Introducere la Cântarea Cântărilor relevă în cel mai înalt grad spiritul polifonic al restauratorului. Valeriu Anania dă dovadă aici de o receptivitatea culturală binevenită, deopotrivă prin referirile la interpretările creştinismului occidental, îndeosebi prin citarea, amplă, a Sfântului Grigorie de Nyssa şi a Sfântului Ioan al Crucii, cât şi, mai ales, prin constantele trimiteri la traducerile „laice”, în limba română, ale textului scripturistic, dar şi la poezia lui Vasile Voiculescu. Aici scriitorul Valeriu Anania se poate exprima plenar, întrucât materialul revizuirii este mai aproape decât oriunde altundeva în Sfânta Scriptură de expresia „lumească”, de ingenua poezie a omenescului surprins într-una dintre datele sale caracteristice: dragostea, aparent fără nici o legătură cu subtilităţile dogmatice teologice. „Prezenţă singulară şi stranie în canonul Sfintei Scripturi, Cântarea Cântărilor e ca şi cum Venus din Milo s’ar fi rătăcit cândva, statuară, printre mozaicurile Aghiei Sofia: un splendid poem de dragoste omenească, în care nu există nici măcar o adiere de Dumnezeu, de transcendenţă, de revelaţie, de sacralitate, de iubire transfigurată, inefabilă; dimpotrivă, totul musteşte de graţie carnală şi senzualitate transparentă, într’un univers al erosului candid, în care trupul omenesc, înveşmântat mai mult în miresme decât în haine, aproape că nu mai are ascunzişuri.” (p. 868). Desigur, prefaţatorul textului va puncta toate interpretările alegorice care i-au fost acordate textului nonconformist, amintind însă şi viziunile „profane” asupra acestuia:, de la Teodor de Mopsuestia la Ernest Renan, între care „... Petru Creţia (care ne-a lăsat una dintre cele mai frumoase versiuni), în timp ce Ioan Alexandru, el însuşi un tălmăcitor inspirat, consemnează alegorismul iudaic şi creştin al operei.” (p. 869). Receptările mistice aparţin lui Paul Claudel şi Sfântului Grigorie de Nyssa, opiniile celui din urmă prilejuind o inedită trimitere în paranteză: „În ultimă instanţă, poemul cântă unirea sufletului cu Dumnezeu prin iubire, o iubire care, pe de-o parte, duce la cunoaştere (o idee ce va fi reluată, în secolul nostru, de Nae Ionescu)...” (p. 869). Inedit este şi paralelismul plin de acurateţe pe care Valeriu Anania îl realizează între Cântarea Cântărilor şi poezia Sfântului Ioan al Crucii, prin care nu ezită să observe deopotrivă conceperea neconvenţională a divinităţii ca „amant”, cât şi cvasipastişarea versurilor biblice de către misticul poet medieval.
Paralelismul dintre Cântarea Cântărilor şi poezia lui V. Voiculescu va conduce însă spre efecte perfect contrare, Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducerea imaginară de... fiind considerate o... continuare (şi chiar o împlinire!) a versurilor biblice: „Ca şi în opera biblică, Dumnezeu îi este poetului-isihast un prieten care aspiră să-i devină iubit, amant şi mire duhovnicesc, izvor şi receptacol al comuniunii. El caută inima poetului, îi iese în întâmpinare, suferă, disperă, o imploră, îi e dor; prin logodirea ei, el îşi caută propria împlinire, căci Creatorul nu e întreg decât împreună cu creaţia Lui. Logos prin excelenţă, El e cuvântător, partener de dialog. El îi vorbeşte poetului în limba acestuia, adică în acelaşi gen literar, el însuşi fiind un geniu al poeziei, adică al unui mod de existenţă comunitar.” (p. 870). Consideraţiunile, relativ şocante, ale traducătorului, îşi află însă argumentare prin relevarea stării de agape (iubire spirituală) instituită între poet şi divinitate, stare ce transcende erosul superficial şi prozaic; dar şi prin aceea că, în comparaţie cu opera poetică a lui Solomon şi a „marelui trăitor” Ioan al Crucii, Iubitul divin al lui Voiculescu este receptat ca aparţinând, totuşi, sferelor înalte, nu orizontalităţii. Cu toate acestea: „Şi poate că, după secole de căutări şi şovăieli, o lectură adecvată a Cântării Cântărilor devine accesibilă prin opera de maturitate şi elevaţie duhovnicească a lui V. Voiculescu.” (p. 871). Deşi introduce dubitativul, vocea auctorială optase destul de transparent pentru viziunea expusă. Dealtfel Vasile Voiculescu este amintit şi într-o notă infrapaginală, determinată de 3, 4, în care iubita mărturiseşte că l-a „răpit” pe alesul inimii ei: „V. Voiculescu va exclama, la rândul său, în încleştarea unei experienţe mistice: «O-ho, Te-am prins, Doamne, nu mai scapi, / Te ţin prizonier...» (Prizonierul).” (p. 876).
