poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 5237 .



Interviu cu Ana Blandiana
articol [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [m ]

2006-03-18  |     | 



„Nu numai pământul ci și adevărul este rotund. Dovadă stau capodoperele”

- Cum ați descoperit, cum v-a descoperit poezia?
- Nu-mi amintesc când am descoperit versurile, (din cea mai profundă copilărie nu mă aduc aminte decât citindu-le, recitându-le și chiar scriindu-le), dar este mult mai puțin timp de când am înțeles nu numai că versurile și poezia nu sunt două noțiuni care se confundă și că poezia poate fi descoperită oriunde, uneori, rar, chiar și în cuvinte. Atunci am înțeles acest adevăr, am înțeles că un poet nu este cel care caută sau chiar descoperă poezia, ci acela care este căutat de ea, chiar dacă el, cel căutat, nu va avea niciodată destul timp pentru a afla dacă a fost sau nu și descoperit.
- Există vreun „incident” biografic care să vă fi marcat în vreun fel sau altul „biografia poetică”?
- Da. Moartea tatălui meu, survenită în condiții tragice, la venirea dintr-o lungă absență. A fost momentul – aveam douăzeci de ani – în care am avut revelația propriului meu destin, deosebit de cel al generației mele cu care, până atunci, aveam senzația că mă identific. A fost momentul renunțării nu numai la sentimentele învățate la școală, ci și la maniheismul lor atât de simplificator; a fost momentul asumării propriilor mele rădăcini, complexe și dureroase, și a maturității care pentru mine e încercarea de a înțelege cât mai mult pentru a condamna cât mai puțin. Nu am renunțat la intransingență, ci la intoleranță. Îngerul exterminator nu va salva omenirea niciodată; dacă salvarea e posibilă, ea va veni numai prin inteligență și bunătate. Moartea tatălui meu e, în biografia mea, hiatusul dintre Persoana întâia plural și Călcâiul vulnerabil.
- Privind înapoi, spre debutul dv., credeți că acest eveniment s-a produs într-un moment fast? Avem exemple de debuturi precoce dar și de debuturi întârziate. Credeți că poate fi decisiv debutul pentru evoluția unui poet?
- Debutul meu s-a petrecut în trepte și nu a fost lipsit de dramatism. Prima treaptă a fost Tribuna, în 1959, cea de-a doua Contemporanul, patru ani mai târziu. Între ele n-am publicat nimic, din motive, ca să zic așa, administrative. Primul volum, apărut la sfârșitul celor patru ani, aparținea, prin spirit, primului debut, mai vechi, nu mă mai reprezenta în momentul apariției. Abia cel de al doilea volum continua debutul de la Contemporanul, și avea să fie continuat de întreaga mea evoluție ulterioară. Din multe puncte de vedere, ar trebui să consider că ar fi fost de preferat să debutez mai târziu; atmosfera era mai favorabilă și personalitatea mea literară mai formată. Dar ar fi nedrept. Fără poeziile publicate la Cluj și fără anii de tăcere care le-a urmat, nu numai că m-aș fi format altfel, dar și audiența a tot ce am scris după aceea ar fi fost alta. Nu sunt adepta judecării istoriei după principiul „ce-ar fi fost dacă”, pentru simpul motiv că, de cele mai multe ori, n-aș fi fost nimic. Viața nu apare decât în ediții princeps, nonvarietur.
- Cum a fost receptată intrarea dumneavoastră în literatură? Care sunt termenii în care considerați că ar fi potrivit a fi tratate debuturile? Prudență exagerată, entuziasm excesiv etc.?
