mea”. Prin structura sa, această carte este o „opera aperta”, în termenii lui Umberto Eco. Ea nu are doar un final deschis, ci impune continuarea. Nu este decât o etapă a unui traseu existențial. Despre care, ca într-un ritual sheherazadic, mai sunt încă destule de destăinuit.


FLORICA Z. COSTEA,
CUGETĂRI ȘI INCITĂRI BENEFICE

Florica Z. Costea este un personaj pitoresc, unul care a dat mereu culoare multora dintre întâlnirile literare târnăvenene, prin discursuri moralizatoare neostentative, prin lipsa de prejudecăți, prin umor, spontaneitate...
Cu ani în urmă, i-am editat un Curs de stenografie, dar nu bănuiam că dincolo de bonomia sa se ascunde un om de mare delicatețe, un pătimaș al lecturii, un om bun cu toată lumea dintr-un altruism parcă din altă epocă.
Florica Z. Costea a ținut să se comunice pe sine prin lecturile sale, cele care au modelat-o, cele care i-au dat sens și orizont existenței sale. Pentru autorul acestei cărți lectura e și eveniment și miracol al cunoașterii.
În ultimă instanță, această carte este o pledoarie onestă pentru lectură. Ea vine din spaima unui pătimaș al lecturii care vede cum se năruie mitul cărții, cum lectura pierde teren în fața unor tentații mult mai ademenitoare și mai comode.
Florica Z. Costea e și o ferventă apărătoare a valorilor tradiționale în cultul cărora s-a format și în numele cărora a trăit cu onestitate și demnitate.
În manieră marquesiană, Florica Z. Costea a trăit să-și povestească viața nu însă în derularea ei ci în pildele în care aceasta s-a putut sintetiza.
Fără a trăi în medii culturale, ci mai degrabă cochetând cu ele, Florica Z. Costea pare a fi convinsă de faptul c㠄Cultura este o podoabă pentru cei fericiți și un refugiu pentru cei nefericiți” (Democritus).
Cartea e o provocare, un pariu al autorului cu sine însăși. Ea pune pecete unei existențe, dorindu-se, deopotrivă, monedă de schimb pentru generațiile care vin.

*
Se vorbește adesea despre bătrânețe nu ca despre un prag al ruperii de o lume, de pierdere a unui paradis, ci ca despre o trecere cu demnitate, cu seninătate, spre o altă etapă, una în care bucuriile capătă o altă conotație, sensul vieții o altă încărcătură. Se spune însă, adesea, despre unii, că pierderea unor capacități nu i-a făcut mai răi, mai intoleranți cu ceilalți ci, dimpotrivă, mai generoși, mai înțelegători, mai buni, dovedind, într-o sintagmă deja celebră, c㠓au îmbătrânit frumos”.
Printre cei care “au îmbătrânit frumos” se numără și Florica Z. Costea care, sfidând vârsta și vremurile, vrea să se simtă utilă, vrea să facă din bătrânețe nu o povară, ci un mod de a dărui ceea ce a dobândit în viață, ca mulțumire pentru ceea ce i-a fost dat să trăiască, atât în plan real cât și în plan imaginar. Cum realul a fost mereu prea strâmt pentru elanurile ei, s-a retras în lecturi, nu ca o simplă evadare, ci și din nevoia de a-și modela sinele astfel ca viața să merite să fie trăită. A rămas o cititoare și pasionată și atentă, care nu și-a impus să citească doar pentru ea și nici la voia întâmplării. Sub ghilotina timpului rămâne detașată, selectivă, are simțul limitelor, dar se conduce după paradoxul dictonului: «Și din puțin se învață mult».
Vrea să demonstreze c㠓Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” nu e doar apanajul ficțiunii.
A rămas o luptătoare, are foarte multă mobilitate în gândire și nu-i displace nici spiritul ludic, speculativ.
Nu știe să lâncezească, să aștepte „ca o legum㔠trecerea timpului, între neputințe și nemulțumiri, între revoltă și resemnare.
Își aliniază aspirațiile la un ideal pe care nu-l poate trăda.
Prin demersul său vrea s㠄incite”, face constatări, lansează îndemnuri, scoate în evidență personalități și virtuți, oferă modele umane și morale. Într-un fel, este și o moralistă. Extrage din înțelepciunea lumii grăunțe pe care să le sădească în inima sa dar și în inimile altora.
Vrea dialog, schimb de idei, e deschisă. Nu are o perspectivă absolutistă, exclusivistă, e capabilă de „ascultare”, e gata să îmbrățișeze orice noutate când aceasta își găsește justificări, chiar dacă, o spune adesea pe un ton de autoironie fină, în mulțe privințe preferând să fie „de modă veche”.
Își păstrează demnitatea, verticalitatea, „Pe cel care nu își păstrează COLOANA morală vertical nu-l respectă nici cel care este ca el.” – spune într-o Constatare. Florica Z. Costea rămâne și prin această carte a sa o luptătoare. Rămâne un personaj care dă lumii intelectuale a provinciei culoare, strălucire. O pildă. Un cărturar onest care știe să echilibreze balanța unei afirmații celebre, „Câtă viață, atâta literatură”, atunci când o raportează la propria biografie, la propriul destin. Un destin care nu desparte nici o clipă viața de credință. Cugetări și incitări benefice, ca să fiu în tonul cărții, confirmă cu prisosință dictonul latin „Dubito ergo cogito, cogito ergo sum" („Mă îndoiesc, deci cuget, cuget, deci exist”).


MARIANA CRISTESCU,
CONVERSAȚIE DE SEARĂ

Mariana Cristescu este un autor atipic. A locuit poetic lumea aceasta, dar s-a manifestat prin poezie sporadic și într-o discreție care ține și de fireștile îndoieli, reticențe în privința creației, dar și de modul în care poeta și-a asumat implicarea în viața literară.
Nu știu cum ar fi putut arăta poezia Marianei Cristescu într-un alt ritm editorial și la o altă vârstă a întâlnirii cu poezia.
Eu mă număr printre „vinovații” care au împins-o în „ap㔠pe Mariana Cristescu, convins fiind nu că va învăța să înoate ci că are înotul în sânge și că locul ei e în valurile vieții literare, pentru că are un cuvânt poetic de spus. La debutul cu „Clovnii de ceară”, Mariana Cristescu scria în deschiderea cărții c㠄Cert este faptul că ea trebuia să apară, cu toate că nașterea a fost dureroasă și încărcată de spaime…”
Rareori atâta scrupulozitate, exigență și… spaime la un scriitor, ca în cazul Marianei Cristescu. Aceasta dintr-un elementar respect față de cititor, față de sine însăși.
Mariana Cristescu este un scriitor fără generație, e un alergător de cursă lungă care are încă mult suflu la finiș, în așa fel încât să se numere printre învingători. Oricum, în peisajul literar mureșean, Mariana Cristescu e singulară, nu seamănă cu nimeni, a știut să-și gestioneze solitudinea și incertitudinile, bucuriile și amărăciunile.
Mariana Cristescu nu și-a exhibat feminitatea, dar nici nu și-a refuzat-o și nici nu s-a înscris între poetele care țin neapărat să arate cât de „bărbate” sunt. De altfel, Mariana Cristescu nu e atașabilă vreunei mode sau tendințe din lirica noastră de azi. Ea are foarte multă detașare. Singura ei raportare la fenomenul literar este una de provocare, de delimitare față de „turmă”: “Cred că va trebui să scriu această carte,/ până la urmă,/ ca pe o altă naștere, după moarte,/ scârbită de turmă./ După atâta noapte și frig,/ mai găsesc, iată, forță/ să strig,/ să urlu mai tare ca lupii/ orbiți de o torță/ în beznă,/ în gerul năpraznic,/ în haită veniți,/ hămesiți,/ la parastas/ și/ la praznic./ En garde, seniori! » (CAPITULARE) E aceasta nu doar o situare atitudinală ci și o artă poetică.
Orizontul poetic al Marianei Cristescu, în ciuda austerității, este de mare diversitate și substanță, făcând dovada disponibilităților poetice în game și registre diferite, fără a se depărta foarte mult de o matrice stilistică proprie.
Poezia sa crește din biografic fără ostentație, chiar dacă nu lipsesc dedicațiile sau aluziile, transparențele eului liric. Poeta știe să dea faptului mărunt din cotidian relevanță, să-l încarce de semnificații, în mici bijuterii poetice, debarasate de încărcătură metaforică, optând pentru ținte precise, lapidare.
Nu lipsesc trimiterile livrești, probele deformației profesionale – Mariana Cristescu este, la bază, muzicolog – stăpânind bine tehnica contrapunctului.
Structurată în trei secvențe, între care primele două sunt de identitate, iar a treia nostalgic-recuperare nu atât a unor afinități cât a unui exercițiu de admirație și solidaritate, „Conversație de sear㔠e, până la urmă, un monolog, un exercițiu introspectiv, o confesiune amar-ironică, în căutarea unei viziuni a sentimentelor.
Această a doua carte a Marianei Cristescu e un pariu câștigat. E o carte nu doar elegantă, ci și bibliofilă, fiecare exemplar având particularități care asigură statutul unicității, autoarea caligrafiind pe fiecare exemplar un poem autograf.



MARIANA CRISTESCU,
PARFUM DE ROȘCOVE

Mariana Cristescu mai face încă gest editorial în contul unui an în care Conversația (sa) de seară (poeme), apărut la Editura NICO, s-a bucurat de o primire călduroasă, volumul Parfum de roșcove (Editura Nico).
E o altfel de conversație, în primul rând cu sine însăși și dintr-o altă perspectivă, cea în căutarea unui timp nu neapărat pierdut, (Proust e invocat încă din primele pagini, iar referințele livrești sunt frecvente) cât recuperat în semnificațiile sale care s-au potențat în timp. E o întoarcere la momente de biografie voit evanescentă, în care confesivul se recompune epic până la neutral. E o spovedanie, iar spovedania, aflăm dintr-o carte de Pilde a prot. pr. Gheorghe Șincan, aflată în pregătire, are semnificațiile ei: „Motivația sau trebuința spovedaniei vine din nevoia de curățire interioară, de înnoire spirituală, din nevoia de a lăsa păcatul și de a urma calea unirii cu Dumnezeu. Această cale nu poate fi decât aceea a unei cercetări lăuntrice profunde a fiecăruia”. Mariana Cristescu are însă propriile sale „justificări”: „Spovedania, părinte, e ca o carte fără coperți… ori ca o femeie nici îmbrăcată, nici dezbrăcată, învelită doar în năvodul vreunui pescar, ca în basmele noastre din bătrâni… Ce aș putea să-ți spun eu, când adevărul gol-goluț îl cunoaște doar bunul Dumnezeu și numai el îmi poate cumpăni faptele, spre a-mi hotărî calea din urmă…? (Cărți fără coperți, p.7) Hotărât lucru, spovedania Marianei Cristescu nu are conotații religioase, la capătul ei nu se așteaptă iertarea „păcatelor”, aceasta este apanajul Divinității. E însă o despovărare, o eliberare, o despărțire de un trecut cu care nu se poate merge mai departe. Nu ca renunțare la el, ci ca înțelegere a lui. Spovedania Marianei Cristescu pendulează între jurnal și ficțiune, între real și ireal, câtă vreme, faptele sunt cântărite nu în greutatea lor istorică, cât în proiecții ale imaginarului. Narațiunile au foarte mare densitate, ele sunt concentrate epice, care oricând pot fi dezvoltate în narațiuni ample. Faptele au parfum de epocă (de roșcove?), și e dificil de spus unde e adevăr și unde poveste. Sigur, și autoarea are grijă să anonimizeze unele personaje, pentru ca biograficul să-și piardă urma. E limpede că autoare reușește să reconstituie atmosfera unui București de altădată, unul încă în derută, care nu a încheiat socotelile cu trecutul „capitalist” și nu avea nici o proiecție a renașterii sale, în orizonturile roșii.
Parfum de roșcove e cartea unei deveniri, fragmente din memoriile târzii ale unui personaj în căutarea autorului, cum ar fi spus un dramaturg contemporan. Nu există continuitate, nu există legături condiționale. Timpul narațiunii își are răstimpurile sale, parantezele sale. Autorul se oprește înainte de a duce lucrurile dincolo de ultimele consecințe, pentru că interesul nu e să dezvăluie vreun „eu” ci o „ea” cât mai impersonală. Caută armoniile lumii/trecutului în dezarmoniile ei/lui.
În câteva cazuri evadarea spre teritoriile eseisticii și ale științelor – istorice, geografice – este inevitabilă, completând (auto)portretul în mișcare al artistului de la tinerețe la maturitate.
Nu avem însă de a face cu un personaj nominalizat, acesta confundându-se cu eul narator, fără preocuparea pentru a-i urmări traseele existențiale, cât a-i puncta elemente referențiale.
Mariana Cristescu are darul și harul povestirii, memoria ei mustește de amintiri, pe care și le cenzurează cu luciditate și uneori cu spaimă. Lirismul spovedaniei sale este nereținut, dar nu trădează epicul, îl susține fără a-l sufoca.
Prin noua sa carte, Mariana Cristescu ne convinge că ca autor stăpân pe mijloacele sale și conștient de potențialitățile sale. Restul e chestiune de timp.

MARIANA CRISTESCU,
EDITORI@LE

A scrie editoriale e un meșteșug pe cât de captivant pe atât de riscant, pentru că atent mereu la clipă e ușor de ratat durata,… eternitatea clipei. Oricum, uzura psihică și fizică într-o astfel de întreprindere este foarte mare, până și pentru editorialiști versați. Nu-i de mirare că un gazetar de talia lui Ion Cristoiu ajunge la a constata câtă risipire au însemnat pentru el sutele de editoriale pe care le-a scris și care, prea atent la pulsul zilei, n-au reușit prea des să și treacă granițele ei, problemele succedându-se într-o dinamică surprinzătoare și pentru cel mai „vigilent” ochi. E adevărat, editorialul poate aduce mult prestigiu celui care-și asumă o astfel de condiție. Și lui și publicației care-l găzduiește, pentru că, până la urmă, editorialul ajunge să fie emblematic, cartea de vizită a unei publicații, legitimarea ei, plasarea în spectrul publicistic.
Cine a scris editoriale știe ce greu este să găsești, din noianul de oferte cotidiene, subiectul cel mai reprezentativ, definitoriu pentru o zi. Nu mai vorbesc de poziția pe care se situează editorialistul, ca el să nu cadă în păcatul partizanatului, ceea ce ar scădea credibilitatea sa și, inevitabil, audiența sa.
Editorialul, pentru Mariana Cristescu nu a fost o simpl㠄sarcină de serviciu”. E adevărat, o sarcină mai lejeră, nu de ritm cotidian, ceea ce-ți oferă o altă stare de spirit și o altă putere de judecată. Când editorialul se împarte în echipă, sarcina editorialistului are alți parametri. Spre câștigul tuturor.
Când editorialistul e dublat și de scriitor, editorialul nu mai e doar informație, judecată, punct de vedere ci poate deveni și poveste, unde scriitura e la fel de importantă ca și tema. Acest lucru se vede cu ochiul liber în momentul în care editorialistul se decide să dea o altă formă demersurilor lui publicistice, când transformă pagina de ziar în pagină de carte, când importantă este partea, dar definitoriu este întregul. Mariana Cristescu face acest exercițiu editorial, adunând între coperțile de carte texte chiar sub genericul rubricii de ziar: Editori@le, cu o singură modificare, nu lipsită de semnificații, nu doar grafice. E vorba de o selecție dură, pentru că altfel, editorialele sale n-ar fi încăput în dimensiunile unei cărți rezonabile ca număr de pagini. Textele pentru care a optat autoarea lor sunt, oricum, reprezentative, ilustrative din toate punctele de vedere. Ele recompun un portret al editorialistului la maturitate, dar și al scriitorului. Mariana Cristescu este editorialistul omniscient, atent la tot și la toate, când justițiară, când pledând cu un cald umanism pentru cauze pe care cei mai mulți se prefac ca nu le văd. Editorialele sale sunt adesea adevărate rechizitorii. Editorialistul Mariana Cristescu se vrea, totodată, instanță, intransigentă inclusiv cu cei care sunt „la puterea a patra”. Recurge la un întreg arsenal retoric, neocolind umorul și ironia, aluzia subtilă. Dar nici patetismul. Întotdeauna însă se bazează pe dovezi. Întotdeauna are argumente solide.
Mariana Cristescu probează și virtuți de analist politic și, cu siguranță, dacă ar fi trăit în Capitală, ar fi fost „consultat㔠în multe probleme „la ordinea zilei”.
Subiectele culturale au mereu prioritate, de câte ori se ivește ocazia, editorialistul având avantajul de a privi lucrurile și din interiorul și din afara fenomenului cultural. Evenimente și personalități ale vieții culturale devin subiect de editorial, lucru nu prea obișnuit, căci tentația multor editorialiști e actualitatea politică, mereu spectaculoasă, mereu încinsă, fierbinte, mai ales la noi, la români.
Nu în ultimul rând, prin editorialele sale, autoarea reabilitează patriotismul gazetarului, cel care nu poate ignora valorile naționale, numai de dragul de a da bine în ochii unora. Tema prioritară o constituie românii din afara granițelor, cu toate problemele lor. Pentru care e avocat și ambasador.


PETRE CURTICĂPEAN,
MIRESME TÂRZII

Într-o schimbare formală de titlu, de la Arome târzii la Miresme târzii, Petre Curticăpean revine cu încă o carte, a doua, într-un elan al recuperării timpului pierdut, dincolo de teritoriile liricii. Petre Curticăpean cred că face parte din acea categorie de autori care rămân într-un stand by creativ, în așteptarea eliberării de presiunea cotidianului, pentru ca, la momentul oportun, inversând ordinea priorităților, să dea poeziei ce e al poeziei și cititorului ce e al cititorului. A amânat mereu clipa întâlnirii cu poezia, în ipostaza de creator. Profesional, Petre Curticăpean a rămas însă un promotor al literaturii și, probabil, nu și-a refuzat niciodată pornirile creative, a scris, cum se spune, în secret, fără curajul confruntării cu cititorul. Amânarea ieșirii în public, acest târziu poetic, îl face pe Petre Curticăpean să rămână departe de mode și modele, să-și construiască un destin individualizat, fără nici un fel de conexiune generaționistă, deși, biologic, el ar aparține ultimilor șaizeciști. Și-a construit propriul univers din elanuri și renunțări, din înseninări și înnegurări. Cu toate că e evident atașamentul față de retorica cu iz clasic, Petre Curticăpean se exersează în toate registrele, iar tematic se aliniază obsesiilor recurente fiecărei noii generații poetice, de la lirica autoreferențială la cea erotică, de la cea civică la cea patriotică, cu viraje onirice („Starea de vis / trece mereu hotarul/ spre poezie” – Starea de vis) fără spaima desuetudinii („Risc să cad în desuet”, spune autorul în Rime) sau a inoportunității. Nu e nici preocupat de ermetizări, discursul său e simplu, limpede până la prozaic. Miza este una la îndemâna oricui, onestă: „Încerc/ să-mi fac traiul zilnic/ mai frumos” (Încerc), iar limitele acesteia sunt fără echivoc.: „Tocmai de aceea/ mă mulțumesc cu gândul/ că pot spori/ cu o floare/ uriașul plai” (Menire). Confesiunea e dusă și ea până în ultimele consecințe.
Dacă e să intrăm în meandrele semantice ale titlului, nu putem să nu constatăm o diferență calitativă față de volumul anterior. Dacă aromele (după DEX) sunt emanația unor substanțe plăcut mirositoare, miresmele reprezintă mirosul plăcut și puternic, răspândit mai ales de plante și flori. Să acceptăm atunci, în acest context, și identitatea, dincolo de autoironia evidentă, pe care și-o recunoaște autorul: „Mă bucur/ că mi-a dat Cel de Sus/ menirea de a fi floare/ nu vierme”(Menire). Tot pe acest fond ar trebui să găsim explicații și la ilustrația cărții, reproduceri după lucrări ale pictorului Marcel Lupșe, care sunt buchete de flori de bănuț, gențiene, sânziene, dar și flori de leac, de descânt, în inserții consubstanțiale liricii, parcă vrând să confirme încă o dată o relație inseparabilă: ut pictura poesis.
Ceea ce dă unitate acestei cărți este ceea ce T.A. Enăchescu numea, în „Cuvânt înainte”, „Sinceritatea trăirii și mărturisirii eului”. O sinceritate întreținută de teroarea nostalgiilor, într-un declarativism oracular.
Programatic, autorul își motivează demersul în chiar poemul care deschide cartea, Închinare, un alt fel de Testament arghezian. Accentul cade însă nu pe rezultat ci pe frumusețea trăirii: „Și totuși,/ pentru cât de frumoasă/ era încercarea/ merită s-o iau/ de la început” (Merită). De aici și până la a face elogiul cuvintelor nu e decât un pas. Laudă cuvintelor, celor de față și-n veci tuturor, pare a spune poetul, parafrazându-l pe Lucian Blaga. Miresmele târzii sunt și un jurnal, seismograful unor clipe cărora poetul le-a dat și relevanță lirică. Cartea are și girul criticului literar Al. Cistelecan care, pe coperta a IV-a, îi găsește autorului un loc în tabloul mendeleevic al literaturii: „O delicatețe evocativă se ține aici de ritmurile molcome ale ardelenismului sedus de plai și de baștină, pe șleaul elegiac deschis de Ion Horea”.


ANA MUNTEANU DRĂGHICI, ADRIANA DANDU, GABRIELA MONICA COSTESCU,
OFRANDE INOCENTE

La început de mileniu III, care se profețea că va fi religios sau nu va fi deloc, cum încă își derula calendarul, putând accepta prin aceasta că a început supremația religiosului, am găsit de cuviință să inițiez un concurs de poezie religioasă la Târgu-Mureș, poate singurul din țară de acest fel, la acea dată.
Poezia religioasă reclama, dacă luăm în calcul exilul său de o jumătate de veac, și recuperare și reabilitare și ... promovare.
Poezia religioasă a fost, în opinia mea, un gen literar în suferință, mereu considerat de rangul doi, dintr-o neînțelegere a menirii acestui gen, din inversarea termenilor definitorii – credință și/sau valoare. Tema a subordonat esteticul și de aici lanțul slăbiciunilor.
Nici marii critici nu au dat foarte mare atenție literaturi religioase românești, deși scriitori importanți ai genului n-au lisit, de la Nichifor Crainic la Radu Gyr, de la Ioan Alexandru la Daniel Turcea. Și nu putem să nu luăm în calcul faptul că mari scriitori au abordat acest gen, în fruntea acestora situându-se Eminescu, Goga, Coșbuc, Arghezi. Poezie religioasă au scris și slujitori ai bisericii, de-ar fi să amintim doar vârful acestei contribuții, mitropolitul Bartolomeu Anania, considerat de Liviu Petrescu “Unul dintre cei mai importanți poeți de inspirație religioasă din literatura acestui veac”.
Tema nu salvează însă valoarea și nu e loc de concesii de nici un fel. Bunele intenții ale poeziei religioase nu justifică nonvaloarea, în ecuația temă valoare, întâietate trebuind să aibă, indiscutabil, valoarea.
Până la urmă, în acest context, e un regim ingrat pentru autorii de inspirație religioasă care au început să se facă auziți într-un secol, al XXI-lea, religios.
Sigur, valorile nu apar peste noapte. Mulți au simțit chemare spre această poezie, dovadă sunt zecile de grupaje de versuri de la autori din toată țara pe care le-am primit la Concursul de Poezie Religioasă « Credo » de la Târgu-Mureș, care și-a derulat două din cele cinci ediții ale sale și la Reghin. Dintre ei se vor alege valorile, cei care vor da din nou strălucire acestui gen, peste care s-a întins cocleala ideologiei roșii.
Ultimele ediții ale Concursului de Poezie Religioasă au avut printre laureați și trei autori sighișoreni care au găsit de cuviință să-și publice o parte din creațiile lor de inspirație religioasă într-o antologie colectivă, cu un titlu sfios « Ofrande inocente ».
Ana Munteanu Drăghici, Adriana Dandu, Gabriela Monica Costescu sunt cele trei temerare ale poeziei religioase mureșene de azi, autoare cu o biografie literară cu destule date ale recunoașterii, chiar dacă doar Ana Munteanu Drăghici a reușit să-și publice în volum, o parte din creațiile sale lirice.
« Ofrande inocente » nu e o antologie de « grup », cele trei autoare nu au mers pe o formulă programatică, fiecare urmându-și propriile aspirații. Autoarele nu seamănă între ele, fiecare încercând un registru cât mai personal, neînregimentat vreunei tendințe ale genului.
Ce le apropie este un anume patos psalmic, melodicitatea poemelor lor, căldura rostirii cuvântului născut din credință.



DARIE DUCAN,
UN DEBUT PRECOCE

DARIE DUCAN debutează în volum la 15 ani, la vârsta poeziei, fără să scrie poezia vârstei sale. Nu știu dacă la anii săi, Nicolae Labiș avea dezinvoltura lui Darie Ducan, dacă laboratorul său poetic era atât de substanțial.
Darie Ducan își devansează vârsta, scrie cu maturitate și gravitate, anticipând temele altor timpuri care o să vină. Scrie cu frenezie în tipare clasice, asumându-și matrici în care elanurile sale poetice să-și găsească propriul timbru. Imaginativ cu peste măsură, fără inhibiții, Darie Ducan sfidează gramatica, inventează cuvinte. El trăiește poezia și crede în poezie, convins că în poezie orice e permis, orice e posibil. E un teribilism frumos, dincolo de care se anunță poetul. Limpezirile vor veni de la sine. Timpul e de partea sa.


DARIE DUCAN,
TRILOGIA LAPIDARĂ

Darie Ducan e un caz neobișnuit în viața literar㠖 la 16 ani el are deja tipărite patru cărți de poezie – Funingine pe rană, Ed. Tipomur, 2003, Zeii de carton, Ed. Tipomur, 2004, Trilogia lapidară, Ed. Ansid, 2005, și Acordorul de tărgi, Ed. Ansid, 2005, și în sertarele sale se mai află în așteptare și alte manuscrise, nu doar de poezie, dacă e să îl credem pe tânărul autor, altfel foarte reținut în a vorbi despre ceea ce are în lucru.
Și publicarea a două cărți de poezie, una după alta, e simptomatică pentru o asumare neconvențională a condiției scrisului și a poetului. Tânărul poet nu mai are răbdare, e parcă speriat să nu rateze clipa întâlnirii cu poezia. Scrie cu dezinvoltură, într-o frenezie debordantă, fără nici un fel de inhibiții, până la a nu sesiza nici teroarea influențelor de lectură, dintr-un orizont care include timpi și spații literare diferite, de la Serghei Esenin la Mircea Dinescu, de la Nichita Stănescu la Adrian Păunescu.
Darie Ducan e un imaginativ cu peste măsură, într-o beție a cuvintelor și metaforelor, descoperind acestora noi valențe combinative.
Tânărul autor nu scrie o poezie a vârstei, el își subordonează imaginarul altei vârste ale cărei trăiri le mimează detașat.
E și un teribilism în poezia lui Darie Ducan, care este agreabil până când nu forțează nota, până când nu creează stridențe.
Trilogia lapidară este un exercițiu nou în poezia lui Darie Ducan, și ca structură și ca tehnică. Cartea e scrisă dintr-o suflare, în două luni, august – septembrie 2004. Autorul își încearcă puterile în poeme fluviu, în construcții ample, epopeice, renunțând la versul clasic, după ce în volumele anterioare nu ieșise din canoanele sale. Cartea se compune simfonic, din trei părți – Apoteoza fânului, Elogiu liniștii și Țara imbecililor, fără o articulare compozițională fermă. Spectacolul imagistic și lingvistic e dus la extremă, într-o libertate avangardistă. În acest volum el e un poet revoltat, răzvrătit, unul care nu acceptă ordinea cotidiană a lucrurilor. Confesiunea sa este amară, încrâncenată uneori, intolerantă alteori, până la exclusivism. Până la a fi în război cu toată lumea. Aforistic aproape, ironic, cartea se încheie în acest ton, cu textul de pe coperta IV: „Rușine nouă că nu avem ceva care să valoreze mai mult decât viața și rușine maimuței c-a involuat prin noi”.
Acordorul de tărgi reprezintă, formal, o întoarcere la prima iubire, la rigorile ritmului și rimei, evadările spre versul liber fiind accidentale.
Aceeași atitudine revolută din cărțile anterioare domină și poezia acestui volum. Autorul pare decis să schimbe lumea după chipul și asemănarea sa, convins fiind că deține cheia salvării umanității de toate relele pe care un mileniu nou le-a acceptat prin transfer necondiționat de la veacurile anterioare.
Există și în această carte ca și în precedentele o anume tentație a limbajului dur, a violenței imagistice, șocante. Poetul e și de această dată o mașină de creat metafore, într-o turație amețitoare. Nu există nici un fel de cruțare, torentul metaforic antrenează tot ce întâlnește în cale, sfidând norme și reguli, încât adesea ai sentimentul că pierzi firul Ariadnei în avalanșa de semnificații și sugestii. Sunt multe imagini memorabile în poezia lui Darie Ducan. Sunt poeme din care pot fi decupate micropoeme, fără ca întregul să sufere, pentru că autorul pare mai puțin interesat de întreg cât e de detaliu.
Darie Ducan se află nu doar în căutarea propriului eu poetic. Pregătind pentru tipar Acordorul de tărgi, a mai avut intervenții de ultima clipă în multe poeme. În plus, până în faza „bunului de tipar”, și-a completat sumarul cărții cu poeme de ultimă oră, încă dospinde.
Aici se află și cheia viitorului poetic al lui Darie Ducan. Dincolo de entuziasmul pe care fiecare nou poem îl induce, el are nevoie de detașarea față de propriile-i texte, pentru o mai lucidă, dreaptă judecată a lor înainte de a le trimite la tipar.
Sigur, vârsta este și ea o instanță. Traseul parcurs într-un termen scurt nu trebuie să-l facă însă să-și piardă cumpătul.
Pentru anii lui, Darie Ducan este un autor format. Deține câteva din tainele scrisului, dar evoluția lui are nevoie de exploatarea notelor personale, care asigură certificatul de identitate. El se află nu doar într-o intersecția a vârstei ci și în una de etapă poetică.
Cele patru cărți sunt un parcurs într-un destin literar. Un parcurs care ar putea să încheie perioada juvenilității exaltate, a maturității precoce. E greu de anticipat cum va evolua din acest punct de biografie literară autorul. Depinde de el cum va ști să-și gestioneze viitorul, astfel încât să nu cadă în capcanele pe care gloria timpurie le poate întinde.


DARIE DUCAN,
LUNGI PLANTAȚII DE SINGULAR

Darie Ducan își confirmă și prin această carte, “Lungi plantații de singular”, Ed. Nico, Tg. Mureș, 2007, elanul său vulcanic de a vedea lumea prin ochii metaforei. O metaforă în ofensivă, lipsită de inhibiții, devastatoare pe alocuri, „impertinentă”, în sens poetic, adesea.
Precocitatea lui e dublată și de o maturizare grăbită, devansându-și orice partener literar la categoria sa. Chiar dacă reacțiile criticii n-au fost pe măsura provocării tânărului autor.
Cele cinci cărți ale sale îl recomandă ca pe un poet în toată puterea cuvântului, iar teribilismul său este consubstanțial acestei etape de creație, care însă nu are un termen de garanție limitat. E un teribilism insurgent, justițiar, cu frecvente accente sociale, parcă autorul ar fi preocupat să refacă ordinea lumii în registru eminescian: „Zdrobiți orânduirea cea crudă și nedreaptă”. Nimic nefiresc în această atitudine, atipică în esența ei, mai ales la tânăra generație, cucerită de experimente și de libertăți de limbaj după lungi interdicții ideologice.
Autorul nu are complexe în fața formelor „desuete”. Pentru că nu cultivă formele fără fond. Iubește muzicalitatea versurilor cu aceeași fervoare cu care se lasă ademenit de discursivitate, de retorica epicizantă, într-un torent al inventivității structurale și lingvistice. Autorul își ia toate libertățile scrisului. Dar și-a asumat și condiția de scriitor, având conștiință de scriitor. Aspirând să aibă o operă, la care lucrează cu frenezie și entuziasm, într-o abundență și diversitate dezarmante. Noua sa carte, recomandată de Dumitru Titus Popa și concepută în cinci secvențe, Insomnii uscate, Câteva scrisori, Suita Pacific, 8 Sonatine pentru oale sparte, Satire, este o carte aluvionară, care antrenează tot ce a ieșit în calea inspirației poetice a lui Darie Ducan. În general, el este un poet de largă respirație, care doar accidental se desfășoară pe spații strâmte. Nici măcar lumea nu-i mai ajunge: „Vreau să ies din tine, planetă, din măduva/ Curcubeului tău, lume cu un picior în afară,/ Miner care sapă în negrul din cioară,/ Umbră a cât negru duc orbii în ochi” (…) „Vreau să plec de pe planeta asta” (Pangeei).
Poetul Darie Ducan abordează marile teme ale poeziei dintotdeauna, nimic din ceea ce e omenesc nu-i e străin.
„Prologul” cărții sale are de toate, de la ironie la revoltă: „Suntem o generație pierdută,/ Ne-am născut înveliți în ziare/ Și sângele nostru, când dormim,/ Se ridică din noi și bea multă cafea,/ Prinzând toartele cănilor cu jetul,/ Ca să îi fie trează sila,/ Epopeica silă.(…) Suntem o generație pierdută,/ Nu se mai spune “cauți acul în carul cu fân”,/ Ci pe noi./ Suntem o generație de prunci botezați în closete,/ Primim împărtășania unui perete//Și sila e atât de mare,/ Că va figura peste milenii/ Că atunci a făcut praful mușchi/ De-atâta depus”. Poetul își știe însă rolul: „nu doresc decât să fiu hingher/ Și eventual gunoier/ Când albul devine gunoi menajer”(Gemenii).
Autorul e tânăr și neliniștit. O neliniște funciară. Un fir patetic străbate întreaga poezie a lui Darie Ducan, pentru că el se imaginează un poet al cetății, unul care face terapie și pentru problemele poeziei și ale societății. Unul care nu se sfiește să intre în pielea acestui personaj, incomod pentru cei din preajmă, pentru că nu tolerează impostura, ipocrizia, falsele valori. El e poetul „insomniilor uscate”, al demitizărilor, al tupeului, al zeflemelei, al intransigenței, al speranței, al visului, al revoltei, al luptei, al iubirii (pune „vieții mele șanul a iubi”), al morții.
Îl simțim eminescian, atât în „Câteva scrisori” cât și în „Satire”. Darie Ducan nu e naiv însă, inocența nu e apanajul lui, știe ce riscuri incumbă acest tip de filiații. Dar perspectiva meditațiilor lui e postmodernă, iar de aici apartenența lui poetică e fără dubii: e buzduganul generației (pierdute/regăsite) în postmodernism.
Există o lejeritate și o prospețime în „parteneriatele” metaforice în care pune cuvintele – surprinzătoare, șocante, suprarealiste sau mustind de real, într-o tentativă de a isca „frumuseți și prețuri noi” din orice, nu doar, arghezian, din „bube, putregaiuri și noroi”. Mesajul său poetic nu se rătăcește însă în lexicul luxuriant, în imaginile copleșitoare, sufocante în avalanșe succesive. E ca o lumină la capătul oricărui tunel.
Densitatea discursului său poetic e descumpănitoare. Abundența ideilor și idealurilor sunt ale unei lucidități grave. El străbate o junglă existențială înarmat cu un arsenal poetic descurajant pentru orice vânătoare.
Darie Ducan e alergător de cursă lungă, nu unul care să-și disprețuiască reperele, ci admirându-le, trecând prin filtrul propriei lui trăiri alte trăiri poetice, în care el s-ar putea regăsi, de la Eminescu la Nichita Stănescu, de la Marin Sorescu la Adrian Păunescu, Mircea Dinescu, cu frecvente escapade eseniene. Darie Ducan e ucenic la clasici, cum ar spune un prozator. Iar poezia lui nu dăunează grav sănătății.


