poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 9037 .



Interviu cu Nichita Stănescu
articol [ Interviuri ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [m ]

2006-01-16  |     | 



NICHITA STĂNESCU
“Noi l-am respirat pe Eminescu însuși”

- De o bună bucată de vreme mă obsedează două ipostaze: poezia pe de o parte și poetul pe de altă parte, puse față în față. Fără a face o delimitare între aceste ipostaze care, deși aparent au o proprie identitate, nu se pot despărți. D-voastră spuneați undeva: „Aș vrea să pot să locuiesc / în propriile cuvinte”. Așadar, vă preocupă aceste două ipostaze. Din perspectiva afirmației de mai sus, v-aș ruga să-mi spuneți cum vă definiți cuvântul ca material al poeziei?
- După părerea noastră, considerăm cuvântul a fi fiind singurul lucru concret din ființa generală a conștiinței. Partea de om a cuvântului, partea trecătoare de om a cuvântului este importantă după cum mai puțin important este felul nașterii și mai important mi se pare a fi însăși nașterea. În genere, din punct de vedere al poeziei și al gândirii de acest tip, adică al gândirii de tip estetic, care este o formă a cunoașterii, a luării în cunoștiință a sinelui de către sine, cuvântul se ia în cunoștiință de sine prin privilegiul unei cunoștiințe și prin întâmplarea unui trup.
- Poezia lui Nichita Stănescu este, printre altele, și o „ceart㔠(în sens estetic) cu limbajul poetic și o luptă a limbajului cu sine însuși. Care este poziția lui Nichita Stănescu față de limbaj – privit din perspectiva resurselor acestuia cât și prin prisma vârstelor limbajului?
- Nu cred că întrebarea mi se potrivește pentru că nu eu mă lupt cu limbajul, el se luptă cu mine. Ca să fiu sincer, pentru că până acum am fost foarte sincer, deci, ca să fiu numai sincer, aș spune că tot timpul m-am suspectat de inadecvare la limbaj. De aceea, în anumite etape ale conștiinței mele, m-am gândit dacă limbajul meu poate fi depășit printr-un metalimbaj, lingvistica printr-o metalingvistică, cuvântul printr-un metacuvânt. Dar era numai o perioadă de impas, pentru că, de fapt, aveam nevoie de un metatrup și de o metaconștiință, pentru un cuvânt zdravăn, sănătos, real. Nu cuvântul trebuie perfecționat ci trupul, nu verbul și substantivul trebuie acordate ci nervii pe care ei cântă, ei spun și ei pronunță. A te spăla pe mâini e mai important decât a șterge cu guma un cuvânt scris pe hârtie sau cu buretele unul alb scris pe tabla neagră.
- Credeți, totuși, că suferă cuvintele o îmbătrânire, că sunt cuvintele un fel de victime ale timpului?
- Cuvintele nici într-un caz nu pot îmbătrâni; ele au o natură eternă prin faptul că ele nu au timp. Timpurile pe care ele le acceptă, pe care cuvântul le accept㠖 trecutul, prezentul și viitorul – sunt un fel de piei, forme, trupuri, înfățișări, priveliști și manifestări ale cuvântului. Cuvântul nu are natura timpului, el se petrece în timp, dar el are o natură statică. Timpul are o natură perisabilă. Locul petrecerii cuvântului e trecător, nu cuvântul.
- Nichita Stănescu afirma odată c㠄Poetul ca și soldatul / nu are viață personală”. Cum își definește poetul propria existență, în urma unei astfel de afirmații, și care sunt momentele pe care el nu le poate șterge din memoria sa?
- Acea poezie, de bună seamă că era o metaforă, iar acel vers o aserțiune. Intimitatea unui poet adevărat nu este totuna cu propriile sale amintiri. Nici nu suntem totuși ceea ce ținem minte că suntem, cum am crezut adeseori. Intimitatea lui este ceea ce este el, este simultaneitatea lui cu orice și oricând. Este intimitatea cuvintelor, iar viața personală a poetului este avatarul verbului care se vorbește pe o orbită spațială în jurul subiectului său, în jurul unui nume, în jurul unui substantiv. Să nu consideri, tinere prieten, că vorbesc de tot abstract, de tot didactic. E o încercare de a spune clar sau de a pronunța clarități, cam ceea ce ar fi tenebra. Tenebra, în accepțiunea dantescă, este nu culoarea neagră și deci nu o negare a culorilor, ci este o absență a culorii. Culorile – culoarea trecătoare a tenebrei; prin starea tenebrei, care este starea eternă și de natură atemporală, timpul apare ca o primă făptură temporală, atenebră. Culorile și simțurile, auzul și muzicile, mirosurile și poftele, gusturile și clopotnițele, dăngătele și măsurătoarea nu sunt altceva decât petreceri de mâna a doua, în ordinea nici unei mâini, a absenței de mâini, a tenebrei.
