poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 5554 .



Artistul plastic Tiberiu Bottlik, un baron devenit membru de partid
articol [ Regional ]
Femeile surprinse de el au ilustrat perfecțiunea, chiar și atunci când a sculptat sudorița din curtea Fabricii de la Bocșa

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Dusan Baiski ]

2006-02-03  |     | 



„Dar povestea nu s-a încheiat odată cu terminarea Madonnei. O altă divergență cu enoriașii am avut-o în problema îngerilor pe care trebuia să-i pictez în jurul Madonnei, fiindcă toți voiau să-și pozeze copiii în această ipostază nemuritoare. Pentru a evita noi discuții, le-am folosit drept modele pe soția mea și fetița, care au rezolvat și această problemă, astfel că îngerii au rămas în familie.“

Un miner la răspântie
Cine a circulat vreodată pe șoseaua ce leagă Timișoara de Reșița nu poate să nu fi observat la Boșca Vasiova statuia unui miner, așezată pe un soclu înalt, chiar în punctul unde se face ramificația rutieră spre Ocna de Fier și Dognecea. Iar cine va încerca să-l fotografieze va trebui să aștepte cu răbdare ziua cea mai lungă a anului, când, în sfârșit, chipul de piatră își va lăsa luminată măcar o parte a feței. Poate doar întâmplarea a făcut ca șoseaua cu pricina să urmeze linia est-vest, iar minerul să fie așezat cu fața spre drum, dar cu spatele spre miazăzi. Poate prea multe coincidențe dacă ne gândim și la faptul că minerul simbolizează lucrătorul din adâncuri, lucrătorul din întuneric, al cărui chip nu-l putem vedea, fiind ascuns de praf și funingine. Este „Monumentul minerului“, o sculptură de Tiberiu Bottlik (1884-1974), un baron devenit membru de partid.
Iar cine o ia spre Ocna de Fier, va întâlni pe dreapta drumului, nu departe de prima statuie, o altă sculptură, un alt miner. Însă care nu-i aparține aceluiași nobil, ci, după cum ne-a asigurat dl Constantin Gruescu - nea Costică, după cum îi spun prietenii din toată lumea, cunoscutul colecționar de flori de mină și creatorul Muzeului de mineralogie estetică a fierului de la Ocna de Fier - este o lucrare nereușită a unui imitator lipsit de talent al lui Tiberiu Bottlik. Despre Bottlik am stat de vorbă cu nea Costică, unul dintre puținii prieteni ai sculptorului.
Între timp, minerul lui Bottlik a rămas fără lampa specifică meseriei. Mâine poate rămâne și fără picamăr. Apoi fără soclu. Plăcile de pe acesta din urmă au dispărut fără urmă. A rămas însă lipiciul ultimelor afișe electorale. Nu putem decât să ne amintim de un alt obiectiv cultural uitat de edilii Bocșei de ieri și de astăzi: casa memorială Tata Oancea. Cine nu-și cinstește înaintașii nu va avea parte de bună amintire.
Nea Costică l-a cunoscut pe Tiberiu Bottlik prin 1950, când acesta i-a propus să-i realizeze un portret. S-au împrietenit și, astfel, de-a lungul anilor, au stat multă vreme la povești, despre toate cele. Când se întorcea acasă, la Ocna de Fier, unde se stabilise prin căsătorie, nea Costică avea să noteze cu migală toate poveștile baronului. În cele din urmă, însă abia în 2004, la 30 de ani de la trecerea în neființă a artistului, i-a dedicat acestuia o carte, pe care a intitulat-o „L-am cunoscut pe Tiberiu Bottlik“ și apărută la Editura Artpress din Timișoara, sub îngrijirea și cu o postfață de jurnalistul de radio și televiziune Vasile Bogdan.

