poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 7671 .



De vorbă cu actorul Marcel Iureș despre teatrul contemporan
articol [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Noru ]

2006-03-27  |     | 



Marcel Iureș este unul dintre puținii actori români care au jucat în filme de succes produse la Hollywood, precum „Interview with a vampire” (alături de Tom Cruise, Brad Pitt), “Mission – Impossible” (Tom Cruise, Jon Voight), “The Peacemaker” (George Clooney, Nicole Kidman), “Hart’s War” (Bruce Willis etc.) și sub bagheta unor regizori celebri, precum Costa Gavras sau Brian De Palma. A obținut, doi ani la rând, titlul de cel mai bun actor român. Într-un interviu recent, Marcel Iureș ni s-a dezvăluit în ipostaza mai puțin cunoscută, cea de om de teatru.


- Există un gen de actor destinat exclusiv teatrului, exclusiv filmului, chiar televiziunii, sau sunt etape care pot fi parcurse într-o ordine aleatorie ? De pildă, cum îmbracă un actor de teatru „haina” actorului de cinema ?

- Dacă ne referim la România, această separare nu există, încă. De altfel, niciunde în lume un actor de film nu poate atinge anumite cote, niște cote substanțial bune, dacă nu a trecut prin focul scenei. După părerea mea, sunt niște etape care trebuie parcurse. România are aici o situație privilegiată, arta spectacolului are la noi o tradiție continuă de 150 de ani. Un secol și jumătate e ceva, în condițiile în care în jurul nostru fenomenele astea sunt destul de subțiri... adică nu sunt la fel de grele din punct de vedere al conținutului și al continuității.
E drept, teatrul are mai puțină vizibilitate în raport cu cinematografia sau cu televiziunea. Orice zonă care reprezintă fundamentul e puțin vizibilă ; tot ceea ce se dezvoltă pe această bază devine mai vizibil pentru că e mai superficial. Filmul are o calitate, dincolo de obiectivitatea tehnologică. E un alt tip de „ușurătate” – e foarte ușor de vândut, e foarte ușor de manevrat. Impactul social, ideologic, poate chiar financiar al filmului e de zeci de ori mai mare ca al teatrului. Totuși, e bine că teatrul va continua să se mențină în zona profund esențială care se numește cultura ce exprimă evoluția profundă a omului, a fundamentelor ființei umane.

- A propos, e păcat că un mare actor de talia lui Toma Caragiu, care a jucat în formidabile spectacole de teatru, a rămas în conștiința generațiilor de azi prin câteva filme mai mult sau mai puțin reprezentative sau prin câteva scheciuri televizate de Anul nou... Vi se pare firesc să rămânem doar cu asemenea înregistrări, care reprezintă doar un « bacșiș » al talentului său ?

- Da, asta spune lucruri interesante, unele dureroase, altele curioase. Scheciurile astea erau o specie în care mari actori au fost fie exilați, fie au fost nevoiți să scape în ea, ca să supraviețuiască. Neliniștitor și poate primejdios e faptul că actori de talia lui Caragiu sunt menținuți în memorie doar la acest nivel al glumei. Poate că a fost alegerea cuiva, o « alegere prin omisiune » a părții esențiale a carierei lui Toma Caragiu care a făcut roluri memorabile, fulminante, pe scena Teatrului Bulandra și pe orice scenă apărea era senzațional, în O’Neil, în Caragiale, în Shakespeare…

- Ați jucat în piese de teatru și în filme atât înaninte de momentul 1989, cât și după. Care sunt diferențele fundamentale între climatul de creație în teatru și cinema de dinainte și după Revoluție ? Merita păstrat ceva, eventual dezvoltat în anii ce au urmat ?

