poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 15210 .



Norme și reglementări ale ortografiei românești de la începuturi până în prezent
articol [ Cultura ]
Cu unele comentarii serioase, mai mult sau mai puțin sentențioase

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [ancris73 ]

2006-01-22  |     | 



Se pare că limba română a fost urmărită de la nașterea ei de un blestem al paradoxului, atât în ceea ce privește formarea și evoluția ei (teoriile slaviste au circulat periculos de mult timp), cât și în ceea ce privește scrierea: în decurs de câteva secole, populația autohtonă a folosit alfabetul grecesc, alfabetul chirilic și pe cel latin, adoptându-l pe cel din urmă extraordinar de târziu, raportat la istoria milenară a românilor: de abia în 1881, după o “luptă” seculară, la propriu.

Până la Școala Ardeleană – mișcare ce debutează în jurul anului 1780 –, care a pus problema latinității limbii române și a adoptării alfabetului latin ca fiind o cerință firească, au existat, desigur, eforturi de normare a limbii române și a scrierii acesteia în alfabetul chirilic, ce a supraviețuit mult timp ca mijloc de reprezentare grafică a limbii române.
Primele preocupări pentru normarea limbii le datorăm diaconului Coresi, care, la sfârșitul secolului XVI – deci în perioada limbii române vechi – pune bazele limbii române literare, prin operele pe care le editează: “Cazania”, “Evangheliarul” etc.

În perioada limbii române premoderne (sec. XVIII-XIX), aceste preocupări se înmulțesc, pavând calea spre limba română modernă, a cărei scriere rămâne controversată până azi...
Prima gramatică românească păstrată (1757) este cea a lui Dimitrie Eustatievici-Brașoveanul, care trasează reguli de scriere a limbii române în alfabetul chirilic.

În a doua jumătate a sec. XVIII, dar și ulterior, în sec. XIX, Școala Ardeleană luptă pentru demonstrarea caracterului latin al poporului și limbii române, a continuității poporului nostru și a limbii lui pe aceste meleaguri (Șincai, Petru Maior, etc.), pentru adoptarea alfabetului latin. “Cartea de rugăciuni” a lui Samuil Micu, scrisă cu litere latine, trasează primele reguli ortografice pentru limba română scrisă cu alfabet latin.

Dar adevărata luptă pentru scrierea limbii române debutează în perioada limbii române moderne (sec. XIX-XX) și, din păcate am putea spune, continuă și azi…

La 1828, Ion Heliade Rădulescu propune în Gramatica sa simplificarea alfabetului chirilic, alcătuind un alfabet mixt, și susține principiul fonetic în scrierea limbii române.
Totuși, atunci când se introduce alfabetul latin ca formă oficială de scriere a limbii române (1860-1862), etimologismul primează.

În a doua jumătate a secolului XIX s-a dus o adevărată luptă între intelectualii situați de o parte sau alta a baricadei: atât fonetismul (Aron Pumnul), cât și etimologismul (Cipariu) au cunoscut exagerări extreme, latiniștii au propus chiar “scoaterea” din limba română a cuvintelor de origine slavă, se publică diverse lucrări exagerat latiniste, care în prezent poate ar stârni râsul, dar ai căror autori se doreau cât se poate de serioși în abordarea pentru care au optat pentru scrierea chinuitei limbi române. Etimologiștii propun (și folosesc), de pildă, următoarele variante: mesa (pentru “masă”), bene (bine), vera (vară), feta (fată), demanetia (dimineață), poteamu (puteam) etc. etc.

În acest război care părea că nu se mai termină, Titu Maiorescu se aruncă în luptă cu argumente logice, de bun simț și sistematizate. La 1866, el publică “Despre scrierea limbii române”, o lucrare care cu greu poate fi contraargumentată, în care stabilește echivalențe între sunetele românești și cele latine, propune diacriticele pentru sunetele românești specifice – ă, ș, ț – stabilind totodată regulile ortografice pe baza principiului fonetic, care s-a impus ulterior ca regulă primară pentru scrierea cu alfabetul latin: acele sunete române pentru care se știe litera latină corespunzătoare se scriu cu această literă, făcând abstracție de la considerări etimologice. Argumentația lui Maiorescu este vastă, foarte bine documentată, logică și de bun-simț, cuprinzând analize pentru fiecare sunet și literă în parte, precum și o critică privind etimologismul, dar și fonetismul, înclinând balanța spre principiul fonetic.
Lucrarea lui Maiorescu a produs largi ecouri în epocă, polemici, argumentări pro și contra, dar în cele din urmă, a avut câștig de cauză și, odată cu ea, a avut de câștigat limba română.

