poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 5781 .



Poezie din puscarie
articol [ Societate ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [m ]

2006-03-11  |     | 



Am descoperit în arhiva mea o filmare mai veche, din 1992, un interviu cu părintele Filaret Gămălău, de la Moșuni, județul Mureș, care a fost patru ani coleg de celulă în Penitenciarul de la Aiud cu Nichifor Crainic în anii cincizeci. Mai mult decât atât, Filaret Gămălău, a fost «memoria externă » a lui Nichifor Crainic, poet de factură religioasă, profesor, ajuns și ministru al Propagandei Naționale în guvernele Gigurtu și Antonescu.
Din 1947 până în 1962, Nichifor Crainic a fost închis, cea mai mare parte a detenției fiind petrecută la Aiud. În perioada în care au stat în celulă împreună, pentru că nu aveau cum să păstreze poemele pe care le scria în închisoare, Nichifor Crainic i le dicta părintelui Filaret Gămălău, care fusese inițial condamnat la moarte, ca apoi condamnarea să fie strămutată în 25 de ani de detenție.
În celulă, la Aiud, în 1950, erau tovarăși de suferință generalul Pantazi, amiralul Măcelaru, generalul Topor, colonelul Dumitrescu Anton, generalul Trestiorianu, Radu Mironovici, Nichifor Crainic și părintele Filaret Gămălău.
Povestea "memoratului" a început într-o noapte de decembrie: „Nichifor Crainic a avut un vis în noaptea de Crăciun și a făcut o poezie, îmi mărturisea părintele Filaret Gămălău. M-a trezit și mi-a spus: Filaret, am avut un vis și în urma visului am făcut o poezie! Ce zici, ai putea s-o memorezi?” „Să încercăm!” – i-a răspuns preotul. Și poetul i-a dictat: „Slavă ție, Doamne, pentru-această noapte/ Somnul meu în unda lunii s-a scăldat,/ În abisul nopții visu-nmiresmat/ Mi-a cules miresme de naramze coapte./ Slavă ție, Doamne, pentr-această noapte.// A lăsat un înger porțile deschise, / Cântec fără sunet se-auzea-n sobor,/ Unduiau azurul aripi fără zbor, / În abisul nopții năzărit în vise/ A lăsat un înger porțile deschise.// Doamne, dă aevea pacea ta cerească,/ Care întărește din fricoși profeți,/ Măduva ce-mpinge seva să-nflorească,/ Doamne, dă-mi aevea pacea cea cerească.// Pacea lumii zace pe vărsări de sânge,/ Și rodește bobul viitoarei uri,/ Pacea ta răsfrânge Raiul în făpturi/ Cel înfrânt e-o jele care frânge,/ Pacea lumii zace pe vărsări de sânge.” Eu am repetat-o de trei – patru ori și apoi m-am culcat. A doua zi Nichifor Crainic mă întreabă: „Ei, Filaret, ți-am zis ceva aseară, mai ții minte ceva din ce ți-am zis eu?” Și părintele Filaret Gămălău i-a reprodus poezia. De atunci încolo, poetul i-a dictat câteva zeci de texte, dintre care, părintele Gămălău a mai ținut minte o bună parte. L-am ascultat recitându-mi-le cu evlavie și bucurie. În tot infernul închisorii, poezia lui Nichifor Crainic era „o proorocire”, cum ar spune părintele Arsenie Papacioc, marele duhovnic de la Mănăstirea Maria de la Techirghiol.
Iată textul integral al interviului cu părintele Filaret Gămălău, despre "episodul Nichifor Crainic", la care am adaugat si variantele tiparite ale poemelor dictate de Nichifor Crainic lui Filaret Gamalau.

FILARET GĂMĂLĂU
„Știam că la care le taie lanțurile seara îi duceau și-i executau”

- Părinte Gămălău, ați slujit mai bine de douăzeci de ani în satul Moșuni, județul Mureș. Până a ajunge însă aici, ați trecut printr-o experiență limită. În 1949, ați fost condamnat la moarte. Care au fost capetele de acuzare?
- Mai întâi, am găzduit niște ofițeri germani pe care nu i-am mai putut trece frontiera. Am umblat pe malul Tisei. Peste tot erau numai garduri. Am văzut chiar cadavre de oameni împușcați pe malul Tisei. Nu i-am putut trece în astfel de condiții pe ofițerii germani.
- Dumneavoastră ați fost pe front?
- Am fost. Din 1941. Am fost la Școala de telegrafiști din Roman. După ce a început războiul, am plecat pe front. Am fost până la Cotul Donului. Acolo au rămas mulți prizonieri din armata noastră. Câțiva am reușit să ieșim din încercuire. La Odessa, ne-au completat cu o altă unitate. Am fost vreo cincisprezece dorobanți și ne-au completat cu Regimentul 68 Infanterie fortificații, care era la Kahul pe vremea aceea.
Pe niște ofițeri germani i-a prins vremea în țara noastră după ce războiul a luat alt curs și noi am trecut de partea sovieticilor. Ei au rămas în spatele frontului și, firesc, au încercat să se salveze. Au dezbrăcat hainele de ofițeri și cu hainele unor țărani pe care i-au dezbrăcat, au reușit să ajungă până la mine, la Câmpulung Moldovenesc.
- În ce an se întâmpla aceasta?
- În 1944. Cum să nu-i primesc? Eu am spus așa: sunt tragediile războiului. Nu eu m-am dus să mor în Rusia de capul meu. Nici ei n-au venit din țara lor să moară într-o țară străină. Și i-am primit. Unul din ei a stat la mine trei ani și șapte luni. Pe acesta l-am deghizat în preot. Aveam un văr notar la Primărie și i-am făcut și un buletin fals. I-am mai făcut și alte acte false. Din Johann Meilinger eu l-am făcut Teoctist Vrânceanu.
- L-ați învățat și românește?