- E un fenomen extrem de complex. Teatrul se hrănește din crize, condiția creației e criza, poticneala, neputința. Efortul de a te ridica din genunchi în picioare e condiția artei. Ea nu e o trambulină, o pistă de pe care ne luăm în mod lin și plăcut zborul către înălțimi. Nu ! Este un enorm travaliu în spatele acestei chestiuni. Ca să deschid și eu o paranteză : înainte de ’89, cu tot pachetul de interdicții ideologice, fizice, sociale, psihologice, s-a întâmplat ceva interesant – au și tras concluzia câțiva intelectuali buni ai României: regimul concentrațional în care am trăit, care a avut adâncimile pușcăriilor de exterminare, a supus spiritul și destinele oamenilor la un efort intelectual de a studia, de a exersa, de a găsi resurse și timp în adâncime, și nu pe orizontală. Dădusem într-un fel de perfecționism bolnăvicios. E ca și cum ni s-ar fi interzis să cântăm pe toate cele patru corzi ale viorii, iar noi am reușit să recompunem o sonată pe una singură! Cu cât era mai adâncă interdicția, izolarea noastră părea că tinde spre total – ceea ce este o iluzie, nu poți izola total o țară până într-atât încât ea să semene cu un lagăr de concentrare. Poți crea lagăre de concentrare, dar nu poți extinde conceptul la o întreagă țară. Întâmplător, țara noastră are o istorie fabuloasă, o fibră umană extrem de rezistentă, cu toate compromisurile pe care le-am făcut – așa cum le-au făcut și francezii, și rușii, și americanii… Spațiul acesta concentraționar a amplificat dorința de cunoaștere…

- Era un refugiu în teatru, în cărți…

- În acele cărți pe care le multiplicam la xerox sau prin orice alte mijloace. În fine, revenim unde cred că ați vrut să bateți: cum tot ceea ce am exersat în acei ani nu se revarsă într-un lucru exploziv de bun, într-o detentă formidabilă, de 16 ani încoace? Dimpotrivă, lucrurile au căzut într-o formă de derizoriu, de neprofesionalism, de dizgrație… Este o expresie a libertății extrem de prost înțelese. În România ultimilor 16 ani, cu sprijinul masiv al tuturor regimurilor politice care au avut un conținut extrem de ridicat de comunism subversiv întors împotriva propriei țări, împotriva binelui public din interior – și asta e o crimă istorică și socială continu㠖 cu autor sistematic, constituțional, guvernamental etc. am confundat mereu libertatea cu nesupunerea și haosul. Am crezut că libertatea e mult mai ușoară decât închisoarea…

- Este un alt tip de povară…

- … dar mai complicată decât închisoarea, pentru că ești liber să intri și să ieși pe propria-ți răspundere. Toată clasa politică românească a dat semne clare și de nepăsare în ceea ce privește propria ei lipsă de răspundere, propria lipsă de entuziasm și coerență în a-și asuma libertatea, în a o păzi. Căci se păzește și libertatea!

- Avea actorul o viață mai « sigură » înainte de 1990, pe când în prezent aveți colegi de breslă cunoscuți mai mult din reclame ?

- Era o viață mult mai sigură, cu ghilimelele de rigoare, întrucât nu putea face mai nimic... E normal ca actorii să facă și reclame. Sper că n-o să fiți surprins dacă vă spun că și Pacino, și De Niro și Schwarzenegger fac reclame, însă ei dau interdicție pentru difuzarea în spații culturale precum Europa sau Australia... în China nu dau astfel de interdicții !

- Haideți să revenim la acest stereotip, cu teatrul în criză. În ce măsură e adevărat?

- E greșit să vedem ceastă criză ca pe o disoluție absolută. O înmormântare însă, o procesiune funerară, în paralel cu firul ierbii care încolțește e o imagine mai aproape de adevăr. Oriundeîn lume, în artă condiția e să nu păstrezi ceva ce intră în putrefacție, fie că e vorba de mentalitate, de literatură sau manieră de joc. Și-atunci, e mai important să lași lucrurile să moară..., este o chestie de bun simț : să nu machiem un mort și să ne jucăm cu el ca și cum ar fi viu, un om de la care primim sfaturi etc. E o pantomimă grotescă la un moment dat. Orice întârziere și orice adăstare nu trebuie să fie mai lungă decât intervalul necesar în artă... Maestrul Liviu Ciulei, care înseamnă trei sferturi de secol ale culturii românești, spunea că această șenilă a timpului în creația artei spectacolului aduce în modern tot ceea ce este clasic. Ori, dacă noi menținem acest cadavru – conceptual sau formal, scenografic, cum doriți – al unui fenomen teatral împiedicăm sau întârziem șenila de care vorbeam.

- Este aceasta o specialitate românească ?

- Este o specialitate a estului, care e puțin în urmă... Toată ortodoxia, are acest vechi reflex de a pretinde că tu nu te schimbi și că deții adevărul în stare pură. Prin reflex, culturile estice s-au îmbrăcat cu haina asta... esticii sunt mascați în astfel de preoți, artiștii de pildă. Această pretenție trebuie lăsată la o parte, arta are o mișcare care ne conține și de aceea criza este absolut necesară.