Accentuarea, în finalul prefaţării, a dimensiunii pur „lumeşti” a poemului biblic, posibilă şi în afara unei hermeneutici a alegoricului şi a misticului („... Cântarea Cântărilor rămâne un imn al iubirii desăvârşite dintre bărbat şi femeie, al cărei corolar este împlinirea, nunta.”, p. 871), trimite deopotrivă înspre antecedentul poetic al dramaturgului Valeriu Anania, în poemul dramatic Mioriţa (1966), cât şi înspre suprema libertate de viziune pe care restauratorul şi-o acordă în traducerea creativă a versurilor Sfintei Scripturi.
Chiar primul capitol ne oferă o amplă şi relevantă paletă a naturii complexe a tălmăcirii lui Valeriu Anania. Pe de o parte traducătorul se străduieşte să fie fidel primei ediţii, cea din 1688, a traducerii în limba română a Bibliei, după cum o probează chiar primul vers: „- Sărute-mă cu sărutarea gurii sale!” (p. 872), variantă permanentizată până la ediţia din 1914: „- Sărute-mă cu sărutarea gurei sale” (p. 817), modificat în 1936, pentru a accentua nuanţa imperativă, dealtfel menţionată în subsolul paginii şi de către Valeriu Anania (altfel posibil a fi receptată ambiguu, ca pur optativ): „Sărută-mă cu sărutările gurii tale” (p. 673). Ioan Alexandru, bunăoară, transformase radical sintaxa versului, preferând indicativul enunţiativ pentru înlăturarea oricărei incertitudini: „El mă sărută din sărutările gurii sale” (p. 31) . Prin urmare, în acest caz, conservatorism dovedit de tălmăcitor, sau, altfel exprimat, respect augmentat faţă de tradiţie. Un alt vers, „Mă duse regele’n cămara lui” (1, 3, p. 872), necontroversabil sintactic, determină însă trimiteri către... folclorul românesc şi literatura cultă, pentru explicitarea sensului metaforic: „prefigurare, prin vis şi dorinţă, a spaţiului nupţial. Mirele e asimilat unui rege (şi nu numai prin coroana lui Solomon). În acest sens, a se vedea cununile din Taina Nunţii (dar şi simbolistica din folclorul românesc, aşa cum o găsim, de pildă, în Călin de Eminescu şi Nunta Zamfirei de Coşbuc).” (p. 872). Pe de altă parte, Valeriu Anania nu ezită să îşi exprime abundent spiritul poetic, reconfingurând profund structura versetului 3:

1914: „La mirosul mirurilor tale vom alerga. Băgatu-m’a împăratul în cămara sa, bucura-ne-vom, şi ne vom veseli de tine, iubi-vom ţâţele tale mai mult decât vinul, dreptatea te-a iubit pe tine.” (p. 817).
1936: „Răpeşte-mă, ia-mă cu tine! Hai să fugim! – Regele m-a dus în cămările sale: ne vom veseli şi ne vom bucura de tine. Îţi vom preamări dragostea mai mult decât vinul. Cine te iubeşte, după dreptate te iubeşte!” (p. 673).