- A învățat românește destul de repede. Într-un an de zile a învățat atât de bine că nu puteai să-ți dai seama că e străin. La-m învățat și cum să se prezinte în fața celor de rang bisericesc. Ce s-a întâmplat însă? După trei ani și șapte luni, a venit un inspector la mănăstire. Se numea Rafael Dominte. Era preot. Eu eram plecat în oraș și, fiind într-o sâmbătă seara, inspectorul i-a zis: „Hai, părinte, să facem slujba de vecernie!” Ei, sărmanul Johann, „Antreu și barbă-avea/ Numai slujba n-o știa!” Atunci, crezând că va fi înțeles de inspector, i-a zis: „Prea cucernice părinte inspector, eu nu sunt preot, eu sunt ofițer german, rămas aici, la părintele Filaret!” Atunci, acesta a început să strige la el, să plece în fața lui de-acolo. „Păi, cum să plec până nu vine părintele Filaret?”- i-a răspuns Johann. Nici n-am ajuns bine acasă și a început să-mi facă și mie scandal pentru că l-am primit pe neamț la mine. Eu i-am zis: „Părinte inspector, sunt tragediile războiului… Ca preot, m-am gândit să salvez oameni!” „Ce, tu îmi dai mie lecții? – mi-a răspuns. Să plece imediat de-aici!” Eu am făcut poate o greșeală atunci. I-am spus că, dacă nu-i convine, să plece sfinția sa de-acolo! S-a urcat în mașină și s-a dus direct la Emil Bodnăraș. Țin să vă spun că el a fost coleg de școală cu Emil Bodnăraș Erau per tu. M-a pârât. A venit „frate-su’”, Emil Bodnăraș, și m-a arestat. Venise împreună cu un consilier sovietic. Ne-au luat, și pe mine și pe neamț și ne-au dus la Suceava. De la Suceava, cu trei avioane, IAK-uri, din astea cu dublă comandă, ne-au pus pe fiecare într-un avion și ne-au dus la București, la Serviciul secret de informații, pe Plevnei. Erau mulți arestați acolo. Eram din aceia considerați dușmani ai poporului. Am stat acolo câteva luni. După aceea a venit un procuror și ne-a luat la interogatoriu. A zis: „Părinte, dumneata îmi declari ce vrei. Eu îți admir fapta, ai făcut o faptă creștinească, dar pe dumneata te va lua consilierul sovietic și te va duce în Rusia! Știi cumva rusește?” „Știu ca și românește!” – i-am zis. „Să nu vorbești decât cu translator!” Și așa am și făcut până când, odată, polcovnicul, adică colonelul, i-a spus unui locotenent major: „Mă, omoară câinele acesta, dacă nu vrea să spună nimic! Măcar să declare că a scris și a primit scrisoare din Germania, atâta trebuie!” După ce a plecat colonelul, locotenent majorul m-a luat la bătaie. Până atunci, în fiecare noapte mă scotea și îmi dădea porția de bătaie. Am purtat răni pe picioare, lovituri de cizme din timpul anchetei, vreo cincisprezece ani! Avea niște cozi de mătură, niște bâte, și a început să mă lovească pe unde apuca. Am gândit că dacă tot mă omoară, măcar să le spun că știu rusește. Și am început să-i vorbesc pe limba lui. L-am dezarmat dintr-odată. A aruncat bâta din mână. Mi-a zis să stau pe scaun. Și am început să-i povestesc toată drama, cum a fost. La amiază mi-a adus o gamelă de mâncare. Seara, când a venit polcovnicul, i-a tras o înjurătură de sufletul mâne-sa. Apoi l-a întrebat: „N-ai omorât câinele acesta?” „Știe rusește ca și noi!”, i-a răspuns. Mă întrebă atunci și el: „Știi rusește?” „Sigur că știu!” „Până acum de ce n-ai vorbit?” „Am vrut să văd cât de cinstiți sunteți voi!” N-aveam voie să le spunem nici domni, nici tovarăși. Vorbeam cu tu și voi. Am stat și cu el vreo două ore de vorbă. I-am explicat totul și lui. După aceea, m-au dus în celulă. Și nu m-a mai întrebat nimeni nimic patru luni și nici nu m-au mai scos la anchetă. După patru luni (eram mai mulți români acolo, la Deveras, în Odessa, cei mai mulți fiind ofițeri, condamnați ca criminali de război), ne-au scos afară și tot polcovnicul acela ne-a spus că partidul a găsit de cuviință să ne trimită în țară la noi.
- Știați atunci că vă așteaptă condamnarea la moarte?
- Nu, nu știam. Ne-au trimis în țară și tribunalul militar din Iași ne-a condamnat la moarte. După aceea mi-au bătut lanțuri la picioare, știți, așa cu nituri, lanțuri groase. Și am stat cinci luni în lanțuri. Pentru că mă încăpățânasem și nu vroiam să semnez cererea de comutare a pedepsei. Ziceam: „Și așa, tot mă omorâți!” Tot procurorul acuzator mi-a zis: ”Nu fi, omule, așa de încăpățânat, semnează!” Și am semnat! Ca tot el să vină, după ce am stat cinci luni în lanțuri și să-mi zică: „Vezi, n-ai vrut să semnezi și ți-am comutat pedeapsa în 25 de ani de închisoare!”
Țin să precizez că în lotul în care am fost eu atunci eram 84 de inși condamnați, din care 11 la moarte, dar din aceștia numai doi au fost executați. Unul Groșaru și unul Cușgă, foști comandanți de lagăre pe undeva.
- Mai rețineți nume importante din lotul acela de 84?
- Nu-mi mai amintesc. Ceva doctori și mai mulți militari, închiși pentru crime de război. Pe mine m-au băgat după aceea, pentru că nu m-au dovedit cu spionajul, la uneltire împotriva statului.
După ce mi-au comutat pedeapsa, m-au dus să-mi taie lanțurile. Știam că la cei care le taie lanțurile seara îi duceau și-i executau. La cine le tăia dimineața, le comuta pedeapsa.
După aceea am trecut prin Jilava, ca să ajung în cele din urmă la Aiud, unde am stat mai mult în zarcă, pentru că am avut pedeapsă mare. Acolo erau doar cei cu pedeapsă pe 25 de ani sau pe viață.
- În ce an ați ajuns la Aiud?
- Prin ’50. Și am avut noroc să lucrez în fabrică, la mecanică. A avut grijă un inginer mecanic, fost ofițer, fost căpitan, care m-a luat cu el și m-a învățat mecanică. Bună. Am și lucrat apoi mult în mecanică.
- Cu cine stăteați în celulă?
- În celulă am stat cu generalul Pantazi, cu amiralul Măcelaru, cu generalul Topor, cu Radu Mironovici. Printre aceștia am stat și cu profesorul Nichifor Crainic. Am stat și cu colonelul Dumitrescu Anton, cu generalul Trestiorianu.
- Pe Nichifor Crainic l-ați cunoscut dinainte sau l-ați întâlnit prima oară la Aiud?
- Nu. Eu l-am cunoscut când era ministru al propagandei în timpul lui Antonescu. Eu făceam serviciul cu preotul militar și acesta fusese elev al profesorului Crainic. Am fost și eu o dată cu el la locuința lui Nichifor Crainic. Și mai m-a trimis apoi preotul la el cu niște cadouri. Așa l-am cunoscut. Am ajuns apoi să stau cu el în celul㠖 eram câte patru în zarcă. În celulă erau opt. Aveau paturi suprapuse. În aceste împrejurări am ajuns să memorez din poezia lui, elaborată în închisoare.