- Într-un fel pe care și l-ar dori fiecare debutant. Critici și scriitori cunoscuți mi-au semnalat versurile încă înainte de debutul editorial, iar odată prima carte apărută a fost recenzată favorabil de toate revistele. Dar dincolo de entuziasmul și colegialitatea celor care m-au înconjurat atunci – pentru care le-am fost și le rămân recunoscătoare – momentul literar era unul propice debuturilor. Colecția „Luceafărul”, în care a apărut și prima carte, s-a ivit dintr-o adevărată sete de nou, de proaspăt, într-o literatură în care de la Labiș acumulase remușcări care s-au revărsat benefic asupra generației următoare. Dar asta a fost o situație specială, de ordin general, de care n-am beneficiat numai eu, ci toți, sau aproape toți debutanții de la începutul colecției „Luceafărul”. Timpul a operat apoi o selecție, deosebit de dură, de altfel. Entuziasmul, chiar excesiv, în fața debuturilor, a continuat și azi să fie una dintre trăsăturile criticii contemporane, o trăsătură pe cât de frumoasă, pe atât de comodă. Dacă debutantul devine cu adevărat cineva, criticul și-a făcut datoria, dacă nu, rămâne oricum altruismul și timpul șterge urmele, dar asta nu e decât o mică glumă. Fără această bunăvoință a criticii față de cei ce vin, nu se poate imagina viitorul unei literaturi.
- Să trecem de la momentul debutului la cel al antologiei de autor, adică la Ora de nisip. Ce semnificație poate avea (are) această relectură critică pentru dumneavoastră? Vă recitiți adesea? Nu sunteți tentată să vă rescrieți poemele?
- Tot ce pot să mărturisesc e că n-am lucrat la alcătuirea acestui volum cu plăcere. Poeziile mele mai vechi, poeziile mele mai recente, dar tipărite, îmi sunt străine. Mi se întâmplă rar să le citesc și și mai rar să-mi placă. Nu mi-a dat prin minte vreodată să rescriu vreun poem mai vechi, cum nu mi-a dat prin minte să rescriu Divina Comedia. Pentru mine, un poem e expresia unei tensiuni spirituale dintr-un anumit moment al unui suflet, iar nu un obiect artizanal care poate fi cizelat la nesfârșit spre folosul și cinstea artei meșteșugărești. Scriu atât de greu încât, odată sfârșită pagina, nu se mai pune problema întoarcerii la locul suferinței.
- Fiindcă veni vorba de actul critic – „Nu vreau să fiu răutăcios, dar mi-este la îndemână imaginea unor conserve lirice din care tocmai sucul lipsește” (Eugen Barbu, 1975); „De la Sara pe deal nu cred să mai fi citit versuri atât de emoționante (e vorba de poemul Dealuri, n. n.) despre această armonioasă unduire a pământului românesc” (Geo Bogza, 1977). Ambele opinii sunt incluse în Referințe(le) critice de la finele antologiei Ora de nisip. M-a surprins prezența unor referințe critice negative într-un astfel de volum. Asemenea gesturi se întâlnesc destul de rar, cei mai mulți neacceptând decât laudele. Cum ați primit aplauzele? Dar contestările?
- Cu un fel de indiferență și neatenție de care adesea mă jenez, dar care este, îmi dau seama, unul dintre noroacele firii mele. Nu mă sfiesc s-o mărturisesc, pentru că sunt convinsă, am mai spus-o, că scriitorii și criticii existăm independent și ne îndreptăm paralel spre judecata de apoi. Mi s-a părut firesc să introduc în Ora de nisip și referințele negative, tocmai pentru a da o imagine adevărată a felului în care mi-au fost receptate paginile în timp. De altfel, n-aș vrea să fiu considerată mai bună decât sunt; am transcris referințele critice violent negative și dintr-un fel de sadism; mi-ar fi părut rău ca istoria literară să nu le înregistreze. În ultima vreme s-a produs o asemenea radicalizare a lumii literare, că se poate conchide fără greș: „Spune-mi cine te laudă ca să-ți spun cine ești”.