În 1881, deci după o luptă de-a dreptul seculară, Academia Română adoptă primul sistem ortografic general și oficial: alfabetul latin este declarat general și obligatoriu, iar principiile scrierii cunosc un compromis între etimologism și fonetism.

Însă avatarurile scrierii limbii române nu se opresc aici. De pildă, înlocuirea definitivă a lui e posterior cu ă este realizată de abia odată cu reforma ortografică din 1904, care totodată temperează fonetismul din rațiuni etimologice .
Până în 1904, româna dispunea de 4 litere pentru sunetul î: e (“vent” – pentru “vânt”), u (“adunc” pentru “adânc”), â (lână), î (rîde), în funcție de etimoanele cuvintelor. Reforma din 1904 suprimă literele e și u pentru reprezentarea lui î, rămânând, deci, numai faimoasele â și î (â pentru î provenit din a: lana > lână, î pentru î provenit din i: ridet > rîde). Această măsură a fost una logică și firească, întrucât tendița oricărei limbi este spre simplificare și este ilogic să se folosească 4 semne grafice pentru desemnarea unui singur sunet! Acest argument, de care azi nu se ține seama, din motive necunoscute nouă, vorbitorilor obișnuiți de limbă română, este valabil și pentru reforma ortografică din 1953, de care va fi vorba mai jos.

În 1932, intervin alte modificări în ortografie, pe baze fonetice. Acum se impun regulile lui Pușcariu în ce privește scrierea sunetului î: se scrie cu “î din i”, deci î: la începutul unui cuvânt (ex: împărat, împlini, înainte, încă etc.) și în cuvinte compuse (ex. neînsemnat, preaînalt, subîmpărți etc); tot cu î se scriu verbele terminate în –rî, cu derivatele lor (ex: hotărî, hotărîtor, urît, chiorîș). Tot acum scrierea verbului a fi la pers. I (sg. și pl), pers. II pl și pers. III pl. se stabilește astfel: sunt, suntem, sunteți, sunt.

Reforma din 1953 vine cu alte modificări importante: acum se înlătură definitiv -u final (unchiu > unchi), se generalizează cratima (pînă în acest moment se folosiseră alternativ apostroful și cratima), iar “î din i” este adoptat pentru sunetul î în toate cazurile, inclusiv în familia lexicală a lui “român”. Aceasta este, cum am menționat mai sus, o evoluție normală într-o limbă, fiind inutilă folosirea mai multor semne grafice pentru același sunet. Cât privește verbul “a fi”, se stabilesc acum următoarele forme: sînt, sîntem, sînteți, sînt. Aceste forme sunt stabilite pe baze fonetice; majoritatea covârșitoare a vorbitorilor pronunță “sînt” – chiar și azi –, mai ales în vorbirea curentă, indiferent că li se impune o scriere sau alta. Dar se pare că există totuși și baze etimologice.
În privința verbului a fi, limba română a secolului XVI atestă în scris forme ca: săntem, sintem, sîntem (pentru “suntem”) sau sănteți, sinteți, sînteți (pentru “sunteți”), în vreme ce limba latină medievală atestă pe sim (= (eu) sunt) simus (= suntem), sitis (= sunteți), sint (= (ei) sunt). Este clar că de la latina clasică (ce nu s-a vorbit, de altfel, pe teritoriul țării noastre, limba română evoluând din latina vulgară) cu formele sale, sum ((eu) sunt), sumus (suntem), estis (sunteți), sunt ((ei) sunt), s-a trecut la formele cu i în latina târzie și în latina dunăreană, ulterior î (i posterior) în română. Așadar, formele cu u în română (sunt, suntem, sunteți), susținute de Pușcariu, fac trimitere la o realitate lingvistică mult prea îndepărtată, și poate niciodată valabilă pe teritoriul țării noastre. Reforma din 1953 este, prin urmare, în conformitate cu evoluția firească și cu situația de facto a limbii române.