- Cum a ajuns să apeleze la memoria dumneavoastră Nichifor Crainic?
- Aveam o memorie bună atunci. Nichifor Crainic a avut un vis în noaptea de Crăciun și a făcut o poezie. M-a trezit și mi-a spus „Filaret, am avut un vis și în urma visului am făcut o poezie! Ce zici, ai putea s-o memorezi?” „Să încercăm!” – i-am răspuns.
Și a zis așa: „Slavă ție, Doamne, pentru-această noapte/ Somnul meu în unda lunii s-a scăldat,/ În abisul nopții visu-nmiresmat/ Mi-a cules miresme de naramze coapte/ Slavă ție, Doamne, pentr-această noapte.// A lăsat un înger porțile deschise, / Cântec fără sunet se-auzea-n sobor,/ Unduiau azurul aripi fără zbor, / În abisul nopții năzărit în vise/ A lăsat un înger porțile deschise.// Doamne, dă aevea pacea ta cerească,/ Care întărește din fricoși profeți,/ Măduva ce-mpinge seva să-nflorească,/ Doamne, dă-mi aevea pacea cea cerească.// Pacea lumii zace pe vărsări de sânge,/ Și rodește bobul viitoarei uri,/ Pacea ta răsfrânge Raiul în făpturi/ Cel înfrânt e-o jele care frânge,/ Pacea lumii zace pe vărsări de sânge.” Eu am repetat-o de trei – patru ori și apoi m-am culcat. A doua zi, mă întreabă: „Ei, Filaret, ți-am zis ceva aseară, mai ții minte ceva din ce ți-am zis eu?” Și am început să reproduc poezia. (Varianta publicată diferă substanțial de varianta din penitenciar, ceea ce ne îndreptățește să credem că suntem în fața unui text inedit. Iată varianta din volumul Poezii, apărut în 1998: „Slavă ție, Doamne, pentru-această noapte./ Somnul meu în unda lunii s-a scăldat./ Din abisul păcii visului i-au dat/ dezlegări de taine prin năluci de șoapte,/ Slavă ție, Doamne, pentru-această noapte!” Semăna cu noaptea umilitei nașteri/ Când ai rupt pecetea vechiului blestem,/ Pacea Ta-nstelând-o peste Bethleem/ Și vărsând lumina veșnicei cunoașteri/ Semăna cu noaptea umilitei nașteri.// Îngerul lăsase porțile-ntr-o parte,/ Cântec fără sunet Te slăvea-n sobor,/ Unduiau azurul aripi fără zbor,/ Când spre-abisul păcii, năzărit departe, / Îngerul lăsase porțile-ntr-o parte.// Doamne, dă-mi și mie pacea ta cerească,/ Miezul de tăcere al strigatei vieți/ Care-nflăcărează din fricoși profeți,/ Măduva ce-mpinge vârful să-nflorească,/ Doamne, dă-mi și mie pacea ta cerească.// Dă-mi și mie pacea inimii, Stăpâne,/ Flacăra ce nu se zbate-n uragan,/ Să răzbesc războiul duhului dușman,/ Căci țărâna trece, sufletul rămâne, / Dă-mi și mie pacea inimii, Stăpâne./ Tu, răcoarea celui ars pe rug, Iisuse,/ Și dulceața celui sfâșiat de leu, / În arena morții, Dumnezeul meu,/ Fii și răsăritul vieții mele-apuse,/ Tu, răcoarea celui ars pe rug, Iisuse!”)
După ce i-am reprodus poezia mi-a spus: „Vai, Filaret, ai o memorie minunată. Cum de nu te-am avut eu student. „Păi mă veți acum, domnule profesor!” După aceea a început el să-mi spună mai multe poezii. Pe unele din ele le-am uitat, iar multe au fost schimbate, până și titlurile pe care le-au avut.
- Titlurile pe care le-a dat la Aiud, față de cele din variantele publicate?
- Față de cum au apărut în volumele care au apărut ulterior, pentru că eu le-am cumpărat îndată ce am dat de ele.
- Din poemele memorate în pușcărie ați regăsit texte în aceste volume?
- Sigur, sunt publicate, dar nu sunt tocmai așa. De exemplu, Cântec strămoșesc a avut prima dată titlul de 23 august. Apoi s-a numit Năvălirea barbarilor. Până la urmă, în carte a apărut cu titlul Cântec strămoșesc. Spune: „Pe drumuri de munte izvoarele gem/ Și bombăne-n scorburi frânturi de blestem,/ Pe drumuri din codrii se sparge-o furtună/ Și fulgeră semne că nu ni-e de-a bună/ Pe drumul din vale zăvod grijuliu/ Își caută turma și url-a pustiu./ Pe drumul din țarini se-ncoardă cocenii/ Ca degete care ne-arată bejenii./ Pe drumuri de câmpie-a lui Moș Nicăieri/ Trec gloate surpate din slava de ieri./ Cu vuiet gigantic un veac se răstoarnă,/ Măicuța-și zorește odraslele-n poarnă;/ Încalecă-n grabă, se uită-napoi,/ Și zdrențuie cerul cu părul vâlvoi.,/ Că-n urma ei vine cu muget sălbatic/ Gâtlej fără margini de zmeu asiatic./ Hai, murgule, ia-mă pe greabănul tău,/ Așterne-te vremii și visului rău. Ah, nu mi-e de ducă și nici mi-e de stare,/ Doar inima frântă ți-o pun în spinare/ Și-aș vrea ca să-ncapă în tainița ei/ Și muntele mare și bobul de mei./ Dar dacă nu-ncape, cu gene de moină,/ Iau holda-ntr-o pâine și țara-ntr-o doină./ Hai, murgule, ia-mă pe greabănul tău,/ Așterne-te vremii și vântului rău!
(Varianta publicată: Pe drumuri de codru șuvoaiele gem/ Și bombăne-n scorburi frânturi de blestem,/ Pe drumul de munte se sparge furtună/ Și fulgeră semne că nu mi-e de-a bună,/ Pe drumul spre zarea lui Moș-Nicăieri/ Trec gloate surpate din slava de ieri.// Cu vuiet gigantic de veac se răstoarnă;/ Și Maica-și zorește odraslele-n poarnă;/ Călare-n furtună, se-ncruntă-napoi/ și zdrănțuie cerul cu părul vâlvoi./ Că fiara flămândă pământul ni-l calcă/ Cu falca-n țărână și-n ceruri cu-o falcă.// Hai, murgule, ia-mă pe greabănul tău,/ Așterne-te zării și vântului rău./ Cum nu mi-e de stare și nu mi-e de ducă,/ Ia-mi inima frântă și fă-te nălucă./ Aș vrea tot ce-i munte și boabă de mei/ Să-ncapă de-a-ntregul în tainița ei,/ Iar dacă nu-ncape, cu genele moină/ Iau holda-ntr-o pâine și țara-ntr-o doină./ Hai, murgule, du-mă pe greabănul tău,/ Așterne-te zării și vântului rău!”