RĂZVAN DUCAN,
O ISTORIE A SPORTULUI TÂRNĂVENEAN

Harnicul și entuziastul Răzvan Ducan, poet, publicist, administrator de cultură, mai trece în contul său „o carte care trebuia făcută, o carte care trebuia să apară”, după cum își intitulează primarul Târnăveniului, ing. Octavian Popa, textul care deschide O istorie a sportului târnăvenean. Cartea a apărut la Editura Tipomur, după patru ani și jumătate de documentare, prin hățișul însemnărilor de presă, al mărturiilor celor care au adus glorie și faimă Târnăveniului.
Iată că doi iubitori ai sportului și deopotrivă practicanți, ing. Octavian Popa, fotbalist la „Chimica”, și Răzvan Ducan, campion județean la tenis de masă, copii, în 1971, s-au aflat în orizontul de așteptate al unei istorii a sportului târnăvenean. După cum se poate vedea din titlu, „o istorie”, nu e vorba de istoria exhaustivă a sportului târnăvenean. E doar un început, o provocare, iar meritul lui Răzvan Ducan rămâne exemplar. Oricând, o altă istorie a sportului din Târnăveni nu va putea să nu facă referințe sau chiar să plece de la demersul lui Răzvan Ducan.
Răzvan Ducan a conceput istoria sportului târnăvenean sistematic, pe sporturi și urmând o cronologie a aproape opt decenii, până acolo unde i-au permis documentele să adune informații.
Fotbalul, sportul rege, ocupă două treimi din economia cărții și pentru că el a adus multe și mari satisfacții Târnăveniului, orașul care a dat câteva nume fotbalului românesc, unele de primă mărime, dacă e să ne gândim doar la Bölöni.
Răzvan Ducan reconstituie tot traseul fotbalistic târnăvenean, cu multe amănunte, cu multe fotografii, elogiind fotbaliști dar și susținători, fără de care entuziasmele de orice fel pier.
Rugbyul, handbalul, baschetul, voleiul, atletismul, gimnastica, luptele libere, judoul, karatele, culturismul, tenisul de masă, tenisul de câmp, popicele, hocheiul pe gheață, patinajul, schiatul, motociclismul, kartingul, ciclismul, șahul, înotul, hocheiul pe iarbă, drumeția, turismul, toate își au loc în istoria lui Răzvan Ducan, în măsura în care acestea și-au găsit amatori la Târnăveni, devenind performanță sau agrement.
O istorie a sportului târnăvenean e mai mult decât meritorie, restituie și omagiu totodată adus celor pentru care „Mens sana in corpore sano” n-a fost un joc/ o joacă de cuvinte.
*
Într-o încercare recuperatorie și de redimensionare a localismului creator, poetul și publicistul Răzvan Ducan a devenit o instituție. Personalități ale vieții culturale, religioase, sportive sunt în orizontul de cercetare al unui tânăr plin de energie și dinamism. Riguros și minuțios (prin formație profesională), ambițios prin aspirații, Răzvan Ducan este un ardelean în viziune blagiană, știind a-și duce un gând până la capăt.
Reconstituirea biografiei părintelui protopop Gheorghe Oprean e o reconstituire necesară nu numai prin dimensiunea și valoarea acesteia ci și prin forța pilduitoare. E încă o demonstrație a faptului că cine își respectă înaintașii se respectă pe sine și are viitor.
Într-un viitor cu foarte multe incertitudini, o certitudine (cum este apariția acestei cărți) e semn sigur că nu putem fi scoși din istorie, dincolo de orice calcule, strategii și interese”.


RĂZVAN DUCAN,
MULȚUMESC ALBASTRU

Invocându-l pe Cicero, care spunea că "o casă fără cărți e ca un trup fără suflet", Răzvan Ducan susținea într-un interviu „că o comunitate fără poeți e ca o pasăre fără de cântec”. Sau fără de zbor, aș spune eu. Poate de aceea Răzvan Ducan revine în poezie, după o perioadă destul de lungă de abandon, de tentații reprimate, de refuz ostentativ, după ce ne obișnuise cu ușurința de a scrie și cu râvna de a publica într-un ritm neconcurențial. El părea un vulcanic, pentru care tot ceea ce atingea se transforma în poezie, din piatra pe care o atingea cu toiagul său poetic țâșnind versuri.
Circumstanțe mai mult sau mai puțin biografice (fiul său, Darie Dulcan, intrase în forță în poezie, la optsprezece ani având deja patru volume publicate și multe altele în manuscris – poezie, proză, teatru…) par a-l fi determinat să facă, cu eleganță și cu generozitate, pasul înapoi, pentru a-i face loc în poezie lui Ducan junior, pentru a-i acorda prioritate, cu grijă și dragoste paternală, cu admirație și frumoasă invidie, poetului mai tânăr din familie, mult mai precoce decât tatăl său și mult mai decis să-și asume condiția de scriitor cu vehemență și cu o dorință de afirmare greu de stăvilit.
A fost o retragere publică, afișată categoric, înlocuită cu publicistică, într-un exercițiu de recuperare a clipei mai puțin încărcată de poezie și mai mult de istorie, istorie locală pe care s-a străduit s-o restituie în toate dimensiunile și straturile sale, de la istoria unor ilustre nume de preoți, la istoria sportului târnăvenean.
Un incident, ca să nu spun un accident stupid, care se putea încheia tragic, care putea să însemne chiar moarte, l-a readus pe Răzvan Ducan cu picioarele pe pământul poeziei, ca un pământ al făgăduinței, și cu simțirea mai aproape de Înaltul Albastru. Un moment biografic care înclină balanța dinspre dimensiunea fizică a ființei, spre dimensiunea metafizică a acesteia.
Nu e, în esență, un Răzvan Ducan radical diferit, dar e unul care e mai sfios în Sanctuarul Cuvintelor, care nu mai e foarte interesat de frustețea limbajului și a imagisticii, fiind mai intens atins de aripa tainică a tentațiilor mistice.
Mulțumesc albastru, Editura Nico, 2006, Colecția „Poeții orașului”, e un jurnal liric al uimirii că timpul nu s-a oprit în loc pentru el, că a reușit să depășească o situație limită, este o mărturie cutremurătoare despre redescoperirea sinelui.
Până și coperta cărții se configurează în sugestii încărcate de semnificațiile întoarcerii privirii către Înalt, acordării priorității „albastrului”. Deloc gratuit semnul „Drum cu prioritate” de pe coperta I a cărții, concepută de autor.
Răzvan Ducan, în accente confesive, nu mai caută cu ardoare cuvântul potrivit, cât cuvântul mărturisit, cel revelat. Până și rigoarea clasică e accidentală, rostirea e echivalentul trăirii, în dimensiunea tragică a clipei, adesea chiar marcată cronologic, la final de poeme.
Metafora își refuză strălucirea și se lasă dominată de elegiac. E, până la urmă, o carte a împăcării, a mulțumirii… ”albastre”. Direcția este Înaltul, pe care îl (re)descoperă dintr-o altă perspectivă a duratei și a spațiului.
Ideile nu-și mai complică geometria, patetismul nu e lacrimogen, ba chiar e de o categorică luciditate. O carte care vrea să reconcilieze emoția cu rațiunea, sacrul cu profanul.
Premoniție parcă, versurile „și moartea-mi este drumul interzis...” (Claustrofobie), și revolt㠄mă iau de piept cu Dumnezeu” (Și mă doare...), poemele din această carte ne descoperă un nou Răzvan Ducan. Nu știu dacă va urma acest drum, dar provocarea s-a produs.
Dacă prin versurile „Mărturisesc,/ cu aceste poeme mă pregătesc pentru moarte,/ de acum semăn grâu pentru colaci și prapori/ de acum ud stejarul pentru crucea falnică de lemn,/ economisesc zăpezile lunii pentru cămașa de mire/ și lacrimile de acum le pregătesc,/ intru în sufletul vostru,/ urc până la rădăcina lacrimei...”, din 3,14ramida lui Ducancamon, poetul se pregătea pentru moarte, cu versurile din În trupul meu viu…”În trupul meu viu/ Moartea îmi crește,/ Entalpia mă ține,/ Entropia mă risipește.// Corul cărnii cântă,/ Pe voci complementare,/ Când e mică una,/ Cealaltă-i mare.// Cresc una din alta/ Și se hrănesc să fie,/ Viața înspre moarte,/ Din moarte să reînvie.// Căci moartea-i altă viață,/ Ce se trăiește-n șoapte/ Și altă moarte-i viața/ ‘nainte de moarte.// Din mortul meu trup/ Viață altă va fi,/ Dumnezeu o va ține,/ Dumnezeu o va risipi!?”, din Mulțumesc albastru, o depășește detașat. Acum, poetul acceptă, pe urmele lui Hölderlin, c㠄Moartea crește-n noi ca o sămânță”.
Ornamentul baroc e înlocuit de simplitatea rostirii, adesea împinsă până la prozaic, într-o arhitectură stilistică ducaniană, fără trădări sau devieri, într-o inginerie… filologică. În această etapă, nici deasupra, nici sub cele anterioare, recompunând repere mitologice pe coordonatele simbolistice ale modernității, poezia lui Răzvan Ducan se situează în plină dualitate a stărilor, a emoțiilor, nu mai e cauză ci efect.
Spune poetul c㠄o boală-nvinsă-i orice carte”. Pentru Răzvan Ducan, o moarte-nvinsă e această carte, această reverență/rugăciune de mulțumire făcut㠄Albastrului”, căci „unitatea de măsură/ a bunătății universale”, spune poetul, e Dumnezeu !


RĂZVAN DUCAN,
PATRAFIR PESTE CUVINTE


De mai bine de un deceniu, Răzvan Ducan este seismograful culturii târnăvenene, dar și actor pe scena ei. Acolo unde se întâmplă ceva important pentru acest spațiu geografic și spiritual e și Răzvan Ducan, neobosit, fără prejudecăți și neîngenunchiat de cei mereu speriați că poetul “e-n tot și-n toate”, preocupat de prezent, dar și neostoit recuperator al trecutului, plătit doar cu arginții de rouă ai recunoștinței celor care prețuiesc și respectă cu adevărat cultura, hulit de cei speriați și complexați de ceea ce face “poetul și administratorul”, cum ar spune Virgil Mazilescu.
Fără Răzvan Ducan, Târnăveniul cultural ar fi mult mai sărac și mult mai îngropat în disprețul celor care vorbesc despre cultură fără să facă însă nimic pentru ea.
Indiscutabil, până acum, Răzvan Ducan este cel mai important produs cultural al Târnăveniului din întreaga sa istorie, unul dintre acei care a rămas aici, de veghe la flacăra culturii și artei. E suficient să i se “contabilizeze” cărțile sale și faptele sale culturale doar din ultimul deceniu și până și cârcotașii ar trebui să roșească de rușinea ingratitudinii și a înjurăturilor cu care l-au “răsplătit” adesea, din interese care n-au nimic în comun cu cultura.
Răzvan Ducan nu e un om perfect, el are “și mai bune și mai rele” (cum spune în cântecul său Mircea Vintilă), dar și atunci când greșește, Răzvan o face din prea multă iubire și drag de cultură, în entuziasmul și generozitatea celui care crede în valoare, crede în artă și în șansa ei de a avea strălucire și într-un colț de lume în care tranziția postdecembristă a tăiat în viul speranțelor și viselor.
Târnăveniul nu va putea fi judecat în istoria sa fără cărțile lui Răzvan Ducan, care și-a asumat condiția cronicarului Anonimus la curtea orașului, depunând mărturie despre viața și patimile oamenilor acestor locuri.
Cărțile sale se așează una după alta la temelia memoriei Târnăveniului. Iar cărțile sale sunt și poezie și istorie. Sunt și iubire și admirație.
“Patrafir peste cuvinte” este încă o spovedanie a autorului. “Păcatele” sale sunt gesturi de reverență față de oameni și cărți cu care s-a intersectat biografia sa.
“Patrafir peste cuvinte” este încă o carte cu prieteni, o carte de citire, o carte de iubire, cum ar spune “poetul necuvintelor”, Nichita Stănescu.
Judecățile sale critice nu sunt de instanță ci de amvon, de loc de rugăciune și venerație.
Darnic în epitete și zgârcit în reproșuri, Răzvan Ducan mai confirmă încă o dată că, dacă cultură nu e, nimic nu e.



RĂZVAN DUCAN,
MĂ LAUD, MĂ APĂR ȘI MĂ CÂNT

Sub un generic contrariant și provocator, Răzvan Ducan își adună în volum, („Mă laud, mă apăr și mă cânt”, Editura nico, 2007) o parte a publicisticii lui din ultima vreme, texte apărute în publicații din zonă și în care autorul ia pulsul cultural mureșean, în general, târnăvenean în particular. Bonusul cărții îl constituie secțiunea a doua, conținând comentarii critice la cărțile sale din ultimii ani.
Cartea nu s-a născut din narcisism, cum ar putea părea la prima vedere, ci din nevoia de a justifica o activitate pe care, din rațiuni paralele cu cultura, diverși politicieni locali ai zonei se întrec între ei a o contesta, cu argumente și ele care n-au nimic în comun cu cultura și cu adevărul.
Răzvan Ducan nu duce lipsă de detractori, de demolatori, tocmai pentru că el se numără printre cei din instituțiile de cultură mureșene care fac eforturi consistente pentru a menține viața culturală într-un orizont de diversitate și valoare.
Prima secțiune a cărții scoate în evidență atribute sine qua non ale gazetarului. Răzvan Ducan este atent la tot ceea ce se întâmplă în jurul lui, „dincolo de bine, dincoace de rău”, nu are nici un fel de rețineri în a lua atitudine, nu în registru moralizator ci într-unul care să responsabilizeze prin simpla semnalare a faptului de viața sau de cultură mai ales. Lui Răzvan Ducan nu-i este rușine să-și probeze patriotismul prin ceea ce face, ceea ce susține sau apără. Fie că e vorba de eroi de la 1 decembrie 1918, fie că e vorba de un fost coleg pe frontul culturii, ajuns în pragul inevitabil al pensionării.
Există un puternic sentiment al angajării în publicistica lui Răzvan Ducan. El crede în rolul nu doar informativ, ci și civilizator al presei. Ca gazetar însă, Răzvan Ducan nu poate face abstracție de poet, scriitura sa făcând adesea viraje lirice, dând mai multă culoare și consistență textelor sale.
Comentariile critice la cărțile din urmă ale lui Răzvan Ducan au ca semnatari mai ales autori care cunosc bine întreaga sa activitate editorială, Dumitru Titus Popa, Lazăr Lădariu, Mariana Crsitescu, Ion Buzași, Dumitru D. Silitră, Aurel Hancu ș.a., ceea ce face posibile judecăți de valoare corecte, diagnostice exacte, dar și exerciții de admirație.
Dacă e să merg pe urmele lui Laurențiu Oprea, care afirmă c㠄Cel mai bun produs al Târnăveniului a devenit cultura”, atunci nu pot decât să afirm că cel mai bun produs al culturii târnăvenene este Răzvan Ducan.
Cartea lui este, până la urmă, un document, un dosar existențial, dar și unul în care, lăudându-se pentru ceea ce a făcut, Răzvan Ducan se apără cu argumente irefutabile de cei care maculează o activitate pentru care alți ar da diplome de excelență.
Mă laud, mă apăr și mă cânt e o carte care ascunde în spatele ei nu atâta mândrie, câtă amărăciune. Ea nu ar fi fost publicată dacă Răzvan Ducan n-ar fi fost pus în situația jenantă de a fi judecat pentru fapte de cultură de oameni pentru care cultura e un cuvânt abstract, de neînțeles.




RĂZVAN DUCAN,
CENACLUL LITERAR „ELENA DIN ARDEAL” -1956 – 2006, CINCIZECI DE ANI DE EXISTENȚĂ

Răzvan Ducan ne oferă o carte (CENACLUL LITERAR „ELENA DIN ARDEAL” -1956 – 2006, CINCIZECI DE ANI DE EXISTENȚĂ, Editura Nico, 2006) de istorie culturală locală, dar și de istorie a prieteniei, a aspirațiilor literare, a împlinirilor și eșecurilor, precum și a cultivării speranței și încrederii în puterile miraculoase ale literaturii.
O istorie a sfidării complexelor provinciale și a asumării unor destine literare, mereu tangente la circumstanțe extraliterare, care au dus la îngenunchieri, la deturnări, la ratări… Dintr-un cenaclu, se spune, vor ieși tot atâți scriitori câți au intrat, pentru că în cenaclu, amiciția nu ține loc de talent. Dar ele pot întreține pasiunea/patima scrisului. La o jumătate de veac, această carte vorbește nu doar despre trecut ci și despre viitor. Ea vorbește mereu despre jumătatea plină a paharului. Fără acest cenaclu, care s-a numuit „Tudor Arghezi” și se numește „Elena din Ardeal”, cu siguranță, zestrea literară a Târnăveniului era mult mai subțire. Cred, până la urmă, că acest Cenaclu este singurul din spațiul mureșean care are continuitate și consistență biografică. Mai cred și că este cel mai longeviv, cel mai dinamic, cel care a antrenat într-un sincretism benefic toate energiile cultural-artistice ale unui oraș care n-a avut/nu are nici teatru, nici filarmonică. Interesant este că el, de la început, și-a creat viață la Casa de Cultură și nu la bibliotecă, cum ar fi fost poate mai firesc, biblioteca târnăveneană rămânând mereu în plan secund, aproape insesizabilă în ceea ce privește fenomenul literar pe care ar fi fost prima îndreptățită să-l cultive, să-l întrețină.
E această carte o istorie a orgoliilor locale, a celor care nu se lasă nici intimidate nici sfidate.
Cartea nu e doar istorie însă ea recuperează un trecut cultural, făcând oferte pentru un viitor care nu înseamnă doar contribuții noi, ci și restituiri. Pentru că în Târnăveni au trăit și au scris fără spaima lipsei de orizont editorial numeroși autori. Au rămas în manuscris zeci de cărți care-și așteaptă editorii, validarea unui prezent continuu.
Prin Dumitru Titus Popa, Ion Șeulean, Răzvan Ducan mai recuperează și trecutul de dinaintea bornei 1956, de dinaintea înființării cenaclului care avea și să coaguleze și să catalizeze energii latente, dând o dimensiune culturală extinsă dincolo de perimetrul celor cinci decenii.


SERAFIM DUICU,
OCHIUL DE VEGHE


Serafim Duicu a cochetat cu poezia încă din studenție, s-a lăsat ademenit de aceasta la mijloc de vârstă, în plină maturitate, dar nu s-a despărțit de ea niciodată, rămânând, funciarmente, un liric. Un liric care a trăit poezia însoțind poezia. Când, prioritar, preocupările sale erau focalizate pe folclor, a descoperit dimensiunea estetică a lirismului popular, s-a lăsat contaminat și a scris versuri în dulcele stil popular, ca să-l parafrazez pe Nichita Stănescu. Atunci a descoperit și virtuțile magice ale poeziei, asumându-și descântecul ca prag al metafizicii. Dar a descoperit și ludicul barbian, pe care l-a impins în tiparele rostirii magice. Când l-a descoperit pe Bacovia a trăit poezia bacovian și nu s-a sfiit să spună acest lucru, intitulându-și un poem chiar „Stare numită Bacovia”. De fapt, afinitățile sale elective nu sunt secretizate. Serafim Duicu și-a developat trăirile lirice prin prisma unor mari modele. Între care se mai numără și Lucian Blaga și Miron Radu Paraschivescu. De la care a luat ceea ce se intersecta cu propriile aspirații, cu propriile elanuri lirice.
Iar un autor preocupat de rolul Școlii Ardelene și al reprezentanților săi de seamă nu putea să nu se lase dominat de simțiri patriotice, în sensul cel mai curat, și să nu scrie poezie patriotică, nu una de paradă ci una de solidaritate în idealuri.
Serafim Duicu nu a scris poezie sistematic, nu și-a făcut din poezie un traseu și o țintă. Nu și-a gândit un volum structurat, chiar dacă și-a ales un generic, un titlu, „Ochi de veghe”, lăsând, fără să vrea, în seama posterității acest lucru. Astfel a apărut, în condiții grafice de excepție, volumul Ochi de veghe, Editura Tipomur, 2005, ediție îngrijită de Valerica Duicu.
Am putea spune chiar că Serafim Duicu a scris poezie ocazională, într-un registru divers, dar ocaziile sale nu sunt ale cotidianului anodin, ci sunt stări fundamentale ale ființei însetate de absolut. Erosul este dimensiunea esențială a poeziei sale, e firul roșu al lirismului său, dus până la vama thanathosului, acolo unde Dumnezeu este iubire. Cred că poemul Elan intim este cel mai grăitor în acest sens: „Ceva mă poartă spre tine, iubito,/ ceva tulbure izvodit din ploi,/ din mătasea broaștei mereu înverzită, / din nisipurile albe strunite în noi.// Ceva, iubito, m-aduce la tine/ cu setea de liniști neadăpate/ o, cum se-ntretaie miresme și zboruri/ mai depărtate, mai depărtate.// Ceva mă poartă spre tine-n galopul/ cu care odată-nfruntam hotarele/ s-adulmec cu urechea pe pântece moartea/ și marele mort, marele”.
Iubirea, la Serafim Duicu este și sacrificiu, invocat fiind mitul meșterului Manole, dar iubirii, iubite-i le sunt atribuite toate virtuțile. Și spune poetul în poemul „Lângă mine tu…: „Lângă mine tu/ altar de lumină/ lângă mine tu/ nard de sulfină/ lângă mine tu/ coloană-n amiază/ lângă mine tu / înger de pază/ lângă mine tu/ picur de lacrimă/ lângă mine tu/ vrajă de vrajă de patimă/ lângă mine tu/ icoană-n durere/ lângă mine tu / ierugă-n cădere”.
Serafim Duicu a fost un trudnic într-ale poeziei. Atelierul său, manuscrisele sale fac dovada unei aplecări de orfevru. El se dovedește un șlefuitor în căutarea perfecțiunii expresiei poetice. Atât cât poate poezia aspira la desăvârșire! Să vă dau un exemplu, întâmplător tot un poem de dragoste, cu titlul Nălucă. În varianta finală, strofa I sună astfel: „Cu iubita din vis, nebuna,/ bântuiam păduri și coclauri/ și-mi părea cum, din cornul ei, luna /picura-n candele amar de balauri”. În textul manuscris, reprodus în carte, ultimele două versuri sunau „Și-mi părea cum din ’naltul ei, luna/ aprindea-n candelă frunze de lauri”. Dar frunze are și alți substituți, seve, picuri. Până la urmă, Serafim Duicu a optat pentru o variantă metaforică cu rezonanțe fantastice.
Nu știu ce performanțe ar fi putut realiza Serafim Duicu în poezie dacă ar fi fost stăruitor în acest canon al scrisului. Oricum însă avea toate datele poetului. Din păcate, în literatură e ușor de căzut în mrejele unor genuri mai puțin spectaculoase, dar cu nimic mai puțin angajante. Ori Serafim Duicu, între atâtea iubite genuri ale creației le-a ales pe cele care implică mai multă rigoare și mai puțină libertate: istoria și critica literară, unde, până la urmă, nu mai ești sclavul sentimentelor proprii ci al unor opere scrise de alții.
A fost o cale mai aspră, mai dură, dar care i-a adus destule satisfacții profesionale. Și, dacă nu s-ar fi lăsat pradă unor activități prozaice, administrative, atunci, cu siguranță, moștenirea sa culturală ar fi avut alte dimensiuni, iar Serafim Duicu nu ar fi ajuns să spună, spre finele anului 1992, că în intervalul cât a fost consilier-șef la Inspectoratul de Cultură de atunci n-a avut „nici o clipă de odihnă, nici o zi de concediu adevărat și, mai ales, mi-am cam părăsit masa mea de lucru, fapt pe care-l regret cel mai mult”.




SERAFIM DUICU,
PARALAXE CRITICE

Serafim Duicu a plecat pe nepusă masă dintre noi, lăsând în postumitate o operă care nu este, ca în cazul multora, un rest de operă, completări nesemnificative, ci, dimpotrivă, părți de consistență ale acesteia. Pentru că Euripide – Un modern printre clasici, (Editura Tipomur, Fundația Cultural㠄Școala Ardeleană”, Târgu-Mureș, 1999), Ochi de veghe (Poeme. Ediție îngrijită de Valerica Duicu, Editura Tipomur, Târgu-Mureș 2005), nu sunt cărți care să tragă în jos opera lui Serafim Duicu ci i-o înnobilează, dezvăluind un orizont de creație și de trăire culturală de mare consistență.
La acestea, Paralaxe critice (Editura NICO, 2006, ediție îngrijită de Valerica Duicu) vine să lumineze un segment al preocupărilor de critică și istorie literară ale lui Serafim Duicu deloc de neglijat.
Cercetătorul preocupat de dimineața devenirii noastre literare, de corifeii Școlii Ardelene, nu a fost mai puțin interesat de actualitatea literară, aplicând diagnostice exacte, nu arareori prescriind și tratamente, fiind un fin observator al deficiențelor unor construcții de cercetare, sesizând, adesea polemic, minusuri, sugerând necesarele îndreptări, completări.
În exerciții de admirație nu scade deloc exigența și nici nu-și temperează verva în funcție de circumstanțe, amendând erori sau inadvertențe, păstrând însă mereu un ton academic, fără ironii gratuite, fără a devia spre pamflet.
E preocupat în primul rând de critica criticii, o zonă mai aridă și a cărei necesitate o susține deloc retoric: „O critică a criticii, cu antene adânc implantate în creație, în obiectul de drept al actului critic, va avea menirea de a echilibra balanța în folosul stabilirii adevărului, aflat undeva „la mijloc de rău și bun”. Și apoi, dacă actul critic este un act intelectual, presupunând o mare doză de subiectivitate, de ce tocmai criticii s-ar opune judecății lui și din alte unghiuri de perspectivă?” E o perspectivă care impune o democrație a judecății de valoare, care nu-i scutește de evaluări critice nici pe cei care se consideră instanțe supreme. Nimeni nu-i mai presus de legea dreptei judecăți critice, nici chiar criticii. Nu e însă deloc confortabil acest exercițiu, care l-a pus nu în opoziție, dar nici în avocat al „diavolului”. Ba a fost nu o dată foarte tranșant („Reputat” istoric literar Chendi n-a fost.”, „ și în cartea lui R. E. sunt câteva locuri comune”, „revenirea, de câteva ori, asupra întregului peisaj, e drept, urmărind țeluri diferite, încarcă nejustificat studiul și-i îngreunează lectura” – referitor la Ion Vlad, „Dan Culcer e un „causeur” amabil, chiar un pic didacticist și fad când încearcă s㠄lămureasc㔠asupra disociațiilor pe care le face”, „criticul organizează întreaga poezie a timpului nostru, aproape nediferențiat, producând, prin asta, o îngrămădire confuză a valorilor.” – despre Ștefan Aug. Doinaș, „Dar în aceast㠄lărgime sufleteasc㔠a criticului – Victor Felea, n.m. - se află și pericolul unei anume uniformizări a valorilor și al unei monotonii a demersului critic”, „De aici monotonia stilului criticii lui N. Ciobanu și lipsa lui de culoare, de aici faptul că opiniile sale n-au supărat pe nimeni, de aici faptul că volumul a fost trecut repede cu vederea”.) indiferent de mărimea și reputația criticului literar, sancționând, pe urmele lui Călinescu pe cei care, făcând lecturi critice, se entuziasmau în fața „neantului pur”.
Structurată pe mai multe nivele, ca o probă a mobilității critice, cartea lui Serafim Duicu nu se rezumă doar la „critica criticii”, făcând escapade și în teritoriile eseisticii, încercând atitudini și altitudini.
Prin Paralaxe critice, Serafim Duicu parcurge un traseu extins între istorie literară și actualitatea critică, demonstrând că a știut să pună în valoare nu doar un trecut literar cu conturi încheiate ci și opere încă situate în dinamica prezentului, cu un evident patos al ideilor. Nu e nici capricios și nici țâfnos, făcând din onestitate linie strictă a conduitei, a atitudinii critice, în rigoare și acribie. E doar un justițiar, asemenea lui Valeriu Râpeanu. Și atunci când e malițios sau ironic, Serafim Duicu nu-și pierde cumpătul, taie în carne vie, dar face și anestezie.
Convins fiind că critica este „conștiința de sine a literaturii”, Serafim Duicu se situează în linia parametrilor susținuți de Radu Enescu, are „gust și sensibilitate artistică pentru a evalua”, dar și virtuți ștințifice, capacitate care „explică, delimitează, clasifică și conceptualizează”, afirmă și neagă valori, bazându-se și pe sensibilitate și pe rațiune.
Nu ezită să-și afirme onestitatea: „Spunând acestea, noi nu am „negat” lucrarea lui R.E și nici nu am îmbunătățit-o cu ceva, ci am afirmat unele limite, din dorința noastră constructivă de perfecțiune”, tocmai pentru a elimina orice fel de suspiciune.
Avem, în Serafim Duicu, prin această carte, un critic de vocație, cu multă vervă, verticalitate, care, din păcate, nu și-a exploatat suficient aceste resurse și disponibilități, optând pentru cercetarea istoriei literare, ca prioritate.
Lui Serafim Duicu i se potrivesc de minune judecățile de valoare pe care acesta i le-a aplicat lui Al. Piru: „Perspectivă universală, verticalitate în opinii, intuiții fine, asociații și disociații surprinzătoare, opțiune clasică, echilibrată, polemică intrinsecă, lapidaritate și operativitate în emiterea judecății de valoare, spirit analitic și vocație sintetică”.
Cu jovialitate și bonomie, Serafim Duicu, oricât ar fi putut părea de incomod, s-a așezat confortabil între criticii actualității literare, acolo unde nu păreau prea mulți dispuși să se așeze.
Cu siguranță, dacă ar fi rămas în angrenajul Vetrei și dacă editurile ar fi răspuns ofertelor sale în anii optzeci, Serafim Duicu ar fi fost încurajat să nu-și neglijeze acest talant.
Paralaxe critice e o carte de tinerețe, dar de maturitate a judecății, scrisă într-un limbaj percutant, dar de consistență academică, într-un registru stilistic care anticipa o voce critică distinctă, capabilă de performanțe interpretative.
N-au fost vremurile sub Serafim Duicu ci, din păcate, Serafim Duicu sub vremi. Altfel, calitățile native oltenești, educația solidă și cultul corifeilor Școlii Ardelene ar fi dus cu siguranță la afirmarea unei autorități critice târgumureșene, care s-ar fi putut face auzită și respectată în concertul criticii și istoriei literare românești din ultimele trei decenii ale secolului trecut.
Evaluate peste timp, judecățile de valoare ale lui Serafim Duicu, se poate ușor constata intuiția sa critică în cazul multora dintre cei pe care i-a citit și care nu aveau atunci notorietatea pe care au câștigat-o în timp. Ceea ce confirmă încă o dată că Serafim Duicu ar fi putut face operă de istoric și critic literar mai mult decât alți critici mureșeni care și-au asumat condiția de critici și istorici literari.
Serafim Duicu este adesea intransingent, dar el nu vizează autori ci idei, nu opțiuni critice ci argumente critice. Totodată, Serafim Duicu susține moralitatea criticului și urbanismul limbajului critic: „Așa că, pentru igienizarea aerului, e bine să se spună lucrurilor pe nume, dar cu instrumentația de lucru a criticii literare și în limitele bunului simț, ale urbanității și probității profesionale”. Nu în ultimul rând, Serafim Duicu reperează și termenii care ar trebui să definească atitudinea criticului: „Așa că nu în „ur㔠și „iubire” față de autor sau opere, ci în „iubire” și respect față de literatură și cititor stă rostul și menirea de primă mărime a criticului și a criticii”.
Serafim Duicu e interesat și de „viața” criticului, de condiția sa, una frustrantă, care trăiește prin preeminența operei, excluzând „privilegiile” de notorietate publică ale scriitorilor.
Portretele critice pe care le face autorilor sunt nu doar confirmate de timp, dar au savoare și plasticitate. Nu e tolerant cu erorile, dar nici cu judecățile de conjunctură, cumetrie literară.
Cartea lui Serafim Duicu completează imaginea biografiei sale, întregind-o, îmbogățind-o. Deși adună cronici publicate în revistă, cartea are coerență, perspectivă integratoarea, e o vedere panoramică neexclusivistă și nepartizană. Risipite în timp, ele nu puteau oferi percutanța analizei critice. Adunate sub aceeași cupolă editorială, ele își arată forța, altitudinea situării critice. „Critica, spune Serafim Duicu, scriind despre N. Ciobanu, se poate supune și ea criticii, se poate privi adică în oglindă, nu atât pentru a-și admira nurii, cât mai ales pentru a-și consemna ridurile”.
Pentru că ea nu e un rest de biografie literară, nu adună elemente postume, ci e un edificiu antum care, datorită circumstanțelor neliterare, ajunge doar acum la cititor.
Cei care-l descoperă acum pe Serafim Duicu vor avea revelația unei adevărate conștiințe critice, care nu menajează pe nimeni, atentă la fenomenul literar contemporan din perspectiva receptării critice imediate, a actualității critice, în dimensiunea sa sincronică.
Poate că Serafim Duicu a fost un critic incomod, greu de aliniat la interese de grup, și poate de aceea și marginalizat. Dacă această carte ar fi apărut la timpul potrivit, Serafim Duicu ar fi fost pus în drepturile sale firești, la locul său binemeritat, în istoria literaturii contemporane. Acum va fi mai greu, pentru că în secolul acesta grăbit și indiferent la prezent, prea puțin timp mai rămâne pentru revizuiri și recuperări.


