poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4901 .



Șpaga intrinsecă
articol [ Polemica ]
Mentalități și limbaj

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [ancris73 ]

2006-02-23  |     | 



Necesitatea și obligația românilor de a plăti cu vârf și îndesat pentru absolut orice, fie în mod justificat (cum ar fi diverse impozite, în prezent), fie de-a dreptul aberant (de pildă fumăritul, în trecut) au dat naștere unei mentalități bine înrădăcinate și puse la punct în psihologia populară.
Obiceiul șpăgii, blestemul etern al acesteia, ce ne urmărește ca popor, are rădăcini în negura vremurilor.

Din vremea ocupației romane dispunem de extrem de puține izvoare în afară de cele lingvistice. Acestea ne indică faptul că, la începuturile lui, poporul român nu era apăsat de povara birurilor și de obligația șpăgii atât de mult cum a fost, de pildă, în vremea domniilor fanariote.
În acest sens stă mărturie cuvântul “tribut” – singurul cuvânt mai vechi de origine latină (deși se pare că a intrat totuși mai târziu în română, pe filieră franceză) din mulțimea numeroasă a cuvintelor de desemnează o obligație în bani către stăpânire. Cât despre obiceiul șpăgii, se pare că acesta era cvasiinexistent în zorii istoriei poporului român. Singurele cuvinte moștenite din latină ce trimit spre acest obicei sunt “drept” (< directus) și “a unge” (< ungere), care au dezvoltat sensuri figurate (“a da dreptul”, “a unge”) ce fac trimitere spre obiceiul șpăgii; dar e foarte probabil că aceste sensuri s-au impus mult după retragerea aureliană.

Mentalitatea șpăgii ar trebui, deci, datată undeva în perioada centralizării statale, odată cu nașterea fenomenului corupției în rândurile claselor exploatatoare, dar trebuie pusă și în legătură cu ocupațiile străine – în speță cea turcească și cea fanariotă, când birurile suportate de români, ca și obiceiul șpăgii, cunosc puncte de maxim.
Seria sinonimică a lui “tribut” se dezvoltă uluitor în aceste perioade, limba română adaptându-se prompt la cruda realitate a jupuirii poporului: adău, rânduială, seamă, slujbă, sazolic, dare… Pe măsură ce populația sărăcește, limba se îmbogățește cu o serie de împrumuturi denotând diverse impozite: din turcă (adet, haraci, peșcheș), din slavă (plocon, dajdie), din maghiară (bir).

Cât privește mita, șpaga, șperțul… reflectarea fenomenului în limba română este deosebit de nuanțată, deosebit de vastă și complexă.
Să începem cu o definiție a mitei, cuvânt cu o vechime foarte mare în limba română: “sumă de bani sau obiecte date sau promise unei persoane cu scopul de a o determina să-și încalce sarcinile de serviciu sau să le îndeplinească mai conștiincios.” Se poate vorbi de o mită ante-serviciu (când “atenția” este “dăruită” ca stimulent înainte de prestarea “serviciului”) și de o mită post-serviciu (când “se recunoaște” serviciul deja prestat).
Lista sinonimelor este, aș putea spune, îngrozitor de lungă:
- din turcă: ciubuc, bacșiș, peșcheș; rușfet , rușfetărie, aslam (înv.)
- din slavă: mituire, șpagă, plocon; mituială, mâzdă (înv.)
- din germană: șperț; șperțuială (înv.)
- din greacă: prosfora (atenție, cadou), sinisfora (contribuție, obol) (înv.)