- Cam câte poeme de-ale lui Nichifor Crainic ați memorat în închisoare?
- Am memorat multe, nu mai știu numărul lor.
- Câte mai știți din ele, după câteva zeci de ani?
- O bună parte din ele, dacă fac un efort de memorie. Dacă m-ați fi întrebat în urmă cu 15 -20 de ani, vi le-aș fi spus pe toate pe care le-am memorizat.
Dacă vreți, vă mai spun câteva.
- Vă rog!
- Cântecul potirului.. „Când holda de seceri tăiată fu gata/ Bunicul și tata/ Lăsară o chită de spice 'n picioare/ Legând-o cucernic cu fir de cicoare;/ Iar spicele-n soare sclipeau mătăsos/ Păreau barba lui Domnu’ Cristos.// Când pâinea-n cuptor semăna cu arama,/ Bunica și mama/ Scoțând-o sfielnic cu semnele Crucii,/ Purtau parcă moaște cinstite și lucii/ Iar pâinea, dând abur cu dulce miros,/ Părea că e fața lui Domnu’ Cristos./ Și iată potirul la gură te duce,/ Iisuse Cristoase, Tu jertfă pe Cruce,/ Hrănește-mă carne de sfânt Dumnezeu./ Ca bobul în grâne și mustu-n ciorchine/ Ești totul în toate și toate prin Tine, / Tu pâinea de-apururi a neamului meu.// Din curpenul viței ce-nconjură crama,/ Bunica și mama/ Îmi rupse-un ciorchine spunându-i povestea:/ Copile, grăiră, ăst must sângeros/ Este sângele Domnului nostru Hristos./ Când via culeasă de struguri fu gata,/ Bunicul și tata/ În joc de călcâie zdrobind nestemate,/ Ce varsă ca rana șuvoaie'nspumate,/ - Copile, grăiră, ăst must sângeros/ E-al Domnului nostru Cristos.// Și iată potirul la gură te-aduce,/ Iisuse Cristoase, Tu jertfã pe Cruce,/ Adapă-mă, sânge de sfânt Dumnezeu./ Ca bobul în grâne, ca mustu'n ciorchine/ Ești totul în toate și toate prin Tine,/ Tu, vinul de-a pururi al neamului meu.// Podgorii bogate și lanuri mănoase,/ Iisuse Cristoase,/ E raiul în care ne-a vrut Dumnezeu./ Privește-Te'n vie și vezi-Te'n grâne/ Și sângeră'n struguri și frânge-Te'n pâne,/ Tu, viața de-apururi a neamului meu ».)
(Varianta publicată: „Când holda de seceri tăiată fu gata/ Bunicul și tata/ Lăsară o chită de spice 'n picioare/ Legând-o cucernic cu fir de cicoare;/ Iar spicele'n soare sclipeau mătăsos/ Să-nchipuie barba lui Domnu’ Cristos.// Când pâinea-n cuptor semăna cu arama,/ Bunica și mama/ Scoțând-o sfielnic cu semnele Crucii,/ Purtau parcă moaște cinstite și lucii/ Iar pâinea, dând abur cu dulce miros,/ Părea că e fața lui Domnu’ Cristos. / Și iată potirul la gură te-aduce,/ Iisuse Cristoase, Tu jertfă pe Cruce,/ Hrănește-mă carne de sfânt Dumnezeu./ Ca bobul în spice și mustu'n ciorchine/ Ești totul în toate și toate prin Tine, / Tu pâinea de-apururi a neamului meu.// Din curpenul viței ce'nfășură crama,/ Bunica și mama/ Au rupt un ciorchine, spunându-i povestea:/ - Copile, grăiră, broboanele-acestea/ Sunt lacrimi de mamă vărsate prinos/ La caznele Domnului nostru Cristos!// Apoi, când culesul de struguri fu gata,/ Bunicul și tata/ În joc de călcâie jucând nestemate,/ Ce lasă ca rana șiroaie'nspumate,/ - Copile, grăiră, e must sângeros/ Din inima Domnului nostru Cristos.// Și iată potirul la gură te duce,/ Iisuse Cristoase, Tu jertfã pe Cruce,/ Adapă-mă, sânge de sfânt Dumnezeu./ Ca bobul în spice și mustu'n ciorchine/ Ești totul în toate și toate prin Tine,/ Tu, vinul de-a pururi al neamului meu.// Podgorii bogate și lanuri mănoase,/ Iisuse Cristoase,/ E raiul în care ne-a vrut Dumnezeu./ Privește-Te'n vie și vezi-Te'n grâne/ Și sângeră'n struguri și frânge-Te'n pâne./ Ca bobul în spice și mustu'n ciorchine/Ești totul în toate și toate prin Tine,/ Tu, viața de-apururi a neamului meu ».)
-Ce fel de om era Nichifor Crainic?
- Să vă spun așa, ca statură, nu era prea înalt. Era un om agreabil, dar nu pentru toată lumea, că mulți l-au criticat.
- Chiar și în închisoare?
- Chiar și în închisoare. Și de ce? Ei, ca să-l compromită, de multe ori îl chemau la grefă și acolo îl serveau cu cafea, cu cine știe ce altceva. Și-apoi chemau pe câte unul și-i ziceau: „Uite, acesta e turnător!” Adică delator, dar, știți, în închisoare li se spunea turnători celor care pârau pe unul și pe altul de unele lucruri pe care le-au făcut sau despre ce-au vorbit.
Când vorbea, vorbea minunat. Minunat! Cât de obosit eram, pentru că lucram în fabrică, dacă începea să vorbească mă ținea treaz.
- Despre ce vorbea, în general?
- Despre teologie.
Lucra și el în fabrică. Acolo eu îi cam făceam norma. Că dacă nu-și făcea norma, nu-i dădeau de mâncare.
Eu am stat cu dânsul patru ani. Dacă vreți, vă mai spun o poezie de-a sa, vă mai spun.
- V-ascult.
- Noaptea învierii. E o poveste care s-a întâmplat în Muscel cândva, la o moșie a Brătienilor. Un tânăr s-a înarmat cu o secure să dea o lovitură la clădirea lor, unde-aveau conacul lor boieresc, să dea o lovitură pentru că credea că au aur și bani. Și n-a găsit timp mai potrivit decât în noaptea de Paști..
O, Doamne. Am un lapsus. O să vă spun alta.