RODICA DUȘA,
ABC-UL GENURILOR LITERARE

Rodica Dușa sistematizează și sintetizează cu aplomb didactic, dar și cu șarje eseistice un arc literar românesc de două secole, într-o firească intersectare cu literatura universală.
Ea își propune să scurteze drumul dintre nevoia de lectură și capacitatea de decodare a semnificațiilor textului literar.
Autoarea a trecut prin experiența selecției termenilor literari operaționali, materializată în dicționarele pe care le-a realizat. De la concepte la analiză și sinteză n-a fost decât un pas, pe care profesoara Rodica Dușa nu putea să și-l refuze.
Cartea antrenează competențe și propune performanțe într-un efort al cunoașterii prin lectură, când lectura e un eveniment al cunoașterii.
Gestul profesoarei Rodica Dușa e unul singular și temerar, fără complexe, fără inhibiții, cu rigoarea unei experiențe îndelungate la catedră. E și carte de căpătâi și carte de vizită pentru un destin de dascăl, care și-a asumat responsabil misiunea nobilă de profesor de… română.
Lucrarea este utilă în primul rând elevilor, dar ea este un bun instrument de lucru și pentru profesori și, mai mult, e notă distinctivă, model.
E o propunere și o provocare. E o mănușă aruncată. Pe care nu poți să nu o ridici.



VIORICA FEIERDAN,
POEMELE SOARELUI

Viorica Feierdan este o apariție insolită în peisajul literar târnăvenean, fiind, în exclusivitate, produsul mișcării cenacliste din oraș, care, într-un elan recuperator, a antrenat și autori care și-au făcut din discreție un mod de așteptare. Cum momentul potrivit s-a ivit, Viorica Feierdan, industrioasă în felul ei în privința poeziei, și-a cerut dreptul la manifestare publică în registru editorial, fără o pregătire prealabilă prea îndelungată, dacă luăm în calcul faptul că între debutul în presă (2001) și cel în volum (2002) n-a fost loc de prea multe vămi. Chiar titlul primei cărți (O picătură din toate, Editura Tipomur, 2002), certifică diversitatea ofertei. Datarea poemelor mai indică încă un lucru: febrilitatea scrisului, graba de a înregistra liric, ca un seismograf, orice adiere existențială. Poezia e consecința unei avalanșe de cuvinte („Cad cuvinte peste mine”) de amintiri („vărs un potop de amintiri/ în sufletele voastre”), de trăiri intense sau amplificate voit în semnificațiile lor. Ritmul respirațiilor sale lirice e sacadat, accelerat, din dorința de a oxigena cât mai mult plămânii poeziei. A fost etapa în care autoarea credea că tot ce atinge devine vers. După ce a crezut că stăpânește poezia, a înțeles că, de fapt, trebuie să se lase dominată de poezie, și-a mai potolit exuberanța și, în aceeași măsură, exigența. A crescut respectul față de cuvântul scris, încrederea în puterile acestuia de a face lumea mai frumoasă cu un răsărit de soare. De aici și titlul recentei sale cărți, Poemele soarelui, (Editura NICO, 2007), metaforă a luminii și a bucuriei de a fi în „corola de minuni a lumii”. Aceasta, după ce poeta a lăsat Semnături pe pleoapa amurgului (titlul volumului anterior, al doilea, din 2004 (Editura Tipomur).
De regulă, femeile scriu poezie „la tinerețe”, ca apoi ele să fie deturnate de priorități existențiale domestice. Viorica Feierdan începe să scrie poezie „la maturitate”, cu o „bibliotec㔠existențială consistentă, cu experiență de viață care să-i faciliteze înțelegerea lumilor livrești pe care a început să le parcurgă cu ambiție și îndârjire. Din această perspectivă, poeta poate fi și un personaj într-o narațiune a devenirii unui destin poetic. Pentru că traseul său spre literatură, ca și iadul, a fost pavat cu bune intenții, dar obstacolele au fost adesea peste puterile ei. Și până la urmă, Viorica Feierdan a ajuns la liman. A descoperit câteva din tainele poeziei, din arta rostirii poetice, făcând mai lejer pasul de la simpla notație la metaforă.
Deși biografică, confesivă, Viorica Feierdan nu cade în sentimentalisme, în dulcegării, ba chiar încearcă să dea asprime, încordare verbului său, într-o retorică a interogației.
Fără îndoială, substanța cărții este erosul, într-o ambiguitate în care se întrevede preeminența metafizicului: „Tu ești portretul veșnic decupat,/ În fiecare an la fel de alb, balsam/ Dintre zăpezile ce mă devoră/ Și mă absorb în florile din geam.// Tu ești povestea mea nescrisă,/ Concert cântat în alt concert, închid,/ Cu un refuz în loc de uvertură,/ Dovada mea de cheie fără zid.// Dacă ai știi că într-o altă viață/ M-am aruncat adânc în trupul tău/ Și ți-am simțit aevea pulsul.../ Și l-am iubit atunci pe Dumnezeu. // Dar știu că umbra aripilor tale/ Mi s-a adeverit; e chiar prezența mea,/ Am să încerc să ies dintre secunde,/ Să-mi las urma genunchiului pe-o stea”.(Povestea mea nescrisă).
Cele mai multe poeme ale cărții sunt un dialog surd, eu – tu, în care doar unul dintre personaje vorbește, celălalt ascultă, fără să dea replică. E o proiecție a imaginarului eului între aspirație și așteptare. Eul oferă filă după file dovezile sale de angajament, fidelitate, provocare, de reciprocitate, de răspuns: Ca să mă poți iubi,/ Privește-mă/ Dinafara ta,/ Dinlăuntrul meu –/ În afară.// Privește-mă/ Dintre respirații,/De după sincope,/ De pe nervul/ Pe care fulgerele / Se duc și vin.// Privește-mă fără ochi” (Privește-mă).


DINU FLĂMÂND,
ÎN REFRACȚIA REALULUI

Nu am scris niciodată despre poezia lui Dinu Flămând, deși aceasta îmi era familiară, odată dintr-o solidaritate echinoxistă și apoi dintr-un orgoliu localist, și Dinu Flămând fiind bistrițean, ca și mine, provenind așadar dintr-un spațiu geografic de identitate comună.
Oferta Olgăi Dunca, traducătoarea acestei cărți, a venit ca o provocare, dar și ca o revanșă.
Am reluat poezia lui Dinu Flămând, de la Apeironul, de debut, 1971, până la Grădini/ Jardins, ediție român㠖 franceză, apărut în 2005.
O poezie ajunsă, editorial, la treizeci și cinci de ani, care poate fi considerată aproape unitatea de măsură a echinoxismului, fenomen literar care și-a pus amprenta pe evoluția scriitorilor din spațiul cultural universitar clujean în ultimele patru decenii.
Născut la 24 iunie 1947, la Susenii Bârgăului, Bistrița-Năsăud, la patru decenii de la debutul în revista Tribuna (1966), Dinu Flămând înscrie în biografia sa literară (potențată în liniile ei esențiale de studiile universitare de la Facultatea de Filologie din Cluj-Napoca, de implicarea în destinul unor publicații de prestigiu, ca Echinox, Amfiteatru, Secolul 20, de traseul din exil, cu etapele jurnalistice de la Europa liberă, BBC și Radio France Intrernational), o operă care e greu de ignorat și cu atât mai puțin de contestat, oricât de perverse ar fi unele gusturi critice sau politici literare.
Exigent cu sine, necruțător cu cei care rătăcesc fără orizont în literatură, Dinu Flămând, în ipostaza de instanță literară, s-a făcut respectat nu doar prin verbul său, ajungând ca și zâmbetul său ironic, adevărată marcă de identitate, să fie echivalent cu o judecată de valoare, cu o ”sentință”. Altfel, un om prietenos bine temperat, ocolit de încrâncenări și resentimente, degajat, un personaj captivant, a cărui companie e energizantă.
Poezie, critică literară, traduceri cu marca Dinu Flămând circulă în diverse spații de cultură cu garanția modernității și a viabilității. Și fără ntermen de expirare. Poezia din Apeiron, 1971, Poezii, 1974, Altoiuri, 1976, Starea de asediu, 1983, Viața de probă, 1998, Migrația pietrelor, 2000, 2004, Tags, 2000, edițiile bilingve Dincolo/De l’autre côté, 2000, Circular/Circulaire, 2002, Peisaje verticale/ Peysages verticaux, 2003, Poeme în apnee/ Poèmes en apnée, 2004, Grădini/Jardinins, 2005, sau exclusiv traduceri, Estado do sitio, în spaniolă de Omar Lara), 1984, critica și eseistica din Introducere în opera lui G. Bacovia, 1981, Intimitatea textului, 1985, traducerile în română din Martin Booth, Poemul insidios, 1977, 20 de poeți latino-amaricani (în colaborare cu Omar Lara), 1983, Fernando Pessoa, Cartea neliniștirii, 2 volume, 2000, Fernando Pessoa, Odă maritimă și alte poeme, 2002, Philippe Sollers, Războiul gustului, 2002, Jorge Semprun, Mortul care trebuie, 2002, Dominique de Villepin, Napoleon. Cele o sută de zile sau spiritul de sacrificiu, 2003, Fernando Pessoa, Odes e outros poemas/ Ode și alte poeme, 2004, Samuel Beckett, Poèmes/Poeme, 2004, sute de articole risipite în diverse publicații dau măsura unui scriitor de anvergură și forță, beneficiar al unor aprecieri critice semnate de autorități în materie, din țară și străinătate. A conturat un univers literar distinct, o operă recunoscută, acreditată, în același timp, și prin câteva premii literare prestigioase.
Opera lui Dinu Flămând nu se putea înregimenta unui topos strict, exclusiv, el deplasând mereu propria axis mundi acolo unde poetul își făcea radiografia sentimentelor, stărilor din care se hrănea scrisul său. Deși, într-un fel în echilibru temporal: după mai bine de 17 ani de publicat cărți acasă, au urmat tot atâția ani de scris în exil, poezia sa a rămas întotdeauna tributară neadaptării. Poetul și-a protejat însă mereu matricea spirituală, dincolo de meridianele existențiale, într-o tensiune a elanurilor nestăvilite și a inhibițiilor reprimate. Poezia lui vine dintr-o continu㠓stare de asediu”, dintr-o “criz㔠fără de sfârșit, pentru c㠓nimeni nu se cunoaște pe sine”. De altfel, pentru importanta antologie bilingvă tipărită în 2004, la Paris, de Editura La Différence, poetul a ales o altă variantă a acestei crize, cu referință și la sufocarea pe care am traversat-o cu toții timp de câteva decenii: Poèmes en apnée. Scufundătorii de adâncuri se exersează să-și țină respirația, în "apnee"; poeții români din acele decenii se exersau să respire și să supraviețuiască în aerul rarefiat al lipsei de libertate.
Selecția din În refracția realului este una atipică. Nu e o selecție critică. E o selecție nu doar subiectivă, fără imperative axiologice, ci și una de acută stare a “întâlnirilor admirabile”. Traducătorul a urmat afinități elective dintr-o poezie străbătută de un “sunet dramatic fundamental” (Ion Pop). “Am recitit poeziile, spune Olga Dunca, cu aceeași emoție ca de fiecare dată, dar acum mai mult și cu satisfacția de a fi reușit să redau cât am putut de bine acuratețea acesteia în engleză. Am dat tot ce a fost mai bun în mine și aceasta datorită faptului că aceste poezii le-am ales după sufletul meu și totodată considerând că pot pătrunde destul de bine în tumultul stărilor sufletești ale poetului. Sunt foarte mulțumită, căci până nu de mult nici nu bănuiam că mă pot atinge de un suflet atât de sensibil și plin de taine precum cel al lui Dinu Flămând. Se pare că am reușit». Olga Dunca a făcut ca selecția sa, cu o sintagmă a lui Pessoa, să poată fi numită o “carte a neliniștirii”, în care timpul trăirii este deopotrivă și timp al mărturisirii, în care viața trece în literatură și literatura în viață.
“Viața e de probă”, “fericirea e obligatorie” – sintagmele nu sunt altceva, ne asigură poetul, decât “expresii ale unei ironii disperate”. Dacă prima este “eticheta” realului “deformat de agresivitatea socialului”, cealaltă definește o altă stare, cea în care “realul își pierde substanța, fiindcă suntem tot mai invadați de simboluri, de imaginile virtuale”.
Erosul, dimensiunea fundamentală a poeziei lui Dinu Flămând, subtil surprinsă și în această antologie, își decupeză frecvent teritorii în profan, până la “politizarea dragostei” (Poem politic de dragoste).
În refracția realului e, până la urmă, o carte de “recuperare” a propriului destin, în căutarea timpului pierdut, cum ar spune cu malițiozitate autorul.
Versiunea engleză a trecut prin niște vămi critice, primind “binecuvântarea”, trecând cu brio testul/proba “trădării”. (Tradutore/ traditore). E prima evadare a poeziei lui Dinu Flamând în teritoriile limbii engleze în registru antologic. Cititorul de limbă engleză e cel mai în măsură să judece cum sună poezia lui Dinu Flămând într-o limbă în care s-a scris mare poezie. Atât cât ne este îngăduit nouă să judecăm, engleza nu e o haină de împrumut, prea strâmtă, care să nu i se potrivească poeziei lui Dinu Flămând. Ba chiar riscăm să afirmăm că această antologie are toate șansele să fie și... antologică.


LIVIU GEORGESCU –
POEZIE FĂRĂ FRONTIERE

La două decenii după intrarea în scenă a optzecismului, la a cărei configurare a participat el însuși în calitate de membru al Cenaclului de Luni, condus de criticul Nicolae Manolescu, Liviu Georgescu a debutat în anul 2000, la Editura Axa, cu o carte de versuri, Călăuza, prefațată de criticul de la România literară.
Liviu Georgescu reintră în literatură după un traseu sinuos, în care creația literară a trecut adesea în plan secund. Să luăm în calcul doar faptul că autorul a absolvit (în 1977) Liceul de Muzică din București, secția vioară, principal, pian secundar, ca apoi să urmeze Facultatea de Medicină Generală din Capitală, absolvită în 1984. Dacă mai adăugăm că a practicat medicina în țară până în 1989, interval în care a susținut concerte cu orchestra doctorilor din București, iar apoi a plecat în S.U.A., unde a rămas în lumea medicinii, la diverse clinici, fiind și practician și cercetător, unul pasionat de bolile autoimune, biologia celulară, genetică și moleculară, avem imaginea unui destin literar nonconformist, atipic, dacă nu chiar singular în istoria literaturii române. Medicina nu l-a monopolizat însă în așa măsură încât să-l deturneze de la viața literară și artistică, Liviu Georgescu rămânând la fel de activ și în planul creației și al interpretării, fiind „vioara întâia” (sic!) în orchestra medicilor din New York, iar ca… pictor și membru al lui Flushing Art League, a primit premii la expozițiile de pictură ale Ligii.
După ce în România a scris doar pentru sertar, nici în S.U.A. Liviu Georgescu nu și-a arătat chipul poetic decât târziu, în 1998, când își publică primele poeme în reviste de limbă română din America și apoi în reviste din România. Debutul editorial al lui Liviu Georgescu n-a trecut neobservat, în țară mai ales, fiind distins și cu Premiul Național „Mihai Eminescu” pentru debut, pentru 2000.
O nouă carte a lui Liviu Georgescu, Solaris, Universalia Books, New York, 2002, nu face decât să confirme impresia lăsată de debutul său, cu tarkovskiana Călăuză.
Neieșind la rampă ani buni, rupându-se și de mediul în care s-a format ca poet, Liviu Georgescu se singularizează în poezia optzecistă, egală cu vârfurile ei, dar diferită în substanța sa. Sigur, distanța geografică a făcut mai puțin vulnerabilă poezia lui Liviu Georgescu la influențele colegilor de generație, la elanurile gregare la limita imitației, iar experiența de viață, aventura existențială și-au pus amprenta pe poezia fără granițe a unui autor de frapantă modernitate și dezinvoltură. E poezia unui artist de profundă complexitate, atras și de armoniile sunetelor dar și de explozii cromatice, care intersectează genurile cu abilitate de terapeut. Versul său e ca o avalanșă care antrenează în alunecarea ei apocaliptică totul. Între apocalipsuri genetice și apocalipsuri morale, între cele materiale și cele sufletești se construiește un apocalips al limbajului. Nu întâmplător, Nicolae Manolescu îl raportează pe Liviu Georgescu la Tudor Arghezi, cel din Psalmi și Flori de mucegai, prin încercarea sa de a recupera și reabilita limbajul, iscând frumuseți și prețuri noi din „convulsii radiologice”, „oțeluri răpuse” și „îmbuibările apocalipsului” (Vivisecție).
Liviu Georgescu realizează în poezia sa un „melting pot” la nivel sintagmatic, într-un discurs îndrăzneț, nonșalant, cu clocotiri magmatice, de o surprinzătoare prospețime, dincolo de „izul” suprarealist. Poetul e inventiv într-o incandescență lirică nestăvilită, tumultoasă, care sfidează convenționalul fără ostentație însă. Nimic din „pojarul” generației optzeciste – nici ironie, nici ludic, cât tonul grav al unui lirism în defensivă, într-un refuz al adaptării. Liviu Georgescu și-a creat o lume a sa, pe care a populat-o „croșetând” trei fire ale unei Ariadne dintr-o mitologie proprie: poezia, pictura și muzica. „Ut pictura poesis” se intersectează cu „La musique avant toutes choses”, rezultând o lume tulburătoare, într-o poezie de mare profunzime și incontestabilă originalitate. Până și grafic, poezia lui Liviu Georgescu construiește spații distincte, prin „rasterul” care decupează din ansamblu semnificații, metafore de forța haiku- urilor. Iar în geometria glisantă a poemelor pot fi detașate fără dificultate poeme de sine stătătoare. Poate că o etichetă precum poezia din poeme s-ar potrivi, măcar formal, dacă nu și ideatic, scrisului lui Liviu Georgescu.
Picturală și simfonică deopotrivă, poezia lui Liviu Georgescu își este sieși călăuză, iluminare/solarizare a tenebrei.
(Re)apariție surprinzătoare pe scena poeziei românești, Liviu Georgescu este o recuperare/restituire a unui destin, reabilitare a diasporei optzeciste, risipitoare cu valorile sale.


ILINCA GERMAN,
DINCOLO DE DUMNEZEU

Surprinzător de repede, Ilinca German revine cu o nouă carte, încă un roman, la fel de îndrăzneț ca și cartea ei de debut, Când copiii nu mai cresc, și la fel de mult preocupată de tema iubirii. De data aceasta, raportarea ei se face la un spațiu în care iubirea are o singură direcție, Dumnezeu. Iubirea de Dumnezeu mai presus de orice? – pare a fi întrebarea care străbate ca un fir roșu întreaga sa narațiune. Și, mai mult, ce se întâmplă Dincolo de Dumnezeu, în acel spațiu care nu vrea să fie exclusiv al sacrului, dar în care iubirea își are sacralitatea ei.
Cele două fețe ale cărții se cheamă lapidar, nu fără încărcătură simbolică însă: Alexandru (prima parte), Alexandra (a doua parte). Dar dincolo de cele două nume se înscriu tensiunile unui destin care-și caută nu doar sensul existențial ci însăși rațiunea de a fi, în încercarea de a da lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu și omului ce-i al omului, ca să cunoască însă dumnezeirea, împlinirea.
Prima parte a cărții e într-un registru, în care epicul pare că se lasă sedus de o rețetă de succes, ca în a doua parte tonalitatea să se schimbe, iar problematica să se circumscrie nu atât acțiunii cât meditației, dând alte semnificații pentru ceea ce părea un exercițiu de succes facil.
Destinul unui preot catolic, Alexandru, devenit catolic dintr-o opțiune a sorții (mama era catolică și tatăl ortodox), este pretextul nu doar al unei meditații despre iubire într-un teritoriu interzis, ci și despre trădare și încălcarea unor legăminte de dragoste față de Dumnezeu. Prozatoarea radiografiază umanul într-o lume în care există preeminența sacrului, unde nu se îngăduie nici o șansă profanului, omenescului.
Părintele Alexandru pare a pune mai presus de iubirea pentru mama sa, Manuela, ajunsă oloagă, incapabilă să mai poată avea singură grijă de sine, de iubirea Luciei, (o copilă orfană, despre care află, în clipa în care își face cunoscută intenția de a merge, pentru o perioadă, la Vatican, că îl iubește), iubirea față de Dumnezeu. Abandonează și pe ceilalți copii orfani, de care se ocupase înainte, nu fără a încerca să își cântărească gesturile: „Cum să-și salveze mama, cum să-i ajute mai mult pe copiii ce-i crescuse și când să se oprească?… Va ajunge vreodată să cunoască sensul acțiunilor sale care până acum l-au purtat pe o mare în furtuni, prin ceața ce a lăsat deschisă trecerea doar câtorva raze palide de înțelepciune?” (p. 66). Părintele Alexandru simte că are o misiune pe care trebuie s-o îndeplinească, ba chiar poart㠄stigmata” – „semnul Domnului pentru cei atinși de mâna Sa… Cicatricea sângelui, a sacrificării trupului… Cine să înțeleagă mai bine dacă nu el?… Astfel se convinsese că avea o misiune de îndeplinit, că se afla pe calea cea bună. S-a întors și și-a început munca”.(p.60).
„Între timp, tatăl îi decedase, medicii îi descoperiseră Manuelei Parkinsonul, un copil suferea de SIDA în orfelinat și problemele financiare nu ezitau să țină prima pagină a jurnalului de familie… Nu, nu fusese scutit de greutăți. Dar totul era un test. Și el se ruga în continuare, muncea la fel ca în prima zi… Până a primit confirmarea vizitei la Roma și… a plecat”. (p.60)
Misiunea sa la Vatican nu era una oarecare, părintele Alexandru fiind parte a unui scenariu care avea o mare miză: „Reinstaurarea drepturilor femeii în Biserică… Reînnoirea prin acordarea dreptului la hirotonire, în numele adevăratei istorii a religiei” (p.80). „Scopul era ca tu să servești drept model și punct de pornire pentru o înnoire a dogmei bisericii. Tu, fiindcă ești o femeie. O femeie care a dovedit că poate fi preot…”
E pregătită însă biserica catolică pentru o astfel de revoluție, emancipare?
Ceea ce părea în prima parte o trădare a dragostei în numele credinței se transformă într-o acțiune cu o țintă foarte înaltă, dar cu riscuri greu de ocolit și inevitabil de asumat.
Ilinca German își ia îndrăzneala, ca un Dan Brown român, de a trece dincolo de cortină, de intra în tainele Vaticanului, introducând chiar personaje (fictive) din ierarhia bisericii: Sanctitatea Sa, Papa, cu numele Henri, cardinalul Margaglio, episcopul Fabio DiCastano…
În acest punct, lucrurile iau o întorsătură neașteptată. Alexandru e, de fapt, Alexandra, cea care a acceptat militantismul în vederea emancipării femeii în ierarhia bisericească. Perspectiva eșecului schimbă strategia celor care au sperat în șansa lor, determinându-i să schimbe Vaticanul cu Grecia, patria de naștere a lui DiCastano.
Toată această retragere, într-un amestec de misticism și onirism, e prilejul unei meditații profunde asupra condiției religiei, a creștinismului. Pentru Alexandru, devenit Alexandra, lucrurile se limpezesc și în privința sa și în relația sa cu Dumnezeu, pe care decide să-l slujească împlinind ordinea universală, „Când bărbatul și femeia se acceptă”, când îl descoperă pe “noi”, „cuplul imitând însăși Creația”.
Astfel, Alexandra și episcopul DiCastano, l-au găsit pe Dumnezeu, l-au înțeles. Și au găsit o altă cale în a-l sluji, netrădându-l și oferindu-și și șansa de a împlini pe pământ Creația prin iubire.
Îndoielile Alexandrei pot fi analizate și psihanalizate, trecute prin filtre teologice, dar ele nu pot fi decât acceptate ca îndoieli firești, care vin din dorința naturală de a se ajunge cât mai aproape de adevărul suprem: Dumnezeu.
Alexandru / Alexandra nu sunt eretici, fiindc㠄trădarea” lor, îndoielile lor nu fac decât să le întărească credința, chiar dacă aleg o altă cale pentru aceasta.
Rătăcirea lor e regăsire.


MARIANA GORCZICA,
VERSURI PENTRU PAUZA MARE

Mariana Gorczyca debutează în volum la 47 de ani, vârstă la care a debutat și Tudor Arghezi, (în 1927), după o prezență în viața literară care nu anunța neapărat un mare scriitor. Cuvinte potrivite, cartea de debut, a dat însă măsura talentului și valorii poetului de la Mărțișor.
La 47 de ani, după o prezență discretă în viața literară, Mariana Gorczyca debutează fără surle și trâmbițe cu placheta Versuri pentru pauza mare, Editura Marineasa, 2003, cuprinzând douăzeci și cinci de poeme, prefațate de autoare cu o „Pagină de jurnal”.
Ca vârstă, autoarea ar putea fi integrată generației optzeciste, în cadrele căreia s-a și format și de a cărei poezie și lirica sa pare a se fi contaminat, nerezistând însă să nu tragă cu ochiul la poezia mai tinerilor autori aflați în circulație la cumpăna dintre milenii.
Există o obsesie a scrisului într-un registru al amânării terorizante la Mariana Gorczyca, care refuză mereu confruntarea cu cititorul, complăcându-se în a comite „literatură de sertar”. Până la un moment dat însă, când autoarea ia o decizie tranșantă: „… azi mi-am zis: gata cu lenea! (…) Gata cu lenea! La lucru, Gorczyca! La lucru însemnând tastatura calculatorului, fereastra de la care, printre crengile stejarului încă golașe, văd o parte însemnată din oraș, reproducerile din Dali lipite pe pereți de Alice. Aici, la acest lucru, simt că de fapt nu pierd vremea. Eu, împăcată cu mine, sunt doar aici.”
Autoarea își dă singură curaj pentru a-și pregăti pentru tipar prima carte, pentru c㠄uite, ai 47 de ani și te risipești nepermis de mult. Adună-te între două coperte. E timpul!” Mariana Gorczyca mai crede în carte ca obiect („Obiectul Suprem”), declarându-se privilegiată de „neacapararea” încă, „de Internet”, făcând patetic elogiul cărții „pe care, pentru a o parcurge până la capăt, ai nevoie s-o atingi filă cu filă, cu tandrețe, cu nerăbdare, cu creionul…” Aici poeta se desparte de generația sa, care nu e doar acaparată ci chiar „posedat㔠de… Internet.
Fixația nostalgică a Marianei Gorczyca nu poate decât să-i aducă inconveniente ale neadaptării. Ratează culegerea „din prima” a cărții pe calculator, ca o ironie (răzbunare?) a sorții, după un șir de deturnări mai mult sau mai puțin domestice: „Picior în ghips, concediu medical, parcurs bibliografia pentru examenul de doctorat, examen la Sibiu, fizioterapie, sfârșit de an școlar cu multe pe cap, alergat, șofat la Târgu-Mureș la ședințe, blocat piciorul din nou. Verdictul: ruptură de menisc. Urmează operația. Capac peste toate, când am putut urca din nou scările în camera lui Alice (unde se afla calculatorul), dumnealui, computerul (sic! – cu virgula între subiect și predicat!) s-a blocat precum piciorul meu. Tot materialul pentru Cartea Mea era înăuntru. Dus la reparat la un meșter de meșter. Se miră omul. Sentința: nu s-a salvat mare lucru. Luat calculator nou. Reînceput munca de la capăt. O, Sisif, fratele meu, oare ce-am de ispășit? Atât de mult îmi doresc cartea asta!” Sigur, dacă e să ne luăm după dimensiunea cărții, culegerea acesteia ar fi fost o joacă… de copil. Altfel, pentru „dușmanul” Internetului, culegerea pe calculator devine un calvar. Nașterea cărții e grea, devenind de două ori obsesie – atât din considerente tehnice cât și din nevoia autoarei de eliberare, de comunicare: „Atât de mult îmi doresc cartea asta. Ca să comunic cu cei pe care-i simt pe aceeași frecvență cu mine. (…) O iau razna dacă nu mă comunic, vorba lui Vianu, prin această carte, cât de curând.”
„Pagina de jurnal” care deschide cartea este o „biografie a facerii” deși, de regulă, cel cu care poeta vrea să comunice nu poate fi interesat atât de „procesul de producție” cât de rezultat.
Și aici intrăm în miezul problemei, în substanța cărții, acolo unde ar trebui să fie poezia, miza unei aspirații imperative, soluția existențială salvatoare („o iau razna dacă nu mă comunic”). Aici autoarea ne întâmpină cu un „Avertisment”: „Ceea ce se află în paginile următoare este o exibare (sic!) pe simeze albe a unor stări ludice parcurse cu ochii în oglinda unui înger păzitor. Mă voi dezgoli pervers milimetru cu milimetru. Îmi voi arăta suspinul, greața, angoasele, fidelitatea, înghițitul în sec, bombănitul și genunchiul orfan de menisc, visând tangoul din Parfum de femeie! Să înceapă muzica!” Ca la orice produs destinat „consumului” cu circulație și dincolo de spațiul limbii române, se pune la dispoziția consumatorului (funcționează protecția consumatorului!), și în germană, rețeta de fabricație, într-un neodadaism pe măsura evoluției tehnice: „Am pus cuvintele / în recipientul adecvat. / Am conectat / storcătorul / la priză. / Și am privit cu atenție: / coaja învârtindu-se, / pulpa învrăjbindu-se, / apoi miezul prelingându-se/ pe Hârtie.” (Poezie). Dar nu aceasta e singura „rețetă de fabricație”: „Mă ispitește Cuvântul / uneori / și atunci iau styloul / iar lui, trădătorului (sic! - fără virgulă!) nici că-i pasă de mine. / Călăuzește mâna pe hârtie / așa cum îi dictează… //………../ - m-am blocat - / nu pot încărca semantic subiectul” (Cântec încăpător) ori „Întâi mă străfulgeră ideea / (junghi tăios) / o accept, mă fascinează / mă sperie, îmi aruncă mănușa / (refuz anestezicul Poetului, mă euforizez / oricum) / îmi ridic mâinile până la coate / scormonesc în amintiri, pe rafturi / aflu cărți, reviste, zăcând cam de mult” etc. etc. … „Mă entuziasmez. Torc genială din fuior / Și torc. Pe Vatra veche de un an, / copertată patapevician. / Mi-am pus stacana de cafea, cam rece, / mi-e frig și parcă teamă / fuiorul se pipernicește. / Dacă, în curând, / nu mai am ce toarce? / Firul aproape că mă țesuse / ca pe un cocon” (Cum nasc eu text (nepoetic)).
Autoarea trăiește într-un univers casnic, prozaic, banal, din care caută ieșire, „fiindcă, spune Mariana Gorczyca, mi-i dor să comunic” (E întuneric). Poeta trăiește o acută criză a comunicării: „Vreau și eu un receptor / cu urechi să audă / și cu ochi să clipească”. (Idem) Obsesia însingurării, a pierderii capacității de comunicare își cumulează ca un bulgăre de zăpadă ipostazele: „Prea te-ai depărtat, iubite, / prin nori și zări albastre. / Doar o gaură de vierme / - să descopăr - / mi-ar putea permite / să mai ajung / la tine.” (Ani lumină) sau „Strecura-m-aș strecura / în pâlnia infernului tău / să dansez tangou / cu dracii din tine / să-i seduc bolgie după bolgie / până ajung / la tartorul ce te-a cătrănit / de nu mă mai vezi / așa cum mi-s” (Cânt des). Extrema nevoii de comunicare poate fi chiar pierderea identității, a raportării la „steaua protectoare” : „Cu cerul înstelat deasupra mea / Abia de mai zăresc propria stea”, spune poeta în poemul În mine, parafrazând o celebră sintagmă kantiană.
Ca mulți dintre congenerii optzeciști („Bați câmpii precum optzeciștii” - După ce te-ai ridicat la înalturi), Mariana Gorczyca uzează de întreaga recuzită de identificare: ironie, autoironie, parodic, ludic, anecdotic, colocvialitate, autoreferențialitate, aluzii livrești, pentru a fi conformă cu Avertismentul pe care ni l-a dat. Sunt poeme care se circumscriu programului impus, în altele însă se topesc ca într-o retortă formule și stiluri, devieri spre tendințe la zi / modă: „Dă-mi pace. / La ieșitul din tură / Cu fracturiștii / Pleca-voi la Editur㔠(După ce te-ai ridicat la înalturi).
Între poetele optzeciste, de la Marta Petreu la Elena Ștefoi, de la Mariana Marin la Magda Cârneci, de la Simona Grazia Dima la Rodica Draghincescu. Mariana Gorczyca se plasează ca o coadă de cometă, strălucitoare, amenințătoare dar încă departe de consistența celor în a căror serie ar dori să se includă.
Mariana Gorczyca adună mult prea multe locuri comune dintr-o generație care și-a cam încheiat conturile în grup, rămânând unii cu carte de vizită iar alții cu o… cartelă la cantinele literare.
Din păcate, nici editorul nu e la înălțimea aspirațiilor poetice, scăpându-i nu atât banale erori de corectură, cât nefericite sfidări ale normelor gramaticale.
La 47 de ani nu poți debuta oricum. Când aștepți atâta timp pentru a te „comunica”, ieșirea în lume ar trebui să fie, dincolo de mult/puținul talent literar, măcar formal, fără reproș.
Dar, poate că timpul mai are răbdare cu Mariana Gorczyca, ca să-și valorifice energiile poetice, pe care indiscutabil le are, la alte standarde.



AUREL HANCU,
OAZA PUSTIEI

Poetul Aurel Hancu și-a tipărit ediția a doua din lucrarea sa „Oaza pustiei”, încercând să demonstreze că reflecțiile sale merită readuse în actualitate, ca segment reprezentativ al preocupărilor sale literare și filosofice. Meditațiile sale filosofice sunt impregnate de lirism, într-o intersectare care aduce note particulare demersului său.
Aurel Hancu încearcă să identifice elemente de rezonanță ale unor concepte dintr-o arie tematică diversă, incluzând adevărul, iubirea, prietenia, poezia, libertatea, mila, generozitatea, binele, suferința, îndoiala, crucea, moartea, lumina etc. etc., pe marginea cărora au meditat mari spirite ale lumii. Fără complexe, Aurel Hancu, bazându-se pe propria sa experiență de viață, extrage din particular valențe cu valoare generalului. „Marile prietenii, spune Aurel Hancu în cartea sa, au clădit și mari orgolii, mari ambiții și mari dorințe de fecundă singurătate. Fluviul care se varsă în mare nutrește secreta dorință de a se întoarce la izvor, dar nu oricum, ci cu încărcătura și tainele mării”.
Până la urmă, și „Oaza pustiei” se hrănește din astfel de juxtapuneri ale contrariilor, rămânând însă un elogiu adus iubirii și prieteniei.