- Să mai rămânem puțin la critică, nefiindu-vă străin acest teritoriu. Întrebările ce urmează mi-au fost sugerate de cele două citate din întrebarea precedentă. Care credeți că sunt virtuțile limbajului critic? Dar servituțile? Este ironia o judecată de valoare?
- Pentru că acest lanț de întrebări e mult prea complex pentru a răspunde în câteva rânduri (s-au scris studii și tratate numai pe câte un fragment din acest șir) aș prefera să subliniez doar faptul că dincolo de virtuțile și servituțile limbajului critic, ceea ce mi se pare important, mai important, este personalitatea criticului, forța acestei personalități de a crea în jurul paginii (sau chiar al persoanei sale) un cerc de influență, o aură dominatoare, directoare. Fără această capacitate, cel mai subtil și mai profund critic literar nu este decât un scriitor mai special, experimentându-și propria emoție în fața paginii literare (realizând o reprezentare de gradul doi a realității), sau un istoric. Evident, nu așez în nici un fel de ierarhie aceste trei calități ale omului care scrie (scriitor, critic și istoric literar) ci încerc doar să le delimitez între ele.
- „Epoleții generației mele / Cine ar îndrăzni să îi jignească?” V-aș ruga să dezvoltați sugestiile acestor versuri incluse, poate nu întâmplător, într-un volum purtând un titlu semnificativ: Persoana întâia plural. Calificau (califică) ele o stare de lucruri reală? Credeți în ierarhii literare intangibile? În generații intangibile?
- Generația mea s-a deosebit de cele de dinaintea ei nu atât prin ceea ce a făcut nou, ci prin ceea ce n-a vrut să facă. Acest refuz estetic, în primul rând, ne și unea între noi. Astfel, am fost o sumă de personalități independente și neasemănătoare și, pe cât am inaintat în maturitate, pe atât insingurarea fiecăruia a crescut și sentimentul solidarității inițiale – determinat, evident, și de poziția față de epoc㠖 a scăzut până la a dispărea. Mi se pare firesc, noțiunea de generație fiind strict legată de aceea de adolescență. Cât despre jignire, dacă mă gândesc bine, cred că mai ales în punctul de pornire – am fost mai puțin jigniți decât cei de dinaintea noastră și decât de cei de după noi.
- Un poem semnat de dumneavoastră începe cu „Ce vreau să spun? Ce merită să spun?” Ați găsit până acum (poemul e publicat în Călcâiul vulnerabil) răspunsuri la aceste întrebări?
- Cred că întreaga morală a unui scriitor poate fi rezumată într-o frază: Să scriu ceea ce cred și să public ceea ce scriu!
- „Doamne, câtă literatură conținem!” – afirmați într-un poem. Dar câtă literatură conținem? Cât real? Câtă utopie? De ce utopie? (Mă gândesc și la cele două cărți de proză, să-i zic, fantastică, Cele patru anotimpuri și Proiecte de trecut). Ce v-a atras spre fantastic?
- Vă pot răspunde printr-un alt citat, una dintre cele mai extraordinare fraze pe care le-am citit vreodată. Ea aparține poetului englez T. S. Eliot și o reproduc din memorie: „Sufletul omenesc suportă foarte puțină realitate”. Între cele două noțiuni – literatură și realitate – se întinde de la plus la minus infinit axa pe care ne situăm, scriitori și cititori deopotrivă. Paradoxul acestei reprezentări matematice, în care cele două capete ale axei par, aproape tragic, opuse, constă în faptul că oricine are curajul să se apropie de inima realității ajunge și în inima literaturii. Nu numai pământul ci și adevărul este rotund. Dovadă stau capodoperele.