Modificările ortografice din 1965 aduc un compromis binevenit, odată cu stabilirea scrierii familei lexicale a cuvântului “român”, care după 1953 se scria “romîn”. “Român”, “românește” etc. se scriu de acum cu “â din a”, un compromis etimologic pentru evidențierea originii cuvântului “român” din latinescul “romanus”, deci pentru evidențierea caracterului latin al poporului și limbii române, care, de altfel, mai poate fi îndoielnic doar pentru fanaticii slaviști sau, mai nou, pentru dacofili, ori pentru răuvoitori.
Iată dar că evoluția firească a limbii spre simplificare și fonetism a impus în cele din urmă o singură literă pentru controversatul sunet î (cu excepția menționată, pentru “român” și familia lui lexicală), ca și forma fonetică normală, în conformitate cu limba vie, dar probabil și cu etimologia firească, cu “î din i” pentru diversele forme morfologice ale lui a fi: sînt, sîntem, sînteți, sînt.

Atunci de ce s-au grăbit domnii academicieni în 1993 să dea înapoi limba română, impunând din nou regulile lui Pușcariu și scrierea cu “sunt” în loc de “sînt”? Argumentul cel mai puternic a fost “pângărirea” limbii române de către comuniști (reforma ortografică din ‘53), care, prin suprimarea lui “â din a” ar fi alterat caracterul evident latin al limbii române, adică, mai pe românește, scrierea limbii române fără â nu mai evidenția originea latină a acesteia. Așa să fie oare?
Se pare că domnii academicieni au pornit de la premisa că, în mod invariabil, sunetul î românesc provine dintr-un a latinesc. Nimic mai fals. În limba română există sunetul î provenit din:
- a: din latină – lana > lână, angelus > înger
- e: din latină – tenerus > tânăr, ventus > vânt;
din alte limbi: fr. freiner > a frâna, sl. netengu > nătâng, tc. frengi > frânghie
- i: din latină: luminaria > lumânare, ridere > râde
din alte limbi: sl. drymba >drâmbă, tc. camlic > geamlâc
- o: din latină: fontana > fântână, longum > lângă
din alte limbi: sl. monastiri > mînăstire, gr. limoni > lămâie, magh. gond > gând
- u: din latină: aduncum > adânc, peturnicula > potârniche
din alte limbi: sl. gundelj > gândac, sl. smruku > smârc

Prin urmare, argumentul provenienței lui â dintr-un a latinesc și evidențierea caracterului latin al românei prin acest â din a, este jalnic, din moment ce în limba română există cuvinte în care î provine din toate vocalele și din limbi diverse.
Scopul declarat inițial de Academia Română în 1993 este “restaurarea imaginii” cuvântului latinesc de origine. Dar - eroare gravă! – “â din a” desemnează un â din a latinesc doar în 11,5% din cuvintele ce conțin sunetul î! În restul cuvintelor care conțin sunetul î – deci în 88,5 % din cazuri! –, acesta provine din alte vocale, fie că respectivele cuvinte sunt moștenite din latină (11,25%) sau împrumutate din alte limbi (77,25%). Datele statistice variază, desigur, dar în ansamblu ele evidențiază faptul că â din a nu este reprezentativ nici pe departe din punct de vedere etimologic pentru un originar a latinesc.
Multe alte argumente vin în favoarea generalizării lui î din i; de pildă, alternanțele fonetice i-î (“vinde”-“vând”) sau î-i (“cuvânt”-“cuvinte”), care evidențiază înrudirea lui î cu i, nu cu a!