Studentul
Bottlik era descendentul unei familii nobile, de baroni, cu studii la Budapesta, Viena, München și Paris, își amintește nea Costică. „Copilăria mea s-a desfășurat liniștită, senină, într-un mediu prielnic artelor, întrucât părinții mei aveau multă aplecare spre acestea - în special fratele meu și mama, care se ocupau cu literatura și muzica“, povestea Bottlik. În copilărie nu a cunoscut ce înseamnă mizeria, ca alți copii de seama lui. La gimnaziul din Biserica Albă (actuala localitate sârbească de la granița cu România, Bela Crkva), s-a remarcat ca un bun desenator, cu toate că desenul îl plictisea la fel de mult ca pianul sau gramatica. Într-o bună zi, în vacanța de după absolvirea clasei a VII-a de gimnaziu, hoinărind prin împrejurimile orașului, a descoperit într-o dumbravă un om pictând la șevalet. Era pictorul Franz Schuszter, originar din Biserica Albă, care a terminat Academia de Belle-Arte din Viena și s-a remarcat în capitala austriacă încă de tânăr. S au împrietenit pe loc. Impresionat, după bacalaureat, Bottlik a decis să meargă la Budapesta, la o școală pregătitoare de desen, pentru a putea apoi să se înscrie la Academia de Belle-Arte din Viena. În 1903 se va înscrie la o școală particulară de desen din capitala austriacă. Va cunoaște în timp o serie de persoane care i-au marcat dacă nu atât viața, atunci cu siguranță amintirile. Prin intermediul lor va pătrunde în diverse cercuri artistice. Nu mult a lipsit să fie înduplecat de către un muzician să se apuce de muzică. În 1904, va fi admis la Academia de Belle-Arte, în clasa profesorului Rudolf Bacher, un foarte apreciat artist modernist, format sub influența impresioniștilor, cel care a introdus un nou sistem pedagogic, potrivit dezvoltării artistice din acea vreme. Contrar academiștilor, era un adversar declarat al imitației în artă și îndeosebi al trucurilor în expresie. Cum în primii trei ani a studiat doar desenul, în vacanțe făcea studii portretistice și astfel unul dintre tablouri a fost remarcat de către un prieten al său, student la arhitectură. Acesta i l-a cerut pentru a-l trimite mamei sale. După un timp, Bottlik a primit o invitație la vernisajul unei expoziții, unde, de regulă, erau solicitate personalitățile marcante din viața culturală și oficialitățile. Nu s-a dus, însă, ulterior, colegii l-au primit felicitându-l pentru succesul de la expoziția respectivă. A crezut că e vorba despre o farsă. Dar n-a fost. Era chiar tabloul lui. Ziarele i-au elogiat lucrarea. Însă acest lucru îi va irita pe unii profesori, întrucât regulamentul Academiei interzicea participarea studenților la alte expoziții decât la cele organizate în cadrul școlii. Va fi invitat să participe la alte două expoziții, însă, de teamă să nu fie exmatriculat, a refuzat. Nu va refuza însă cea de-a treia invitație. Succesul ce a urmat a însemnat și sfârșitul studiilor la Viena. Și începutul celor de la München, la școala lui Heinrich Knirr, și Paris. În Orașul Luminilor, negăsind ceea ce căuta la școala lui Matisse, s a înscris la școala lui Colarossi, unde a început să învețe sculptura. Mai mult din întâmplare, dornic să cunoască o fată care, la rândul ei, studia sculptura. Era o rusoaică dintr-o familie nobilă, cu care s-a împrietenit.

La război
În vara anului 1914 a primit de la mama sa o telegramă prin care era chemat urgent acasă. Austro-Ungaria declarase război Serbiei. Ajuns la Biserica Albă, avea să afle că nu putea fi considerat soldat, ci reformat. A durat o vreme până a fost recrutat și repartizat la școala de ofițeri din Timișoara. După șase luni, a fost trimis pe frontul italian, la Doberdo. Va fi luat prizonier de către italieni, împreună cu alți nouăsprezece mii de soldați maghiari, printre care și Regimentul 1 Honvezi din Budapesta, considerat regimentul de elită al armatei maghiare. În timpul prizonieratului a fost tratat cu mult respect. De un real ajutor i-a fost faptul că vorbea la perfecție limbile franceză, engleză, germană, sârbă, maghiară și latina veche, iar româna și italiana suficient de mult încât să fie interesat să-și aprofundeze cunoștințele.
În acel timp, s-a trezit brusc ruinat. Tatăl său murind, mama lui s-a retras la Fizeș, în Timiș, la cea mai mică dintre moșii. Aici, cineva considerând că este bogată, a torturat-o să spună unde și a ascuns banii, până ce femeia și-a dat ultima suflare. Neputând să se mai întoarcă în casa unde i-a murit mama, Bottlik își va găsi un cămin cu chirie la Bocșa, unde o familie-i va ceda o parte din grădină și unde el își va ridica un atelier. Pământul de la Fizeș l a dăruit oamenilor care fuseseră în slujba familiei lui. Aceiași oameni l-au ajutat să și aducă de la Fizeș un grajd și niște magazii, materialul servind la ridicarea atelierului de sculptură.