Spre proza fantastică m-a atras situarea ei în mijlocul drumului dintre poezie și proză. Ea are capacitatea prozei de a spune lucrurilor pe nume și darul poeziei de a descinde semnificațiile dincolo de contururile lucrurilor. Ce e literatură și ce realitate în acest amestec de idei, sentimente și întâmplări este foarte greu sau chiar imposibil de spus. Dar este oare nevoie? La urma urmei, realitatea, ea însăși, nu conține, la rândul ei, o parte, imposibil de determinat, de literatură? Începând de la Homer, literatura a intrat în compoziția chimică a vieții. Cât despre utopie, singura utopie din acest domeniu aparține acelora care nu înțeleg importanța literaturii în evoluția spiritual㠖 și de acum încolo – a sufletului omenesc.
- Există capcane, puncte vulnerabile ale unei aventuri poetice? Care e „călcâiul vulnerabil” al poeziei dv.?
- Pentru mine, slăbiciunea cea mai evidentă, cea mai simțită, a poeziei este chiar ceea ce o deosebește și ridică deasupra celorlalte genuri și specii literare: marea ei elevație, esențialitatea și concentrația ei. Dincolo de poezie îmi rămân mereu simpatii și revolte, idei și nuanțe care n-au încăput în tiparul aurei ei și din care croiesc povestiri și eseuri, tablete, nuvele și poate chiar romane, recipiente mai puțin pretențioase, dar mai largi, în stare să cuprindă tot ce-mi stă pe suflet și-mi trece prin minte. Există în mine o nostalgie a logicii care se cere exprimată în construcții mai puțin aburoase decât poemul, în arhitecturi mai limpezi și mai răspicate. Spre surprinderea mea, cei ce-mi citesc paginile – criticii, în primul rând – au aerul de a descoperi și în aceste pagini tot poezia, ceea ce, la urma urmei, nu demonstrează că nevoia mea de evadare spre zone mai clare nu era reală ci că poezia e ceea ce rămâne după ce ai uitat tot ce ai trăit.
- Aveați, ca tânăr scriitor, tentația Capitalei? Dar acum nostalgia Transilvaniei? Considerați că poate determina (influența) spațiul nașterii devenirea unui scriior? Ce reprezintă acest spațiu pentru dumneavoastră?
- Nu, n-am avut aspirația spre Capitală când locuiam în Transilvania și nu m-aș fi mutat niciodată în București dacă, la terminarea Facultății, aș fi găsit o modalitate, cât de modestă, de a rămâne la Cluj. La fel de adevărat este, însă, că acum nu mai am nostalgia Transilvaniei, ca domiciliu. M-am adaptat Bucureștiului, învățând să-i descopăr și să-i iubesc farmecul de oraș mare în care poți dispărea ca într-un ocean. Am însă nostalgia Transilvaniei ca spațiu privilegiat al spiritualității și istoriei noastre. N-o să încetez niciodată să mă simt aparținând acestui spațiu grav și demn, profund și aspru, în care se situează izvorul ființei și istoriei noastre ca popor și ca celulă națională specifică, unică, deosebită de altele. Sunt mândră că aparțin acestui spațiu, dar este vorba de o mândrie deschis㠖 dacă se poate spune așa – o mândrie în care apartenența la Transilvania cuprinde în sine apartenența la Europa, apartenența la lume și la univers. Nu vreau să par bombastică, dar vreau să subliniez că în dragostea și admirația mea pentru Transilvania nu intră nimic provincial ci, dimpotrivă, un orgoliu emoționat de rădăcinile și suferințele care l-au făcut posibil, prin revolte și încăpățânări, de la romani și până azi.