Ioan Alexandru, 1977: „4. Trage-mă după tine, să ne grăbim! / Regele m-a introdus în cămara sa / Vom sărbători şi ne vom bucura în tine / Vom lăuda iubirea ta mai mult decât vinul. / Pe drept eşti iubit.” (p. 31).
2001: „Ţinându-ne de paşii tăi / vom alerga s’avem în răsuflare / mireasma mirurilor tale. / Mă duse regele’n cămara lui; / ne-om bucura, ne’om veseli de tine; / mai aprig decât vinul îţi vom iubi alintul; / pe drept o fac cei ce te iubesc.” (p. 872).

Libertatea traducerii se remarcă îndeosebi în primele trei versuri, poeticitatea fiind extrem de timid redată în toate cele trei versiuni anterioare, cele ce au urmat Septuagintei din 1914 pierzând până şi efectul fonetico-stilistic atât de liric al sintagmei „mirosul mirurilor”, pe care Valeriu Anania îl recuperează prin şi mai rafinatul „mireasma mirurilor”, în plus introducând, printr-o fericită intuiţie, „Ţinându-ne de paşii tăi”, ce sugerează o urmare voluntară întru şi nu doar înspre direcţia indicată de iubit (semnificaţie intimă dacă luăm în considerarea dimensiunea mistică şi alegorică a textului). Cert este că se propune un indubitabil plus valoric al expresiei poetice, faţă de prozaicele „vom alerga”, „răpeşte-mă, ia-mă cu tine, hai să fugim”, sau greu de acceptatul „trage-mă”. În ceea ce priveşte „iubirea ţâţelor” alesului, Valeriu Anania atrage atenţia că e vorba de o lecţiune eronată a Textului Ebraic, observată nu doar de Paul Claudel, ci şi de traducătorii ulteriori ai versului în limba română, faţă de ale căror versiuni, „preamărirea dragostei”, „lăudarea iubirii”, Valeriu Anania preferă mai delicatul „iubirii alintului”, pentru a trimite, prezumăm, către perspectiva paternalistă, protectoare a divinităţii/bisericii faţă de creatura/supuşii săi. Tentaţia poetizării unui text prin excelenţă liric se poate constata şi prin sinonimizarea unor lexeme prea „fruste” şi derizorii în ediţia anterioară, 1914, consecventă literalităţii, ulterior vag literaturizată, însă prin eliminarea unei comparaţii esenţiale, precum versetul 9:

1914: „Cât de frumoase sunt fălcile tale, ca ale turturelei, grumazul tău ca mărgelele scumpe.” (p. 817).
1936: „Frumoşi se văd obrajii tăi, aşezaţi între cercei şi gâtul tău împodobit cu şire de mărgăritare.” (p. 673).
Ioan Alexandru, 1977: „10. Frumoşi sunt obrajii tăi între cercei / Gâtul tău ca mărgelele de coral.” (p. 32).
2001: „Ce mândră ţi-i bărbia, precum a turturelei!, / grumazul tău, şirag de mărgăritare!” (p. 873).

Valeriu Anania păstrează „grumazul” şi nu preferă „gâtul” întrucât optase, inspirat, pentru permanentizarea comparaţiei cu turtureaua (dintr-o lungă serie comparativă cu porumbiţa în textul biblic). „Şirag de mărgăritare” este ales dintre antecedentele „mărgele scumpe”, „şir de mărgăritare” sau „mărgele de coral” foarte probabil pentru familiaritatea sa sugestiv-feerică, loc comun al limbii române, elevat la rangul de titlu de operă cultă în Înşiră-te mărgărite a lui Victor Eftimiu, piesă binecunoscută şi apreciată de Valeriu Anania. Inspirat se dovedeşte diortorisitorul şi prin sinonimizarea „fălcilor frumoase” ale iubitei cu „bărbia mândră”, prin aceasta neîndepărtându-se nici de literalitate, precum variantele „obrajilor frumoşi între cercei”. În general Valeriu Anania se dovedeşte fidel ultimei versiuni a traducerii Septuagintei, pe care o ia ca principal/principial punct de reper al literalităţii/originarului/autenticului, cizelând doar stângăciile de expresie literară. În această ordine de idei, un alt exemplu de poetizare a expresiei literale îl constituie Capitolul 4, versetul 11:

1914: „Fagur ce pică sunt buzele tale mireasă, miere şi lapte este supt limba ta, şi mirosul hainelor tale, ca mirosul Livanului.” (p. 819).