Crezul
„Niciodată nu am urmărit să mă mint pe mine în artă, ceea ce ar fi atras după sine o exprimare imposibilă, ireală și, ca atare, inducerea în eroare a publicului iubitor de artă“, avea să spună Bottlik. Nu era adeptul experiențelor deoarece considera că aduc în fiecare an o modă nouă, dar care dispare odată cu ivirea unui alt curent sau unei alte maniere. În arta sa, a fost influențat de impresioniștii francezi, în sculptură de Rodin, iar în pictură de Corot, Manet, Renoire, Eugén Carierre, Leon Frederic, Alfons Mucha și alții. Conștient de rolul educațional al artistului, Bottlik a considerat absolut necesară o cât mai bună pregătire intelectuală și profesională, aceasta „având în vedere că orice deformație a purității artei poate induce în eroare concepția despre frumos a marelui public“.

Cu munca de... propagandă
Negăsind comenzi în anii de început ai socialismului, Bottlik a fost silit să accepte compromisuri, povestește nea Costică. Dar era un om de onoare, care știa să-și facă datoria. Aceasta și pentru că era nobil, baron, lucru care nu se știa pe atunci și nici el nu a vrut să se știe. „I-am văzut inelul cu sigiliu, coroana de baron cu cinci brațe. Era din agat sculptat în negativ... Astfel că el, Tiberiu Bottlik, era singurul baron membru de partid din România și lucra într-un sector de propagandă... De fapt, cine l-ar fi crezut că e baron dacă era atât de sărac?... Angajat la uzinele din Reșița, când trebuia să scrie lozinci, scria lozinci, când trebuia să facă portretul unui fruntaș în producție, îl făcea cu ciocanul în mână“.
Bottlik nu s-a considerat niciodată un vitregit al sorții, iar libertatea sa interioară era de invidiat, spune bunul său prieten Constantin Gruescu. „De câte ori mergeam la el îl auzeam încă de afară fredonând arii din «Cavalleria rusticana» sau «Rigoletto», din opere care îi plăceau și pe care le reținuse în memorie. Întotdeauna era optimist. Trăia, într-adevăr, foarte modest, mânca multă salată, ca francezii, era prea puțin carnivor, numai în cazuri excepționale. Era un om mulțumit de soarta lui.“

Finalul
Și, într-o dimineață de 15 octombrie, în 1974, Tiberiu Bottlik avea să treacă în lumea celor drepți. Dar nu înainte de a o aștepta, cu mari eforturi, pe Cucki, fiica soției sale, care locuia la Londra și care a ținut la el foarte mult. Catafalcul nu a fost expus la primărie, ci în atelierul artistului, acolo unde a lucrat o jumătate de veac, în izolare, sărăcie și mizerie. La înmormântare a venit și Tania Bayller, graficiană cu studii la Paris, franțuzoaică de origine rusă, fiica șefului muzicii militare de la Curtea imperială rusă. Ea a ținut să recupereze în grabă ultimul portret pe care i-l făcuse artistul. Apoi, povestește nea Costică, au apărut „șacalii“. De pe etajera de lângă masă au dispărut două mape cu desenele și schițele realizate de Bottlik de-a lungul vieții. Iar pe inelarul Taniei a fost zărit inelul cu coroana de baron. Bottlik își doarme somnul de veci în cimitirul din Bocșa, mormântul fiindu-i străjuit de un bust al său realizat de sculptorul Octav Iliescu.