- Ce șanse au arta, cultura, teatrul de calitate în fața divertismentului agresiv și de prost gust promovat fără complexe în prezent, în special de televiziunile comerciale ? În ce măsură mai pot fi atrași trinerii de azi spre teatru ?

- Teatrul are toate șansele intacte, de la începutul și până la sfârșitul lumii. Problema care ne doare pe noi acuma este că el nu și le arată, nu și le joacă. Nu cred că trebuie să ne îngrijoreze această invazie comercială, care e dizgrațioasă, imbecilizantă... Mișcarea publicului tânăr spre teatru este complexă, ca a unui ocean. Cât despre dezinteresul tinerilor pentru cultur㠖 asta categoric nu e adevărat. Și asta, cu toată invazia ieftinului – din punct de vedere valoric vorbind, a consumismului, a iresponsabilului, a tâmpeniei gratuite, a glumei fără sare și fără piper, a bășcăliei, a inepției. E un fel de priapism fără sex, un fel de pantomimă a virilității... În Bucureștiul anilor ’32 – ’35, Arghezi se declara dezgustat de spectacolul acesta într-adevăr insuportabil de streche necontenită. În viziunea lui Arghezi, bucureștenii de atunci și, prin asociere, o bună parte din locuitorii acestei țări, erau văzuți ca viețuind precum niște broaște încălecate într-un smârc imens. În fond, Arghezi, la vremea sa, nota cam aceleași incoerențe de azi, fie că se exprimau în zona religioasă, academică, în cea legislativă, a doctorlor, a arhitecților. Era același noroi – asta spune Arghezi. Noi deplângem acum lipsa unor elite și invazia unor imbecili, a ultimilor fonfi în spațiul public, a unei cantități îngrijorătoare de inepție. Mie, această stare de lucruri îmi dă forță: prin învingerea acestui tip de obstacole, eu îmi extrag energia de a rechema tinerii la teatru. La ultimele patru-cinci reprezentații pe care le-am avut în capitală cu „Creatorul de teatru” și cu „Ultima bandă a lui Krapp” de Beckett (n.r. – spectacol produs de Teatrul Act, în regia lui Alexandru Dabija), sala a fost arhiplină cu tineri. În clipa asta, eu câștig, o iau ca pe o victorie personală!

- Pentru că vorbim de „Ultima bandă a lui Krapp”, ce importanță are traducerea unui text de asemenea factură, semnat de Samuel Beckett, un gigant al teatrului absurdului?

- Traducerea unui astfel de text e extrem de importantă. Dacă ai norocul să găsești un bun traducător – și dl. Bogdan Budeș e un foarte bun traducător – jumătate din obstacole sunt trecute, jumătate din spectacol e asigurat, ca limpezime…

- Ați avut vreodată roluri importante la care să spuneți: Nu?

- Da, este vorba de alegerea unui alt Shakespeare în sânul unui Shakespeare. Nu mi-a convenit personajul.

- Aveți roluri pe care ați fi dorit neapărat să le jucați?

- Nu mi-am dorit niciodată cu ardoare să joc un anumit rol… Poate mai puțin o singură dată: este vorba de Richard al III-lea. Nu-mi dau seama de ce, probabil fiindcă rosteam în continuu acest nume. Nu aveam un motiv „fierbinte”, însă la vremea aceea mi se oferise ceva ce n-auzisem niciodată până atunci – să vin într-un teatru și să fac ce vreau eu. Lucrul acesta a produs o detonare în interiorul care, după ce s-a risipit fumul acestei explozii, a apărut scris: Richard al II-lea. Era vremea când unii sâar fi sinucis pentru nu știu ce rol sau pentru o întrevedere cu nu știu care regizor…

- Ați jucat în piese sau filme sub bagheta unor mari regizori, precum Costa Gavras etc. Cum se pliază actorul Marcel Iureș indicațiilor regizorale? Sunteți un actor „docil” sau unul „dificil”? Preferați un sistem de lucru mai elastic, în care actorul îi împărtășește regizorului viziunea sa asupra personajului sau un sistem de lucru cu indicații clare?