Este interesant de urmărit evoluția unor sensuri. Avem, de exemplu, turcescul “ciubuc” (provenit la rândul său din persanul “ciub” – băț), cu două sensuri: 1. Pipă. 2. Baston de zahăr. Evoluția spre sensul de “bacșiș” (“cadou” în persană, apoi în turcă) ar fi putut avea loc dinspre ambele sensuri. Pe de o parte, pipa, narghileaua se fuma (sau, în limba vremii, “se bea”), după obiceiul oriental, în timpul întâlnirilor de afaceri, când se bătea palma și se stabileau comisioanele. Pe de altă parte, ciubucul-baston de zahăr, deci desertul, suplimentul ar fi putut foarte bine să treacă spre sensul de “plată suplimentară” pentru un favor suplimentar. Probabil prima variantă este mai aproape de adevăr, deși nici a doua nu e mai puțin probabilă.
Mai clară, poate, în special pentru germanofoni, este evoluția lui “șperț” (cu derivatul lui “șperțuială”), împrumut vechi din germană (< Sperrzeug – mănunchi de șperacle). Trimiterea este evidentă: descuierea unor “uși”, inaccesibile în lipsa unei “chei” potrivite (în speță o “cotizație” pentru un favor).
Rusescul “șpaga” a intrat în română cu sensul originar de “spadă”, cu forma “spangă” (variante: șpangă, spagă, șpagă). Legătura ar fi, probabil, impulsul la acțiune – reprezentat prin ploconul “donat” – asociat împunsăturii șpăngii (șpăgii).
La lista de mai sus am putea adăuga vocabula “obol”, care circulă pe teritoriul țării noastre cel puțin din vremea lui Decebal, beneficiind, deci, de o perioadă suficient de lungă pentru evoluția sensului de la “monedă grecească” la “contribuție în bani la o acțiune”, apoi spre “dar în bani” și în final spre ceea ce azi denumim “șpagă”.
Trimiterea este e mai directă în cazul lui “sfănțuială” și al lui “sfănțuire” (din “sfanț”, veche monedă austriacă ce a circulat în Þările Române).
Cât privește “peșcheșul” și “ploconul” – vechi biruri plătite de români –, sensul păstrat al acestora, acela de “șpagă, cadou, atenție” descinde direct și evident din sensurile lor originare: “dar oferit de domnitorii Þărilor Române sultanului sau altor demnitari turci cu ocazia bairamului”, respectiv “dar oferit curții domnești sau moșierului, de către supușii Porții Otomane”. Legătura șpăgii de azi cu birurile de odinioară este evidentă.

Evident este și faptul că noțiunea de “cadou” – împreună cu sinonimele sale: dar, atenție, dărușag, cinste; prosfora, prezent (înv.) – a dezvoltat sensul conotativ de “șpagă”.
Un astfel de sens conotativ a dezvoltat și substantivul “camătă”, (dimpreună cu sinonimele sale: dobândă, comision, procent; aslam (înv.)), precum și alte cuvinte, cum ar fi: “plată”, “răsplată”, “sinisfora” (înv. pentru “chetă, contribuție”, din greacă).

Seria sintagmelor din câmpul lui “șpagă” nu se oprește aici. Limba română a dezvoltat, într-un timp relativ scurt, o serie de sensuri figurate pentru neologisme destul de recente: compensație, contribuție, cotizație, donație, obligație, recompensă – ce trimit în anumite contexte la sensul “mită”.
Să adăugăm la toate cele de mai sus și verbele / locuțiunile verbale corespunzătoare lui “a mitui”, cum ar fi: a atenționa, a cadorisi, a sfănțui, a cinsti, a face cinste, a compensa, a dărui, a dona, a plăti, a răsplăti, a recompensa, a recunoaște, a șperțui, a trata (plus deja menționatele a da dreptul și a unge) – sinonime perfecte sau aproximative, și vom ajunge la un total de 37 de substantive și 19 verbe, deci circa 56 de sintagme grupate în serii sinonimice echivalente cu “șpagă”, respectiv “a da șpagă”.
Situația din alte limbi ar fi demnă de un studiu separat. Este clar însă că formidabila bogăție a acestui câmp semantic reflectă nu numai capacitatea expresivă remarcabilă a limbii române, ci și, mai ales, nevoia românilor de a se adapta – lingvistic și nu numai – la acest dat etern al șpăgii.