1936: „Ale tale buze miere izvorăsc, iubito, miere curge, lapte curge, de sub limba ta; mirosul îmbrăcămintei tale e mireasmă de Liban.” (p. 674).
Ioan Alexandru, 1977: „Miere groasă picură din buzele tale / Miere şi lapte-i sub limba ta, / Şi mirosul veşmintelor tale / Precum mirosul Libanului.” (p. 37).
2001: „Ţi-s buzele ca fagure prelins, / mireasa mea; sub limbă, miere, lapte; / balsamul ce te’nvăluie din straie / e ca balsamul din Liban.” (p. 877).

Prima observaţie se referă la aranjarea, într-o gradaţie (subiectivă) a efectului poetic, estetic, a sintagmelor referitoare la buzele iubitei: „fagur ce pică” (foarte puţin inspirat), „miere groasă picură” (un minor pas înspre elevarea expresiei), „miere izvorăsc” (într-adevăr sugestiv) şi „fagure prelins”, infinit mai „incitant” ca sugestie a erotismului pasional, suprapunerea lui „fagurelui” cu „a linge” şi „a (se) prelinge”, în contextul evocării dorului iubitului pentru buzele iubitei plasând ipostaza ipotetică a celor doi în cea mai intim-explicită imagine a „graţiei carnale”, a „senzualităţii (foarte) transparente”. Menţionăm că „straie” este un cuvânt mai adecvat dimensiunii mistico-alegorice, pe care o prezumă poemul, decât „haine”, „îmbrăcăminte” sau mai apropiatul „veşmânt”, după cum, în aceeaşi ordine de idei, mai recomandat pare a fi şi exoticul/esotericul „balsam” decât banalul „miros” şi chiar decât rafinatul „mireasmă”. Dealtfel chiar traducătorul notează, infrapaginal, la un moment dat, că „În contextul semnificaţiilor duhovniceşti este preferabilă metonimia.” (p. 879). Cazul particular era al folosirii cuvântului „rază” ce îl substituie pe textualul „deschizătură” în „Iubitul meu prin rază şi-a’ntins mâna / şi totu’n mine se mişca spre el.” (5, 4, p. 879). Desigur „rază” nu eludează deloc sensul pur erotic al exprimării iubitei, ba chiar îl augmentează misterial, dar, spre diferenţă de „deschizătură”, propulsează întreaga construcţie înspre sensul alegoric al creştinismului anticipat. De menţionat că variantele anterioare nu intuiseră nuanţa şi oportunitatea tălmăcirii similare, păstrând sensul în datele superficiale ale jocului erotic: 1914: „Frăţiorul meu întins-a mâna sa prin fereastră şi cele dinlăuntru ale mele s’au mişcat spre el.” (p. 819); 1936: „Iubitul mâna pe fereastră a întins şi inima mi-a tresărit.” (p. 675); Ioan Alexandru, 1977: „Iubitul meu a strecurat mâna sa prin deschizătură / Şi m-am cutremurat lăuntric pentru el.” (p. 38). În mod constant Valeriu Anania reuşeşte să nu piardă din vedere multiplele modalităţi de receptare ale hermeneuticii poemului, aflând, funcţie de context, expresia optimă.