Monumentul soldatului
Stabilit deja la Bocșa, Bottlik a primit, prin 1932 sau 1933, nu-și mai amintea nici el, vizita unui grup de domni, în frunte cu prim-pretorul Stoiacovici. Aceștia i-au propus să realizeze machete ale unui monument pentru cinstirea memoriei eroilor români căzuți pe câmpul de luptă în războiul de întregire a patriei. Unul dintre oaspeți i-a sugerat să (re)folosească statuia Ostașului Honved, un mai vechi monument ridicat în timpul stăpânirii austro-ungare în cinstea honvezilor căzuți la Bocșa, în 1848. Acestuia îi lipsea capul și, dacă era să dea curs propunerii, Bottlik nu trebuia decât să-i realizeze un alt cap, de data aceasta purtând cască românească, iar pantalonilor drepți de honved să le pună moletiere. A refuzat un asemenea lucru pe motiv că nu avea nici voie și nici dreptul de a transforma și denatura opera unui alt artist.
A acceptat să facă o serie de schițe pentru un alt monument, mai cu seamă că o eventuală comandă i-ar fi asigurat măcar traiul de zi cu zi, fondurile urmând a fi obținute printr-un bal organizat de Pretură. A fost ales modelul, iar Bottlik s-a apucat de lucru. Cu partea anatomică a soldatului s-a descurcat, însă avea nevoie de o uniformă. Pe care a primit-o în cele din urmă de la comandantul batalionul de infanterie de la Reșița. Când a cerut împrumut o pușcă de la șeful postulului de jandarmi din Bocșa, în prima fază, acesta a pus să fie arestat, după care s-a mulțumit cu întocmirea unui proces-verbal de dare în judecată. Ore întregi a discutat artistul cu militarul, până când jandarmul i-a împrumutat o armă fără închizător.
Când a sosit în cele din urmă piatra în gara Vasiova, nu a avut cine să plătească transportul și l-a plătit șeful de gară, prim-pretorul nefiind niciodată de găsit când trebuia achitat câte ceva. Apoi, când a ajuns piatra acasă la pietrar, acesta a refuzat să înceapă cioplitul grosier fără bani. Ca atare, Bottlik s-a apucat el însuși de cioplit. Între timp, prim-pretorul a cheltuit la jocul de cărți toată suma pentru monument strânsă la bal și l-a lăsat în plata Domnului pe artist cu tot cu monumentul lui.
Salvarea lui Bottlik a venit odată cu o comandă de monument funerar. Neavând unde să-l lucreze, i-a cerut gazdei sale acceptul să construiască o baracă în fundul grădinii. Aceasta a fost ridicată din materialul adus de la grajdul și acatreturile de la fosta proprietate din Fizeș a familiei Bottlik.
Atelierul, povestește nea Costică Gruescu, avea o sală mare, unde artistul picta și sculpta, un antreu, o bucătărie mică, cu un primus cu petrol, și o cămăruță unde dormea.
La un moment dat, Bottlik a primit vizita pietrarului, supărat că pentru monumentul neterminat al soldatului, aflat la el în curte, este somat de perceptor să plătească taxe. Iar noul prim-pretor i-a făcut artistului un tărăboi monstruos, tratându-l ca pe hoții de cai. După ce s-a lămurit totuși despre ce este vorba, i-a propus lui Bottlik să continue lucrarea. În final, când monumentul trebuia amplasat în fața gării de la Bocșa, artistul a fost plimbat zile întregi de la Ana la Caiafa, de la Primărie la Pretură. Abia după un an, când aproape că se stabilise la Timișoara, a venit la el noul primar din Bocșa și i-a adus restul de bani pentru lucrare. „Dar soldatul meu nu-și terminase povestea“, avea să spună Bottlik. Soldatul, amplasat în fața gării, privea spre sud și nu spre nord, către Budapesta. Ca atare, a fost mutat în parc. Unde orientarea geografică iarăși a nemulțumit, soldatul privind tot spre București. Dar, din lipsă de bani, statuia a rămas în aceeași poziție. Peste vreo zece ani, artistul a fost luat la întrebări de un individ influent, nemulțumit că soldatul reprezenta războiul, agresiunea și, ca atare, trebuia înlăturat. „Ascultă - i-a spus Bottlik, dacă nu ți-e teamă că la noapte sutele de eroi căzuți pe câmpul de luptă, a căror memorie o reprezintă acest soldat, vor veni să te ia și să te ducă la dracu’, apoi leagă-te de el!“. Statuia a rămas la locul ei, în parc.

AGENDA nr. 5/4 februarie 2005


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!