- Până vă mai amintiți un poem, poate vă amintiți o întâmplare mai deosebită din anii petrecuți împreună în închisoare.
- Nu, nu, pentru că mi-am amintit poezia Noaptea învierii: „Din spuma de vișini răsare conacul/ Sub nemărginitul safir înstelat./ Aprins de-așteptare, pândește buimacul/ Strângându-și toporul sub brațu-ncordat.// Troianul de floare l-ascunde ca norul/ Ce-ar vrea să se spargă-ntr-un trăsnet grozav./ Din sânge rachiul, din minte cu-omorul/ Străpung cu duhoare văzduhul suav.// E noaptea-nvierii. Tresaltă făptura;/ Miresme-s în codri, miresme-n grădini, / Spre marea minune se-ndreaptă natura,/ Cu arbori și ierburi făcându-și lumini. // Un clopot dă semnul, răspund celelalte,/ Talazuri cântate rotind în eter,/ Se umplu de vuiet tăcerile-nalte/ Și sufletul lumii se urcă la cer.// Tâlharul înjură pioasa zăbavă/ Cu care creștinii se duc la altar./ Pur crinul credinței îl învăluie-n slavă,/ Îl mângâie roua cerescului har.// Conacul e singur. Stăpânii plecară./ Zăvoarele azi pe uși nu se pun,/ Deschisă e poarta oricărui de-afară,/ Că-n noaptea aceasta tot omul e bun.// Rămasă acasă bătrâna oloagă/ Hristos înviatul se mișcă-n iatac./ Bătrâna-n fotoliu, sub candeli se roagă,/ Când intră năvală tâlharul buimac.// Alături e lada crezută cu aur / Ce-ar face un demon din omul mărunt,/ El strânge toporul de parcă-l sugrumă,/ L-azvârle în aer sălbatic și crunt.// Bătrâna se uită la el fără frică,/ Cu chipu-n văpaie de candeli nimbat,/ Ea crede că omul o cruce ridică/ Și glasul ei cântă: „Hristos a-nviat!”// Ce blândă căldură, ce miere cerească,/ E-n glasul bătrânei că omu-a-mpietrit./ Îi tremură mâna când vrea să lovească,/ Toporul îi cade cu zgomot icnit.// Se mișcă nălucă Hristos în icoană,/ Se umple de lumină tihnitul iatac,/ Podeaua răsună cu stranie zvoană,/ De parcă-n adâncuri ar geme un drac.// O clipă fu totul și-acum se frământă/ Ca noru-ntre vânturi de nord și de sud;/ Cu mintea trezită și-asupra-i răsfrântă,/ Se vede pe sine sălbatic și crud.// Cu spaimă zărește acum la trezie/ Dihănii ce-n bezna din suflet i s-ascund,/ Pe când în apa când e străvezie / Vâscoase jivine târându-se-n fund.// Bătrâna-l privește de parcă-l răsfață,/ Străină cu totul de zbuciumul lui;/ Lui i se pare bunică-sa însăși de față, / Pe vremea când gingaș era doar un pui.// Venea împreună cu buna bătrână,/ În noaptea aceasta la Domnul Hristos,/ Râdeau ghioceii în chita din mână/ Și inima floare s-o ducă prinos.//Ah, sunet de clopot și ropot de toacă, / Odraslă de înger rămasă-napoi,/ Munte de minte căzută-n băltoacă/ Și neaua din suflet topită-n noroi!// Zdrobit în genunchi el cade și cere iertare:/ „Iertare, iertare”, cu glas sugrumat./ Bătrâna-l privește cu-adâncă mirare,/ Iar glasul ei cântă: „Hristos a-nviat!”
(Varianta tipărită: „Din spuma de vișini răsare conacul/ Sub nemărginitul safir înstelat./ Aprins de-așteptare, pândește buimacul/ Strângându-și toporul sub brațu-ncordat.// Troianul de floare l-ascunde ca norul/ Ce-ar vrea să se spargă-ntr-un trăznet cumplit/ Din sânge rachiul, din minte amorul/ Străpung cu duhoare văzduhu-nflorit.// E noaptea-nvierii. Tresaltă făptura;/ Tămâie e-n codri și smirnă-n grădini,/ Spre marea minune se-nalță natura/ Cu ierburi și arbori schimbați în lumini.// Un clopot răsună, răspund celelalte,/ Talazuri cântate rotind în eter,/ se umplu de vuiet tăcerile-nalte/ Și sufletul lumii se suie spre cer.// Buimacul înjură păruta zăbavă/ Cu care creștinii se duc spre altar/ Pur crinul credinței se leagănă-n slavă/ Să-l miruie roua cerescului har.// Conacul e singur. Ai casei plecară./ Zăvoarele astăzi pe uși nu se pun,/ Deschisă e poarta oricărui de-afară./ În noaptea-nvierii tot omul e bun.// Acasă rămase bunica oloagă/ Iisus înviatul lucește-n iatac./ Bătrâna-n fotoliu, sub candeli, se roagă/ Când intră năvală tâlharul buimac.// Alături e lada crezută cu-o sumă/ ce face un diavol din omul mărunt,/ El strânge toporul de parcă-l sugrumă/ Smucindu-l în aer sălbatic și crunt.// Bătrâna se uită la el fără frică/ Cu chipu-n văpaie de candeli nimbat,/ Ea crede că omul o cruce ridică/ șI glasul ei cântă: „Hristos a-nviat!”.// Ce caldă blândețe, ce miere cerească/ E-n glasul bătrânei că omu-a-mpietrit?/ Se năruie brațul ce vru să lovească, / Toporul îi cade cu zgomot icnit.// Se mișcă nălucă Iisus în icoană/ Și-nvăluie-n aur tăcutul iatac,/ Podeaua răsună de stranie zvoană/ De parcă-n adâncuri ar geme un drac.// Atât a fost totul. Acum se frământă/ Ca noru-ntre vânturi de nord și de sud;/ Cu mintea trezită și-asupră-și răsfrântă,/ Se vede deodată nemernic și crud.// Cu spaimă zărește, surprinse-n trezie,/ Dihănii de beznă ce-n suflet se-ascund/ Precum într-o apă când e străvezie/ Vâscoase jivine târându-se-n fund.// Sub bolta-nstelată, ce stă-n sărbătoare,/ Pământul se-ntinde smălțat ca un preș,/ To omul lumină, tot pomul o floare,/ Doar el, pângăritul, se simte un leș.// Bătrâna-l privește de parcă-l răsfață,/ Străină cu totul de zbuciumul lui;/ Ea pare bunica lui însuși de față/ Ca-n vremea când, fraged, era doar un pui.// Mergea împreună cu sfânta bătrână/ În nopți ca și asta, la Domnu’ Hristos,/ Râdeau ghioceii în chita din mână/ Și inima floare s-o ducă prinos.// O, glasuri de clopot și ropot de toacă,/ Odraslă de înger rămasă-napoi,/ Cascadă de munte căzută-n băltoacă,/ Zăpadă de suflet topită-n noroi!// Zdrobit îngenunche și geme: „Iertare,/ Iaetare, iertare”, cu grai sugrumat./ Bătrâna-l privește cu-adâncă mirare,/ Iar glasul ei cântă: „Hristos a-nviat!”).