Septembrie 1985

*
„Nimeni nu se mai simte solidar sau alături de nimeni”

- Ce credeți că datorează puterea scriitorului? Acum și mai ieri.
- Cred că principalul lucru este să-l lase în pace, în mod ideal. Dar acest ideal nu s-a întâmplat în nici o epocă. Puterea ar trebui să nu încerce să folosească puterea scriitorului. Toate puterile din lume și-ntotdeauna au încercat s-o folosească, pentru că e o putere de tip opus puterii, e o putere nu din această lume ci din lumea viitorului, pentru că în măsura în care scriitorul are valoare și cărțile lui au valoare, cărțile lui vor vorbi viitorului despre ceea ce se întâmplă azi. Acesta este punctul de atracție al oricărei puteri față de puterea scriitorului.
- Există compromisuri necesare ale scriitorului, compromisuri scuzabile în raport cu puterea?
- Din punctul meu de vedere nu.
- Ce-ar mai putea să însemne curajul scriitorului în condițiile libertății de exprimare?
- Cred că nimic nu s-a schimbat prea tare în această privință. Cred că datoria scriitorului a fost întotdeauna să scrie ceea ce crede și să publice ceea ce a scris. În măsura în care face acest lucru, și-a făcut datoria. Sigur că la aceasta ar trebui să se adauge, în condițiile indiferenței de acum, indiferență și a scriitorului față de lumea în care trăiește, că el trebuie să creadă. Are datoria să aibă o părere despre lumea prin care trece. N-are voie să se închidă în meseria lui ca într-o cochilie. Pentru că a fi scriitor nu e un artifex, nu e o artă în sensul de producere a unui obiect, ci e o artă în sensul exprimării de sine. Iar în cazul marilor poeți nu e vorba nici măcar de exprimarea propriului eu. Ci se exprimă altcineva care să scrie cu A mare.
- E scriitorul acum mai singur ca altădată? Ce ar mai putea să semnifice astăzi solidaritatea în lumea literară?
- Da, este mai singur. Și, în lumea literară, la această oră, nu există nici un fel de solidaritate. Dar singurătatea scriitorului nu e numai în raport cu colegii lui, e în raport și cu cititorii lui. Și el, în sensul acesta, e singur în două feluri. Este singur pentru că tirajul cărților lui e mai mic și sunt mai puțini bani ca să fie cumpărate, deci are mai puțini cititori și nu numai pentru că sunt mai puțini bani ci și pentru că pur și simplu, există mai puțin interes pentru poezie, să zicem. Iar, pe de altă parte, este singurătatea raportată la ceilalți colegi. Nimeni nu mai este cu nimeni! Nimeni nu se mai simte solidar sau alături de nimeni. Această mărunțire, care este nu numai a lumii literare ci și a întregii societăți românești, este una dintre cele mai grave forme de depresiune morală și spirituală în același timp, pe care o traversăm.
- Unii scriitori din România s-au implicat, sunt angajați politic. E contagioasă puterea pentru scriitor? În ce măsură îl deturnează de la masa de scris?
- Puterea îi îndepărtează de la masa de lucru și pe cei ca mine, care m-am implicat doar civic nu politic. Oricum se ia din timpul de lucru. Timpul nostru era dedicat în întregime scrisului. Celor care s-au implicat activ în politică, devenind șefi de partide, parlamentari, le-a mai rămas puțin timp pentru scris. Dar cred că în măsura în care politicul înseamnă dorință de putere, de alt tip decât puterea scrisului, este opus definiției de scriitor.
- Vi s-a oferit în mai multe rânduri posibilitatea să faceți parte din structurile puterii. De ce ați refuzat ofertele?
- Tocmai pentru ce spuneam înainte, pentru că e ceva opus definiției mele. Eu puteam să fiu un luptător pentru propriile idei, care la un moment dat puteau fi și ale celorlalți sau speram că puteau fi și ale celorlalți. În nici un caz nu puteam fi un administrator. Nu vedeam de ce ar fi trebuit să fiu. Din punctul meu de vedere oricum și oricât de necesară era lupta, era o formă de trădare a menirii mele. Pentru că Dumnezeu m-a făcut să scriu cărți, nu să stau în Parlament sau într-o ambasadă.
- Care ar fi relația ideală dintre scriitor și putere?
- Cred că ar fi ideal, dar cunosc foarte puține cazuri în istoria omenirii, dacă puterea ar asculta scriitorii. Un caz care-mi vine acum în minte este De Gaulle pe Malraux. Evident că țările respective ar avea de câștigat din asta. Ideal ar fi însă și ca scriitorii să aibă argumente pentru a-și permite să creadă că cei de la putere sunt capabili să-i asculte și că n-o fac doar din interese electorale, deci doar ca să-i manipuleze. Pentru că, în ultimă instanță, această neîncredere, această continuă relație care ține de câștigul electoral pentru cei de la putere și de spaima de manipulare pentru scriitori, îi îndepărtează pe unii de alții.
- Eram nedumerit la un moment dat de sprijinul care părea necondiționat acordat unor politicieni. Înțeleg că era, totuși, condiționat de îndeplinirea unor angajamente. În ce măsură pot compromite pe un scriitor angajamentele într-o direcție politică sau alta?
- În cazul meu nu s-a pus niciodată angajamentul față de vreo putere. Eu am sprijinit și am contribuit la crearea coaliției unor partide democratice, pentru ca să se ajungă la o rotație a puterii. Numai după ce se schimba o dată puterea în România se putea vorbi de o Românie democratică. După ce această rotație s-a produs, eu nu am mai fost în nici un fel alături de puterea respectivă. De la faptul că nu am acceptat nici un fel de demnitate, de funcție, până la faptul că am avut obiecții numeroase pe parcursul anilor.
Deci, nu relația cu puterea m-a făcut să pierd zece ani din viață, ci relația cu propriile mele convingeri și, în ultimă instanță, cu patriotismul așa cum îl înțelegeam.
- Când v-ați făcut iluzii politice ați avut un reper între politicienii români?
- Dintre oamenii politici pe care i-am cunoscut, l-am respectat de departe cel mai mult pe Corneliu Coposu.

Târgu-Mureș, 6 aprilie 2003


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!