MIOARA KOZAK,
EGOGRAFII

Descoperirea operei e una dintre cărțile studenției mele, scrisă de profesorul Ion Vlad, cu care am încercat să descoperim deopotrivă opere și autori, cu fascinație și admirație, într-un continuu exercițiu al relecturii, ca aventură a cunoașterii. A fost o șansă a tinereții mele, pentru că altfel e foarte ușor să rătăcești în labirintul scrisului la o vârstă la care nu prea ai sentimentul timpului. Nici al Bibliotecii din Alexandria. Când însă lipsește mentorul, rămâne asumarea pe cont propriu să descoperi opere și autori. O altfel de libertate ca necesitate înțeleasă.
Mioara Kozak și-a asumat acest risc al afinităților elective, fără teama erorii, optând pentru ucenicie la clasici, nu la cei impuși de instanțe critice, ci la cei în care s-a regăsit, dincolo de timpuri și mode. O „călătorie spre mine însămi”, cum ar spune autoarea acestei cărți, care-și alege „însoțitori”, într-o ierarhie fără prejudecăți, pe Eminescu, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Lucian Blaga, Mircea Eliade, George Bacovia, Tudor Arghezi, Marin Preda, Ion Barbu, Jorge Luis Borges, Gabriel Liiceanu, Octavian Paler, Norman Manea, Nicolae Labiș, dar și scriitori din geografii mai apropiate: Romulus Guga, Serafim Duicu, Valentin Marica, Nicolae Băciuț… într-un „exercițiu de dicție pentru păstrarea iluziilor”.
Mioara Kozak nu vrea să răstoarne nici să impună valori. Ea nu dorește decât să-și argumenteze admirația, fiind deopotrivă istoric și critic literar, eseist, poet. Și o face cu pasiunea și patetismul celui care crede în literatură, celui căzut în patima lecturii.
„EgoGrafiile” Mioarei Kozak sunt un mod de a se citi pe sine însăși, de a scrie cu sine însăși. E o caldă pledoarie pentru lectură, ca sens existențial, invocând și cuvintele lui G. Flaubert - „citiți pentru a trăi”. Mioara Kozak pune degetul pe rana maladiilor spiritului, cu putere terapeutică. Ea vrea să ne vindece de trădare, de lene, de suficiență, dar vrea și să ne seducă și să ne abandoneze în brațele lecturii. Și se oferă pe sine ca model.
„EgoGrafiile” sunt o carte de iubire. Ele au vervă, ritm, substanță, au culoare, sunt și caligrafii și radiografii. Sunt și diagnostic și tratament. Sunt doctorul nostru bun, care mai înșeală timpul cu o speranță. În felul acesta, autoarea reușește să-și construiasc㠄o urmă care să o mărturisească.”
Mioara Kozak face, prin „EgoGrafiile” sale, primul pas în/spre „Cărturești”. Și se nu se află nicidecum în fața unei… „uși interzise”.



LAZĂR LĂDARIU,
ÎNTRE VIAȚĂ ȘI CĂRȚI

Lazăr Lădariu la 65 de ani?! Pare de necrezut, atâta vreme cât Lazăr Lădariu e la fel de activ cum l-am știut dintotdeauna, dacă nu cumva acum se întrece pe sine, risipitor în marea sa iubire, gazetăria, credincios față de poezie, devotat unor idealuri, care fac să i se potrivească de minune testamentarele versuri văcăresciene: „Las vouă moștenire / Creșterea limbei românești / Ș-a patriei cinstire”.
Cred că lui Lazăr Lădariu i se potrivesc cum nu se poate mai bine și cuvintele lui Shakespeare: „Munca pe care o îndeplinim cu plăcere ne vindecă de truda ei”. Cred că de aceea Lazăr Lădariu, ajuns la o vârstă la care cei mai mulți depun armele, trăiește o a doua tinerețe. Cei care-l cunoaștem mai de-aproape știm că nu a încetat să scrie poezie, să facă gazetărie, să conducă o publicație, să fie angajat pe frontul politicii. Sunt admirabile, pilduitoare eforturile pe care le face pentru a se menține în prima linie a vieții culturale, sociale și politice.
Scriitorul Lazăr Lădariu a recuperat în ultimii 14 ani o bună parte din timpul irosit înainte de 1989 înafara literaturii, reușind să publice aproape în fiecare an câte o carte, de versuri sau de publicistică. În mai multe rânduri, într-un răsfăț de care numai poeții sunt în stare, și-a sărbătorit ziua de naștere prin poezie, făcându-și cel mai de neprețuit cadou, câte o nouă carte purtându-i semnătura.
Consecvent, și în acest an, de 25 martie, Buna vestire a lui Lazăr Lădariu a fost o carte, de data aceasta o carte de versuri, Vânătoarea de umbre, apărută, ca aproape toate cărțile sale, la Editura Tipomur, la fel de promptă, tipărind cartea în doar câteva zile, în condiții elegante, de distincție, prin simplitate și sugestivitate. Este a zecea carte de poezie, de la debutul în volum din 1985, cu Câmpuri cosite de ceață, apărut la Editura Dacia, la care se adaugă câteva prezențe în antologii de versuri.
Nu e nici mult, nici puțin, dar îndeajuns pentru a confirma o voce distinctă și a consacra un destin de scriitor.
Mă aflu în raport cu Lazăr Lădariu într-o relație privilegiat㠖 sunt editorul a unsprezece dintre cărțile sale, din care opt de poezie și celelalte de publicistică. Primele două au apărut la Editura Columna, iar celelalte la Editura Tipomur. Această consecvență editorială e onorantă, iar pe de altă parte ne arată un Lazăr Lădariu detașat de orgolii provinciale, de a tipări la cine știe ce editură de răsunet, după ce, totuși, a publicat înainte de 1989 și la editurile Dacia și Eminescu. Domnia sa a avut încredere într-o editură locală, cei drept cea mai importantă, o editură care a tipărit de la înființare peste 400 de titluri, cifră greu de egalat curând, chiar dacă, aparent, oricine poate avea editură, oricine poate tipări o carte.
Lazăr Lădariu n-a parcurs un traseu poetic spectaculos, ci unul al acumulărilor lente, într-o coerență stilistică și aprofundare tematică. Despre poezia sa au scris critici importanți, de la Laurențiu Ulici la Alex Ștefănescu, de la Iulian Boldea la Cornel Moraru. Cu siguranță, lirica lui Lazăr Lădariu ar fi putut beneficia de o receptare mai substanțială, dacă o bună parte a criticii literare nu s-ar fi complăcut în demisii morale, făcând judecăți de valoare prin prisma politicului, a apartenenței sau simpatiei politice.
Politicul, de altfel, a făcut să se aleagă praful și de ceea ce la începutul anilor optzeci începea să se contureze ca școală de poezie târgumureșeană, cu note distinctive, în linia optzecismului poetic care recupera realul, redescoperea cotidianul, insignifiantul, ironia, ludicul. Deși la o altă vârstă biologică, Lazăr Lădariu a fost asimilat nu o dată optzecismului, față de care era solidar, el rămânând însă un alergător de cursă lungă solitar, urmându-și propriile obsesii poetice.
Lazăr Lădariu a rămas și prin această carte un autor al echilibrului, un sentimental lucid, un nostalgic bine temperat, riguros în arhitecturile sale poetice, nemaifăcând ca altădată escapade „în dulcele stil clasic”, cum ar spune Nichita Stănescu.
Imaginarul poetic devine la Lazăr Lădariu biografie, iar propria biografie sursă a imaginarului. Cotidianul din poezia lui Lazăr Lădariu capătă sens moral, în veritabile parabole civile. Între regăsiri și recuperări, poezia lui Lazăr Lădariu caută locul geometric al ființei poetice. Livresc fără ostentație, necenzurându-și emoția, dar nici exacerbând-o, Lazăr Lădariu rămâne un poet original, dincolo de orice afiliație sau afinitate electivă.
Ultimul volum al lui Lazăr Lădariu stă sub semnul confesiunii. Câtă confesiune atâta biografie, câtă biografie atâta poezie, pare a ne spune poetul, pelerin „plecat la vânătoare de umbre”, cum singur spune în poemul care dă titlul cărții. Acum însă, biograficul e văzut în dimensiunea sa metafizică. O metafizică a resemnării, a împăcării, într-o perspectivă mioritică. În nici o carte anterioară, tonul de spovedanie nu are accente atât de grave ca în Vânătoarea de umbre, care nu e doar o etapă poetică, ci și un prag biologic, unul în care thanaticul are preeminență. Poezia de acum a lui Lazăr Lădariu are pentru autor semnificația pe care au avut-o Psalmii pentru Arghezi. Acum, poetul, devenind profund religios, câștigă detașare, înseninare: „Fericit cel care se teme / de poruncile Domnului”, / El vede, prin întuneric, lumina drepților, / cu numele Lui închide gura păcătosului – spune Lazăr Lădariu în poemul El aude grâul înmulțindu-se.
Redescoperirea religiosului deschide poeziei lui Lazăr Lădariu perspective noi. Poetul are resurse pentru a da acestei teme dimensiuni lirice pe măsură.

LAZĂR LĂDARIU,
SUB NORII DE PLASTIC

Dincolo de toate provocările cotidiene, politice, profesionale, Lazăr Lădariu rămâne, funciarmente, poet. O demonstrează într-un registru temporal care înseamnă și echilibru și decență și trudă pe text. Aparițiile editoriale semnate Lazăr Lădariu au o frecvență care fac dovada continuității preocupărilor creatoare, nu doar poetice, pentru că și în publicistica sa Lazăr Lădariu e un artizat, preocupat de acuratețea frazei, de construcția ei stilistică.
Deși e poet de-o viață, editorial Lazăr Lădariu are la activ doar două decenii, interval în care însă a dat un număr important de cărți, începând cu “Câmpuri cosite de ceață”, volum apărut în 1985, la Editura Dacia. Printr-o fericită coincidență, noua carte de versuri a lui Lazăr Lădariu, “Sub norii de plastic”, apare tot la Dacia, editură de prestigiu care a făcut istorie literară în primul rând pentru spațiul transilvan.
Cartea de acum două decenii a lui Lazăr Lădariu făcea parte dintr-un program care începea recuperarea poeților mureșeni și înscrierea lor în circuitul național de valori. Dintre cei care au pornit atunci la drum, Lazăr Lădariu este cel care a conturat cel mai pregnant o operă poetică în primul rând. Poezia sa se integra unui anume tip de atitudine poetică specifică unei tendințe literare, optzecismul, fără să se înregimenteze însă acestuia, pentru că, cel puțin prin formare, prin afinități, Lazăr Lădariu era mai aproape de șaptezeciști, prin aripa transilvană, care includea și pe Adrian Popescu și pe Ion Mircea.
Recenta carte a lui Lazăr Lădariu a apărut tot la Editura Dacia și tot într-un proiect de recuperare și impunere în circuitul literar național a unor nume de scriitori mureșeni care au deja un univers poetic bine definit. Această seria, pusă sub sigla “Poeții urbei”, va continua “Dinastia clipei”, volum semnat de dumitru D. Silitră.
E o provocare la care îi invităm și pe alți poeți mureșeni să se înhame. Lazăr Lădariu a deschis calea, printr-un volum elegant, cu o copertă în concepția Marianei Cristescu, parte a unei echipe tehnice care s-a aflat alături de poet la aproape toate aparițiile sale literare.
Mă aflu în raport cu Lazăr Lădariu într-o relație privilegiat㠖 sunt editorul a unsprezece dintre cărțile sale, din care opt de poezie și celelalte de publicistică. Primele două au apărut la Editura Columna, iar celelalte la Editura Tipomur. Această consecvență editorială e onorantă, iar pe de altă parte ne arată un Lazăr Lădariu detașat de orgolii provinciale, de a tipări la cine știe ce editură de răsunet, după ce, totuși, a publicat înainte de 1989 și la editurile Dacia și Eminescu. Domnia sa a avut încredere într-o editură locală, cei drept cea mai importantă, o editură care a tipărit de la înființare peste 400 de titluri, cifră greu de egalat curând, chiar dacă, aparent, oricine poate avea editură, oricine poate tipări o carte.
Am moșit și această carte, chiar dacă ea a apărut la Editura Dacia, ceea ce mi-a asigurat un anume sentiment fratern, al coparticipării, al solidarității dar și răspunderii editoriale. Sub norii de plastic, în ciuda unei aparențe de schimbare de ton și atitudine, prin metafora surprinzătoare din titlu, rămâne, totuși, o carte marca Lazăr Lădariu, un brand vechi, câștigat cu trudă, care s-a impus în timp. Poetul a rămas și prin această carte un autor al echilibrului, un sentimental lucid, un nostalgic bine temperat, riguros în arhitecturile sale poetice, nemaifăcând decât accidental escapade „în dulcele stil clasic”, cum ar spune Nichita Stănescu.
Imaginarul poetic devine biografie, iar propria biografie sursă a imaginarului. Cotidianul din această poezie capătă sens moral, în veritabile parabole civile. Între regăsiri și recuperări, poezia lui Lazăr Lădariu caută locul geometric al ființei poetice. Livresc fără ostentație, necenzurându-și emoția, dar nici exacerbând-o, Lazăr Lădariu rămâne un poet original, dincolo de orice afiliație sau afinitate electivă.
Și acest volum al lui Lazăr Lădariu stă sub semnul confesiunii. Câtă confesiune atâta biografie, câtă biografie atâta poezie, pare a ne spune poetul. Acum însă, biograficul e văzut în dimensiunea sa metafizică. O metafizică a resemnării, a împăcării, într-o perspectivă mioritică.
Lazăr Lădariu a deopășit tentațiile dragi optzecismului poetic care recupera realul, redescoperea cotidianul, insignifiantul, ironia, ludicul. Regăsim în versurile lui Lazăr Lădariu cotidianul, care însă a trecut acum de epiderma anecdoticului, anodinului, reverberând în cercurile concentrice ale metafizicii. Există în poemele lui Lazăr Lădariu un flux al memoriei baconskian, care a întreținut incandescența unor „zări și etape”, cum ar zice Blaga. Poetul regăsește mereu sursele primordiale ale lirismului, cu dominanta emoției ca meteorologie a trăirilor, ca în poemul Stau sub întâia ninsoare: „Ce liniște-i deasupra pădurii;//singur/stau sub întâia ninsoare,/năframa norilor/scutură fluturi/până în adâncul mărilor/prin această tăcere/în care nimeni /nu moare;//doar apa geme/sub povara zăpezii,/în leagănul de gheață/al serii;//lămâie pe cer,/luna trece/în luntre de aur,/lumina ei/adoarme uitată pe acoperișuri;//mestecenii triști/aud viitoarea lor frunză/cum cântă/doina doar de ei înțeleasă;//ce liniște-i deasupra pădurii//când trece,/la un semnal,/așteptatul cal negru/pe câmpul cel alb”.
În crescendo, în ultimele cărți, tonul de spovedanie capătă accente atât de grave, care nu e doar o etapă poetică, ci și un prag biologic, unul în care thanaticul are preeminență. Poezia de acum a lui Lazăr Lădariu are pentru autor semnificația pe care au avut-o Psalmii pentru Arghezi. Acum, poetul, devenind profund religios, câștigă detașare, înseninare. Redescoperirea religiosului deschide poeziei lui Lazăr Lădariu perspective noi. Poetul are resurse pentru a da acestei teme dimensiuni lirice pe măsură.
Atunci când simte nevoia implicării, verbul poetului e tăios, necruțător, ca în poemul „Manifest”, unde revolta e bipolarizată. E și o revoltă față de lumea exterioară, dar și o luptă a sinelui cu sinele: „M-am săturat/de crâncenele vedenii,/zilnic dându-mi târcoale,/mimând imnuri triumfale/prin răscolirea disperărilor;//de primăverile amăgitoare-s sătul,/de corbii rotiți în stoluri/deasupra victoriilor mereu amânate;//m-am săturat/de toți acești stăpâni/peste regatele moarte,/de acei zburători cu aripile păsării adormite,/ de vorbitorii despre patrie/cu gura mereu plină de aur,/de povestirile cu miros de sânge/de prin cotloanele în care/ moartea mereu se ascunde;//m-am săturat/de cântatul alienat/al cocoșilor din flori de crizanteme,/de ticăloșia luată drept suferință,/ de patimile dominate/de sfârcul de aur al promisiunilor;// m-am săturat/de îngerii tăului/sfaturi dând gureșilor înțărcați/cu tării la birtul din colț,/de gâștele guralive,/ duse pe apa sâmbetei,/ca vinul cel prost,/odată cu zdrențele gândurilor;// m-am săturat/ de duhurile arțăgoase/ mereu blestemând trupurile;//dincolo de mormânt,/morții/umbra și-o sar/cu haine grele,/de timp și pământ”.
Ce sunt, în acest context, Norii de plastic pentru poet Lădariu? Nicidecum o schimbare de macaz, ci o extensie a viziunii sale poetice, o nouă proiecție a temporalității, o detașare de o anume degradare a realului: „uneori,/printre atâtea-ntrebări/auzim doar secundele smucind lanțul,/pentru a trăi amintirile noastre /reale.” (Sub norii de plastic).
Lazăr Lădariu rămâne și prin această carte un poet de esență lirică, al confesiunii netrucate, între identitate și alteritate, cu texte elaborate minuțios, cu tentații de orfevrier, conturând o viziune proprie a sentimentelor; rămâne un poet al „devenirii întru ființă”.
Scrisă sub zodia melancoliei, a nostalgiilor, noua carte a lui Lazăr Lădariu îl înscrie pe autor „în harta sigură a valorilor poeziei noastre contemporane, unde nu este deloc ușor să ocupi un loc distinctiv”, așa cum intuia încă de la cartea de debut a poetului, criticul Alex. Ștefănescu.
Lazăr Lădariu n-a parcurs un traseu poetic spectaculos, ci unul al acumulărilor lente, într-o coerență stilistică și aprofundare tematică. Despre poezia sa au scris critici importanți, de la Laurențiu Ulici la Alex Ștefănescu, de la Iulian Boldea la Cornel Moraru. Cu siguranță, lirica lui Lazăr Lădariu ar fi putut beneficia de o receptare mai substanțială, dacă o bună parte a criticii literare nu s-ar fi complăcut în demisii morale, făcând judecăți de valoare prin prisma politicului, a apartenenței sau simpatiei politice.
Cred că lui Lazăr Lădariu i se potrivesc cum nu se poate mai bine și cuvintele lui Shakespeare: „Munca pe care o îndeplinim cu plăcere ne vindecă de truda ei”. Cred că de aceea Lazăr Lădariu, ajuns la o vârstă la care cei mai mulți depun armele, trăiește o a doua tinerețe. Cei care-l cunoaștem mai de-aproape știm că nu a încetat să scrie poezie, să facă gazetărie, să conducă o publicație, să fie angajat pe frontul politicii. Sunt admirabile, pilduitoare eforturile pe care le face pentru a se menține în prima linie a vieții culturale, sociale și politice.
Pare de necrezut, atâta vreme cât Lazăr Lădariu e la fel de activ cum l-am știut dintotdeauna, dacă nu cumva acum se întrece pe sine, risipitor în marea sa iubire, gazetăria, credincios față de poezie, devotat unor idealuri, care fac să i se potrivească de minune testamentarele versuri văcăresciene: „Las vouă moștenire / Creșterea limbei românești / Ș-a patriei cinstire”.
Cu această nouă carte, Lazăr Lădariu confirma o voce distinctă și consacră un destin de scriitor.



LAZĂR LĂDARIU,
LITANIILE CERULUI

Încă din titlul cărții, LITANIILE CERULUI, (Editura NICO), LAZĂR LĂDARIU își trasează o linie poetică, știut fiind că litania, după DEX, e o rugăciune lungă, rostită alternativ de preot și de credincioși. De unde și tonul și stilul, care scot, într-un fel, din biografia poetului această carte, deși rădăcini ale ei se regăsesc în toate volumele anterioare, atât formal cât și tematic. Nu e un alt Lazăr Lădariu, ci un alt orizont se desfășoară între constantele sale poetice.
Poetul se întoarce la prozodia clasică, la ritmul și muzicalitatea versului, ca tipar al trăirii și mărturisirii, al rugăciunii, admițând că, totuși, poezia e și rugăciune, iar rostirea ei, prin translație, trebuie făcută și de autor și de cititor.
Nu cred că există ceva care să fi scăpat ideii de litanie. Cum să fi scăpat tocmai cerul? Frank Herbert, în Dune, are “Litania împotriva fricii”. Dar există și “Litania preasfintei inimi a lui Iisus” precum și “Litania tuturor sfinților”. Lazăr Lădariu ne propune “Litaniile cerului”. Altfel de litanii.
În care Lazăr Lădariu e acut nostalgic și profund religios, fără ostentație și fără trufie. Poetul nu abdică la real, dar îi caută acestuia sensuri morale, etice și... metafizice, cu noi încărcături simbolice.
Prin Litaniile cerului, Lazăr Lădariu face o radiografie a nostalgiilor, în căutarea unui timp al regăsirii, ca sursă continuă a unui timp irepetabil.
Confesiunea e tranșantă, iar asumarea destinului ușor fatalistă: “Nu-i vina mea, așa a fost să fie”. Dar e un fatalism al luptei nu al resemnării. E condiția celui care s-a născut “cu sabia în leagăn”, e condiția luptătorului, cel care, pentru pământ și neam “a plutit pe ape-nvolburate”.
Lazăr Lădariu parcurge un timp al nostalgiilor, al “reîntoarcerii la izvoare”, ca la o sursă salvatoare, regenerativă. Melancoliile își caută acordurile în registrele locurilor, oamenilor și anotimpurilor, devenind, până la urmă, un elogiu adus satului, ca axis mundi. Totodată autorul deplânge îndepărtarea spațiului natal, privit în extensia sa transilvană, de valorile sale spirituale, degradarea și deturnarea lor de la sensurile profunde. Figuri reprezentative ale unui timp apus, între care părinții ocupă un loc privilegiat, sunt recuperate, ca niște icoane, raportarea la ele căpătând noi valențe. Aici, la noi, în Ardeal devine în acest sens nu o simplă delimitare geografică și spirituală, ci un calificativ de distincție și noblețe, dar și de responsabilizare, de datorie, și nu mă feresc de cuvânt, patriotică. Pentru că, la fel ca în viața publică, și în poezie, Lazăr Lădariu e adeptul patriotismului cumpătat, al militantismului naționalist în accepțiunea sa necontaminată de ideologii de circumstanță.
Confesiunea în poezia din Litaniile cerului e și spovedanie, accentele religioase plasând pe Lazăr Lădariu, nu doar în linia liricii transilvănene de la Goga la Ioan Alexandru, ci și în teritoriile liricii lui Vasile Voiculescu și Nichifor Crainic.
Spaima morții, într-o acută intersectare cu împăcarea, devine și ea litanie: “Și nu mai știu, deloc, cât de departe-i iarna,/ Nici cât de tristă-i pe aici, de-o vreme, seara,/ Mă rog, iar Cel de Sus din cârcă-mi saltă bârna,/ Tot mai aproape simt cum mă pândește fiara.”, spune poetul în Și ceru-ntreg e azi mândră oglindă sfântă. Fiorul morții plătește vamă presentimentului morții, ca în poemul Oglindă: “În lacul lucitor de pe perete/ Chipu-mi adumbrit bruma-l apasă,/ Când timpu-mi calcă-n urme, că-i spre seară,/ Și-o ceață până la cer încet se lasă”. Poetul nu ezită însă să remarce, în Din zori eu am plecat, mărite Doamne, că se numără printre cei “tâlhăriți mereu de-atâtea toamne”. Ceea ce-i rămâne ca alternativă, ca opțiune salvatoare, este retragerea în solitudine: “Ce greu toate se nasc, ce simplu dispar,/ Timidele umbre seara le toarce,/ De este un loc azi de treceri uitat,/ Singur, acolo acum m-aș întoarce.” (Singur, acolo acum m-aș întoarce). Niciodată ca în poezia acestei cărți, liniștea și singurătatea nu sunt atât de mult invocate. Ele sunt terapie, sunt soluție și opțiune existențială. Ca moment în care dimensiunea interioară a ființei are preeminență. Ca nevoie a pregătirii pentru Marea Trecere: “Dacă tot fi-va odată să fie,/ Încet vină cerbul cu coarnele-n vânt,/ Și apa cea mirosind a tămâie,/ Și zăpada în mari sclipiri de argint.//Dacă tot fi-va odată să fie,/ Vara cu amintiri din fânul cosit,/ Încet coborând, cu flacăra vie,/ O aștept cu crinul de vânturi păzit.// Dacă tot fi-va odată să fie,/ Crivățul spre seară din stele pornit, / Semnul de îngeri spre mine să-nvie,/ Cu dangăt de clopot în zori pustiit.”
În regia acestor registre poetice, Lazăr Lădariu are rigoare și limpezime, discreție și rafinament, când în texturi oximoronice, când de elegantă simplitate. Lazăr Lădariu e în Litaniile cerului și un pastelist, conștient de sinergia și forța imaginii.
Căutând noi paradigme ale litaniei, Lazăr Lădariu își face un autoportret al artistului la maturitate, acea maturitate care în termeni blagieni vede jocul și iubirea în înțelepciune.



IOAN EUGEN MAN,
TÂRGU-MUREȘ, ISTORIE URBANĂ DE LA ÎNCEPUTURI PÂNĂ ÎN ANUL 1850, VOLUMUL I

Deși ajuns la o vârstă venerabilă, la care cei mai mulți trag de iluzia unei pensii departe de a fi cu adevărat răsplata unei munci de o viață, Ioan Eugen Man se poartă ca un veritabil pioner, asumându-și demersuri la care prea puțini s-ar încumeta, dincolo de orice vârstă.
După o lucrare fundamentală, unică în felul ei, despre bisericile de lemn din județul Mureș, Ioan Eugen Man mai publică o lucrare, nu mai puțin importantă decât precedenta, “Târgu-Mureș, istorie urbană de la începuturi până în anul 1850”, volumul I, al doilea volum aflându-se și el în lucru.
Ca și lucrarea anterioară și aceasta este foarte bine documentată, foarte minuțios și riguros prezentată. Pasiunea pentru arhitectură este fericit dublată de pasiunea pentru istorie, acest cumul fiind garanția unei abordări interdiscilinare, în același registru al profesionalismului.
Ioan Eugen Man s-a documentat la Arhivele Statului, la Biblioteca Județeană, la Muzeul Județean, dar și-a valorificat și îndelunga sa activitate, de peste patru decenii, la Serviciul de sistematizare și arhitectură al Primăriei municipiului Târgu-Mureș, ceea ce a făcut posibilă și o foarte bună cunoaștere în teren a realității.
Prin ceea ce face Ioan Eugen Man în noua sa lucrare, este recuperat un trecut sub aspect urbanistic și edilitar, pentru a da motivații în plus comportamentului față de o moștenire din care se configurează portretul de azi și perspectivele arhitecturale ale Târgu-Mureșului. El reconstituie un trecut al orașului Târgu-Mureș, în mare măsură necunoscut celor mai mulți, dar aflat și într-o dinamică ce a transformat “târgul” în Cetate și apoi într-un oraș modern în liniile sale principale.
Aparent, lucrarea lui Ioan Eugen Man se adresează doar specialiștilor. Nimic mai fals. Ea se parcurge cu interes de oricine este interesat de trecut, de oricine e preocupat să afle de unde vine și încotr-o se îndreaptă, pentru că felul în care a evoluat urbanistic Târgu-Mureșul, a fost determinat și e influențat și astăzi, cel puțin în zona centrală, de felul în care arhitecții altor vremi au trasat conturele urbei.
Dacă această lucrare duce cu sine și aprfumul unor veacuri, cu siguranță că volumul doi va fi foarte incitant, pentru că el va fi și un rechizitoriu la ceea ce s-a întâmplat în urbanistica Târgu-Mureșului în a doua jumătate a secolului al douăzecilea, într-o explozie pusă sub semnul “înaintării spre comunism”!


CEZARA CODRUȚA MARICA,
UMBRA PASULUI DE MELC/LA TRACE DE L’ESCARGOT

Există scriitori care, prin fatalitatea destinului, rămân mereu tineri. Și literatura română nu duce lipsă de astfel de scriitori, de la Nicolae Labiș la Anta Raluca Buzinski.
Între scriitorii care vor rămâne mereu tineri, Cezara Codruța Marica ocupă un loc aparte. Pentru că ea era o sumă de talente – flautul devenea fermecat în mâinile ei, culorile prindeau viață, cuvintele visate de ea deveneau lumi. Cezara era un talent înnăscut, de excepție, care s-a manifestat precoce și polivalent. Orice traseu și-ar fi asumat, dacă ar fi fost să aleagă, ea ar fi făcut performanță. Era o luptătoare, avea tenacitate și putere extraordinară de muncă.
Scriind, ea a făcut dovada calităților și capacităților sale artistice. Iar în scrisul ei e și culoare și muzică. Sensibilitatea ei era de seismograf. Ea înregistra toate vibrațiile sufletului, muzicii, culorii. Cărțile Cezarei, tipărite cu durere și nostalgie de scriitorul Valentin Marica, printr-un efort al întregii familii, configurate din însemnări risipite prin caiete de școală, ne relevă o conștiință de scriitor, vocația sa literară.
Cezara (3 martie 1979 – 3 iulie 1995) a debutat la 11 ani cu Hora – piesă de teatru cu trei fetițe, în Vatra copiilor. A câștigat câteva premii pentru creație literară, premii școlare, a colaborat la publicații locale și la radio. Era foarte activă, iar însemnările ei literare, chiar dacă nu aveau ținte editoriale imediate, erau foarte elaborate, aveau substanță. Textele ei nu erau joacă, nu erau exerciții întâmplătoare. Ele sunt opera unui copil care simțea nevoia de a înțelege lumea prin scris, decodând semnele realului cu naturalețe și dezinvoltură. Cele douăsprezece texte (cifră cu încărcătura ei de semnificații) din Umbra pasului de melc reconstituie un timp al inocenței. Tot ceea ce cuprindea cu privirea ei Cezara Codruța Marica putea deveni metaforă: cartea de citire, pe care Cezara o consideră o cas㠄cu o mie de ferestre”; toamna, care, prin sinonimie, i-a inspirat o superbă metaforă („oameni de frunze”, în replică la „oamenii de zăpadă”), sau a făcut-o să se întrebe prin unul din personajele din Hora (Piesă de teatru cu trei fetițe) dac㠄Și păsările s-au copt?”; primăvara care „parcă plouă cu rândunele”. „Casa e un ghiozdan”, un copil care „merge la școală e un melc”, „cataloagele se închid pentru inventar”, „noi plecăm ca păsările, toamna, spre țările calde”,” mamă, ți s-au topit ochii”, „fulgul e o pată de lumin㔠– iată câteva dintre semnele evidente ale talentului indiscutabil al Cezarei Codruța Marica. Și ca orice copil care aspiră la condiția de scriitor, Cezara a scris și jurnal. Când colegii ei de tabără, la mare, se hârjoneau în dormitor, Cezara își căuta propriul ei drum de visare și poezie: „Într-una din seri m-am refugiat pe malul mării. Întunericul se așternuse peste tabără și odată cu el și liniștea. Luna se desfăta privindu-și chipul în valuri. Noaptea, marea nu mi se mai părea veselă și jucăușă. Era chiar amenințătoare, cu coloșii ei de valuri metalizate. În sunetul lor era ceva, ca un bocet…”
Cezara avea un rafinament al observației, un lirism al trăirii. Ar fi putut scrie și poezie și proză, făcuse de atâtea ori proba spiritului său analitic, eseistic. Dar Cezarei i-a fost dat să rămână o stea care s-a desprins din cerul ei. Una asemănătoare celei din jurnalul din Umbra pasului de melc: „E albăstrie. Am urmărit-o cu privirea. Mi-am adus brusc aminte că atunci când cade o stea trebuie să-ți pui o dorințㅔ.
Ca și în viață, Cezara Codruța Marica nu este singură în această carte. O însoțesc imaginea în franceză a metaforelor și viselor sale, tălmăcite de Margareta Pușcaș și Laura Bogdan, și desenele Ralucăi Papoi. O carte și de această dată, așa cum ne-a obișnuit mereu scriitorul Valentin Marica, (chiar dacă numele lui nu apare nicăieri), de distincție și eleganță grafică.


VALENTIN MARICA,
MÂINI DE ALINT

Poezia pentru copii este un gen care-și așteaptă autorii, într-o continuă redescoperire și adaptare la un univers care a suferit schimbări radicale în ultimii ani. Ce-i mai poate sensibiliza pe copii, care coardă lirică trebuie atinsă ca să poată fi desprinși de calculator, de lumea deturnantă și deformatoare a tot felul de jocuri care depersonalizează, uniformizează!?
Cartea pentru copii nu se mai află nici ea într-un orizont de așteptare prioritar, nici pentru autori, nici pentru editori și nici pentru copii, într-o complicitate aparent neintenționată, necoordonată, nevinovată.
Așa că apariția unei noi cărți de versuri pentru copii se constituie inevitabil într-un eveniment. Un eveniment e și apariția cărții lui Valentin Marica, Mâini de alint, care se adresează și prin delicata dedicație („Cezarei Codruța, care, prin destin, n-a cunoscut, pe pământ, decât copilăria”) celor mai inocenți cititori: „Versurile/ din această carte/ sunt,/ ca dințișorii de lapte,/ pentru copiii/ de șapte ani/ și jumătate/ sau chiar mai mari,/ cu o șchioapă”, după cum precizează autorul într-un fel de preambul al excursului său liric.
Cartea, de o distinsă ținută grafică, e însoțită de desenele lui Radu Ioan Chiorean, „de 7 ani, Școala Generală nr.7, Târgu-Mureș”, care astfel debutează ca ilustrator de carte. Limbajul său plastic intră în rezonanță cu lumea de cuvinte a poetului Valentin Marica. Desenele lui au sinceritate și puritate, traduc în linii simple și-ntr-o cromatică nesofisticată, percepția mesajului poetic prin licărul ochiului de copil..
Universul liric al lui Valentin Marica din Mâini de alint se articulează în spațiul temporal al genezei – șapte zile, în care lumea se naște încă o dată prin cuvânt. În jocul metaforei, cele șapte zile recompun și alte o ipostaze ale duratei, anotimpurile.
Fiecare zi apare exclamativ, ca o mirare: „E luni!” „E marți!” ș.a.m.d. Fiecare zi înseamnă descoperirea cuvântului, sporirea cunoașterii prin cuvânt. Căci și cuvintele trebuie „să crească, / să nu rămână,/ (oriunde te uiți!)/ doar în pantaloni scurți”.
Fiecare poem se derulează parcă ritualic, într-un exercițiu al mirărilor, al întrebărilor inocente prin care se descoperă lumea dinafară, prin elementele ei definitorii, dar și dimensiunile interioare ale ființei.
Poemele din Mâini de alint sunt și lecții de inițiere, mici spectacole inițiatice. Recuzita lirică include melcul, curcubeul, semnele de punctuație și de ortografie, barza, căprioara, un pui de rață, omul de zăpadă, o păpădie, floarea soarelui, pisica, cuibul de rândunea, cartea de citire etc., în ecuații care să transforme ne-nțelesurile în înțelesuri.
Până la urmă, Mâini de alint este un elogiu adus cuvântului, cuvântului care capătă durată, care trece dincolo de granița obișnuitului, efemerului, devenind nu doar metaforă ci și cale de acces, aventură a cunoașterii.
Valentin Marica ne convinge încă o dată de disponibilitățile lui lirice, de arta cu care știe să găseasc㠄cuvintele potrivite”, pentru ca, pe de o parte, întoarcerea noastră în trecut să nu fie doar nostalgie, iar, pe de altă parte, copilăria de azi să-și regăsească paradisul pierdut.