- Cum reușeați să memorați poemele mai lungi?
- Mi le scriam pe talpa bocancului sau pe perete, în sală, când gardianul se uita în altă parte, le memoram, și-apoi răzuiam peretele. Dacă le găsea scrise ne pedepseau, ne băgau la izolare. Ne băgau într-o cameră neagră, fără lumină. Două zile nu dădeau de mâncare și una dădeau. Am făcut și eu vreo 21 de zile de ”neagr㔠de-aceea.
-Când vă dicta, de obicei, Nichifor Crainic poemele?
- Mai mult noaptea. Noaptea, când era liniște, atunci gândea și-apoi mă trezea: „Hai, Filaret, să-ți mai spun ceva!” Și-mi spunea și eu ce puteam memorizam atunci, ce nu îmi scriam sau pe talpa bocancilor sau pe perete și le memoram mai târziu.
- Ați fost singurul căruia îi dicta poeme?
- Din câte știu eu da. Nu cunosc pe altcineva căruia să-i fi dictat poeme, cel puțin în cei patru ani.
În celula noastră numai mie mi le dicta. Era cu noi și generalul Trestioreanu. Se cam supăra pe el și-i zicea: „Mă, lasă omu-n pace să doarmă”. Dar mie-mi plăcea să-mi spună poezii, eram tânăr la vremea aceea și-mi plăcea să-l ascult. Era minunat. Era încântător.Dacă vreți, vă mai spun o poezie.
- Spuneți!
- Dolores: O minune ce s-a-ntâmplat la Madrid. „Trei fete ca trei Cosânzene/ Ieșiră senine din Dom;/ În cale cerșește un om/ Sub ziduri străvechi, madrilene./ E orb, dar frumos de mirare/ Și-n negrele lui suferinți/ Îi șade ca-n umeri de prinț/ Buleandra din care răsare.// Și-n aprigul soare iberic/ Ce-l arde de sus, nevăzut,/ El cântă un cântec țesut/ Din veșnicul vieții-ntuneric./ Trei fete ca trei Cosânzene/ Se-opriră uimite în loc./ De-atât blestemat nenoroc,/ Au bură de lacrimi pe gene.// Întâia duioasă-ntre fete/ Se-apleacă spre orbul sărman/ Și, floare de aur, un ban/ Cu degete palide-i dete./ Milogul cu stinse orbite/ Ridică orbirea spre cer/ Norocul să-i fie străjer/ și zilele ei fericite.// A doua trufașă-ntre ele,/ Nici ea nu se vrea mai prejos,/ Și-aruncă din scumpul prisos/ Doi bani cu lucire de stele./ Milogul ridică zadarnic/ Orbirea-i spre cerul turchez/ Și cântă un cântec cu miez/ Ce-i laudă sufletul darnic.// A treia-ntre fete orfană/ Ea n-are nici aur, nici argint/ Să-i dea de pomană./ Zdrobită-n nemernic suspin,/ Ea cade-n genunchi și-l sărută.// Și iată prin pleoapele oarbe/ Un fulger fierbinte trecu/ Și orbul deodată văzu/ Că viața frumoasă e foarte./ Și-n viscol de crudă lumină/ Plutește ca dus de-un talaz,/ Cu ochi uluiți de extaz,/ Privind nălucirea străină.// Milogul zburdă buimac./ Dar cea cu sărutul de leac/ Nu-i oare fecioara Maria?/ Și-atunci pomana de aur în schimb/ Pe un maldăr de roze dând-o,/ Drept recunoștință/ La picioarele fetei punând-o.// Fata știe că nu i se cuvin, /Zdrobită-n nemernic suspin,/ Culege de jos trandafirii./ Cu florile pline de soare,/ Ea pleacă spre sfântul altar,/ În cinstea minunii ca dar/ Etern milostivei fecioare.// Și iată că-n urma ei val/ Sporind după valuri cu zorul,/ Îi cade-n genunche poporul,/ Madridului medieval.// Și-atunci, din statuia de sus,/ Din raze de candeli domoale/ O mână de marmură moale/ Pe creștetul fetei s-a pus.
(Varianta tipărită: „Trei fete ca trei Cosânzene/ Ieșiră senine din Dom;/ În cale cerșește un om/ Sub ziduri străvechi, madrilene./ E orb, dar frumos de-a mirare/ Că pare un falnic cocon/ Surpat din profir și vison/ În zdreanța din care răsare.// Sub aprigul soare iberic/ Ce-l arde de sus, nezărit,/ El plânge un cântec urzit/ Din veșnicul vieții-ntuneric./ Trei fete ca trei Cosânzene/ L-ascultă uimite pe loc./ De-atât blestemat nenoroc,/ Au bură de milă pe gene.// Iar una duioasă-ntre fete/ Se pleacă spre orbul sărman/ Și, floare de aur, un ban/ Cu degete palide-i dete./ Milogul cu stinse orbite/ Aprinse o rugă spre cer/ Norocul să-i fie străjer/ Și zilele ei fericite.// A doua trufașă-ntre ele,/ Nici ea nu se vrea mai prejos,/ I-aruncă din scumpul prisos/ Doi bani cu sclipire de stele./ Milogul ridică zadarnic/ Orbirea-i spre cerul turchez/ Și cântă un cântec cu miez/ Ce-i laudă sufletul darnic.// Dar fata de-a treia, orfană,/ Privește la toate cu jind,/ Nici aur, nici barem argint/ Ea n-are să-i dea de pomană./ Privindu-l în fața durută,/ Cu geamăn și-adânc crezământ,/ El pare duios ca un sfânt,/ Ea ochii pierduți i-i sărută.// Și iată sub pleoapele moarte/ Un fulger fierbinte trecu/ Și orbul deodată văzu/ Că lumea frumoasă e foarte./ În viscol de crudă lumină/ Plutește ca dus de talaz,/ Cu ochi uluiți, în extaz,/ Sorbind strălucirea străină.// Din bezna de pân-adineauri,/ Ah, domul ia formă de dom/ Și omul figură de om/ Iar banul sclipire de aur!/ Ce-i pentru miros o grădină,/ Ori pentru auz un cuvânt,/ Când raiu-nflorit pe pământ/ E-a ochilor sfântă lumină.// El vede! Chiar soarele-i spune./ Vai celor ce văd și nu știu,/ Pământul le pare pustiu/ Deși ne mișcăm în minune!/ Trei fete-i zvonesc bucuria/ Că vede și zburdă buiac./ Dar cea cu sărutul de leac/ Nu pare Fecioara Maria?// Ea are și n-are știință/ De fulgeru-aprins între ei,/ Dolores e numele ei/ Iar inima-n piept umilință./ Ea simte smerita făptură/ Că omul nu vântură stânci;/ În faptele mari îi dau brânci/ Puteri mai presus de măsură.// Dar el, avântat, preamărind-o,/ O vede în abur de nimb,/ Pomana de aur în schimb/ Pe-un maldăr de roze zvârlind-o,/ Evlavie naltă-l cuprinde/ Și florile, - singur avut, -/ Picioarele ei așternut/ Ca precistei însăși le-ntinde.// Dolores e-n culmea uimirii,/ Ea știe că nu i se cuvin,/ Smerită-n nemernic suspin,/ Culege de jos trandafirii./ Și multa mireasmă de floare/ O duce plângând la altar/ În cinstea minunii ca dar/ Etern milostivei fecioare.// Și iată că-n urma ei val/ Sporind după valuri cu zorul,/ Genunchii și-i frânge poporul,/ Madridului medieval./ Și ins de la ins se-nfioară:/ Un codru de flăcări aprins,/ O mie de glasuri un ins,/ Slăvind-o pe sfânta Fecioară.// Și iată, statuia se moaie/ Din marmură trup omenesc/ Iar ochii privind-o-mpietresc/ Cum peste Dolores se-ndoaie./ Atunci milostiva de sus,/ În zare de candeli domoale,/ O mână de marmură moale/ Copilei pe creștet s-a pus”.