De altfel, nu doar aspectul cantitativ este un reper important pentru mentalitatea poporului român legată de șpagă. Este deopotrivă de interesant a urmări nuanțarea, specializarea sintagmelor, conform unei ierarhii socio-economice mai mult sau mai puțin conștientizate, dar reflectată în vorbire în mod automat.
Astfel, ciubucul sau bacșișul se oferă pentru servicii de o importanță mai mică – servicii de frizerie și conexe, de taximetrie, de alimentație publică – precum și în comerț.
Pe o treaptă mai sus se află șpaga, șperțul, peșcheșul, răsplata, atenția, cadoul, darul; acestea sunt oferite funcționarilor mărunți din primărie, administrații financiare, poliție.
Cât privește funcțiile superioare – primari, prefecți, subprefecți – aici vorbim de mită, obligație, contribuție, cotizație, compensație, plocon, plată, răsplată.
Mai sus în ierarhie – la nivel de secretari de stat, miniștri, diplomați, parlamentari – șpaga îmbracă o formă eufemistică: procent, dobândă, donație, comision.
Desigur, această specializare a diverselor sintagme pe sus-menționatele trepte ierarhice este mai mult sau mai puțin aproximativă. Cu certitudine însă un ministru nu va face niciodată un “ciubuc” sau un “bacșiș”; el va primi un “comision” sau un “procent”. Oricum, între prima și ultima treaptă se întâlnesc, firește, nuanțări, în funcție de gradul de apropiere dintre vorbitori, de gradul acestora de educație și cultură, în funcție de conjunctura discuției – dacă se vorbește cu sau despre cel mituit – în funcție de cadrul discuției – oficial sau neoficial etc. etc.

Înainte de a încheia, ar mai fi de sesizat o tendință pe care aș numi-o “a cercului vicios”.
Să luăm următoarele date de pornire: 1. În sensul lui “șpagă” intră și “o sumă de bani oferită unei persoane pentru a-și îndeplini datoria mai conștiincios”. 2. Majoritatea românilor au salarii mizere și muncesc nenumărate ore suplimentare neplătite.
Din 1 și 2 rezultă mentalitatea românului conform căreia, dacă lucrează mai mult sau mai bine și este plătit pe măsură, acest lucru înseamnă că… a făcut o șpagă. Sau un ciubuc. Banii luați pentru acea muncă suplimentară nu sunt, deci, percepuți ca fiind o plată sau o răsplată (în sensul propriu) ce i se cuvine de drept, ci ca “șpagă” sau “ciubuc” – deci un venit suplimentar necuvenit, în virtutea unei mentalități vechi de secole, contemporană poate cu vremurile în care s-a instituit prima oară claca (obligația de a munci neplătit pentru moșier) – ce supraviețuiește, se pare, în spiritul nostru mioritic, până azi.
Iată cum se naște o tendință de a asimila într-un sens pozitiv o sintagmă ce desemnează în principiu o activitate ilegală. Avem, deci, de a face cu o dublă percepție a șpăgii și a ciubucului: în sensul negativ, originar, și în sensul pozitiv, mai recent.

Mentalitatea șpăgii ca trăsătură intrinsecă a poporului român – reflectată atât de amplu, de sugestiv, de complex și de nuanțat în limba maternă – este explicabilă și – în mare măsură – justificabilă printr-o serie de circumstanțe: influența orientală – șpaga se etalează în toată plenitudinea ei în Orientul Mijlociu din cele mai vechi timpuri până în prezent – , ocupațiile străine, exploatarea la sânge a maselor, birurile absurde de tot felul (continuate într-o formă sau alta până azi) și, firește, corupția claselor conducătoare, întinsă ca o plagă nesfârșită în spațiu și timp.

Să fim oare un popor corupt până în măduva oaselor? Sau totuși doar atât de sărac – sau atât de prost plătit – încât nu putem supraviețui decât pe baza șpăgii (fie ea “negativă” sau “pozitivă”), ciugulită de ici-de colo?!…
Un fapt cert rămâne: românul nu capătă niciodată nimic fără să plătească. Mult. Din greu. Legal și ilegal. Firește că acest lucru se reflectă în mentalitate, în obiceiuri, în limbă. Șpaga este legată intim și etern de viețuirea poporului român. Intrinsecă.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!