VALENTIN MARICA,
SCHITUL NUMELUI

Noua carte a lui Valentin Marica, Schitul numelui, apărută la Editura Ansid, în condiții grafice de excepție, într-o notă cu care ne-a obișnuit, de altfel, poetul, exigent și față de carte ca obiect, continuă un program poetic început cu Metanii, urmat de Vecernii, Cruci în deșert, Ziua canonului, În naosul râului, suită care-și circumscrie un univers nu doar lexical ci și tematic, fără echivoc, religiosul. Dar nici celelalte cărți ale sale, cu titluri „laice”, nu fac altceva decât să consacre un destin poetic care mărturisește prin credință.
Nimic ostentativ și nici de paradă, oricât de susținută e recurența religiosului în poezia lui Valentin Marica. Titluri precum Îngenunchind în vid, Amiază fără Isus, Înainte de liturghie, Bobotează, Schitul numelui, Evanghelia revărsatului de zi, O altă răstignire, Pânza cea rară a botezului, Ziua cu mâinile împreunate, vorbesc de la sine despre preeminența credinței, despre „punctul cardinal” al poeziei din Schitul numelui. O poezie a luptei cu îngerul dar și cu cuvântul, ajuns și el să fie răstignit, ca jertfă a mântuirii celor care vor să-i slujească: „Batem în lemnul verde al schitului/ cu rana vie din pumnii genunchilor/ Ochii închiși simt săgeata chivotului/ Mâinile tremură în desprinderea lor de pe cruce/ Trec roți prin sângele inimii/ spre subsioara cuvântului răstignit…// Strâng sub pleoapă somnul sfinților/ jinduind tăcerea icoanei/ În rama ei îmi măsor creștetul”.( În herbul firului de iarbă). În tăcerea icoanei, care e și venerație și rugăciune, își derulează Valentin Marica și rostirea și rostuirea poetică. Iar rugăciunea, pentru Valentin Marica, „pune iertare-n cuvânt” (Înnoptare) Puțini poeți se situează ca Valentin Marica în orizontul credinței, până la a ajunge la O altă răstignire: „Printr-o frunză/ spune ziua că e timp/ și se va face cruce…/ Începe cuvântul să meargă/ descărcat de fluidul din stele/ Linia dreaptă a razei e doar străfulgerare/ magma sângerie/ în tăcerea unei jertfe/ Vasul frunții spart în sudalmă/ împrăștie la porți/ păcatul ultimului cuvânt”.
Într-un fel, Valentin Marica reabilitează poezia religioasă, în notele ei fundamentale, nu în recuzită și nici în elementele ei de decor. El pune accent pe dimensiunea metafizică. „Iacob încetase lupta cu îngerul”, spune poetul în Ziua cu mâinile încrucișate, „Fiecare trecător fărâmița zori/ pentru limba valului în care se alungise umbra aripei/ Numai tu aveai mâinile încărcate de noapte/ Cu ceara umerilor ștergând hubloul visului/ În rană licăreau boturi de animale/ adulmecând crengile de apă”. La această cumpănă de ape, ca la o cumpănă Între noapte și zi, se situează întreg orizontul de așteptări: „Îmi resfir degetele mânii/ în adormirea ta/ E smarald clipirea aripei/ peste albia jocului cu cercul/ sau în mâna împământenitului/ ce aruncă pietre de râu/ lângă zăpada cerului// și apa se tulbură…//Ochiul se-nchide// Când muntele își azvârle culcușurile/ spre gura prăpastiei/ cum poți opri strigătul/ doar în pâlpâirea unei lumânări”.
Acest ultim vers este, în registru oximoronic, „judecata de apoi” la care este chemată poezia.
Poezia lui Valentin Marica este elegiacă în toate fibrele ei, iar nostalgia paradisului pierdut capătă valențe canonice. Poemele au încărcătură interogativă, dar interogațiile sunt mute, ele reverberează doar în adâncul ființei, ca un ecou stins al tragicului.
Până la urmă, cartea lui Valentin Marica este o radiografie a suferinței, o confesiune amară, a resemnării și asumării fatalității. Tonul cărții nu coboară însă sub pragul gravității, rămânând, totodată și într-o constanță stilistică. Poetul caută mereu acorduri temelor care i-au consacrat opțiunea și reconsiderarea atitudinală, față de viață, față de literatură.
Mai mult, Schitul numelui ca și Aluviuni încearcă o deschidere spre alte teritorii lingvistice și culturale. La început a fost engleza, de această dată e franceza, limba în care Alexandru Luca și Anca Clitan încearcă ceea ce am putea numi „corespondențe”, în accepție rimbaldiană.
Nu pot spune cât㠄fidelitate” și cât㠄trădare” este în echivalențele în franceză ale poeziei lui Valentin Marica, dar poezia sa are nevoie să evadeze din granițele limbii, să-și găsească rezonanță și în alte capacități receptive.
Oricum, la ea acasă, poezia lui Valentin Marica dă durată numelui poetului și-l face să binemerite ceea ce noi, cu bucurie și prețuire, am considerat că merită să primească mai mult decât o înnobilare, titlul de „Cetățean de onoare al poeziei”. Este primul titlu pe care Direcția Județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național Mureș îl acordă vreunui poet mureșean, dar poate nu numai, pentru că, după știința mea, nimeni n-a mai acordat vreodată un astfel de titlu.



VALENTIN MARICA,
STUDII DE ISTORIE LITERARĂ

Valentin Marica, după ani buni de cercetare literară, a decis să-și adune între coperte de carte o selecție din textele sale de critică și istorie literară, parte dintre ele susținute în conferințe publice, publicate în presă sau rostite pe undele radio. E o selecție care pune laolaltă personalități referențiale ale culturii române, cu autori din epoci diferite, poeți, prozatori, istorici…, într-un registru al afinităților elective. E un mozaic care reconstituie fizionomia și anatomia unor preocupări din care autorul și-a extras seva propriilor elanuri creative, formative.
Eminescu, Agârbiceanu, Pavel Dan, Liviu Rebreanu, Blaga, Nicolae Iorga, Miron Elie Cristea, Vasile Netea, Zaharia Stancu, Mateiu I. Caragiale, Romulus Guga par desprinși din tabelul mendeleevic al literaturii, oarecum aleatoriu. Ei sunt însă repere pentru o încercare de „reconstrucție estetică a lumii”, cum spune autorul atunci când vorbește despre un scriitor care a scris despre „Viața postmortem”. E o încercare de refacere a unității în diversitate. Valentin Marica urmează în cercetările sale dascăli și critici literari clujeni afini, într-un registru al relațiilor magister - discipol: Ion Vlad, Mircea Zaciu, Mircea Muthu, Ioana Em. Petrescu, Petru Poantă, Mircea Vaida, citiți și invocați adesea. Valentin Marica propune relecturi, utilizând abil arta citării, evitând traseele bătătorite și locurile comune, cu unghiuri noi, îndrăznețe, de interpretare. Referințele sale critice ne relevă largul orizont dinspre care autorul se caută/se regăsește pe sine.
În cele mai multe cazuri, cercetarea lui Valentin Marica, preocupat de “dorul de moarte eminescian”, se constituie în nuclee, în puncte de pornire ale unor studii ample, între care și Thanatosul ca ipostază a tragicului în literatura română, teza de doctorat a autorului.
Morții îi sunt cercetate toate “rosturile” și rostuirile: moartea “caos de lumină”, frica de moarte, fiorul morții, moartea ca “repauzare”, „familiaritatea cu moartea”, “contiguitatea viață-moarte”, “moartea tragică, cu efect eliberator”, “sudorile morții”, “visul de dinainte de moarte” ș.a.m.d. Pe urmele lui Emil Cioran, Valentin Marica se alătură percepției de „cronicizare a sentimentului morții”. Inevitabil, cercetările sale surprind ipostaze ale thanaticului: “Ion Agârbiceanu și Pavel Dan sunt spirite confraterne, venind din aceleași tărâmuri ale luptei cu îngerul, cu moartea”, “În mentalul personajului Urcan din proza lui Pavel Dan, moartea este în ordinea firii”, “moartea e „mutare, nu peirzare” și învață să moară prin suferință, ascensional, de la ispită la puritatea luminii”, “În măsura în care ființa tinde spre desăvârșire, ea tinde spre moarte”, “Înțelepciunea îl face să vadă ființa, prin moarte”, “moartea lui (Socrate - n.m.) e măreață, pe când Cristos e muritorul de rând, singur și ocărât, e inocența pedepsită”, “sacru se poate exprima ordinea, printr-o nouă naștere, superioară, eternă, care poate fi moartea”, “lumina are, într-un registru discret, valențe thanatice”, “moartea bătrânului (Urcan) închide în sine o lume arhaică, a tăcerii și tainei”, “austerității vieții nu-i urmează solemnitatea ritualurilor morții”, “mirele pleacă din nuntă în moarte” etc.
Parcurgând studiile lui Valentin Marica, prin reiterarea insistentă a eminescianului „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”, ești înclinat să crezi că, până la urmă, valoarea supremă a vieții este moartea.
Deși își intitulează simplu și lapidar cartea „Studii de istorie literară”, prin rigoare, subtilitate, rafinament, Valentin Marica își menține sobrietatea și distincția, onestitatea într-un exponențial academic.


GINA MARIȘ,
ICOANA AMINTIRII

Gina Mariș-Crăciun (Icoana amintirii, Editura Tipomur, 2005), vine spre poezie dintr-o frumoasă povară a nostalgiei, din irepresibila dorință de a recupera un timp al inocenței, purității. „E sărbătoare/ să te am în suflet” (Mereu, spre tine, poezie”) e crezul acestei autoare, încărcată de melancolii și nostalgii. Ea reconstituie întregul univers al copilăriei cu tot ce-i este definitoriu, cu figurile sale emblematice, părinți, bunici, dascăli… „Mereu ne-ntoarcem în copilărie” (Buna Todărica) și „Pe toți, ceva/ inexplicabil/ ne reîntoarce unde ne-am născut”(Chemarea pământului) spune poeta, cea pentru care copilăria e sinonimă cu paradisul, un paradis pierdut, ce-i drept, dar care își trimite mereu energiile sale, din care să se hrănească prezentul continuu. E o întoarcere evlavioasă în timp, iar cuvântul poetic devine litanie. Rugăciune în toata puterea cuvântului. Iar amintirea este icoană la care poeta se închină.
Gina Mariș-Crăciun nu are complexe literare. Ea își construiește arhitecturile ei lirice și trăiește în propriul său timp poetic, detașată de mode, nu și de modele, găsindu-și în poezia clasicilor George Coșbuc, Octavian Goga, precum și în poezia religioasă a lui Nichifor Crainic resorturi intime.
Gina Mariș-Crăciun își ia toate libertățile, sfidează canoane și norme. Exersează ritmuri, emoții și atitudini în cele mai diferite genuri. Și nu ocolește nici epigrama, nici fabula, ca un Grigore Alexandrescu contemporan.
Apar în poezia Ginei Mariș-Crăciun și răbufniri sociale dar și elanuri ale unui patriotism discret.
Există multă picturalitate în poezia Ginei Mariș-Crăciun. De altfel, „ut pictura poesis” i se potrivește ca o mănușă, preocupările plastice ale poetei chiar precedând descoperirea poeziei.
Poeta știe care-i sunt limitele, iar în onestitatea ei își declin㠄pretențiile literare”, rămânându-i bucuria trăirii poetice, deasupra oricăror ambiții sau orgolii. Trecută prin purgatoriul devenirii, Gina Mariș-Crăciun a atins pragul în care „jocul și iubirea” sunt înțelepciune, în care iubirea înseamnă credință. De aici privește lumea. Senină, fără încrâncenări, împăcată mioritic cu soarta ce i-a fost hărăzită. Dar și cu o speranță nedisimulată, că dincolo de trecătorul trup, rămâne cenușa sa, poezia.



GRID MODORCEA,
DICȚIONARUL CINEMATOGRAFIC AL LITERATURII ROMÂNE

Pe domnul Grid Modorcea îl știu parcă de o viață. Am colaborat înainte de 1989 la SLAST amândoi, ne-am întâlnit în aceleași pagini, ca să spun așa, ca apoi să ne întâlnim în teritoriul pasiunii comune, imaginea, în Televiziunea Română, eu luptându-mă la Știri cu clipa, domnia sa prin filmele realizate, luptându-se cu eternitatea.
Domnia sa este ceea ce noi numim și cu invidie și cu un surâs, un om harnic. Ca scriitor și cineast a tipărit 40 de cărți, ceea ce nu e o performanță la îndemâna oricui. Mai ales când acestea înseamnă eforturi conjugate, talent, perseverență. Grid Modorcea a încercat o reconciliere între două lumi într-o aparentă competiție – cuvântul și imaginea. Dacă, biblic vorbind, „la început a fost cuvântul”, Grid Modorcea ar cuteza să spună că la început a fost imaginea, privirea surclasând limbajul în ordine ontologică.
Dicționarul cinematografic al literaturii române nu e un demers de duzină. Ba chiar cred că, la cei 110 ani de la nașterea cinematografiei, e o carte de pionerat, cel puțin în spațiul imaginii și cuvântului românesc.
În plină dispută privind supremația cuvântului sau a imaginii, Grid Modorcea vine să le împace pe amândouă, în consubstanțialitatea lor de-a dreptul fatală. Și o face nu doar cu rigurozitate arhivistică ci și cu subtilitate interpretativă.
Cartea lui Grid Modorcea e deopotrivă un studiu, cu pertinente analize critice, dar e și o carte cu virtuți literare, prin portretele realizate unor scriitori care au avut și deschidere spre lumea filmului. Partea de Dicționar propriu-zisă cuprinde fișe, în ordine alfabetică, ale scriitorilor români a căror operă a avut parte și de ecranizări sau care au avut tangență cu cinematograful. Inventarul de Dicționar include și filmele de ficțiune, dar și documentarele, filmul de televiziune, de animație, teleplay-ul, talk-show-rile, jurnalele de actualități.
Autorul a ambiționat să ofere un instrument de lucru nu doar pentru specialiști ci și pentru publicul larg, demersul domniei sale țintind chiar să fie unul cu direcționări didactice. Se vrea o călăuză, ca să recurg la un termen tarkovskian, pentru cei care nu vor să rătăcească în hățișul informației.
Scrupulos și riguros cum îl știm, Grid Modorcea a adunat un volum impresionant de informații, multe dintre ele având altfel toate șansele să rămână îngropate în uitare.
Lucrarea domniei sale este cu atât mai merituoasă cu cât ea umple un gol în cultura noastră cinematografică și în istoria literaturii. Mai mult, ea este parte a unui proiect care include și un Dicționar al filmului românesc de ficțiune, deschizând calea și pre un proiectat Dicționar cinematografic al artelor. Așa cum îl știm, Grid Modorcea, e asemenea ardelenilor adevărați, în viziune blagiană: își va duce gândurile până la capăt.


IOAN MUNTEAN,
REFLEXII TÂRZII

Primele mele întâlniri cu Ioan Muntean au fost de-a dreptul prozaice, în numele... poeziei. Ioan Muntean conducea o firmă producătoare de ceramică, iar eu căutam parteneri în recompensarea poeților, la concursuri de poezie, cu... cupe. Nu mă gândeam atunci că un profesionist în teritoriul de graniță dintre artă și artizanat, dincolo de amabilitatea sa cuceritoare și interesul pentru literatură, ascunde un poet în așteptare, un iubitor de poezie care scruta orizontul creației literare.
Prezența sa tot mai frecventă la manifestările literare nu era nici formală, nici gratuită. Îl simțeam cum dorește să se apropie cât mai repede și mai mult de poezie, precipitat parcă, la o vârstă la care poezia pare a se îndepărta pentru cei mai mulți în ceața nostalgiilor. Sau a paradisului pierdut. Ioan Muntean se apropie de poezie, totodată, parcă și cu sfiiciune și cu temere. Dar și cu încredere și speranță, după ce s-a lăsat „vămuit de toate vămile” și după ce s-a risipit în „toate zările”, dar și după ce a adăstat adesea „la izvoarele cuvântului” (Motivație).
Din când în când, mai ales pe parcursul anului 2004, (pentru că poeziile sale sunt datate), Ioan Muntean a încercat să oprească clipa în loc, spunând că e fericit. Meditațiile sale lirice, dincolo de orice mode și anotimpuri poetice, sunt developări ale unor emoții puse în balanță de „fortuna labilis”.
Autorul simte nevoia rostirii poetice pentru c㠄vom plăti/ Tăcerea noastră/ Dacă nu vom cuvânta,/ Pentru că tăcerea/ E un păcat!” (Cuvântul).
Ioan Muntean scrie o poezie a cetății, cu retorica sa inevitabilă. Și nu rămâne insensibil la tot ceea ce se întâmplă în jurul său. Ia atitudine, propovăduiește morala binelui, adevărului, frumosului.
În centrul universului său poetic se află propriul destin, într-o sugestie reflexivă discretă. De fapt, Reflexii târzii recuperează aspirațiile unei (auto)biografii: „Puteam fi orice/ Și n-am fost nimic./ Puteam fi oriunde/ și n-am fost niciunde./ Puteam fi oricând/ Și n-am fost nicicând” (Epilog).



EMIL CĂTĂLIN NEGHINĂ,
MONȘTRII-S ACRI

Prezență nonconformistă, în tinerețe, în Cenaclul „Hyperion” din Târgu-Mureș, printre ai cărui membri fondatori s-a numărat, în Cenaclul „Romulus Guga”, rămas credincios (și) poeziei, Emil Cătălin Neghină, a debutat în volum destul de târziu, la 37 de ani, cu volumul „Monștrii-s acri”. La nici doi ani de la debut, Emil Cătălin Neghină mai recuperează puțin din „timpul poeziei”, publicând încă un volum, „Din culise totul se vede altfel”, apărut la Editura Axa, cu o prefață de Ioan Radu Văcărescu. Volumul cuprinde „70 de poeme despre ce-am avut și ce-am pierdut”.
Emil Cătălin Neghină, acum actor la Teatrul „Radu Stanca” din Sibiu, „actor de forță, artist plastic, muzician, profesor și poet, ba chiar în ultimul timp jurnalist de opinie de cea mai bună calitate”, cum îl califică prefațatorul cărții sale, recuperează în poezia sa întreg orizontul său existențial, într-un registru post – modernist neostentativ, în care se regăsesc tonuri „vechi” și „noui”, nostalgii și viziuni onirice.
Noua carte confirmă un poet de substanță și vigoare, propunând o poezie cu forță retorică, fireasc㠄povar㔠a biografiei scenice.
Cu siguranță, Emil Cătălin Neghină are energia de a-și urma chemarea: „Drept din stânga vine vântul cel nou./ Bou-vagonul are suflete pe care le numără și le macină./ Fină, dezmățată, rasata libertate dă semnele/ de pe aripile buburuzelor gri./ Mersul, altminteri decât zburând, / nu dă semne de oboseală/ și-ndoaie cucuvelele aproape mov./ N-am nimic sigur în camera ascunsă/ a buzunarului de la piept”. (Am să cânt și mâine).


VASILE NETEA,
INTERVIURI DIN LITERATURA ROMÂNĂ

Vasile Netea este autorul primei antologii de interviuri, Interviuri din literatura română, apărut la Editura Junimea, în 1983. Cartea este însă mai mult decât o antologie, oricum, de autori, interviurile nefiind realizate de Vasile Netea. Antologatorul face nu doar o istorie a interviului ci și o evaluare a contribuției acestui gen doar publicistic din unele puncte de vedere, dar și literar, din altele. Oricum, un gen tânăr, care și-a găsit destui nechemați, dar nu și puțini aleși, care au înnobilat genul, dându-i și prestanță și prestigiu. Totodată, interviul a stârnit interes crescând și din perspectiva receptării, devenind „unul din modurile de informare și apreciere culturală cele mai întrebuințate”. Această situație a justificat luarea în serios a genului și analizarea lui, atât pentru a-i stabili locul lui între celelalte genuri publicistice/literare, cât și pentru a evalua aportul lui în chestiuni de istorie literară.
Selecția acoperă doar șapte decenii, primele interviuri fiind datate 1911, iar ultimele sunt din 1980, textele fiind preluate în special din volume tipărite și din reviste. Printre autorii de interviuri selectați se numără Felix Aderca, „prin care, consideră Vasile Netea, s-a consacrat genul la noi”, I. Valerian, Profira Sadoveanu, Camil Baltazar, Ion Biberi, Ștefan Bănulescu, Ilie Purcaru, Adrian Păunescu, George Arion, Vasile Rebreanu, Miron Scorobete și alții. Cei intervievați sunt nume mari ale literaturii române, de la Ioan Slavici la Șerban Cioculescu, de la George Coșbuc la Ana Blandiana… Selecția a avut ca prim criteriu calitatea de „surse exacte de informație asupra biografiei și creației”, iar ordonarea s-a făcut cronologic.
Contribuția lui Vasile Netea are o primă semnificație în gestul de pionierat, în recunoașterea importanței interviului în îmbogățirea informației bio-bibliografice. Autorul aduce și lămuriri conceptuale, interviul, ca termen, fiind o achiziție recentă în limbă, ca și fratele întru aceeași semnificație: convorbirea.
Dar face și o incursiune în istoria genului la noi, cu primele manifestări la sfârșitul secolului al XIX-lea, cu tatonările, bâjbâirile, aproximările inerente unui gen aflat în căutarea propriei identități, până la apariția primei cărți de interviuri, cea a lui Felix Aderca, („convins fiind de importanța istorică a interviului”) Mărturia unei generații (Editura S. Ciornei, București, 1929), care consacră interviul ca gen, fiind și o recunoaștere a „eficacității culturale” a interviului.
Dinamica prezenței acestui gen în presa românească i-a prilejuit lui Vasile Netea analize pertinente ale tehnicilor și strategiei interviurilor la diverși autori, care au făcut posibile promovarea și afirmarea unor scriitori, a unor tendințe literare, furnizând și date legate de „activitatea în sine a scriitorilor, (…) realizările și proiectele lor imediate, (…) problemele profesionale ale breslei, (…) problemele legate de valorificarea scrisului și difuzarea cărții”.(p.XXII) O evaluare exactă face Vasile Netea și publicațiilor care de-a lungul anilor au inclus interviurile între genurile cultivate în paginile lor.
Observații interesante face Vasile Netea pe marginea modului în care au fost concepute interviurile, plecând de la personalitatea celor care au realizat interviuri, personalitate care și-a pus amprenta în așa manieră încât îl face pe Vasile Netea să constate că interviurile Profirei Sadoveanu „par mai mult niște povestiri… convorbite, cu largi deschideri de interioare, cu accentuate tendințe de portretistică, efortul literar al celuia care era în același timp și romancier fiind tot atât de vizibil ca și dorința reporterului de a comunica situații și destăinuiri exacte”. (p. XXVII). Până la urmă, antologatorul nu face decât să demonstreze că interviul ajunsese un gen publicistic și literar viu, care pretindea nu doar abilități de tehnică a dialogului ci și talent literar. Și aduce destule argumente care demonstrează cât de mult s-a impus acest gen în viața literară, cu trimiteri la nume sonore care au fost preocupate de condiția interviului și a autorilor de interviuri.
Cartea lui Vasile Netea este un studiu de mare probitate, un document și cu valoare de teorie și istorie literară dar și de sociologie a receptării.
Aproape că trec neobservate derapajele ideologice, cu invocări ale unor personaje și orientări de stânga, probabil „exigențe” editoriale ale unui timp tot mai intens colorat în roșu, și care dorea ca lucrurile să fie văzute în roz. Așa cum azi unii vor să le vadă în… portocaliu.


DUMITRU OROSAN,
COMUNICAREA DIDACTICĂ

Problemele comunicării sunt de tot mai mare interes, ele asigurând tot mai mult rețeta succesului, stând, totodată, la baza multor insuccese.
Multe din marile crize ale societății contemporane au la fundamentul lor tot probleme de comunicare.
Importanța comunicării, rolul ei sunt atestate și de conturarea unor discipline care abordează comunicarea din multiple perspective: de la istoria comunicării la bazele comunicării, de la modelele și principiile comunicării la elementele comunicării umane.
Într-un secol al însingurării, comunicarea și-a modificat mecanismele, dominante ajungând mijloacele de comunicare în masă scrise, audio-vizuale, cu un ascendent puternic al Internetului, care face adevărate victime ale dependenței.
Între modelele de comunicare, un loc aparte îl ocupă comunicarea didactică, atât prin rolul ei pe termen scurt cât și prin impactul și consecințele sale pe termen lung.
Modificările substanțiale în sistemul de învățământ în conținuturile acestuia reclamă o abordare diferită și a comunicării didactice, o comunicare care trebuie să aibă în vedere atât realitatea învățământului românesc cât și țintele acestuia.
Comunicarea didactică, temă pe care și-o asumă și cercetarea lui Dumitru Orosan, într-o lucrare recent publicată, nu face decât să completeze abordarea științifică a unui capitol decisiv al formării, de la primele nivele educaționale.
Comunicarea didactică are ca punct de plecare o substanțială experiență profesională, un interes în ridicarea competenței și calității în educația școlară. La baza ei se află o teză de doctorat, titlu științific care mai consemnează o aspirație românească: integrarea prin cultură și învățământ în ambele sensuri a Moldovei de dincolo de Prut. Pentru că doctoratul a fost obținut la Chișinău și are girul științific al unor specialiști din ambele arii geografice românești, încă despărțite arbitrar de decizii neconforme cu aspirațiile de identitate românească.
Demersul lui Dumitru Orosan este unul temerar, unul care repune în discuție, indirect, relația centru – provincie, prin revizuirea atitudinii provinciei care își reclama dreptul ei legitim de a fi luată în calcule, fără discriminări geografice.
Lucrarea are ca fundament o bibliografie consistentă din literatura de specialitate, ceea ce crește dimensiunea științifică a lucrării care, totuși, are în spatele ei aspectul practic, experiența la catedră, ale cărei rezultate și sunt valorificate de altfel. Totodată, nu lipsesc ideile personale, reflecțiile proprii pe marginea fenomenului educațional la interferența cu cel comunicațional.
Zona pe care o acoperă cercetarea lui Dumitru Orosan este cea a învățământului primar, aflat și el în căutarea propriei identități, între tradiție și experiment.
Comunicarea didactică se înscrie în preocupările orientate spre ceea ce conf. univ. dr. Mușata Bocoș numește, în Cuvântul înainte al cărții, „pedagogia pentru competențe”, oferind un model, după cum ne sugerează chiar subtitlul lucrării: „Model pedagogic de formare a competențelor comunicative în învățământul primar”.
Modelul Orosan a trecut deja prin exercițiul verificării, fiind aplicat la clasă, putând fi astfel și evaluat în toate componentele sale.
Scopurile sale au în vedere câteva dintre urgențele societății postmoderne, între care integrarea și adaptarea, atât la dinamica socială, cât și la modificările ei specifice, profesionale și culturale, de mentalități. Adaptarea e reclamată de ritmul în care evoluează societatea în ansamblul ei, atât la scară națională cât și în plan mondial, dar și din perspectiva integrării europene.
Cele două mari capitole ale lucrării acoperă două aspecte: competențele comunicative în pedagogia și educația contemporană, la nivel învățământului primar, pe de o parte, și modelul pedagogic de formare a competențelor comunicative la elevii claselor primare, pe de altă parte. Fiecare capitol în parte are dezvoltări pe diferite paliere, de la formarea și dezvoltarea competențelor la activitatea institutorului,/ învățătorului, de la formele de comunicare la adecvarea procesului de formare a competenței comunicative la resursele psihologice ale învățământului primar.
Când trece la oferta sa educațională, Dumitru Orosan parcurge câteva trepte, de la fundamentarea teoretică a modelului propus, la probele experimentale utilizate în vederea validării modelului pedagogic de formare la elevii claselor primare a competențelor comunicative.
Lucrarea demonstrează o foarte bună cunoaștere a temei abordate, e riguros și sistematic redactată, bine documentată, astfel că ea este ușor de valorificat în procesul educațional, este, cum remarcă și conf. dr. Lavinia Bârlogeanu, de la Universitatea din București, un „ghid practic”, la îndemâna celor care susțin progresul prin „rafinarea competențelor comunicative”. Competențe care sunt cel mai ușor de format la nivelul comunicării didactice.
Cred că avem de a face cu cea mai importantă lucrare pe acest domeniu care emană dinspre școala mureșeană.
În consecință, e și o lucrare care ridică prestigiul școlii mureșene prin calitatea individuală a celor care, perfecționându-se, pot constitui baza formatorilor pregătiți să implementeze cele mai noi instrumente și modele educaționale.


VASILE ORMENIȘAN, GRIGORE BOTA,
SOCOLU DE CÂMPIE – FILE DE MONOGRAFIE

E un adevăr binecunoscut că, pentru fiecare dintre noi, există un loc cu încărcătură sacră: locul nașterii. Acesta e un fel de axis mundi, în jurul căreia gravităm pe tot parcursul unei existențe. Oriunde am ajunge, oricât de important ar fi locul în care ne stabilim la un moment dat, nici unul nu are forța să egaleze, darmite să concureze în semnificații cu locul nașterii.
Ne reîntoarcem mereu spre acel loc în care ne-a fost hărăzită intrarea noastră în lume. Niciodată nu ne vom putea exprima deplin gratitudinea, niciodată nu vom putea răsplăti darul ce ne-a fost făcut prin nașterea într-un anume loc. Important este însă în primul rând, oricât de departe am fi, să nu uităm că avem niște datorii față de locul nașterii. Există numeroase formule prin care putem să ne achităm de obligațiile morale pentru locul în care ne-am născut. Atunci când acest loc este un sat, legătura de suflet e mai puternică, ea pleacă din sentimentul de familiaritate pe care-l dă o comunitate restrânsă.
Eu cred că fiecare, în felul său, încearcă să-și exprime atașamentul față de locul nașterii sale, legătura sa sufletească neîntreruptă. Sunt gesturi și gesturi. Între acestea, un gest de noblețe este, cu siguranță, încercarea de a recupera trecutul acestui loc și a-l restitui viitorimii. Scrierea unei monografii a satului nașterii este o formulă ideală de recuperare a trecutului, a moștenirii lăsate din veac în veac. Profesorul Grigore Bota și Vasile Ormenișan au realizat o astfel de monografie (SOCOLU DE CÂMPIE – FILE DE MONOGRAFIE, Editura Tipomur, 2005) a satului lor natal, Socolu de Câmpie, întreprindere cu atât mai merituoasă, cu cât este vorba de prima monografie a localității. Un demers dificil, de studiu și cercetare de documente, de sistematizare. Avem de a face cu o lucrare de pionierat, făcută cu temeinicie și rigurozitate, cu responsabilitate. Pentru că o monografie este, în cele din urmă, un fel de act de identitate a localității, un pașaport cu care satul poate ieși în lume, cu toată istoria sa. Aceasta nu înseamnă că monografia este o acumulare seacă de date. Ea înseamnă viață, emoție, întoarcere în trecut cu recunoștință, cu respect. Căci cine-și respectă trecutul se respectă pe sine și binemerită respectul urmașilor.
Cartea socolenilor Grigore Bota și Vasile Ormenișan este nu doar un document de suflet. A fost adunat un foarte bogat material documentar, structurată în zece capitole, în care sunt prezentate așezarea, formele de relief, clima, istoria, organizarea administrativă, populația și evoluția ei, modul de viață, ocupațiile, reperele culturale și spirituale, aspectele etnografice, datinile, obiceiurile, manifestările cultural-artistice, învățământul, biserica și credincioșii ei.
Într-un fel sau altul, fiecare dintre socoleni se regăsește în paginile acestei cărți. Pentru că ea s-a scris nu doar parcurgându-se un bogat material documentar ci și apelându-se la mărturiile multora dintre localnici.
Cartea s-a putut realiza pentru că s-au întâlnit două spirite generoase, care s-au completat reciproc, Grigore Bota și Vasile Ormenișan. Socolul va trăi întotdeauna și prin această carte, care-l va însufleți mereu în inimile celor care sunt legați de acest spațiu.
Monografia aceasta este și un elogiu adus socolenilor de ieri și azi, un elogiu adus satului românesc, țăranului român, care se stinge încet, pe măsură ce satul se îndepărtează de tradiția sa, de istoria sa, este și o încercare de a demonstra, așa cum se menționează în „Cuvântul înainte” al cărții, că socolenii „nu au fost și nu sunt fără rădăcini în istorie”, că ei și-au adus partea lor de contribuție la îmbogățirea patrimoniului nostru etnografic, cultural, spiritual.
E meritorie realizarea acestei monografii, chiar dacă Socolul de azi, nu mai e cel de ieri, dacă e să semnalăm doar că, de exemplu, în 1940, în clasa întâi erau înscriși 56 de elevi, iar în 1988, ultimul an în care sunt oferite date, era înscris un singur elev. E, de aceea, această carte și un semnal de alarmă, dar și o invitație la socolenii care ar putea să se reîntoarcă în satul natal, să-i dea energii pentru a putea renaște.
E bine însă că această lucrare s-a elaborat și mai târziu – nu, mai bine mai târziu decât niciodat㠖 cât încă mai sunt cei care pot depune mărturie despre trecut. Cu aceste ultime generații, poate, va dispărea definitiv, ireversibil, satul arhaic transilvan, fiind înlocuit cu ceva care nu mai e nici sat nici oraș.
Sigur, despre socoleni nu s-a putut spune chiar totul în această monografie. Dar ea este un punct de plecare de bază pentru orice cercetare ulterioară. Ea este valoroasă nu doar pentru socoleni, ci pentru întreg spațiul nostru românesc transilvan, pentru identificarea sa în datele definitorii. Pentru că istoria neamului, spun un truism, este suma istoriei fiecărui loc în parte.
Cartea aceasta are și un alt câștig. Ea va fi mereu locul călătoriei în timp a socolenilor pe care viața i-a dus în cele patru zări. Se vor putea întoarce oricând acasă parcurgând paginile acestei cărți, mai înăbușindu-și o emoție, mai ștergând o lacrimă. Pentru că de orice loc ne putem despărți sau trece mai ușor peste amintirea lui. De locul nașterii nu ne putem despărți niciodată.
Monografia aceasta mai are ceva în plus față de alte întreprinderi similare. Ea a fost realizată cu dragostea și măiestria celui care de o viață trăiește întrecându-se mereu pe sine în lumea tiparului. Această carte este o carte frumoasă și din punct de vedere tehnic, făcută de un artist în arta tiparului, Vasile Ormenișan. Putem de aceea spune, asemenea poetului, „Carte frumoasă, cinste cui te-a scris!”