- Vă vorbea de viața lui de dinainte, despre politică?
- Nu vorbea prea mult despre viața lui, pentru că acolo era tot timpul pericolul ca, dacă auzea cineva, dacă afla despre lucruri de dinainte, despre călătoriile lui prin cutare țară, prin cutare loc, delatorii turnau iar pe el imediat îl luau la anchetă.
- Cum a suportat Nichifor Crainic regimul de detenție?
- Foarte greu. Era rău de foame. Îl chinuia foamea tot timpul. Eu mă uscasem, așa, ca o ploșniță și m-am menținut așa, slab de tot.
- De muncit putea să muncească?
- Îl puneau la muncă ușoară, nu la lucru mai greu, complicat. Dar nici așa nu-i prea putea face norma, săracul. Era tare slăbit, slăbit peste măsură.
- Nu ați simțit și dumneavoastră impulsul să scrieți poezie, după ce ați făcut acel exercițiu de memorie cu poezia lui Nichifor Crainic?
- Am încercat și eu. Dar, „Drag mi-a fost să fiu poet, / dar condeiul nu-i țapină,/ Ca să trag ca la brădet”.
- Ați scris în pușcărie sau după ce v-au eliberat?
- După. Să vă spun una făcută aici, de când sunt la Moșuni, dedicată soției mele și intitulată Despărțire. „Iar dacă mâine-ntr-un sicriu,/ Voi trece-ntr-un mormânt pustiu,/ Tu-mi vei urma cu ochii plânși,/ Cu mâna ta s-arunci țărână/ Să spui în șoaptă-o rugă și-un suspin,/ Iar din clopotnița bătrână/ Să-mi sune jalnic clopote bătând./ Deși pe-aici sunt oameni buni,/ Tu în curând pleca-vei din Moșuni./ Dar nu uita să vii măcar o dată la mormântul meu,/ Să vii măcar o dată și s-aduci/ O tufănică galbenă de nuci,/ Pe care-am admirat-o eu mereu./ Să vii cu gândul limpede-n trecut,/ S-aduci pe-al meu mormânt o tufănică,/ S-o pui încet, cu mâna ta cea mică,/ Pe care nu mă săturam cândva să o sărut./ Și de te-ntreabă cine te-ntâlnește,/ Ce cauți tu străină tristă-n cimitir pribeagă,/ Tu să-i răspunzi: Aice odihnește acel ce-n lume i-am fost cea mai dragă”.
- Părinte Filaret Gămălău, există diferențe mari între versiunile poemelor pe care vi le-a dictat Nichifor Crainic în închisoare și versiunile publicate în cărțile apărute după 1990?
- Există mai multe. De exemplu, la poezia Tu. În volum ea are titlul Laudă. Eu o știu așa de la poet, de la Nichifor Crainic: „Tu, cel ce te-ascunzi în eterna-ți amiază,/ Și lumea în haos o spânzuri cu-o rază,/ Metanie ție și slavă./ Izvor nevăzut al văzutelor linii,/ Mă scalzi și pe mine în baia luminii/ Un mugur de carne și lavă.// Sunt duh învelit în năluca de humă,/ Sunt om odrăslit dintr-un tată și-o mumă,/ Dar sunt nerăspunsă-ntrebare./ Ce gând de destoinic să-mi spună-ncotro e/ Oceanul de foc ce icnind fără voie/ Zvârlitu-m-a viu în mișcare?// Nici maica nu știe ce tainică normă/ Îmi dete din carnea-i vremelnică formă,/ Neant înflorit în minune./ Căci toate izvoadele umbrelor noastre/ Roiesc mai presus de arhangheli și astre/ Din veșnica ta-nțelepciune.// În ceruri, Părinte, sunt aburi în aburi/ Asemeni cu apa ce-ngheață pe jgheaburi/ Prind coajă de carne în spațiu./ Tu cugeți, se naște; îngădui, durează;/ Respiri, înflorește; iubești și vibrează/ De sfântul iubirii nesațiu.// De tine mi-e foame, de tine mi-e sete,/ Fac dâră de umbră acestei planete/ Cu spumă de soare pe creste;/ Din duhul credinței gustând veșnicia,/ În pulberea vremii îmi strig bucuria/ Că sunt întru Cel care este!// Puzderii de stele ascunse-n amiază,/ Făpturile-n tine de-a pururi durează/ Și-n spațiu vremelnic colindă./ A fi, fericire eternă și sfântă!/ Și vrajă e toată lumina rasfrântă/ De-a gloriei tale oglindă”.