Capitolul 4 este dealtfel foarte elocvent întru exemplificarea poetizării pe care s-a străduit a o împlini traducerea lui Valeriu Anania asupra textului. Bunăoară părul iubitei este „... ca un ciopor de capre / mijind, şerpuitor, spre Galaad” (4, 1, p. 876), sintagma ultimă fiind mult mai sugestivă, prin evocarea farmecului pletelor dansânde, decât anterioarele traduceri: 1914: „... ca turmele caprelor ce urcă spre Galaad.” (p. 819); 1936: „... turmă de capre pare, ce din munţi, spre Galaad coboară.” (p. 675); o intuiţie similară o avusese simţul artistic al lui Ioan Alexandru, 1977: „... precum o turmă de capre / Care unduiesc pe muntele Galaad.” (p. 36). În aceeaşi ordine de idei se încadrează şi deplasarea la o distanţă considerabilă a adjectivului faţă de substantiv în „iar sânii tăi, doi pui de căprioară / ce pasc răcoare, gemeni, printre crini.” (4, 5, p. 877), comparativ cu: 1914: „Amândouă ţâţele tale, ca doi pui gemeni de căprioară cari pasc în crini” (p. 819); 1936: „Cei doi sâni ai tăi par doi pui de căprioară, doi iezi care pasc printre crini.” (p. 674); Ioan Alexandru, 1977: „Amândoi sânii tăi precum doi iezi / Gazele gemene / Ce pasc printre crini.” (p. 36). Efectele stilistice sunt incontestabil superioare în varianta lui Valeriu Anania, cea care reuşeşte, între toate, a reda caracterul eminamente liric al textului. Dar spiritul resaturator al lui Bartolomeu Valeriu Anania se exercită multivalent, de la atenţia acordată „actualizării” exprimării, ca în cazul „Gropiţele, căuşuri aromate / ce odrăslesc miresme” (5, 13, p. 879), faţă de 1914, „Obrajii lui ca năstrăpile cele de miros” (p. 820), variante poetizate fiind şi 1936: „Trandafir mirositor sunt obrajii lui, strat de ierburi aromate.” (p. 675) sau Ioan Alexandru: „Obrajii lui asemeni unei grădini de balsam / Turnuri de miresme” (p. 39). Dealtfel „a odrăsli” pare a fi un termen preferat constant de poetul Valeriu Anania în contextul traducerii textului sfânt, asociat, uneori, cu alte construcţii specifice întregii opere şi esteticii sale: „să văd şuvoiul apei la obârşii / şi via să o văd de-a odrăslit” (5, 11, p. 881), comparat cu 1914: „să văz izvorul pârâului, să văz de a dat viea” (p. 820), 1936: „să văd verdeaţa văii, dacă a dat viţa de vie” (p. 676) sau Ioan Alexandru, 1977: „Pentru a vedea valea înmugurită / Pentru a vedea via dacă a erupt” (p. 40). „Obârşiile” par a fi un ecou, mereu reiterat în opera lui Valeriu Anania, dacă ne referim fie la genezele poetice, fie la obsesiile naratorului protagonist al prozelor sale sau la originile miturilor din dramaturgie. Acestea vor fi „odrăslit” plenar prin suprema sa creaţie, traducerea versurilor biblice în limba sa maternă.

Se folosesc ediţiile:
- Biblia adică Dumnezeiasca Scriptură a Legii Vechi şi a Celei Nouă, tipărită în zilele Majestăţii sale Carol Regele României în al 49 an de slăvită domnie. Ediţia Sfântului Sinod, Bucureşti, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, 60.-Strada Principatelor Unite-60., 1914.
- Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Societatea Biblică Interconfesională din România, 1992 (pentru traducerea din 1936).
- Cântarea Cântărilor. Studiu introductiv de Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Traducere din limba ebraică, note şi comentarii de Ioan Alexandru, Bucureşti. Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, 1977.
- Biblia sau Sfânta Scriptură. Ediţie jubiliară a Sfântului Sinod. Tipărită cu binecuvântarea şi prefaţa Prea Fericitului Părinte † Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Versiune diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului sprijinit pe numeroase alte osteneli, Bucureşti. Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2001.