IOAN PINTEA,
MIC JURNAL DISCONTINUU
Chintelnicul a intrat mai întâi în conștiința publicului prin Grigore Pletosu, preotul, teologul, cel dintâi susținător al lui George Coșbuc. Generația mea a dat și ea satului atât cât a putut – profesori, ingineri, medici…
Pentru mine, Chintelnicul rămâne, dincolo de orice, ceea ce îndeobște numim axis mundi, locul spre care mă întorc, când nu pot altfel măcar imaginar, pentru a-mi reîncărca bateriile ca să-mi pot continua drumul.
Pentru fiecare dintre chintelniceni, acest loc are încărcătura sa de semnificații.
Cel care însă, mai mult decât am reușit eu, a făcut din Chintelnic literatură, poveste, e Ioan Pintea, părintele paroh, poetul…
După ce a trecut prin tot felul de vâltori existențiale, el și-a asumat un frumos „exil” la Chintelnic care, măcar din când în când e un fel de Pontus Euxin ca și pentru marele poet tomitan.
De ani buni, el zidește credință și iubire în sufletele chintelnicenilor, le susține zări și etape ale devenirii lor. Îi rămân dator, cum de altfel cred că și cei pe care îi păstorește cu puterea credinței lui.
Chintelnicul a devenit loc și timp al trăirii și mărturisirii lui Ioan Pintea. Martor e „Mic(ul) (său) jurnal discontinuu”, apărut la Editura clujeană Eikon. Cartea lui mai e însă și recuperare și restituire a devenirii sale întru ființă, cum ar spune Noica. E, într-o accepție joyceană, și „portret al artistului la tinerețe”. Dar e și o privire în manieră radupetresciană, prin „ocheanul întors”, într-o încercare nu doar de a face aproapele departe, ci și de a face meteorologia trăirii și prin lectură. „Însemnările unui preot de țar㔠se oferă și ca orizont al unui imperativ al condiției intelectualului de la țară, de a nu se lăsa pradă resemnării și suficienței, ci de a exploata un timp pe care „orășeanul” nu și-l mai poate îngădui. Indirect, Ioan Pintea face apologia neostoirii, a condiției de „tânăr și neliniștit”. Sigur, Ioan Pintea a avut și șansa unor „însoțitori” (C. Țoiu) de mare anvergură, de la N. Steinhardt la Al. Paleologu, de la Radu Petrescu la Petru Creția, de la mari duhovnici la buni prieteni. Unii l-au însoțit „pe viu”, iar alții prin cărțile lor. Ei se regăsesc între coperțile jurnalului lui, mereu aducându-li-se un elogiu direct sau… discret.
Dincolo de mari nume, jurnalul lui Ioan Pintea este un exercițiu de admirație pentru frumoșii anonimi ai… marelui sat, pentru noi, cei ce-i aparținem și ne aparține. Și nea Ghepeș, cu „grădina lui Nicolae”, și doamna învățătoare Mariașiu, Olga și Mihai Pop, Marin, Albețel, Niculuț, Florin, Vasile Chiș, tanti maria, nea Grigore, Duțu, tanti Uța, tanti Floarea, tanti Letiția… și lista e nesfârșită. Toate drumurile, oricât de îndepărtate, îl readuc pe Ioan Pintea la Chintelnic.
Jurnalul lui Ioan Pintea este cuprinzător, consistent, pilduitor. Am reținut doar o rază din acesta, cea care se revarsă protector peste Chintelnicul nostru. Pot spune însă, cu iubire și respect, pentru ambele „tabere”, că satul meu are preotul pe care-l merită. Și invers.


DIMITRIE POPTĂMAȘ,
PHILOBIBLON MUREȘEAN

Se spune că unora romanul le-a fost viața, iar altora viața le-a fost roman. A fost viața lui Dimitrie Poptămaș un roman? Și dacă ar fi fost așa, cât din acest roman poate fi cuprins într-o carte? Ce trebuie renținut, cât merită menținut, ce e semnificativ, ce trebuie lăsat ca mărturie a unei vieți? Mai ales când această viață, ca în cazul lui Dimitrie Poptămaș, a fost trăit㠄printre oameni și cărți”, cum citim pe coperta lucrării Philobiblon mureșean, apărută în colecția „Caiete mureșene” a Fundației Culturale „Vasile Netea”, cu un Cuvânt înainte de Melinte Șerban.
Philobiblon mureșean este o carte inevitabilă. Nu se putea ca, trăind o viață printre oameni și cărți, să nu te lași contaminat, să nu simți nevoia să întregești un raft cu un titlu de carte, cu un destin.
Cartea lui Dimitrie Poptămaș e cartea unei vieți, e recuperarea selectivă a trăirilor cele mai intense din viața unui cărturar cu vocație. E cartea unei vieți de om care se identifică cu viața unei instituții, cea mai importantă instituție a cărții din spațiul mureșean și una dintre cele mai valoroase din țară, atât prin fondul ei de carte cât și prin resursele sale umane.
În modestia sa, autorul se plasează în planul secund al cărții, dând întâietate instituției și programelor sale, deși instituția este ceea ce este prin cel care și-a asumat de ani buni, cu responsabilitate și scrupulozitate, condiția managerului.
„Omul sfințește locul” – spune un vechi proverb. Iată că locul se întoarce cu recunoștință și binecuvântă omul. De peste tot, din fiecare pagină a Philobiblonului mureșean, răzbate dragostea pentru carte a autorului, pasiunea cu care se dedică drumului în lume al cărții. Dimitrie Poptămaș e, prin această carte, și cercetător și critic și istoric literar, e și conferențiar, e și animator, e, în câteva cuvinte, sufletul ardent al unei instituții.
Arderile lui Dimitrie Poptămaș sunt surprinse în această carte în dinamica lor, dincolo de o structură formală aparentă, mai degrabă reflex al rigorii științifice, al respectului pentru destinatarul cărții – măria sa, cititorul. De fapt, cartea lui Dimitrie Poptămaș e și un elogiu adus cititorului, dar mai e și o frumoasă pledoarie în favoarea cărții, a lecturii ca eveniment al cunoașterii, cum ar spune unul dintre profesorii noștri clujeni, Ion Vlad, în al său curs de Teoria lecturii.
Philobiblonul ne relevă un Dimitrie Poptămaș mereu preocupat și de soarta cărții, de condiția cititorului. Cărți și oameni dintr-o istorie de peste o jumătate de secol se regăsesc în Philobiblon mureșean, veritabilă radiografie a destinului cărții într-un spațiu cultural inconfundabil.
Dimitrie Poptămaș analizează faptul de cultură din interior, de pe frontul cărții, unde s-a aflat mereu în primele rânduri, promovând nevoia de lectură, susținând autori, cărți, cu generozitate și fără partipriuri. Diversitatea temelor, subiectelor, subiecților nu rupe ritmul expunerii. Pagină de pagină, cartea adună informații, constituindu-se într-un document de referință pentru biografia unei instituții prin biografia unui om care și-a pus amprenta pe destinul ei.
L-am perceput mereu pe Dimitrie Poptămaș ca pe un partener cultural devotat, neobosit, ca pe un luptător, ca pe un bun patriot.
Despre ultimele decenii ale județului Mureș nu se va putea scrie fără să se ia în calcul Philobiblonul mureșean al lui Dimitrie Poptămaș. Luați această afirmație și ca pe o judecată de valoare, ca pe o reverență admirativă, confraternă.
La anii la care mulți își caută de sănătate, Dimitrie Poptămaș își păstrează tinerețea, risipitor cu propriul timp și propriile energii, pentru salvarea ideii de carte, cultură.


AUREL RAȚIU,
JURNAL OLIMPIC

Nimic nu poate fi mai grandios decât un spectacol sportiv care adună sportivi din toată lumea, într-o întrecere care se vrea pătrunsă de olimpism, din toate punctele de vedere.
Se spune că un creștin trebuie să ajungă măcar o dată în Țara Sfântă. Cred că cel care este pătruns de iubirea pentru sport trebuie, la fel, măcar o dată în viață, să ajungă în Grecia, locul de unde s-au deschis spre lume orizonturile sporturilor și olimpismului. Dacă la Atena, se desfășoară și o Olimpiadă, câștigul este cu atât mai mare.
Aurel Rațiu e un jurnalist împătimit, care crede în valorile olimpismului și care nu se mulțumește să vadă de la distanță frumusețile sportului. Mai știe că astfel de vise se plătesc cu sacrificii, care se transformă însă în bucurii tari.
Pentru că în 2004, Atena a fost gazda Jocurilor Olimpice de vară, Aurel Rațiu, credincios sportului ca unei religii, nu putea lipsi de la Atena, oricât de întortochiate ar fi fost căile Greciei.
Iar dacă a ajuns la Jocurile Olimpice de la Atena, Aurel Rațiu s-a purtat asemeni unui bun credincios, care știe că nici o bucurie nu-i deplină dacă nu e împărtășită cu ceilalți. Și-atunci a găsit cu cale să aducă ceva de la Jocurile Olimpice, nu doar pentru cei care n-au putut ajunge acolo, ci și pentru a depune mărturie peste timp despre acest eveniment și despre participarea românească la el.
Și cum tentația se transformă în esențe tari, Aurel Rațiu nu putea rata și următoarele Jocuri Olimpice de la Torino.
Aurel Rațiu poate spune, fără reținere, după cele două Jocuri Olimpice la care a participat : « Veni, vidi, vici ! »


ALEXANDRA NOEMINA RĂDUȚ,
NUDUL LUI PILAT

La ultimele concursuri literare mureșene, au venit de la Ungheni plicuri cu poeme semnate Alexandra Noemina Răduț. De fiecare dată autoarea s-a aflat printre învingători / câștigători. Întâlnirea cu Alexandra Noemina Răduț, elevă la Colegiul Național “Papiu Ilarian”, a confirmat textele – dominate de o anume încrâncenare, duritate, de o aură de mister. Poemele însă erau contrariante, ele erau neconforme cu vârsta autoarei. Dincolo de discreția, retractilitatea Alexandrei, am descoperit luciditate, maturitate, revoltă, dar și pasiune, sensibilitate, interes pentru lectură, deschidere dinspre poezie spre eseu și filosofie. Date ale unui adolescent care a ieșit de mult din vârsta sa, fără să-și înăbușe inocența, puritatea, bucuriile specifice unui anume anotimp al cunoașterii.
Din acest orizont a venit și cartea de debut a Alexandrei Noemina Răduț, o carte scrisă la 16 – 17 ani, dar parcă trăită la dublul vârstei. E cartea unei poete pe care aș îndrăzni s-o includ într-o serie care include și pe Ileana Mălăncioiu și pe Mariana Marin și pe Marta Petreu și pe Elena Ștefoi.
E un debut de excepție, poate cel mai important debut în poezia târgumureșeană a ultimilor ani, nu doar prin substanța cărții, ci și prin ceea ce se vede dincolo de acest prag literar. Aici îi dau dreptate lui Tudor Opriș, care semneaz㠓Neputința de a condamna sau Nudul lui Pilat”, un fel de “rechizitoriu”/oracol al acestui debut: “Când va interveni în câțiva ani procesul de decantare și personalizare a poeziei ei, vom avea surpriza de a sta față în față cu una dintre cele mai interesante poate ale literaturii noastre!”
Iată poezia vârstei poetice a Alexandrei Noemina Răduț, prin prisma “Vârstei unei stele”, poem care deschide cartea debut, “Nudul lui Pilat”, care marchează Kilometrul Zero al unui destin poetic care este “condamnat” la împlinire: “Nu mă înspăimântă ideea morții,/ ci faptul că am să mor./ Trăiesc într-o lume a umbrelor./ S-a întâmplat, odată,/ ca la început de umbră/ să existe o moarte,/ o moarte de umbre;/ Ba nu, mai degrabă/ un zbor de umbre/ ce se mișcă în oglindă/ și umbra eram eu....// Păsări pierdute în zarea/ ce se pierde în verde/ Pietre pierdute în trăirea/ de veghe/ Se pierd/ În lacrimi ce se sparg de-o piatră.// Vise pe geam trezesc în mine/ uitate cărări pe-o altă iubire./ S-a stins în mine luna;/ Tu nu mă cunoști cum o făceai altădată./ Cu mâinile înghețate pe gheață/ lovesc în geam./ E prea multă viață, nu mai vreau!/ Sunt mort./ Sunt mort de mine.”


DUMITRU D. SILITRĂ,
ȚĂRMUL DE LA FUNDUL MĂRII

Dumitru D. Silitră e un timid, un delicat, un nostalgic, un aiurit, un ludic, un grav, un răzvrătit, un retras, un impulsiv, un nonconformist, un rafinat, un orgolios, un inventiv, un... iubitor de poezie, în care crede ca-ntr-un Dumnezeu, și pe care o scrie ca și cum ar scrie rugăciuni. Crede în poezie ca și cum aceasta ar fi singura care ar putea salva lumea sau măcar sufletul ei.
Dumitru D. Silitră trăiește în provincie fără a fi provincial. S-a pus în slujba poeziei, fără a fi un salariat al ei, cât un prea supus slujitor.
Dumitru D. Silitră și-a asumat un destin aspru, inconfundabil, chiar dacă, la un moment dat, spunea că a scrie poezie e meseria lui, iar „la serviciu” se duce „în timpul liber”.
Țărmul de la fundul mării e un „inventar” al poeziei pe care Dumitru D. Silitră a publicat-o până acum. Autorul a antologat totul. Nu are „lipsă în gestiune”, nu i-au fost furate poeme, nici nu i s-au degradat, din bunul motiv că n-a publicat „marfă perisabilă”.


DUMITRU D. SILITRĂ,
DINASTIA CLIPEI

La cincizeci de ani, Dumitru D. Silitră este încă tânăr, pentru că vârsta sa adevărată este cea de la data în care a fost descoperit de poezie sau la care a descoperit el poezia.
Indiferent de vârste și anotimpuri, important este însă că Dumitru D. Silitră este un poet. Cu toată ființa lui. Chiar dacă este un poet atipic. Unul care s-a hrănit din propria sa experiență de viață mai mult decât din ficțiuni literare. A făcut de toate, a fost chiar și fotbalist. Aproape că nu-mi imaginez cum acest om delicat, sensibil, sfios, a fost în stare să se înfrunte pe un teren de fotbal cu adversari preocupați nu doar de mușchii lor înainte de toate, dar și ignoranți în materie de literatură. Fotbalul l-a ținut departe de școală, nu și de bibliotecă, încercând, la un moment dat, să recupereze o tinerețe care nu doar că i-a fost deturnată, ci i-a fost chiar furată. Ar fi putut să facă și „școală”, au fost destui care au făcut în câțiva ani și liceul și facultatea, ba s-au aruncat și pe doctorate. Dumitru D. Silitră, cu umorul său binecunoscut, a refuzat astfel de șanse, de ocazii, privilegii, spunând că și-ar strica biografia dacă s-ar apuca acum să adune diplome. Iată o probă de bun simț a unui scriitor preocupat în primul rând de scrisul său și nu de „patalamale”. Și scrisul său înseamnă, în treisprezece ani de la debutul editorial, câteva cărți de poezie: Teritorii licitate de cuci, Editura Litera, 1992, Recurs la clipă, Casa de Editură Mureș, 1994, Colecția de umbre, Editura Pleșa Design, 1997, Un nebun la domiciliu, Editura Pleșa Design, 1999, Țărmul de la fundul mării, Editura Tipomur, 2001, La răsăritul de pământ, Editura Tipomur, 2002, În drum spre mine, Editura Tipomur, 2004. Șapte cărți care dau identitate „săptămânii poeziei” acestui autor constant obsedat de „dinastia clipei”. Dumitru D. Silitră trăiește intens clipa, este prizonier al clipei dar refuză să se elibereze. Nu și să se detașeze, până la sfidare: „După care eu și cu mine ne punem pe râs ca doi nebuni, sfidând timpul”. (Sfidând timpul).
Poezia lui Dumitru D. Silitră acumulează, în timp, suficiente elemente care s-o personalizeze, să reprezinte o „carte de identitate”, chiar dacă autorul nu ezită să-și numeasc㠄simpatiile” literare, cu care se intersectează atât în textele sale, cât și în arta sa de a fi în lume. Cel la care s-ar putea raporta, elogiindu-i boemia, este Nichita Stănescu, căruia, de altfel îi și consacră o tabletă lirică.
Multă (auto)biografie se topește în poezia lui Dumitru D. Silitră, imitându-l, într-un fel, pe Marques, cel care declara că trăiește ca să-și scrie viața. Există o undă tragică în poezia lui Dumitru D. Silitră, dar e în stare să sfideze nu doar timpul ci și moartea: „Iau moartea și o râd descreierat, / din umbra florilor de câmp / îmi împletesc cunună răstignită”.
Dar Dumitru D. Silitră e și un nostalgic, unul care se lasă sedus și de stări și sentimente din realitatea imediată, scoțând semnificații ascunse, simboluri și metafore de acolo de unde pentru ochiul neavizat stăpânește dinastia banalului.
Deprins într-o etapă a vieții sale cu „jocul”, ludicul e o componentă importantă a discursului liric al lui Dumitru D. Silitră.
Dinastia clipei lui Dumitru D. Silitră este, ca orice dinastie, amestecată. Poeme antologice nu se lasă stânjenite de gratuități, tonul grav face casă bună cu notația simplă până la prozaic.
Clipa cincizeci însă nu e doar o etapă, ci și o zare, dacă e să-l „răstălmăcim” pe „poetul luminii”.


DUMITRU D. SILITRĂ,
MARGINI DE TIMP

Dumitru D. Silitră e un autor atipic, singular în peisajul românesc. Nu știu nici un alt fost fotbalist (profesionist sau amator) autohton care să fi schimbat dreptunghiul gazonului terenului de fotbal, cu chenarul foii de hârtie. E adevărat, ambele spații presupun o mișcare susținută de imaginație, intuiție, inspirație, curaj, demnitate,... luptă. Un sportiv, ca și un poet, nu poate exclude lupta din demersul său.
Mai mult, Dumitru D. Silitră e un autodidact, unul de frondă, dacă luăm mai mult decât un răsfăț faptul că nu a vrut să mai facă o facultate azi, când, „la zi” sau „la distanț㔠se fabrică diplome universitare, pentru că, spune el, autoironic, dar și cu nonșalanță, „și-ar strica biografia”. Biografia de poet, lipsit de complexe, totuși, și inhibiții. Că e biografie și această carte, vine să o susțină și albumul de fotografii din final, un poem al unor imagini în care e făcută, discret, apologia solidarității scriitorilor, ca familia a unor trăiri și idealuri comune.
Dumitru D. Silitră nu e asimilabil, cu toate acestea, vreunei grupări lirice, el fiind nu doar un autodidact ci și un solitar, chiar dacă el, într-un fel, se circumscrie fenomenului optezecist. Trăind însă în provincie și departe de frământările literare, urmând și trasee neconvenționale ale devenirii poetice, el s-a construit pe sine, ca poet, din spiritele în care s-a regăsit, deasupra cărora domină autoritar Nichita Stănescu.
Dacă în viața civilă este „portar” la Primărie (o Primărie care are în schemă patru poeți, sigur, cu atribuții administrative – Răzvan Ducan, Dumitru D. Silitră, Daniela Cecilia Bogdan, Viorica Feierdan), în poezie e un „jucător” în atac, care, din când în când, mai înscrie câte o carte, fără a vrea să fie golgeter, dar care ține ca „golurile” lui să fie frumoase, „plinuri”.
Mai e ceva ce-l singularizează pe Dumitru D. Silitră între atâția pragmatici: e un boem iremediabil, printre ultimii boemi ai poeziei mureșene. Unul care “locuiește poetic” lumea aceasta. Și care e apărat/salvat de poezie : „POEZIA/ PENTRU/ MINE/ ESTE/ UN/ ZID,/ UN/ ZID/ PE/ CARE/ ADESEA/ ÎL ESCALADEZ/ PENTRU A AJUNGE LA MINE,/ESTE/ ZIDUL/ CARE/ MĂ/ APĂRĂ,/ MĂ/ FORTIFICĂ,/ MĂ/ JUSTIFICĂ/ ȘI/ MĂ/ IDENTIFICĂ/ ÎNTR-O LUME TOT MAI PRAGMATICÔ, după cum spune în poemul, într-un fel nepatetic, care deschide noua sa carte de versuri, Margini de timp, Editura Nico, 2007.
Motivul timpului e, de altfel, recurent în poezia sa, un alt volum intitulându-se chiar Dinastia clipei. Dimensiunea spațio-temporală este văzută prin Eminescu: „Nu există nici timp, nici spațiu – ele sunt numai în sufletul nostru”. „Secundele îmbătrânesc în pântec de oră”(Făclie de cercuri), și totul se derulează la ”margini de timp”, metafora noii cărți a lui Dumitru D. Silitră. Pe de altă parte, timpul e cel care are supremația, el creează pe poet și nu poetul e creator de timp: „O altă zi mă începe/ și-mi câștigă la ruleta timpului/ secundele,/ minutele/ și orele,/ transformându-mă în file de calendar/ în care răsăritul și apusul/ pot fi ușor confundate între ele/ de-mi pierd șirul zilelor și-al anilor/ printre copilul ce-am fost/ și trecutul ce sunt.” Poetul își adjudecă pentru sine noaptea/nopțile care „vin și parcă nu mai vor să plece” (În tot acest timp), totodată, „copil timid”, acesta „mai fură timpului o clip㔠(Sub bolta frunții), iar „îmbătrânite,/ punctele cardinale/ ortografiază trecerea timpului” (La lumina curcubeului nopții). Totul până când poetul ajunge la Râul cu un singur mal, loc al ieșirii din timp: „La râul cu un singur mal/ ies din timp/ ca dintr-o carapace străină,/ îmi pierd urma și umbra./ Sunt vânt dintr-un gând/ ce paște polen/ de pe aripi de fluturi/ rămase-n zbor de culori/ scăldate în raze de sori./ Dintr-un ochi nevăzut/ se prelinge clipa – minut/ ce mă întoarce în timp/ mai înalt cu o noapte,/ mai înalt cu o zi,/ la râul cu un singur mal/ ridic mal de timp/ între două pleoape”.
La „râul cu un singur mal” sunt și „margini(le) de timp” ale poetului: „Lumini de ceruri/ oglinzi de ape,/ bolți de adâncuri / brăzdate frunți,/ pajiști cosite/ albastre întinderi,/ apusuri răsărite/ la răsărite apusuri,/ timp vânturat în dune/ clepsidre de nisip,/ gând fulgerat de-o clipă/ margini de timp”.
Obsesia temporalității se încarcă de sacralitate: „Te aștept îngenuncheat/ anotimpul meu de-o clip㔠(Anotimpul meu de-o clipă), timpul devenind în anumite ipostaze rugă: „O rugă de toamnă”.
Poezia lui Dumitru D. Silitră crește din (auto)biografie, confesivul fiind registrul în care se orchestrează demersul liric al poetului.
Nota biografică e dată pregnant de un ciclu întreg, Anotimpul mireselor de zăpadă, editat nu cu mult timp în urmă, de sine stătător, într-o plachetă omagiu, într-un tiraj confidențial, în memoria fiicei sale Anca Marianne.
În nici una dintre cărțile de până acum ale lui Dumitru D. Silitră sentimentul metafizic al ființei nu are atâta acuitate. Acum poetul e bântuit de nostalgii, acum drama ontologică cuprinde câmpul poetic în toate straturile sale, tonurile pendulând între melancolii și împăcare, între lacrimă și surâs.
Teribilismul de altădată e acum deturnat spre de răzvrătiri discrete. Limbajul poetic își pierde din asprime, se îmblânzește, coboară în caligrafii cu iz anecdotic, în poeme de notație în care totul se sprijină pe „poanta” conclusivă, adesea detașabilă ca veritabil haiku: „Afară e toamnă/ în sufletul meu/ a-nflorit măceșul” (E vremea iubirii) sau „În ecoul tăcerii/ poetul îngenunchează/ la prima ninsoare” (La prima ninsoare) sau „Eu/ singur pe muchie de anotimp/ tac într-un țipăt”(„O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri”).
Structurile poetice ale lui Dumitru D. Silitră, în Margini de timp, au naturalețe, simplitate, esențializate, nu se lasă copleșite de locurile comune, cărora le găsește alte simboluri.
Ceea ce reprezintă câștigul acestei noi apariții editoriale e garanția vocii inconfundabile a poeziei lui Dumitru D. Silitră, notele sale distincte, care confirmă evoluția calmă, dar sigură, a unui poet conștient de granițele poeziei sale, cărora le-a desființat vămile.
„Dumitru D. Silitră, concluzionează Lazăr Lădariu, pe coperta IV a cărții, ne convinge, din nou, că, între citire, privire și ascultare, trebuie să existe acea coabitare gravă și jovială a sensului, respirând poezie”.



EUGEN SIMION,
DICȚIONARUL GENERAL AL LITERATURII ROMÂNE

Academia Română, avându-l pe Eugen Simion coordonator general, a publicat la Editura Univers Enciclopedic, Dicționarul general al literaturii române, primul volum (literele A și B) dintr-o serie de șase. Elaborarea lucrării a început în 1995 și ea a ajuns la final, urmând să fie tipărite, cât mai curând posibil, toate volumele. Dicționarul… cuprinde nu numai autori ci și publicații, curente literare, concepte, opere anonime, instituții literare...
Spre deosebire de alți autori/coordonatori de astfel de lucrări, Eugen Simion, trecând peste orgolii de tot felul, și-a asumat o atitudine detașată, obiectivă, condus fiind de un principiu fundamental, cel axiologic.
Elaborarea unei astfel de lucrări n-a fost treabă ușoară, după cum ne mărturisește și Eugen Simion în Cuvântul înainte al Dicționarului…, cei zece ani cât a durat elaborarea stând mărturie în acest sens. Metehnele intelectualului român au fost din nou la rădăcina tărăgănării acestui proiect indispensabil „într-o cultură care vrea să-și afirme și să-și conserve identitatea” (p. VI).
Greu, dar până la urmă Dicționarul… a fost încheiat, el ambiționând să acopere întreaga patrie de cuvinte a limbii române: „Pentru prima oară, cred, reușim să reconstituim integral harta literelor române”. Suntem asigurați că criteriul esențial de selecție și judecată a fost cel de natură axiologică și istorică, păstrându-se un criteriu unitar de apreciere, dimensiunea textelor fiind în limitele de spațiu pe care le poate permite un Dicționar. Pentru autorii contemporani s-a stabilit ca aceștia să aibă minimum două cărți notabile. „N-am exclus pe nimeni care merită să figureze pe această imensă pânză literară”, spune Eugen Simion, iar eventualele și inevitabilele scăpări nu sunt voite, precizează distinsul critic și istoric literar. Au fost evitate atitudinile pamfletare, imperativul fiind cel al ținutei academice.
Coordonatorul Dicționarului… e conștient că acesta „este departe de a fi perfect”. Dar există toate șansele ca erorile să fie îndreptate, deja fiind gestionate datele pentru o a doua ediție revăzută și adăugită.
Aproape o sută cincizeci de autori au lucrat la acest Dicționar. Printre ei și câteva nume din spațiul mureșean: Carmen Andraș, Nicoleta Sălcudean, Ilie Radu-Nandra, Ion Șeuleanu. Între lucrările utilizate ca surse bibliografice se numără și cele semnate de Cornel Moraru și Al. Cistelecan. Iar între scriitorii incluși în acest prim volum, sunt și Nicolae Băciuț și Iulian Boldea.
Sigur, în ceea ce privește textul despe subsemnatul, ar fi de îndreptat câteva erori bio-bibliografice, de completat câteva omisiuni, informații care nu pot fi considerate decât scăpări ... tehnice.
Dincolo de „imperfecțiunile” unui astfel de demers însă, există certitudinea că el va rămâne cel mai important Dicționar care va legitima literatura română multă vreme de acum încolo, că el rămâne pe termen lung cel mai util instrument de lucru în domeniul istoriei literare românești. Și nu mi-e teamă de superlative.



ROMEO SOARE,
PARFUM DE PROVINCIE

Genul epic scurt a dat capodopere la fel de importante ca romanul. Dacă e să ne gândim doar la Cehov și n-ar mai fi nevoie de nici un argument.
Îmi amintesc scrisoarea cuiva, care se scuza destinatarului cu formula “Îmi cer scuze că am scris atât de mult, dar eram grăbit și n-am avut timp să scriu mai scurt”. Rigorile scrisului scurt sunt, așadar, poate mai mari decât în cazul narațiunilor ample, unde se pot dezvolta în evantai evenimentele.
Proza scurtă e un gen impetuos în măsura în care capacitatea de a concentra o narațiune nu afectează construcția, nici stilistic și nici în substanța sa.
După câteva romane și nuvele, Romeo Soare își încearcă puterile în formule epice miniaturale, în ceea ce prefațatorul cărții, T. A. Enăchescu, numește “crochiuri literare”, ca subgen al schiței literare.
Prin crochiurile sale, Romeo Soare sondează realul cotidian în ipostaze variind de la grotesc la anecdotic, cu o detașare bonomă, cu un zâmbet cu subînțeles sau cu ironie subtilă. Extractele din real sunt uneori aproape lipsite de perdea, identitatea personajelor fiind de domeniul evidenței. Mai mult, adesea, din porniri justițiare, moraliste, autorul trece în registru jurnalistic. El se erijează într-o instanță dispusă să taie răul lumii de la rădăcina sa, direct, fără ocolișuri sau aluzii.
În cele 49 de pastile epice, Romeo Soare își probează disponibilitățile sale pentru umorul negru, abilitățile de a crea dialoguri scurte, bine articulate.
Câteva crochiuri sunt memorabile, cum ar fi « Fotografia buclucașă », construcție epică de mare densitate și tensiune dramatică.
Interesante sunt și numele personajelor din crochiurile lui Romeo Soare, onomastica fiind unul din punctele forte ale prozatorului (dincolo de unele forțări sau excese): Oneață, Tremurici, Dănilă Cotoi, Lică Gogoloi, Lache Tontoroi, Tembelina Drăgoi, Sfârlează, Luluța Dodoloață, Șmecherescu, Briceag, Ghiocel Bombalău, Margioala lui Somnambulu, Vălică Zamă, Treichiloți și așa mai departe. Personaje emblematice nu doar ca nume ci și ca situații pe care le ilustrează.
În diversitatea sa mozaicală, Parfum de provincie, carte apărută la Editura TIPOMUR, se structurează într-un întreg convingător, care dă măsura talentului de povestitor al lui Romeo Soare. Cum s-ar spune, în limbajul reclamelor de gen, parfumul cărții durează mai mult decât 24 de ore.


ROMEO SOARE,
SUNT PENTRU CĂ VREI

Romeo Soare se numără printre autorii care nu se pot limita la un singur gen literar sau publicistic, fiind mereu în căutarea nu doar a cuvântului ce exprimă adevărul ci și a tiparului formal și stilistic în care acesta să se modeleze.
Asumarea registrului liric la o vârstă argheziană a debutului în poezie este un risc pe care nu și-l refuză, în încercarea de a developa astfel o viziune a sentimentelor, după ce epicul a fost ani buni singura normă a scrisului său.
Tot arghezian, autorul își deschide cartea testamentar – “Nu-ți voi lăsa drept bunuri după moarte / Decât un nume adunat pe-o carte”, spunea autorul Cuvintelor potrivite, iar Romeo Soare își restrânge mesajul, individualizându-l la propriul copil, căruia îi lasă ca bun un cod moral, în spirit creștinesc.: Să mergi mereu pe-aceeași cale / Pe care Dumnezeu ți-a puso-n gând”.
De fapt, întreg orizontul liric al lui Romeo Soare are reflexele biograficului, în care reperele emoționale sunt mama, învățătoarea, credința, iubirea. Ca un corolar al acestora, ca un poet al cetății cum se dorește, Romeo Soare nu-și poate refuza patriotismul și luarea unei atitudini față de tarele sociale. Ceea ce deplânge autorul este fățărnicia, trădarea, sărăcia, pierderea speranței. În același timp, el aduce un elogiu valorilor tradiționale, satului, devoțiunii materne, erosului.
Tonul predominant al liricii lui Romeo Soare este cel confesiv, timpul mărturisirii intersectându-se cu cel al trăirii.
Totodată, Romeo Soare își face din poezie punte spre credință, mântuire prin credință. De altfel, grupajul “Sunt pentru că vrei”, care dă și titlul acestei cărți, apărută la Editura TIPOMUR, și cel care are coerență stilistică și tematică, cuprinde poezie de factură religioasă. Aici Romeo Soare se mărturisește, spovedania fiind, deopotrivă, rugăciune. “Doar Iisus e singura menire”, spune într-un poem autorul, liricul fiind o dată în plus expresia venerării divinității. În rugăciunea sa, cuvântul își deschide un evantai de conotații, plecând de la cea de formă a jertfei – “cuvântu-i jertfa de la cruce”, spune într-un poem autorul.
Într-o simplitate fără complexe, prin această carte, Romeo Soare rămâne, cum spune Cornel Udrea pe coperta a IV-a a cărții, “întors cu fața sufletului spre poezie”.