(Varianta tipărită: “Tu, cel ce te ascunzi în eterna-ți amiază,/ Și lumea o spânzuri în haos de-o rază,/ Metanie ție, Părinte./ Izvod nevăzut al văzutelor linii,/ Mă scalzi și pe mine în unda luminii/ Un mugur de carne fierbinte.// Sunt duh învălit în năluca de humă,/ Sunt om odrăslit dintr-un tată și-o mumă,/ Dar sunt nerăspunsa-ntrebare./ Ce glas destoinic să-mi spună-ncotro e/ Oceanul de somn ce icnind fără voie/ M-a-mpins și pe mine-n mișcare?// Nici maica nu știe ce tainică normă/ Îmi dete din carnea-i vremelnica formă,/ Neant înflorit în minune./ Căci toate izvoadele umbrelor noastre/ Roiesc mai presus de arhangheli și astre/ Din veșnica ta-nțelepciune.// În ceruri, Părinte, sunt abur în aburi/ Și-asemeni cu apa ce-ngheață pe jgheaburi/ Prind coaja de carne din spațiu./ Tu cugeți, se naște; voiești și durează;/ Respiri și-nflorește; iubești și vibrează/ De-adâncul luminii nesațiu.// De tine mi-e foame, de tine mi-e sete,/ Fac dâra de umbră acestei planete/ Cu spuma de soare pe creste;/ Și-n saltul credinței gustând veșnicia,/ Din pulberea lumii îmi strig bucuria/ Că sunt întru Cel care este!// Puzderii de stele ascunse-n amiază,/ Făpturile-n tine de-a pururi durează/ Și-n spațiu vremelnic colindă./ A fi, bucurie eternă și sfântă!/ O vrajă a toată lumina răsfrantă/ De-a gloriei tale oglindă”.
- Când s-a terminat calvarul condamnării dumneavoastră la moarte?
- În 1964. Nichifor Crainic a plecat mai înainte. Au fost puși în libertate și criminalii de război. Eu cu Decretul din 1964 am fost pus în libertate. Însă tot la fel de timorat am fost față de fostul regim totalitar, față de Securitate, cum am fost poate și în închisoare.
-Părinte Filaret, după ce-ți trecut prin condamnarea la moarte, ați da o definiție morții ?
- Aș putea să dau. Este moartea fizică, trupească, și este moartea spirituală. În locurile pe unde-am fost, dorința de a fi, de a trăi, acea spirituală, credința pe care am avut-o, în puterea și în bunătatea lui Dumnezeu, n-am pierdut-o niciodată, în tot timpul cât am fost în detenție. Am avut poate și slăbiciuni, scăderi, când mă gândeam – era o epidemie de sinucideri – oare de ce să trăiesc să le fac sălbaticilor ăștia pe plac. Mă gândeam ca într-o dimineață să plonjez între scări de la etajul patru, când ne scoteau în fabrică, și să termin. Noaptea am avut un vis, așa cum vezi un film la televiziune. Am visat că în celula 297, că am stat foarte mult acolo, că s-a deschis ușa și a intrat un om de o frumusețe rară, cu o cămașă albă, sclipitoare, până în pământ, și am văzut stigmatele – barba-n furculiță, castanie, părul bogat, revărsat ondulat pe spate, am văzut stigmatele și mi-am dat seama că e Mântuitorul Hristos. Am sărit din pat. A fost vis numai. Și m-a-ntrebat : « Ce vrei să faci ? Uiți că ai fost slujitor la altarul meu ? » Și-atunci am zis : « Doamne, dacă mi-ai dat sarcină grea s-o duc în spate, dă-mi putere ! » Și-a zis: “Vei avea!”
A doua zi, când m-am trezit, mi se părea că sunt cel mai tare om din lume. Îi sfidam pe toți gâzii ceia care erau acolo. Și încă cinci ani am mai făcut după aceia, dar n-or mai fost așa grei cum au fost primii zece ani.
- Ați mai revăzut Aiudul, închisoarea Aiudului, după ce v-ați eliberat?
- L-am revăzut doar din tren, din mașină.
- Ați mai avea puterea să mai intrați în celula în care ați stat închis acolo?
- Nu știu, mă tem de-un infarct.
- Dac-ar fi să vă întâlniți acum cu Nichifor Crainic, ce ați avea să-i spuneți?
- D-apoi, nu știu. Aș avea multe de spus despre ceea ce a urmat după ce-a plecat dânsul. El a mai trăit zece ani după eliberare. A fost eliberat în 1962 și a murit în 1972.
- Vă propun să încheiem dialogul nostru tot prin vibrațiile sufletești ale lui Nichifor Crainic. Vă mai amintiți vreun poem?
- Da. Unde sunt cei care nu mai sunt ?: « Întrebat-am vântul, călătorul,/ Bidiviu pe care-aleargă norul/ Spre-albastre margini de pământ:/ -Unde sânt cei care nu mai sânt?/ -Unde sânt cei care nu mai sânt?// Zis-a vântul: Aripile lor/ Mă doboară nevăzute'n zbor.// Întrebat-am minunata ciocârlie,/ Candelã ce leagănă'n tărie/ Untdelemnul cântecului sfânt:/ -Unde sânt cei care nu mai sânt?/ -Unde sânt cei care nu mai sânt?// Zis-a ciocârlia: S'au ascuns/ În lumina Celui Nepătruns.// Întrebat-am bufnița cu ochiul sferic,/ Oarba care vede'n întuneric/ Taine nepătrunse de cuvânt:/ -Unde sânt cei care nu mai sânt?/ -Unde sânt cei care nu mai sânt?// Zis-a bufnița: Vei vedea/ Când Marele'ntuneric va cădea ».
(Textul tipărit : « Întrebat-am vântul, călătorul,/ Bidiviu pe care-aleargă norul/ Către-albastre margini de pământ:/ -Unde sânt cei care nu mai sânt?/ -Unde sânt cei care nu mai sânt?// Zis-a vântul: Aripile lor/ Mă apasă nevăzute'n zbor.// Întrebat-am luminoasa ciocârlie,/ Candelã ce leagănă'n tărie/ Untdelemnul cântecului sfânt:/ -Unde sânt cei care nu mai sânt?/ -Unde sânt cei care nu mai sânt?// Zis-a ciocârlia: S'au ascuns/ În lumina Celui Nepătruns.// Întrebat-am bufnița cu ochiul sferic,/ Oarba care vede'n întuneric/ Tainele nespuse de cuvânt:/ -Unde sânt cei care nu mai sânt?/ -Unde sânt cei care nu mai sânt?// Zis-a bufnița: Când va cãdea/ Marele'ntuneric, vei vedea ».)
- Vă mulțumesc.
- Vă mulțumesc și eu pentru atenția și bunăvoința dumneavoastră și ca să zic așa, efortul dumneavoastră de a arăta ceva din trecutul vieții noastre, care a fost atât de chinuit, și a-l face cunoscut și la urmașii noștri.

foto: Kay Pat

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!