Mai mult, nici regulile lui Pușcariu nu sunt implementate cu consecvență, întrucât, în vreme ce acesta stabilește scrierea cu î din i a verbelor terminate în –rî și a cuvintelor derivate din acestea, deci hotărî – hotărîre, în DEX98 apare verbul a hotărî, iar derivatul său – pe ce considerente? – “hotărâre”. La fel: a urî – urât etc. Scrierea lui “hotărâre” cu “â din a” ar fi îndreptățită dacă ar fi generalizată scrierea cu â, așa cum a fost odată generalizată scrierea cu î. Dar lucrurile nu stau așa: î se menține la începutul cuvintelor (împărat, împărți) și în cuvintele compuse (deîmpărțit, neînsemnat). Nu e de mirare, deci, faptul că româna este încă schingiuită în fel și chip și întâlnim în scris cuvinte ca ângândurat, neânsemnat, hotărâ, hotărâre, hotărând paralel cu hotărî, hotărîre, hotărînd etc. etc. etc…

Mai grav, de acum celebrul DOOM 2, editat de Academia Română în 2005, mutilează limba română în fel și chip, fiind parcă alcătuit fără nici o structură de susținere. Lăsând la o parte adoptarea unor neologisme inutile, reetimologizarea unor împrumuturi de mult impuse în limbă în scriere fonetică (deci, o involuție ilogică a limbii, promovată la nivelul cel mai înalt!), precum și alte aspecte lingvistice, DOOM 2 este plin de contradicții și nereguli în însuși conținutul său (de pildă, după ce fac o recomandare anume pentru ortografia unui cuvânt, autorii folosesc același cuvânt scris în ortografia veche!), dar și în modul superficial și artificial în care s-a făcut documentarea pentru această lucrare de referință. Autorii înșiși recunosc că au făcut “mici anchete” (nu anchete de amploare, care să reflecte cât mai fidel realitatea lingvistică), în București (de parcă limba întregii Românii și-ar fi găsit deodată matrița în capitală, ignorându-se astfel cea mai mare parte a populației Românei!), în rândul intelectualilor “medii” (aici s-ar impune totuși o definire a acestei categorii de oameni; cine sunt acești intelectuali medii și, mai ales, câți anume au fost intervievați, dacă au existat interviuri) și în mass-media (această, nu-i așa, supremă forță ce reflectă și mai ales trasează conduita noastră zilnică, gusturile, moda și… normele limbii române)…
Dar despre Noul Dicționar Ortografic, Ortoepic și Morfologic al limbii române, să lăsăm discuția deschisă, întrucât, nu-i așa, merită un articol separat.

Să recapitulăm: formată acum circa 2000 de ani, limba română a cunoscut primele preocupări de normare – cunoscute de noi – de abia în a doua jumătate a secolului XVIII.
Apoi, în decurs de numai două secole și jumătate – de la prima gramatică românească păstrată (1757- Gramatica lui Eustatievici) și până la DOOM 2 (2005), limba română a beneficiat de nu mai puțin de 11 reglementări însemnate, dintre care cele mai recente (reforma din 1993 și DOOM 2 din 2005) – de-a dreptul aberante.
În acest răstimp, a fost scrisă cu alfabet probabil latin (sub ocupația romană) paralel cu cel grec (la începuturile formării ei, prin deducție logică, întrucât dacii adoptaseră acest alfabet iar limba greacă a rămas limbă de cultură multă vreme după intrarea romanilor în Dacia), apoi cu alfabet chirilic, ce a mers o vreme în paralel cu cel latin, apoi cu alfabetul mixt alcătuit de Heliade și în cele din urmă cu alfabetul latin, devenit general și obligatoriu din 1881.
Limba română a cunoscut cea mai mare frecvență a modificărilor ortografice în ultimul secol (1904 – 2005), 6 din cele 11 reglementări importante realizându-se în această perioadă.

Se pare că românii au o mare problemă cu scrierea limbii lor. În ultimul timp, la fiecare 2-3 decenii, cineva se trezește să le reglementeze limba, adeseori fără a se baza nici pe principii solide, nici pe realități lingvistice, nici pe criterii logice… Nu e de mirare, deci, că sărmana limbă română, împreună cu vorbitorii ei, mai eșuează încă, din când în când, pe un teren necunoscut, în care nimeni nu mai știe despre ce e vorba, nici chiar cei care, teoretic, ar trebui să fie inițiați în tainele limbii…

Bibliografie selectivă:
Florica Dimitrescu – Istoria limbii române
Titu Maiorescu – Despre scrierea limbii române
George Pruteanu – De ce scriu cu î din i, articol publicat în România literară, în 2002


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!