ROMEO SOARE,
ORIZONTURI OARBE
Romeo Soare e un autor prolific și polifonic. Nu există gen literar în care să nu-și fi exersat disponibilitățile creatoare.
I-a venit rândul și teatrului, gen în suferință la noi, dramaturgii fiind flori rare. Și care înfloresc la… bătrânețe.
Romeo Soare se folosește în demersul său de experiența de prozator, romanele sale având adesea desfășurări cinematografice, teatrale, dialogurile fiind puncte solide de susținere a narațiunilor.
„Orizonturi oarbe” este dramatizarea unuia dintre romanele de referință ale biografiei de scriitor a lui Romeo Soare, „Mareșalul”, cartea universului concentraționar, în regimul comunist. Autorul restrânge materialul epic în punctele sale de tensiune, într-o adaptare la rigorile și exigențele scenei. E un demers care se articulează coerent, în care figura lui Clementin Coresi se conturează convingător, personajul fiind credibil și ca ficțiune și ca realitate.
Romeo Soare face o pledoarie pentru ideea de libertate, evaluând parametri ei atunci când ea este pierdută de indivizi care intră în conflict cu legea, dar descoperă că respectarea legii este facultativă în spațiile concentraționare, că legile le fac acolo deopotrivă gardienii și deținuții, astfel că libertatea ajunge să fie considerat㠄un rahat, o teorie… o teamă imensă, un dezgust suveran”.
Meditațiile despre libertate sunt mereu amare, indiferent care dintre personaje o invocă, toate însă trăiesc drama pierderii libertății, dar și drama (in)adaptării într-un mediu ostil, cu reguli care nu țin seama de demnitatea individului. Valoarea libertății e descoperită de-abia odată cu pierderea ei. Supraviețuirea într-un astfel de mediu devine o luptă dublă, cu sinele și cu ceilalți.
Iar câștigul acestei lupte este, în această piesă, (re)descoperirea credinței. În același timp, Clementin Coresi devine un adevărat propovăduitor al valorilor creștine. Oricum e un personaj patetic, care se distinge în masa amorfă, analfabetă a deținuților, dar care și reușește să se impună. Retorica sa e persuasivă, pentru că el se face și respectat și temut.
Autorul face incursiuni în biografia personajelor, reliefând semnificația unor momente, care au dus la deturnarea destinelor lor. Profilul psihologic al personajelor e abordat cu minuțiozitate, fiecare gest e văzut în implicațiile sale.
Solidaritatea personajelor, în circumstanțe în care gregaritatea e o șansă a supraviețuirii, creează situații de mare dramatism, pe care Romeo Soare le exploatează inspirat.
Se remarcă în textul dramatic ceea ce definea și romanul: umorul, ironia, limbajul argotic, ritmul alert al acțiunii. Onomastica personajelor e și ea spumoasă, încărcată de simboluri.
Noua carte a lui Romeo Soare demonstrează că autorul are un cuvânt de spus și în teritoriul dramaturgiei. Rămâne de văzut în ce măsură autorul se va dedica și teatrului.
Până atunci poate că textul său are și șansa de a ajunge pe o scenă de teatru, acolo unde se produc adevăratele confruntări ale unui text dramatic cu receptorul său, unde regizorul poate netezi asperitățile unei piese de debut.
Poate că subiectul ar fi interesant și ca scenariu de film, nu cu foarte mari modificări, adaptări.
Curajul lui Romeo Soare este oricum de admirat, proba teatrului fiind una pe care nu și-o asumă prea mulți, fiind poate genul literar cel mai complex.




MARIA TEREZA SOCOL
DOMNIȘOARA ANDREEA, ALIAS “DOMNIȘOARA ZORRO”

Literatura română nu face excepție și are și ea un gen privit cel mai adesea de sus, înțelegător, ca pe o fatalitate: romanul polițist. Un gen care își are fanii lui, și autori și cititori, dar nu prea are critică, istoria literară ignorând cu detașare fenomenul, neresimțind ca pe o culpă lipsa de atitudine și judecățile ferme, descurajatoare pentru cei care și-au făcut din romanul polițist biografie literară. E adevărat, nici scriitorii de roman polițist nu prea au ținut seama de opinia critică, văzându-și în continuare de scris, surzi la vocea criticii. Pe de altă parte, romanul polițist, considerat, de regulă o întreprindere facilă, își are cititorii săi, e adevărat, cu gusturi literare fără pretenții, care susțin tiraje pe care literatura serioasă nici nu le visează.
Am spus un cuvânt grav – serioas㠖 care nu prea e compatibil cu literatura polițistă. Fiindcă, în general, literatura polițistă n-a prea ținut cont de trăsăturile care sunt definitorii literaturii serioase, cea care aspiră la valoare ca la idealul suprem. Literatura polițistă e mai lejeră din perspectivă axiologică, nu emite prea multe pretenții în acest sens.
Am putea chiar spune că literatura polițistă nu prea are complexe de vreun fel.
Literatura română are o autoare de romane polițiste notorie, Rodica Ojog Brașoveanu, care, dacă n-a impresionat prin cine știe ce virtuți estetice, a surprins prin ușurința cu care a conceput structuri epice polițiste, prin flerul și intuiția feminine.
Tentația romanului polițist a atins și câțiva autori mureșeni, Maria Tereza Socol fiind prima autoare de romane polițiste. Ea se află deja la a doua carte, cu Domnișoara Andreea alias « Domnișoara Zorro » (Editura Tipomur, 2004), după Secretul din camera verde, apărut în 2003.
Domnișoara Andreea, alias “Domnișoara Zorro” e o carte ce ne arată o autoare care are plăcerea narațiunii, care știe să construiască o acțiune polițistă, cu toate ingredientele de rigoare, specifice genului. Avem de a face cu un autor onest, nestânjenit de condiția provincială, geografic vorbind, în care se situează, și complet rupt de viața literară, cu toate zbuciumările ei contemporane.
Maria Tereza Socol își construiește romanul pe racile contemporane, răpiri, afaceri din exploatarea cerșetorilor, de două ori victime, ale sorții și ale unor indivizi lipsiți de scrupule. În ajutorul lor sare “Domnișoara Andreea”, personaj justițiar, care și-a probat calitățile profesionale și în Japonia și prin colaborarea cu F.B.I.-ul, dar și om de mare sensibilitate, care se poartă față de cei slabi și neajutorați, de victime, ca un “Zorro” al zilelor noastre. Înzestrată cu astfel de virtuți de către romancieră, Domnișoara Zorro, proprietara unei firme de detectivi particulari, este capabilă de gesturi care întrec normalul, obișnuitul. Înduioșată de soarta lui Bassam, fiul japonezului Tsorm Nkomo, care fusese răpit și sechestrat, a “unchiului” său, Călin Simionescu, care a încercat să-l salveze din mâinile răpitorilor, dar care a suferit apoi de amnezie, a lui Pavel Dorneanu, cândva director general al unei uzine metalurgice, dar aruncat de niște evenimente tragice în deznădejde și la periferia socială, ea devine necruțătoare față de Johny Cuțitarul, Ivan Căposul și Jan Ruletistul, figuri tipice ale mahalalei și ale lumii interlope.
Autoarea își construiește cu scrupulozitate personajele, le face viabile, dincolo de inserturile de ficțiune care să asigure cursivitatea și logica acțiunii polițiste.
Ca în orice narațiune de acest fel, și în romanul Mariei Tereza Socol rețeta binelui care învinge răul este respectată, registrul moralizator fiind inevitabil.
Întregul roman este dominat de un suflu creștinesc, atât prin limbaj cât și prin atmosferă. Și se încheie creștinește, emoționant, eroina cărții, domnișoara Andreea, salvatoarea altora, trece printr-o situație limită, fiind însă și ea salvată.
Domnișoara Andreea alias « Domnișoara Zorro » e o carte care se citește cu interes, pune probleme la care merită să medităm. Și probleme existențiale și probleme legate de condiția scriiturii.





MARIA TEREZA SOCOL,
PORTRET DE GRUP

După timpul trăirii, vine un timp al mărturisirii, vine un timp în care privirea înapoi ne încarcă de nostalgie și emoție. În care, privind în jurul nostru, simțim nevoia să fim protejați nu doar de provocările prezentului ci și de amintiri. Mai ales de acestea din urmă, care devin la un moment dat nu doar un un resort existențial ci și hrana noastră spirituală cea mai de preț.
Nu putem trăi pe lume singuri. Vrem nu vrem, intrăm la un moment dat într-un circuit al socializării, cu repere care devin decisive, care ne marchează tot traseul vieții. Nu ne alegem noi colegii – de școală, de serviciu. Ei sunt ca o fatalitate. Dar devenirea noastră depinde de această fatalitate. Ajungem adesea să nu putem merge mai departe fără să ne raportăm la anumite momente sau perioade din viață. Pe care le-am judecat într-un fel în plina lor derulare și pe care le privim altfel peste timp, în istoricitatea lor, în semnificațiile lor.
Patru ani din biografia noastră pot să însemne mai mult sau mai puțin dincolo de simpla durată cronologică. Dar sunt niște ani a căror specificitate are un timbru aparte, a căror valoare se încarcă în semnificații peste timp. Să fie de vină anotimpul acelui timp. Să fie de vină adolescența, ca vârstă inconfundabilă și cu încărcătură fără egal? Liceul se confundă pentru noi cu adolescența, cu trecerea dintr-o lume în alta. De cât ne încărcăm sufletește, spiritual, cultural în anii adolescenței, poate depinde întreaga noastră viață. De cât de importanți sunt acești patru ani ne-o dovedește cu prisosință Maria Tereza Socol. Într-o carte care nu recuperează simplist amintiri, ci dă identitate unui timp. Suflete – flori e o carte inedită, singulară în peisajul nostru editorial. E o carte despre adolescență, prietenie, colegialitate. E un exercițiu de generozitate, inteligență, talent. E o carte scrisă cu dragoste și cu admirație. Din care a fost îndepărtată orice undă de egoism. Maria Tereza Socol e, din punctul meu de vedere, și un scriitor. Unul stăpân pe uneltele sale, probându-și virtuțile de narator în cele două romane publicate până acum: Secretul din camera verde, apărut în 2003, la Editura Tipomur, și Domnișoara Andreea, alias „Domnișoara Zorro”, apărut în 2004, tot la Editura Tipomur. Maria Tereza Socol ar fi putut să-și canalizeze energiile către o nouă carte de ficțiune, către un nou roman. S-a purtat însă așa cum stă bine unui scriitor adevărat. În altruismul său, ea și-a pus de-o parte urgențele sale și a instituit alte priorități. Iar pe primul loc s-a situat o carte care a intrat și în competiție cu timpul, pentru ca ea să se poată întâlni cu personajele sale nu oricând, ci la o răscruce de drumuri și de timp, la o vamă frumoasă a amintirilor, scoase la suprafață după trei decenii. Timpul nu doar că nu a așternut uitarea peste ceea ce s-a întâmplat în urmă cu ani buni, dar a scos în lumină și realități care nu se evidențiau cu pregnanță de la bun început.
Maria Tereza Socol e un portretist pe cinste. Atent la detalii, dar și la profunzimi, atent la ținuta exterioară dar și la comorile sufletești. Știe să mânuiască adjectivul dar nu ignoră verbul, într-un arc care l-a preocupat și pe filosoful Mihail Șora: a fi – a face – a avea. Nu știu în ce măsură personajele cărții, cei care și-a modelat împreună adolescența, se regăsesc în portretele Mariei Tereza Socol. Un lucru e sigur – portretistul a conturat portretele iubindu-și personajele, iar dacă a greșit a greșit punând o tușă luminoasă în plus mai degrabă decât să îngroașe liniile cenușii sau negre. Inventarul lexical de care uzează scriitorul este luxuriant, străbate spații pline de exotism. Nu este deloc zgârcită cu metaforele, ba chiar este surprinzătoare prin inedit și prospețime. Maria Tereza Socol este și un veritabil psiholog, reușind nu doar să identifice trăsături de caracter definitorii, ci și potențialități, energii latente, ascunse.
Cred că este mândră de ce a reușit să facă. Dar mai cred și că e un privilegiu să fi avut un astfel de coleg care a știut să de-a durată unui timp inconfundabil.
Cartea Mariei Tereza Socol e un „portret de grup” prin care se încearcă să i se dea clipei eternitate. E o încercare reușită, pe care eroii acestei cărți sunt cei mai îndreptățiți să o aprecieze.


MARIA TEREZA SOCOL,
PRINȚESA DE DIAMANT

Întrebat fiind de o mamă, care dorea să-și îndrepte fiul către cariera științifică, ce gen de texte ar trebui abordate, Einstein ar fi răspuns: basme. Simplă butadă, dar și afirmarea valorii euristice, de catalizator al imaginației pe care o poate asuma această formă de narațiune.
„Eu cred că pentru a povesti trebuie în primul rând să construiești o lume, cât mai mobilată posibil, până în cele mai mici detalii. Dacă aș construi un fluviu și pe malul stâng aș instala un pescar, atribuindu-i un caracter irascibil și un cazier judiciar, aș putea să încep să scriu, traducând în cuvinte ceea ce nu poate să nu se întâmple”(Umberto Eco)
Mereu surprinzătoare, Maria-Tereza Socol, după trei romane de ficțiune, își extinde teritoriile de investigație literară, printr-un gen care părea că și-a încheiat socotelile cu istoria: basmul. Acolo unde se părea că totul a fost spus, că imaginarul și-a epuizat resursele sau chiar formula a căzut în desuetudine, Maria-Tereza Socol descoperă un filon nou, exploatându-l cu dezinvoltură și nerv, cu ritm și cursivitate, într-o scriitură de rafinament.
Interesul pentru basme nu e de dată recentă, printre pionierii basmelor din literatura română numărându-se mai întâi junimiștii, iar cei care au avut în vedere basmul, unii au cules basme iar alții chiar au scris: Vasile Alecsandri, Alexandru Odobescu, Mihai Eminescu, Ion Slavici, Ion Luca Caragiale. Petre Ispirescu este cel care a impus o veritabilă antologie a basmului românesc.
Printre autori de basme din literatura universală câteva nume sunt de notorietate: frații Grimm, Charles Perrault, Hans Christian Andersen, Ernst Theodor Amadeus Hoffmann, Lewis Carroll, Roald Dahl, Frank Baum, Vladimir Colin… Dincolo de spațiul european s-au impus și basmele arabe, cele incluse în ciclul „O mie și una de nopți” fiind de mare popularitate, dar nu lipsesc nici basmele persane, africane, chinezești, basme coreene, japoneze.
Pe de altă parte, teoreticieni de prestigiu au acordat basmului o atenție specială, dacă avem în vedere doar pe George Călinescu, autor al lucrării „Estetica basmului“, sau pe Vladimir Propp, cu a sa „Morfologia basmului“, lucrări fundamentale în abordarea genului. Iar despre imaginarul pe care îl presupune și agest gen s-au exprimat mari teoreticieni, de la Gilbert Durand, autor al lucrării „Structurile antropologice ale imaginarului”, la Mircea Eliade cu a le sale „Aspecte ale mitului”.
Am făcut toate aceste referințe pentru a vă demonstra că basmul nu e un gen facil, nici de periferie literară, ci, dimpotrivă, el rămâne referențial în istoria literaturii universale.
Ceea ce face Maria-Tereza Socol este un gest de curaj, de îndrăzneală, într-un fel o sfidare a modelor și tendințelor.
Maria Tereza Socol, în plină explozie a demitizărilor, se întoarce la mit, la basm. „Prințesa (sa) de diamant” are tot dreptul să aspire la un regat… literar. Cele șapte „basme”, Prințesa de diamant, Suflet de lup, Inimă de mamă, Noaptea învierii, Fetița din perlă, Regina crizantemă, Misterele curcubeului, sunt universuri literare deschise valorilor fundamentale ale devenirii umane.
Nevoia noastră de ficțiune, dincolo de vârste și spații geografice și culturale, este fără măsură, iar Maria-Tereza Socol nu face economie la imaginație în a veni în întâmpinarea acestui orizont de așteptare.
De la început, Maria-Tereza Socol ne avertizează asupra faptului că basmele sale sunt și pentru copii și pentru adulți. Dar ce e, până la urmă, basmul?
Didactic privind lucrurile, „basmul este o specie a genului epic, popular sau cult, de obicei în proză, bazându-se pe opoziția bine-rău transpusă într-o narațiune fabuloasă la care participă personaje supranaturale, al cărei deznodământ îl reprezintă un moment de glorificare a binelui”.
Basmele Mariei-Tereza Socol din „Prințesa de diamant” intră în aceste tipare.
Așa cum e în firescul tradiției imaginarului colectiv, acțiunea basmelor e plasată într-un timp anistoric, iar existența e văzută în dimensiunea sa edenică, într-un amestec de real și fabulos. Acțiunea basmelor sale se derulează în „Împărăția lui Diamant Împărat”, „într-o țară foarte îndepărtată”, „într-o țară sărăcită de războaie și umilită de asupritori”, în „Țara Soarelui Răsare”, spații imaginate și nereperabile geografic și spiritual.
Timpul narațiunii se comprimă și el, evenimentele se precipită, se derulează rapid, astfel încât să poată fi atins punctul maxim al narațiunii, cel pe care, de altfel, se sprijină morala, învățătura basmului. Toate cele șapte basme, șapte nefiind o cifră întâmplătoare, își are și ea mistica ei în economia cărții, au ca fundament morala.
„Prințesa de diamant”, basmul care deschide cartea sa, însumează bună parte din tipologia genului. Toată opulența și tihna împărăției e tulburată de imposibilitatea celor doi stăpâni ai împărăției de a avea copii. Dar cum în basme totul e posibil, aceștia ajung să aibă o prințesă de diamant, care are toate atributele umane cu o singură excepție: nu are sentimente. Cheia basmului stă în această incapacitate a Prințesei de diamant de a avea sentimente: „Trebuie să vă avertizez Luminățiile voastre, că această prințesă de diamant va fi de o frumusețe nemaiîntâlnită, va putea merge, va putea chiar vorbi, dar nu va avea inimă omenească și nici suflet și din această cauză nu va putea să aibă sentimente”, îi avertizează meșterul pe Împăratul Diamant și pe împărăteasa sa.
Așa cum e însă în logica basmului, Prințesa de diamant reușește să se izbăvească, inima ei căpătând valențe umane.
Calitățile pozitive sunt cele care până la urmă se impun, ca și în cazul basmului „Suflet de lup”. Cruzimea, răutatea sunt și ele îngenunchiate de blândețe, bunătate. Lucrurile sunt și mai evidente, explicite, în basmul „Inimă de mamă”. Sentimentele materne sunt mai puternice decât orice alte sentimente, iar sacrificiul matern fără margini.
Ca și în precedentele narațiuni, Maria Tereza Socol face și de această dată o paradă a cunoștințelor sale mineralogice, dar se întrece și în arta vestimentației. În același timp, Maria Tereza Socol este și o bună portretistă. Autoarea stăpânește arta povestirii, în structuri narative nesofisticate, limpezi. Dialogurile sunt firești, au curgere într-o dinamică echilibrată. O dominantă a tuturor basmelor este religiozitatea, nu doar la nivel lexical ci și de atmosferă, în aceeași ordine a moralei creștine. „Prințesa de diamant” este o carte cinstită, una care confirmă o vocație de narator, pe care am semnalat-o de la prima apariție editorială.
Și e garanția că autoarea nu se va opri aici.


LAURA-ALEXANDRA STAVILĂ,
LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ PENTRU EVALUARE ȘI BACALAUREAT

Formele de evaluare au cunoscut o dinamică dezarmantă. Experimentul s-a extins cu repeziciune, bulversând deopotrivă pe evaluatori și pe cei evaluați. Nevoia de adaptare și de modernizare este firească într-un sistem care pune preț pe valori, pe o ierarhizare a acestora. Pentru că evaluarea, până la urmă, stabilește ierarhii, pentru a veni în întâmpinarea celor care valorifică resursa umană în funcție de potențialul acesteia. De aceea, evaluarea devine decisivă. Falsele valori create prin evaluări inadecvate aduc prejudicii, ele nefiind capabile de performanțele scontate, funcție de cotele de calificare stabilite prin evaluări.
De febra căutărilor formulelor evaluative n-a scăpat nici sectorul umanist, cu deplasări ale accentului, când pe informație când pe creație. Cu alternanțe ale autorității decizionale în privința rețetei de evaluare, de la sistemul centralizat la cel local. Rareori s-a avut însă în vedere factorul cel mai important: cei evaluați. Cine sunt aceștia, care sunt țintele lor profesionale?
De mai bine de un deceniu și jumătate, se caută formula magică cu care să poată fi evaluați cei care se află pe băncile școlii, la toate nivelele.
Dacă în zona științelor exacte lucrurile par mai simple, în partea științelor umaniste apele încă sunt tulburi. Iar în privința limbii și literaturii române experimentul continuă. Pe lângă agresiunea manualele alternative, s-a produs și o inflație de lucrări de suport didactic, mai ales pe latura evaluării. Acolo unde riscul subiectivității este cel mai mare, pentru că unitatea de măsură este, la rândul ei subiectivă.
Acești suporți de evaluare sunt centrați, cel mai adesea, pe bibliografia de studiu și rareori pe extensia acesteia, din rațiuni de aprofundare acolo unde manualul este superficial, prea sintetic sau chiar laconic.
O nouă lucrare în domeniul evaluării cunoștințelor la nivel liceal este, principial, oricum, un lucru binevenit. Pe de o parte, ea este rodul eforturilor cuiva care este nemulțumit de ceea ce există până la un moment dat ca instrument de lucru în pregătirea unei competiții, fie că e examen, fie că e concurs. Apoi ea poartă marca nevoii noastre firești de schimbare, de menținere a ritmului în care se mișcă societatea, de adecvare la modificările produse în plan educațional, de valorificare a unor noi oportunități didactice.
Cartea profesoarei Alexandra Laura Stavilă poate fi considerată un eveniment, măcar din perspectiva emancipării noii generații de dascăli.
Nu este răsfățată școala mureșeană cu prea mulți dascăli care să-și fi asumat demersuri ample în domeniul evaluării cunoștințelor. Nici nu e un exercițiu pe atât de captivant cât pare de arid, de tehnic. Apoi, gestul mai poate fi și unul de curaj, pentru că se intră în competiție cu alte oferte în domeniu, adesea semnate de nume notorii.
Alexandra Laura Stavilă și-a ales un prag de evaluare generală dar și de vârf, cel al bacalaureatului, care, practic, încheie pentru cei mai mulți acumularea sistematică de cunoștințe în domeniul limbii și literaturii române.
Ambiția lucrării este de a oferi atât din perspectivă teoretică cât și practică suporturi ale pregătirii evaluării cunoștințelor, pe cât se poate originale.
Cartea e structurată pe patru nivele, unul teoretic și trei practice. Dacă, teoretic, interesul e focalizat pe teoria literaturii, stilistică, limbă și comunicare, în latura practică, autoarea face propuneri de subiecte pentru examenul oral, pentru cel scris, oferind și soluții pentru proba scrisă.
Ținta lucrării, din perspectivă teoretică, este „dezvoltarea competențelor de comunicare orală și scrisă, precum și formarea unui limbaj critic necesar în receptarea și producerea diferitelor tipuri de texte”, după cum precizează autoarea în „Argument”. Demersul științific al profesoarei Alexandra Laura Stavilă se bazează pe o bibliografie substanțială, dar urmează și traseul informațiilor acumulate atât la nivel liceal cât și gimnazial, cel din curricula claselor IX-XII, filtrate prin puncte de vedere ale unor specialiști avizați în domeniu.
Autoarea nu rezistă nici tentației de a depăși pragul impus de nivelul pe care-l presupune un examen de bacalaureat, oferindu-și abordări cu deschideri la nivel universitar. Formularea subiectelor valorifică informația teoretică, mergând totodată pe linia tipurilor de subiecte de bacalaureat din ultimii ani.
Lucrarea Alexandrei Laura Stavilă se distinge prin rigoare, acuratețe, prin eleganța prezentării.
Acum, pentru cei care au intrat deja în febra pregătirii bacalaureatului, o nouă abordare a evaluării e o provocare și un… test. Deopotrivă pentru elevi și pentru dascăli.


LAURIAN STĂNCHESCU,
DESPRINDEREA DE AURĂ

Laurian Stănchescu e un poet cu aură, dacă e să extrapolăm metafora din titlul recentei sale cărți, Desprinderea de aură, Editura F.I.C.S. „M. Eminescu”, București, 2005. Zoe Dumitrescu Bușulenga, prefațând cartea, dă un verdict sec: „Laurian Stănchescu nu este un poet post – modernist”, în sensul c㠄în viziunea postmodernistă a lumii artistice contemporane, viața și expresia ei în imagini sunt concepute în «cioburi»”. Dacă nu e postmodernist, în termenii Zoei Dumitrescu Bușulenga, Laurian Stănchescu este cel puțin un… post – nichitastănescian, al cărui discipol, într-un exercițiu de admirație, este. Optzecist ca vârstă biologică, Laurian Stănchescu nu s-a înregimentat unei anume direcții gregare, a ales singurătatea alergătorului de cursă lungă, („cu mine însumi înafara tuturor” – În afara tuturor), detașându-se și de maestrul său, Nichita Stănescu, ale cărui ecouri sunt asumate deliberat.
Această carte vine dintr-o trăire personală, fără circumscriere biografică însă, în ciuda unei dedicații personalizate („sfinților mei părinți Ana și Constantin, a căror moarte a devenit viața mea personală”), veritabilă artă poetică.
Universul liric al lui Laurian Stănchescu se circumscrie unei recurențe de perechi antinomice, viaț㠖 moarte, înăuntru – în afară, suflet – inimă, bazându-se pe un discurs poetic parcimonios, esențializat, lapidar.
Există o geografie mistică în poezia lui Laurian Stănchescu, o tensiune metafizică, fără ca autorul să devină prin aceasta un poet religios: „Cele patru linii ale crucii/ se rotesc/ pe rând în lucruri// ele se schimbă singure/ în ordinea închinării// și de aceea// semnul din mâna mea/ cade de fiecare dată/ pe alt element”(Inima cea mare). Oricum, spune poetul, „Oamenii și Dumnezeu/ se văd fiecare/ în mai multe feluri” (Un singur fel de revelație), și, și mai mult, „Sieși nevăzut/ Dumnezeu/ seamănă cu vederea noastră”(Unghiul fără lucruri).
Într-o perspectivă onirică, Desprinderea de mine e un poem al pierderii ego-ului, al pierderii echilibrului ontologic, din întreg nemairămânând decât inima: „Din mine se desprind/ tot felul de lucruri/ care încep să plutească în jur// le urmează picioarele/ apoi mâinile// tot mai repede/ se rotesc în jurul meu/ și tot mai repede// se deprind din mine/ și sângele și carnea// apoi oasele tot mai ușoare/ și la sfârșit vederea/ mișcându-se fix în jurul meu // a rămas numai inima / care le ține în aer pe toate”.
Laurian Stănchescu are o percepție proprie asupra lumii, structurând un univers în care inanimatul devine animat, în care și pietrele sunt ființe, au căldură, au memorie, au credință: „Există în pietre crâmpeie de viață/ ce ies câteodată afară din ele/ ca sufletul nostru chemat după moarte/ să-și caute odihna în alte mistere” (Există în pietre), „Dumnezeu privește îndelung/ pietrele în care s-a ivit credința” (Înmulțirea luminii).
Laurian Stănchescu exploatează resursele conceptuale ale geometriei - punctul, linia, cercul - pe care le valorifică în sfera ontologiei: „Pietrele cercul/ sau linia/ nu sunt altceva/ decât eu însumi/ în alte gândiri” (În afara tuturor II).
O altă constantă a poeziei lui Laurian Stănchescu este cea a raportului dintre suflet și trup, acesta din urmă fiind groparul sufletului, moartea lui: „Desprinde-te de mine/ suflet al meu/ și ascunde-te// să nu te pot găsi niciodată// pentru că eu/ sunt moartea ta (Ieșirea din cuvinte) sau „Sufletul meu/ se zbate/ deasupra țărânei// îngăduie-i Doamne/ să se prăbușească în ea” (Binecuvântată fie clipa).
Poemele lui Laurian Stănchescu au o regie particulară. Sunt ignorate semnele de punctuație, titlurile sunt scrise cu litere mici, ca și numele proprii. E o libertate formală pe care poetul și-o acordă.
Cartea este ilustrată de Adina Romanescu, în consubstanțialitate cu metafora poetică.
Ca un punct al unei lecturi care reclamă relectura, pot afirma fără rezerve că avem în Laurian Stănchescu un poet profund, cu un orizont poetic bine conturat, cu o voce limpede.


GHEORGHE NICOLAE ȘINCAN,
PROTOPOPIATUL ORTODOX ROMÂN TÂRGU-MUREȘ, Micro-monografii parohiale, Un demers ilustrat

Dinamica Eparhiei Alba Iulia e dată, pe de o parte, de neostoirea Î.P.S. Andrei, Arhiepiscopul providențial, care a dat alt sens pastorației și administrației bisericești, iar pe de altă parte, de râvna unor preoți care țin pasul vremii atât în ceea ce privește înzidirea credinței în sufletele enoriașilor, cât și în recuperarea și restituirea istoriei și credinței pe aceste locuri.
Între aceștia, se distinge părintele protopop Gheorghe Nicolae Șincan care, după ce s-a implicat în editarea unor lucrări despre viața și patimile bisericii ortodoxe române, a început să ofere imaginea prezentă a bisericii ortodoxe în Protopopiatul Târgu-Mureș, apoi, dorind să vină în sprijinul preoților, a adunat Pilde, povestioare duhovnicești, istorioare nostime, care aduc mai aproape de credincios, de problemele lui cotidiene Sfânta liturghie și Cuvântul de învățătură rostit în fața altarului.
Însă lucrarea cea mai amplă pe care și-a asumat-o, „PROTOPOPIATUL ORTODOX ROMÂN TÂRGU-MUREȘ, Micro-monografii parohiale, Un demers ilustrat”, întrece în amploare și miză tot ceea ce a făcut prot. pr. Gheorghe Nicolae Șincan până acum. Îndrăznesc să spun chiar că aceasta este lucrarea sa de căpătâi, cea care, în cuvinte și imagini, depune mărturie pentru ceea ce a însemnat, ce înseamnă și ceea ce vrea să fie acest spațiu de credință ortodoxă.
Pe de altă parte, lucrarea este și un omagiu adus jertfelnicilor credinței de-a lungul veacurilor, un elogiu adus celor care au luptat pentru păstrarea credinței străbune, pentru afirmarea ei, dincolo de toate piedicile care i-au fost puse în cale.
Sigur, nu s-au manifestat ambiții de cuprindere exhaustivă a problematicii abordate, de „epuizare” a subiectului. Atât cât pune la dispoziție această carte este însă îndeajuns pentru cel interesat de credință și istorie într-un spațiu în care încercările istoriei și ale credinței n-au fost deloc puține și ușoare.
Orice lucrare pe această temă are însă de acum o bază de date, un punct de plecare consistent pentru detalieri, nuanțări, aprofundări, viitorul cercetător fiind scutit de eforturile uneori epuizante pe care le-a făcut prot. pr. Gheorghe Nicolae Șincan, pentru a aduce informații din surse bibliografice dar și dintr-o susținută activitate de documentere pe teren.
Pe alocuri, demersul prot. pr. Nicolae Gheorghe Șincan este polemic, unul de reconsiderare a adevărului istoric, plecând și de la datele din documente cât și din deducții logice.
Preotul este dublat de omul pasionat de istorie și, nu în ultimul rând, de imagine, fotografiile incluse în această lucrare fiind opera prot. pr. Nicolae Gheorghe Șincan, pentru care propriul protopopiat este ca propria ogradă.
Cartea aceasta este o carte importantă și pentru azi, dar ea își va dovedi cu prisosință rostul în timp, devenind un util instrument de lucru și informare pentru oricine e preocupat de istoria credinței dar are și credință în istorie.


NICOLAE GHEORGHE ȘINCAN,
RUGĂCIUNEA ATINGE VEȘNICIA

Preoția este, și nu e nimic paradoxal în aceasta, și o artă. Și protopopul pr. Gheorghe Nicolae Șincan știe foarte bine lucrul acesta, înhămându-se de ani buni, în discreție și smerenie, la o trudă prin care se reînnoiește preotul, credinciosul, biserica, în împreună lucrarea pentru mântuirea sufletelor.
Fiecare moment al unei liturghii își are încărcătura sa de semnificații, aduse din istorie și tradiție. Dar cuvântul preotului, predica sa au greutatea care, deopotrivă, fac mai ușoare poverile existențiale, dar și deschid mai larg ferestrele spre cer.
Cuvântul de învățătură al preotului vine să continue rugăciunile credincioșilor, vine să întregească și să dea substanță prezenței credinciosului în biserică. El e așteptat de aceea cu bucurie și cu speranță de credincioși. Și preotul nu poate să înșele bucuria și speranța enoriașilor săi. De la cel care e duhovnic se așteaptă să fie cât mai aproape cu puterea cuvântului pilduitor de sufletul credincioșilor. Or acest lucru întâlnește înțelepciunea și duhul blândeții în acea rostire bine plăcută lui Dumnezeu și de folos creștinului.
Părintele protopop Gheorghe Nicolae Șincan știe că la sufletele credincioșilor nu se poate ajunge oricum, că fiecare predică are nevoie de „cuvinte potrivite”, că discursului academic e de preferat, adesea, rostirea simplă, din adâncul inimii și din limpezimea lacrimii, că o anecdotă bine articulată în structura unui cuvânt de învățătură face mai eficient și mai bine receptat cuvântul lui Dumnezeu.
Dar pentru aceasta, pentru a găsi cuvântul „ce exprimă adevărul”, preotul e și el într-o continuă căutare și adecvare, pentru ca mesajul său să ajungă cât mai bine la inima celui cu care se roagă împreună.
Pentru aceasta, prot. pr. Gheorghe Nicolae Șincan a adunat aceste Ilustrații pentru predici și alte cuvântări, sub un inspirat generic, RUGĂCIUNEA ATINGE VEȘNICIA, pentru a fi de folos în primul rând preoților, dar și pentru a netezi calea tuturor celor trăitori întru credință și iubire.
Nu doar pildele adunate de părintele protopop Nicolae Gheorghe Șincan sunt pilduitoare, ci și râvna cu care acesta adună din înțelepciunea veacurilor pentru a aduce lumină din lumină, „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”.