- Cred că orice actor este un „scufundător”, și de aici putem crea o imagine: orice regizor vrea să afle ce se întâmplă în adâncuri, la sute de metri adâncime. Și atunci alege vreo doi-trei actori-scufundători ca să-i spună ce se află acolo. Că uneori scufundătorii nu au plămânii necesari pentru a atinge adâncimea respectivă, că pot da greș, asta e o problemă de muncă. Dacă vreți să vă spun ce se spune despre mine în cinematografia de afar㠖 atunci sunt „un actor care merge singur”, adică nu are nevoie de foarte multe zguduiri pentru a duce căruța singur.

- Cum ați colaborat cu regizorul Alexandru Dabija, care semnează regia la „Creatorul de teatru”, dar și la „Ultima bandă a lui Krapp”?

- Decât să descriu relația mea cu dl. Dabija, o să vă spum ce nu face dl. Dabija: el nu mai face regie, el creează niște împrejurări semnificative din care încearcă, cu relaxare, să extragă o propoziție care să poată fi spusă cu claritate în fața publicului. El se retrage discret din asta, este, dacă pot spune așa, in creator invizibil.

- Aveți ritualuri, superstiții la intrarea în scenă? Există o stare de „trans㔠pe care vi-o induceți, o modalitate aparte de concentrare?

- Nu neapărat superstiții, dar există un tip de percepție a întregului… este extrem de deranjant, de supărător să n-am un nasture închis, să-mi atârne un colț de batistă, să am senzația că ceva e în neregulă… Ceva de genul acesta, sunt amănunte, sunt detalii. Poate e o problemă nevrotică… Actorii, înainte de a intra în scenă și de a pretinde că sunt altcineva, își fac un fel de „percheziție” anterioară intrării într-o altă lume. Însă e o „percheziție” mai mult interioară decât pe dinafară.

- Cum vedeți publicul de teatru din România? Există un public de teatru și dincolo de cel al centrelor culturale de tradiție, într-un municipiu ca Lugojul?

- Dincolo de componenta statistic㠖 neinteresantă pentru mine, pot să vă vorbesc de oboseala publicului din marile orașe. Este un public răsfățat – unii merită acest răsfăț, alții nu – dar osteneala asta rămâne, iar segmentul celor care gustă, care se hrănesc cu teatrul de calitate se împuținează. Mulți intră în capcana consumismului, a ușurătății, a lipsei de pasiune… Ne uităm. Ne uităm ca niște păpuși la alte păpuși, cum zicea Țuțea: maimuțe îmbrăcate, care exercită un soi de surogat de viață. De aceea, ceea ce voi face în mod obsesiv și „nerușinat” este să merg în toate orașele cărora li se spune de „provincie”, dar care-și păstrează un orizont de așteptare mult mai fremătător și mai bogat – sigur că o să-mi spuneți – da, prin lipsă, căci și aici sunt multe frustrări, multe lipsuri…

- Îmi amintesc că, înainte de 1989, mai venea pe la Lugoj Teatrul Național din București, era sala arhiplină, îl mai vedeam și noi pe maestrul Beligan… Acum, în lipsa unor inițiative particulare, am fi total despărțiți de teatrul de calitate.

- În legătură cu asta, cred că ar trebui să-i dați un telefon domnului Caramitru…

- Ați jucat într-un film american faimos, „Misiune imposibilă”. Mi-e teamă că mă puneți în fața unei unei misiuni imposibile!

- Eu ce pot să vă spun e că urmează să plecăm la Bacău, vreau să mergem la Bistrița, vreau să mă întorc la Arad, de ce nu – și la Lugoj. Dincolo de bucuria de a juca și pentru alt public decât cel bucureștean, este întâlnirea cu un tip de flux care e mult mai onest, are o altă temperatur㠖 de ce nu, alte tipuri umane, pentru Dumnezeu! În București, au reușit să banalizeze figuri importante – categoria profesorului a fost pur și simplu bagatelizată. Sindromul omniprezenței sociale funcționează din plin, cu isterie și cu năduf în mass-media românească. Aici văd un om care nu e marcat de asta, nu e marcat de disperarea de a ajunge pe masa tuturor, în buzunarele tuturor românilor. Un om care-și face treaba aici are frustrările la locul lor, are visurile și dorințele la locul lor. Acestea au măsura potrivit㠖 există o măsură de bun simt a provinciei.

_______________________
* foto Casian Margineantu

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!