DR. LIVIU OVIDIU ȘTEF,
“BISERICI DE LEMN DIN JUDEȚUL MUREȘ”, ALBUM

Ce loc ocupă biserica în viața unui creștin, în contemporaneitate, ce a însemnat ea în istorie sunt teme de orizont larg, greu de rezumat în câteva cuvinte, într-un context în care biserica este evaluată nu din perspectivă teologică în primul rând, cât dintr-o perspectivă estetică.
Pentru că, într-un cadru expozițional, al prezenței bisericii, ca istorie și artă, ca sentiment al ființei, parametrii evaluării își fac evanescentă identitatea.
O expoziție de pictură tematică e o provocare, pentru că ea presupune o rigoare a limitativului, o circumscriere impusă, într-un perimetru, în acest caz, de intersectare a sacrului cu profanul.
Dr. Liviu Ștef și-a asumat această provocare, ca un arhivar al memoriei, dar și ca nevoie de schimbare a limbajului. Pentru c㠄Biserici de lemn din județul Mureș” este un demers singular, nu spun unic, din prudență creștinească, deși nu am cunoștință de existența unui demers similar.
Bisericile de lemn sunt, prin ele însele, martori ai istoriei și credinței. Prin condiția lor, prin vulnerabilitatea în fața timpului, ele și-au sporit semnificațiile și valoarea. Din rațiuni greu de motivat, bisericile de lemn au fost împinse, cu voie sau fără voie, spre marginile nevoii cotidiene a creștinului, într-o concurență neloială cu nevoile omului (post)modern. Dar și pe fondul unor neglijențe impardonabile, de neiertat. Numai așa ne putem explica cum din sute de biserici de lemn au rămas doar zeci, și acestea, în bună măsură împinse în plan secund, nedreptățite. Ca un recurs la această sentință a istoriei, dr. Liviu Ștef a apelat la o formulă atipică de pledare. Pentru ceea ce i se întâmplă bisericii el aduce un dosar inedit, în limbajul artei plastice. Bisericile de lemn din județul Mureș pictate de dr. Liviu Ștef sunt piese la dosarul salvării bisericii, în componentele sale perisabile. Ca o continuare a unui alt gest temerar, aparținând lui Ioan Eugen Man, care a evaluat din punct de vedere istoric și arhitectural bisericile de lemn din județul Mureș, dr. Liviu Ștef a transpus în culoare ceea ce nu pot spune nici cuvintele, nici cifrele.
Această galerie a lacrimii de iubire și credință, căci Dumnezeu este iubire, nu putea accepta constrângeri de comunicare. Și-atunci, dr. Liviu Ștef a răspuns unei noi provocări, aceea de a transforma o galerie/expoziție în album. Așa s-a născut primul album „Biserici de lemn din județul Mureș”, (Editura NICO, 2007) pus în operă nu doar cu eforturi ci și cu multă responsabilitate, într-un apel la profesionalism editorial.
Un album pentru minte, inimă și credință, cum am fi tentați să parafrazăm un titlu celebru. Un album realizat cu minte, inimă și credință, care pune în valoare și asigură pașaport de liberă circulație unei idei temerare, de forță artistică dar și patrimonială, dacă luăm în calcul faptul că toate aceste biserici de lemn nu sunt doar monumente de credință, ci și monumente istorice de patrimoniu. Monumente de istorie și artă tradițională, dovezi peremptorii de luptă și credință.
Prin lucrările incluse în acest album, dr. Liviu Ștef n-a făcut doar fotografia unor clipe ci și radiografia unor emoții. Mărturisitoare de credință și conștiință artistică, bisericile de lemn pictate de dr. Liviu Ștef vor supraviețui, sper la fel ca și modelele, cât mai mult. Sunt suficiente argumente. Pictorul, sedus de peisaj, într-o ierarhie a tentațiilor plastice, a recurs la un arsenal care și-a verificat eficiența – frustețea și lirismul cromaticii, simplitatea liniilor în geometrii consubstanțiale, punând semn egal între natura divină și arhitectura umană, și ea însă tot de inspirație divină. Peisajul este parte a geometriei sacre, sacrul devine peisaj în picturile lui Liviu Ștef.
Există o percepție a echilibrului, care dă unitate compozițională picturilor dr. Liviu Ștef. Avem de a face cu o abordare onestă, fără complexe stilistice, fără stridențe. În unele situații, pictorul a îmblânzit natura, în proiecții ale imaginarului, fără destructurări ale realului. E libertatea pe care și-a luat-o pictorul atunci când natura însăși a tratat ca joc secund fidelitatea. Anotimpurile, într-o măreție vivaldiană, au intrat în rezonanța temei acestor picturi, în adaptări de tonuri. Fiecare biserică a fost integrată naturii celei mai relevante, nu în concurență, ci în prelungire.
Cred că Liviu Ștef și-a atins obiectivul, la puterea a doua. Atât pe simeze cât și în pagina de album.
Aceasta grație și unui parteneriat editorial, prin SC Intermedia Group, care au transformat visul lui Liviu Ștef în realitate.


MIRCEA TOMUȘ,
CARAGIALE DUPĂ CARAGIALE

Receptarea lui Caragiale în timpul vieții autorului e una contrariantă, urmată de o etapă de valorizare din perioada interbelică, de o alta ambivalentă, în circumstanțele „stalinismului biruitor”, dar și a momentului aniversar centenar (1952), ca apoi el să fie recuperat cu vigoare și eleganță critică până în punctul decembrie 1989, ca, în final, etapa 150 – 90 (din 2002) să fie una detașată, lejeră, de situare în prezentul continuu a „fenomenului Caragiale”.
Exegeza Caragiale a înregimentat critici de toate vârstele și calibrele, o schimbare necontenită de unghiuri și perspective, unii încercând să descopere un alt Caragiale, în timp ce alții au aprofundat intuiții critice neduse de alți comentatori până la ultimele consecințe.
Când toate păreau spuse, alte trei exegeze recuperează zone încă insuficient explorate: Marta Petreu, Filosofia lui Caragiale, Editura Apostrof, 2004, Ion Vartic, Clanul Caragiale, Editura Apostrof, 2004, și Mircea Tomuș, unul dintre temerarii exegeți ai lui Caragiale, cu lucrarea sa, Caragiale după caragiale, Editura Media Concept, 2004, depășind, fără presiunea timpului un moment aniversar (1852 – 150) și comemorativ ( 1912 – 90), cu mult festivism și mai puține cărți fundamentale.
Într-un inventar al exegeților contemporani ai operei caragialiene nu pot lipsi Ștefan Cazimir, Al. Călinescu, Maria Vodă Căpușan, I. Constantinescu, Vasile Fanache, Alexandru George, Mircea Iorgulescu, Florin Manolescu, Marta Petreu, Valentin Silvestru, N. Steinhardt, Corneliu Ștefan, Mircea Tomuș, Ion Vartic, Constantin Cubleșan, Georgeta Ene…
Între aceștia, Mircea Tomuș, la mai bine de două decenii și jumătate de la monografia sa Opera lui I. L. Caragiale (1977), revine cu o lucrare de mare consistență, Caragiale după caragiale. Cartea lui Mircea Tomuș este una de închidere și deschidere totodată. Una care își propune să dea un răspuns la întrebarea dac㠄mai este un Caragiale după caragiale?” Dacă mai e posibil un Caragiale cu majusculă după ce numele propriu a devenit substantiv comun, prin „false interpretări, locuri comune și obișnuințe ruginite de lectură”, cum spune Mircea Tomuș. E o abordare polemică, o dispută cu inerțiile de lectură.
Demersul criticului și istoricului literar sibian se articulează în patru secvențe – miezul reprezentându-l critica criticii și cercetarea perspectivei unui alt Caragiale.
Evaluând critica criticii din ultimii douăzeci și cinci de ani, Mircea Tomuș nu ezită să recunoască meritele lui Constantin Cubleșan, care prin două lucrări ale sale „însumează concentrate prezentări critice asupra seriei aproape complete a contribuțiilor în domeniu și tocmai pentru răstimpul care lipsește din cercetarea noastr㔠(p.7), ceea ce i-a permis criticului o vizare mai precisă a acelor teme de cercetare care se circumscriu perspectivei din care înțelegem să-i descifrăm critic opera” (p.8) Mircea Tomuș taxează însă fără rețineri deviațiile interpretării critice, până la a cataloga drept „trase de păr” interpretările lui Corneliu Ștefan, care i se par „a derapa evident și periculos de la datele obiective ale textului, după atracția magnetică a unor formule de un anumit succes în colportajul jurnalistic al actualității” (p.14)
Demersul lui Constantin Cubleșan îi permite criticului să-și limiteze prima secțiune a lucrării sale la o „selectivă critică a criticii lui I. L. Caragiale pe parcursul ultimului sfert de veac” (p.8).
În această selecție sunt grupați pe șase paliere: Al. Călinescu, Valentin Silvestru și Florin Manolescu, momentul Iorgulescu, apoi Ștefan Cazimir, Marin Bucur, Alexandru George, Vasile Fanache și Ion Vartic, eșalonul tânăr cu Liviu Papadima, Aurel Buzincu și Cristian Stamatoiu, Caragiale și tranziția cu Grid Modorcea, Marta Petreu și Alexandru Dragomir, și spre un nou Caragiale din perspectiva Dicționarului de scriitori români, de Eugen Simion.
Substanța cărții o reprezintă însă analiza operei caragialene în toate articulațiile ei, pentru a o scoate din contingent, din interpretările comune, care au uzat și simplificat înțelegerea universului caragialean. Mircea Tomuș consideră chiar ca un punct terminus cartea lui Mircea Iorgulescu, Eseu despre lumea lui Caragiale, 1988, în interpretarea operei caragialene prin grila mimesisului, punându-și deloc retoric întrebarea dacă principiul mimesisului mai poate servi la ceva în acest sens și dacă nu cumva noul Caragiale n-ar trebui să fie privit prin prisma principiul opus, cel al invenției.
Ca succesiune a abordării, teatrului i se acordă prioritate, atât din considerente cronologice cât și de autoritate. Și, cum e și firesc, acesta e văzut, conform principiului asumat, dincolo de mimesis, cu aplicație pe O noapte furtunoasă, Conu Leonida față cu reacțiunea, O scrisoare pierdută și cea „care încheie careul de ași al marelui dramaturg”, D-ale carnavalului, aceasta din urmă prilejuind criticului o ierarhie a genurilor, care situează comedia în vârf, ca „un triumf al artei” (p.216). În acestea, ca și în drama Năpasta, o „piesă cu țărani”, cum spune criticul, sunt identificate „ipostaze supreme ale adevărului și ficțiunii”.
Nu e locul pentru a face aici un inventar al instrumentelor de investigare și al interpretărilor teatrului lui Caragiale de către Mircea Tomuș. Criticul este lipsit de complexe și inhibiții, vine cu adevărate provocări, tocmai prin respingerea convenției, fără însă a forța cu orice preț noi grile de lectură, alte nivele ale raporturilor realitate/ficțiune.
Iată doar o mostră a argumentației prin care se propune un Caragiale după caragiale: „În D-ale carnavalului, agitația promotorilor ficțiunii pe urmele adevărului, distructiv, de altfel, pentru ei, este, în final, potolită și înglobată armonic într-o altă superficțiune, construită și orchestrată de un factor care pare a proveni sau a fi de undeva de dincolo de realitate sau ficțiune, acolo unde s-ar putea afla teritoriul privilegiat al măiestriei demiurgice”(p.254). E aceasta o provocare la care aș răspunde, ridicând mănușa aruncată de critic, și parafrazând pe Camil Petrescu: „Câtă ficțiune atât Caragiale”.
Și nu cred că Mircea Tomuș îl demitizează pe Caragiale. Criticul mai degrabă eliberează din tiparele canonului nu doar înțelegerea lui Caragiale ci și a unei lumi care nu e strict a realului cât e o lume care pleacă din real dar e creată de dramaturg și pe care Mircea Iorgulescu a numit-o chiar Caragialia.
Și proza lui Caragiale este scoasă din menghina interpretărilor, fiind privită, generic, ca o aventură a limbajului.
Mircea Tomuș, în această lucrare pe care o calific fără să ezit fundamentală în redescoperirea lui Caragiale, îl pune pe acesta și față în față cu eternitatea: „Caragiale este viu; iată poate trece proba la modă a postmodernismului și deschiderile lui de orizont se pot revărsa în deschiderea mai largă a transdiciplinarității. Articulațiile ruginite ale imaginii sale publice și critice, mai vechi de suta de ani, care l-au făcut pe Caragiale să devină caragiale, pot fi lepădate și tratate ca simple piese de muzeu” (p.450).


GAVRIL ȚÎRU,
CHIMIȘTI ROMÂNI ÎN VIETNAM

Gavril Țîru nu e scriitor și nici n-a manifestat vreodată preocupări literare. Cartea sa, Chimiști români în Vietnam, Editura Nico, 2007, are însă multe virtuți literare, care derivă din calitatea sa de martor și făptaș într-o aventură în extremul orient, într-o lume, cea vietnameză, pe care o cunoaștem mai mult din filmele americane de război și mai puțin din cotidianul ei firesc, chiar dacă de esență ideologică roșie.
Cartea lui Gavril Țîru e un mozaic memorialistic și jurnalier. Interesul pentru jurnal e într-o creștere surprinzătoare, aproape surclasant pentru literatura de ficțiune. Julien Green a tipărit nu mai puțin de 18 volume de jurnal, acoperind peste 70 de ani (1924 - 1997). Nu înseamnă aceasta că jurnalul și memorialistica sunt genuri facile. Ne convinge de acest lucru și cartea lui Gavril Țîru, care are una din virtuțile ignorate de mulți autori: sinceritatea. E o confesiune caldă, cu rare accente de patetism, ilustrată cu imagini grăitoare dintr-o lume cu destule umbre și penumbre, dinspre care am primit mai ales mesaje mistificate, de la ambele poluri, cele pozitiviste din interior și cele contestatare transmise, la fel de interesat, din exterior. Altfel, o lume cu lumini și umbre, cu istoria ei, cu mentalul ei, dar o lume populată, în care se consumă destine, o lume stranie doar în aparență, cu specificul și particularitățile ei, cu ciudățeniile pe care noi, trecuți prin „epoca de aur” le putem înțelege și cuantifica.
Gavril Țîru ajunge în Vietnam din rațiuni economice, în calitatea sa de specialist în chimie, cu prestigiul pe care și l-a câștigat în timp. El are o misiune, într-o atmosferă concurențială, într-o competiție nu tocmai fair play, dar în care își probează toată capacitatea sa profesională, extinsă și în tărâm universitar, inginerul devenind cadru didactic ad hoc.
Cartea lui Gavril Țîru e o mărturie convigătoare, pentru că ea nu se rezumă la un perimetru profesional, ea antrenează și disponibilitățile sale umanistice, dintr-o curiozitate explicabilă, pentru cel care descoperă un univers în bună parte diferit de cel european.
Gavril Țîru e un fin observator, atent la ceea ce se întâmplă cu coechipierii lui, într-o inevitabil exercițiu de adaptare și integrare, de impunere a ascendentului profesional în fața unor specialiști cu firmă. Totodată evaluază modurile de manifestare, de implicare, de asumare a unei activități profesionale de către vietnamezi, gazde și parteneri, mereu preocupați să-și depășească condiția.
Cartea e tehnicistă cu măsură, autorul fiind preocupat cu echilibru de activitatea profesională dar și de cea de dincolo de orele de program, în încercarea de a se descoperi și a se înțelege oameni și locuri, în realitatea lor nefardată.
Autorul nu e un exaltat, nu face abuz de adjective, iar verbelor le îngăduie doar să surprindă și ineditul și obișnuitul, în policromia existențială. Nu rezistă tentațiilor comparatiste, punerea în balanță a propriei lumi cu cea pe care o explorează.
Avem de a face cu o carte onestă, de bun simț, absolvită de artificiile jurnalistice și inocentă în fața seducției beletristice.
De unde și curgerea lină a narațiunii, până la urmă, a evocării și invocării unei viziuni a sentimentelor, un mod particular, ca să uzăm de limbajul chimiștilor, de a folosi turnesolul pentru a stabili imaginea unui spațiu, atât de mediatizat, dar, totuși, atât de puțin cunoscut.




ION VASILACHE,
VÂRSTA ÎNȚELEPCIUNII

„Copilul râde:/”Înțelepciunea și iubirea mea e jocul!” /Tânărul cântă:/ ”Jocul și înțelepciunea mea e iubirea!” /Bătrânul tace:/”Iubirea și jocul meu e-nțelepciunea!””(Lucian Blaga, Trei fețe).
Ion Vasilache poate spune, parafrazând, că jocul și iubirea sa e filozofia. Filozofia mai e, pentru venerabilul profesor din Târnăveni, și iubirea cea dintâi, fiind absolvent de Filozofie, având ca maestru pe D. D. Roșca.
După ce a trecut prin vămile didactice, predând Limba și Literatura Română, Psihologia, Logica, la peste 70 de ani, se reîntoarce la Filozofie, redescoperind-o, apropiindu-se de ea de la înălțimea altei vârste.
Din acest punct de vedere, profesorul Ion Vasilache este un temerar.
Sfidând prejudecățile, cu un elan tineresc, Ion Vasilache a mai făcut o incursiune în istoria filozofiei, oprindu-se asupra unor momente care, cu siguranță l-au fascinat în tinerețe, între care filozofia greacă, filozofia vechilor popoare orientale, cea creștină, filozofia Renașterii ocupă un loc aparte.
Mai mult, Ion Vasilache face o demonstrație de spirit mereu tânăr, disponibil la revizuiri și reconsiderări, în ton cu cele mai recente direcții în cultură și filozofie.
Onest, modest, cu un umor aparte, cum e perceput în mediile culturale târnăvenene, Ion Vasilache îndrăznește, din când în când, să adune între coperți de carte căutările sale, reîntoarcerile sale din timpuri mai vechi sau mai apropiate de istoria filozofiei.
Această nouă lucrare a sa, Filozofia vechilor popoare orientale este joc, iubire, înțelepciune.



VARUJAN VOSGANIAN,
PORTRET DE FEMEIE

Receptarea literaturii își are injustițiile ei. Există autori a căror valoare este mult peste interesul manifestat de critica literară față de ei. Motivele acestui paradox sunt multiple și complexe. Nu știu ce a deturnat mai mult receptarea critică a literaturii lui Varujan Vosganian. Să fie implicarea în politică un factor deturnant al receptării scrisului său? Oricum, politicul nu pare să-i fi erodat trăirile lirice și nici formația sa profesională nu i-a îngustat orizontul poetic. Cifrele n-au luat locul sentimentelor, emoțiilor.
Înainte de a parcurge ultimele două apariții editoriale ale lui Varujan Vosganian, de o eleganță care nu poate decât să stârnească invidia confraților, (grafica Mihaelei Șchiopu face din cele două cărți și veritabile albume de artă!), eram curios unde îl situează critica literară pe poet. Surpriza a fost să nu găsesc la criticii actualității literare prea multe puncte de sprijin. Sigur, s-ar putea să-mi fi scăpat niște autori, cărți, publicații dar, oricum, Varujan Vosganian se numără printre autorii contemporani care merită o reevaluare critică. El este un scriitor de indiscutabilă valoare, o individualitate bine conturată, o voce lirică distinctă. Și, pot să adaug fără rezerve, distinsă.
Poezia lui Varujan Vosganian, în Portret de femeie, Editura Dacia, 2004, stă sub semnul autoreferențialității, confesiunii și biograficului. Dar, și mai mult, al erosului, dominant fiind, până la urmă, elogiul adus femeii, iubirii. O iubire care se hrănește din sacralitatea sentimentului: „lumina și dragostea mea sunt totuna”, spune autorul în Endymion, ca în Paslm de Crăciun invocația să fie categorică: „Sfinte Dumnezeule, sfinte tare, sfinte făr’ de moarte / rogu-te / fă ca femeia aceasta să rămână la fel de frumoasă / pentru ca poetul din mine din nou să se încumete”.
Poetul încearcă să configureze un Portret de femeie, femeia ideală, „femeia începutului”, nenumită, „numele ei nu l-a dat încă nimeni”, o femeie atât de frumoas㠄încât în jurul tău (ei) nu se face umbr㔠(Biruința somnului). Femeia, pentru poet, este totul, „nu este margine s-o cuprindă”. „Eu știu care e cel adevărat,” mai spune Varujan Vosganian, „din orice imagine a mea / lipsește imaginea mea despre tine” (în Neputința luminii). În Crochiu, alte elemente definesc portretul ei, al femeii: „Cât de ușoară să fie oglindirea chipului tău/ coborâtă pe ciutură, / dacă nici o undă nu tresare pe apă?/ Cât de tăcut și de ușor este mersul tău / prin grădin㠖 nici o frunză nu se mișcă, nici un cuvânt / nu se aude, / nici o jivină nu-l simte. // (…) A cui oglindire ești?” „Tu ești o altfel de floare a soarelui - / pe timpul zilei adormi în unghere umbroase, / noaptea te rotești în urmele lunii” (mai spune poetul în Prețul). În Baladă de iunie, portretul ei se identifică cu autoportretul autorului, iar în Bună dimineața, ea e „partea nevăzută a lumii, / floarea mea de cais”. Dar ea e și „abur și ceață și fum”, „Iarbă a fiarelor / prelinsă / între pământ și cer” (în Despre întâlnirea lucrurilor potrivnice sau ivirea ta într-o dimineață geroasă), iar „în noaptea fără lună trupul tău (ei)/ e tot poleit cu argint” (Endymon). „Ea se încălzește de la aburii sângelui meu, / visele mele i se așează broboane pe frunte” (Psalm de Crăciun), și, mai mult, „Chipul tău mă împresoar㔠(Ritualul primăverii), „Privirea e marginea ființei mele, / iar tu ești marginea visului meu” (Cel care privește), „Tot astfel mersul tău prin lume, frumoasă femeie: / fiecare pas al tău e o pleoapă subțire / / închizând ochiul meu” (Taina), „Chiar și tu, femeie, nu ești decât ceea ce îngerul / cu urechea lipită de pieptul meu aude” (Pygmalion)
Cât despre rodul dragostei, lucrurile sunt tranșante: „Copilul nostru va fi copilul lunii”, cel care va face să fie iertat păcatul iubirii: „Văzându-l ce frumos este, / Doamne, ne vei ierta” (Copilul lunii).
Propria identitate se raportează mereu la acel portret al femeii din care se configurează și autoportretul care însă, și el, își pierde contururile: „Oglinzile mă repetă întruna ca pe un vers”.(Neputința luminii)
Există o beatitudine a interogației și exclamației, o bucurie a rostirii, aproape ceremoniale, o exaltare a trăirii în poezia lui Varujan Vosganian din Portret de femeie.
Varujan Vosganian este greu de înregimentat într-o generație, promoție etc., deși ca vârstă el ar putea fi revendicat de generația optzecistă. Dincolo de orice tendințe, mode poetice, Varujan Vosganian rămâne Poet în toată puterea cuvântului.


MILJURKO VUKADINOVIC,
EU, FAMILIA MEA ȘI EMINESCU

Există o fascinație Eminescu. Descoperit și redescoperit continuu, Eminescu nu încetează să devină reper biografic în destinul multor scriitori. Iar interpretarea operei sale oferă mereu alte unghiuri de abordare, își mai dezvăluie straturi de adâncime, lăsându-se asumată de generații noi, care, prin sensibilitatea secolului al XXI-lea, filtrează dimensiunile lirice ale celei de a doua jumătăți a secolului al XIX-lea.
Miljurko Vukadinovic, scriitor sârb, născut la 7 decembrie 1953, autor a zeci de volume de versuri originale și traduceri, reprezentant al klokotrismului sârbesc al anilor ’80, s-a apropiat și de poezia română, traducând autori de ieri și de azi. Eminescu e unul dintre cei care a intrat în circuitul limbii sârbe și datorită lui Miljurko Vukadinovic. Cu siguranță, apropierea de Eminescu a fost una a asumării totale, a operei și biografiei poetului. Pe care încearcă să le reconstituie cu mijloacele poeziei, dând structură și statură poematică unor secvențe existențiale eminesciene.
Întâlnirea cu universul Eminescu, „clasicul nostru și al vostru”, spune Miljurko Vukadinovic în poemul Cutia Pandorei, este un exercițiu de admirație care vine dinspre o altă cultură și care iese din tiparele receptării lui Eminescu, „omul deplin al culturii române”, cum inspirat a fost numit. George Călinescu ne-a oferit o imagine a lui Eminescu, recurgând la toate resursele polivalenței sale cărturărești. Miljurko Vukadinovic ne propune un alt Eminescu, plecând de la câteva date biobibliografice, punând accent pe detalii, descoperindu-le acestora semnificații ascunse și relevanță lirică.
Tehnica la care recurge Miljurko Vukadinovic nu este neaparat nouă, dar e susținută de subtilitatea decupajelor. Construite în manieră pseudoepică, cu extrase din texte din biografia lui Eminescu, poemele speculative ale lui Miljurko emană lirism până și prin referința directă la un document de epocă. Poate că poetul a vrut și să descopere lirismul în faptele cotidiene, în banalul existențial al destinului poetic al lui Eminescu. Miljurko Vukadinovic parcurge un traseu pe urmele lui Eminescu, punctând din când în când ceea ce îi pare de mare încărcătură, de semnificație aparte: „Pe aici s-a plimbat Eminescu, aici a stat la umbră, la fântâna aceasta și-a potolit setea”, „Arătându-i poezia lui Maiorescu, Negruzzi spune:// «În sfârșit, am dat de un poet»”, „Am ajuns la ușa închisă a/ birtului «La Pisica neagră» unde/ venea uneori și Eminescu”, „Lada cu manuscrise a fost în 1884 / (…)/ preluată de Titu Maiorescu”, „Cei care l-au vizitat pe Eminescu la Botoșani/ vorbesc de o puzderie de hârtii scrise de poet”, „Circula vorba că odată, Eminescu, intrând într-o discuție/ de doi bani, plictisindu-se, își scoase căciula de pe cap, o așază pe masă și pleacă/ spunându-le/ celorlalți să vorbească în continuare,/ să spună ce le trece prin cap, până se va/ întoarce El”, „N-am decât două odăi/ din care una e tot rece”, „inelul poetului și/ ceasornicul său care,/ cu limbile încremenite, / măsoară veșnicia” – și citatele de acest fel ar putea continua. Interesant este modul în care autorul face inserția unor astfel de informații în structura poemelor, pentru obținerea unui efect metaforic.
Deși se intitulează Eu, familia mea și Eminescu, poezia acestei cărți stă sub semnul lui Eminescu. Iar abordarea e una nichitastănesciană: „Să ne apropiem de Eminescu sărutându-i versul / iar nu slăvindu-l de neînțeles”.
Cartea lui Miljurko Vukadinovic mai este și o carte cu prieteni, mai ales cu poeți, cu care acesta și-a intersectat biografia sa românească. E un alt fel de Belgard în mai mulți prieteni, dacă e să ne gândim la modul în care Nichita Stănescu a trăit starea de prietenie împreună cu poeții sârbi. Fiecare text e un mic spectacol, are o regie, e construit pe un cuvând cheie sau are o țintă anecdotică. Și nu-i lipsește deloc spiritul ludic.
Indiscutabil, Miljurko Vukadinovic e un poet care știe să te provoace, chiar să te intrige cu maniera sa, dar care rămâne, dincolo de toate, convingător în demersul său liric. Prin Eu, familia mea și Eminescu, Miljurko Vukadinovic, cu toate nostalgiile sale romantice, se situează în plină postmodernitate.




CUPRINS

ARGUMENT/5
FELICIA EMILIA ALBU, IOSIF ALBU, GEAMĂTUL FRUNZEI/7
FELICIA EMILIA ALBU, ÎMBRĂȚIȘÂND LUMINA/9
VANDA ANI, LA RĂDĂCINA ZBORULUI/11
ANTOLOGIA VEȘNICIA SECUNDEI /13
IOAN ASTALUS, NORANDA/16
IOAN ASTALUS, TICĂLOȘII/18
HORIA AVRAM, CĂINȚA /21
HORIA AVRAM, ISOANE /23
IFTINIA AVRAM, ETNOPEDAGOGIE APLICATĂ/26
NICOLAE BĂCIUȚ, O ISTORIE A LITERATURII ROMÂNE CONTEMPORANE ÎN INTERVIURI/28
TEODOR BELDEAN, MONOGRAFIA – ALBUM A PROTOPOPIATULUI REGHIN /30
FLORIN BENGEAN, VASILE NETEA, CĂRTURARUL DIN DEDA MUREȘULUI/32
SORINA BLOJ, NELINIȘTEA CIUTEI/34
DANIELA CECILIA BOGDAN, RUNELE ALBASTRE/37
DANIELA CECILIA BOGDAN, CÂND RĂNILE-NFLORESC/39
DANIELA CECILIA BOGDAN, LA UN PAS DE VIAȚĂ/43
DANIELA CECILIA BOGDAN, PIATRA VINOVATULUI/46
LAURA BOGDAN, POVEȘTI UNUI COPIL NENĂSCUT/48
MARIA BOGDAN, MAREA ȘI CELE TREI IUBIRI/54
IULIAN BOLDEA, POEȚI ROMÂNI POSTMODERNI/56
DINUCA BURIAN, SĂRMAȘU, FILE DE MONOGRAFIE/59
IRISZ MENYI CHIOREAN, HOȚUL DE VISE /61
IRISZ MENYI CHIOREAN, SĂ PRINZI UN VIS/63
LOLITA DOBROIU-CHIRILEU, POARTA DE VIS/65
GEORGE CONSTANTIN, DINCOLO DE FALSA INOCENȚĂ ȘI DE DIALOGUL ÎNTRERUPT/68
FLORICA Z. COSTEA, CUGETĂRI ȘI INCITĂRI BENEFICE/72
MARIANA CRISTESCU, CONVERSAȚIE DE SEARĂ/75
MARIANA CRISTESCU, PARFUM DE ROȘCOVE/77
MARIANA CRISTESCU, EDITORI@LE/79
PETRE CURTICĂPEAN, MIRESME TÂRZII/81
ANA MUNTEANU DRĂGHICI, ADRIANA DANDU, GABRIELA MONICA COSTESCU, OFRANDE INOCENTE/83
DARIE DUCAN, UN DEBUT PRECOCE/85
DARIE DUCAN, TRILOGIA LAPIDARĂ/86
DARIE DUCAN, LUNGI PLANTAȚII DE SINGULAR/89
RĂZVAN DUCAN, O ISTORIE A SPORTULUI TÂRNĂVENEAN/92
RĂZVAN DUCAN, MULȚUMESC ALBASTRU/94
RĂZVAN DUCAN, PATRAFIR PESTE CUVINTE/97
RĂZVAN DUCAN, MĂ LAUD, MĂ APĂR ȘI MĂ CÂNT/99
RĂZVAN DUCAN, CENACLUL LITERAR „ELENA DIN ARDEAL” -1956 – 2006, CINCIZECI DE ANI DE EXISTENȚĂ/101
SERAFIM DUICU, OCHIUL DE VEGHE /103
SERAFIM DUICU, PARALAXE CRITICE/106
RODICA DUȘA, ABC-UL GENURILOR LITERARE/111
VIORICA FEIERDAN, POEMELE SOARELUI/112
DINU FLĂMÂND, ÎN REFRACȚIA REALULUI/114
LIVIU GEORGESCU, POEZIE FĂRĂ FRONTIERE/118
ILINCA GERMAN, DINCOLO DE DUMNEZEU/121
MARIANA GORCZICA, VERSURI PENTRU PAUZA MARE/124
AUREL HANCU, OAZA PUSTIEI/129
MIOARA KOZAK, EGOGRAFII/130
LAZĂR LĂDARIU, ÎNTRE VIAȚĂ ȘI CĂRȚI/132
LAZĂR LĂDARIU, SUB NORII DE PLASTIC/135
LAZĂR LĂDARIU, LITANIILE CERULUI/140
IOAN EUGEN MAN, TÂRGU-MUREȘ, ISTORIE URBANĂ DE LA ÎNCEPUTURI PÂNĂ ÎN ANUL 1850, VOLUMUL I/143
CEZARA CODRUȚA MARICA, UMBRA PASULUI DE MELC/LA TRACE DE L’ESCARGOT/145
VALENTIN MARICA, MÂINI DE ALINT/147
VALENTIN MARICA, SCHITUL NUMELUI/149
VALENTIN MARICA, STUDII DE ISTORIE LITERARĂ/152
GINA MARIȘ, ICOANA AMINTIRII/154
GRID MODORCEA, DICȚIONARUL CINEMATOGRAFIC AL LITERATURII ROMÂNE/156
IOAN MUNTEAN, REFLEXII TÂRZII/158
EMIL CĂTĂLIN NEGHINĂ, MONȘTRII-S ACRI /159
VASILE NETEA, INTERVIURI DIN LITERATURA ROMÂNĂ/161
DUMITRU OROSAN, COMUNICAREA DIDACTICĂ/164
VASILE ORMENIȘAN, GRIGORE BOTA, SOCOLU DE CÂMPIE – FILE DE MONOGRAFIE/167
IOAN PINTEA, MIC JURNAL DISCONTINUU/170
DIMITRIE POPTĂMAȘ, PHILOBIBLON MUREȘEAN/172
AUREL RAȚIU, JURNAL OLIMPIC/174
ALEXANDRA NOEMINA RĂDUȚ, NUDUL LUI PILAT /175
DUMITRU D. SILITRĂ, ȚĂRMUL DE LA FUNDUL MĂRII/177
DUMITRU D. SILITRĂ, DINASTIA CLIPEI/178
DUMITRU D. SILITRĂ, MARGINI DE TIMP/180
EUGEN SIMION, DICȚIONARUL GENERAL AL LITERATURII ROMÂNE/184
ROMEO SOARE, PARFUM DE PROVINCIE/186
ROMEO SOARE, SUNT PENTRU CĂ VREI/188
ROMEO SOARE, ORIZONTURI OARBE/190
MARIA TEREZA SOCOL, DOMNIȘOARA ANDREEA, ALIAS “DOMNIȘOARA ZORRO”/192
MARIA TEREZA SOCOL, PORTRET DE GRUP/195
MARIA TEREZA SOCOL, PRINȚESA DE DIAMANT/198
LAURA-ALEXANDRA STAVILĂ, LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ PENTRU EVALUARE ȘI BACALAUREAT/202
LAURIAN STĂNCHESCU, DESPRINDEREA DE AURĂ/205
GHEORGHE NICOLAE ȘINCAN, PROTOPOPIATUL ORTODOX ROMÂN TÂRGU-MUREȘ, Micro-monografii parohiale, Un demers ilustrat/208
NICOLAE GHEORGHE ȘINCAN, RUGĂCIUNEA ATINGE VEȘNICIA/210
DR. LIVIU OVIDIU ȘTEF, “BISERICI DE LEMN DIN JUDEȚUL MUREȘ”, ALBUM/212
MIRCEA TOMUȘ, CARAGIALE DUPĂ CARAGIALE/215
GAVRIL ȚÎRU, CHIMIȘTI ROMÂNI ÎN VIETNAM/219
ION VASILACHE, VÂRSTA ÎNȚELEPCIUNII/221
VARUJAN VOSGANIAN, PORTRET DE FEMEIE/222
MILJURKO VUKADINOVIC, EU, FAMILIA MEA ȘI EMINESCU/225
CUPRINS/229

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!