- În 1972, vă făceați un autoportret într-un dialog cu Florin Mugur. Ce-a mai rămas din acel tablou? Citez: „Arăt întocmai ca o mirare a mea”. Cum se vede poetul pe sine acum? Știe el cum arată? S-ar recunoaște dacă s-ar vedea pe stradă?
- E o întrebare la care nu pot să răspund pentru că acel dialog vechi făcut cu Florin Mugur avea ațâțarea colegială a unor schimburi de sentimente, a unui trup de sentimente, trecător, cel pe care ți-l prilejuiește tinerețea în conversație. Acum nu cred că se mai poate vorbi de un schimb cu ceva și cred că un autoportret nu mai e posibil pentru că portretul însuși nu mai este cu putință.
- Marin Preda spunea că omul „devine moral în momentul în care trăiește prima spaimă.” Dacă considerați afirmația de mai sus ca valabilă în ceea ce vă privește, spuneți-ne când și cum s-a întâmplat cu prima d-voastră spaimă?
- Nu accept ca valabilă această afirmație, iar spaima este o formă a egoismului, a autoconservării unei forme mici doritoare, tinzând către o formă mai mare. Prima spaimă, de bună seamă, a fost aceea a nașterii mele. Ca dovadă că ea a fost atât de uriașă, coincide cu dreptul de a fi uitat-o cu desăvârșire. Nimeni nu-și mai aduce aminte un lucru esențial al vieții lui: secunda nașterii lui, după cum nimeni nu poate să țină minte al doilea lucru coincident cu primul: moartea lui.
- Cum ați defini scriitorul? Ce credeți că poate însemna el pentru cititor dincolo de cărțile sale și ce înseamnă cititorul pentru scriitor?
- Un scriitor este un cititor care îi citește pe cititori.
- Iar cititorul pentru scriitor?
- Cel care-l scrie. Dar acum, după cum bănuiesc, stimate prieten, v-ați dat seama că intrăm într-o zonă pur ludică; ultimele replici și ele sunt făcute numai și numai de plăcerea jocului de cuvinte și nu au decât luxul pe care și-l permit cuvintele în pofida adevărului. Căci a vorbi în mod real și serios de ce reprezintă un cititor pentru un scriitor este obiectul unei meditații de o viață și nu a unei replici de o secundă. Am refuzat-o printr-un joc de cuvinte și sper că s-a înțeles ca atare.
- De fapt, ludicul e un aspect al liricii lui Nichita Stănescu, sesizat de cea mai mare parte a criticii și despre care criticii credibili au vorbit cu seriozitate. Pare-se că ludicul, ca înfățișare a poeziei, îi este drag lui Nichita Stănescu…
- Nu-i adevărat!
- Am fi întreptățiți atunci să credem că textul poetic al lui Nichita Stănescu nu a fost decodificat în toate straturile sale, nu a fost înțeles cum trebuie. Cum vor reacționa oare criticii care au făcut aserțiuni în legătură cu ludicul din poezia d-voastră?
- Șchiopătarea nu este un joc al mersului!
- Dacă cititorul Nichita Stănescu ar fi constrâns să păstreze o singură carte dintre cărțile poetului Nichita Stănescu, pe care ar alege-o?
- Capitolul despre Claudiu scris de Suetoniu.
- Cum a descoperit Nichita Stănescu că scrie? Care a fost reacția lui când a descoperit că ceea ce scrie, așezând cuvintele altfel decât în tema de casă, se cheamă poezie?
- Nu înțeleg întrebarea. Să trecem mai departe!
- Ce s-a întâmplat în continuare în aventura formării d-voastre? Care erau lecturile de căpătâi și oamenii pe care îi prețuiți în mod deosebit?
- Să știți că întotdeauna am preferat aceeași oameni și aceleași lecturi. Numele lecturii s-a schimbat și titlul omului s-a modificat. Dar nu am iubit decât pe aceiași autori și n-am iubit decât aceeași poezie, sigur că uneori ea se numește Odă în metru antic, alteori se numește Dao De-tzin, uneori autorul se numește Eminescu, alteori autorul se numește Lao-tse, alteori poemul se numește altfel, alteori autorul se numește altfel, dar în genere a fost apropiere, în ceea ce mă privește, de ceva perpetuu mișcător în viața mea, înainte. Distanța tot timpul a fost aceeași, lucrurile se schimbă.
- Care este omul cel mai minunat pe care poetul l-a pus în dreptul inimii sale, „inimă mai mare decât trupul”. Cum aflăm dintr-un poem?
- Soția mea, Dora!
- Poezia d-voastră a avut și are adepți fanatici dar în același timp are și cititori care-și exprimă tot felul de rezerve. Ce nu vor sau nu pot să înțeleagă nici una din aceste „tabere”.
(Minute în șir poetul tace. Apoi ia o înfățișare dramatică, un amestec de furie și de sfârșeală. Ochii poetului par mai mari ca niciodată și par a fi niște „odăi ale fulgerului”. I se aude respirația precum bătăile ritmice ale unui orologiu. Cât o fi ora poetului?
„Tristețea mea aude nenăscuții câini pe nenăscuții oameni cum îi latră”. Își ridică privirea și rămâne cu ea pironită în golul ce se deschide prin fereastră.)
- …………… C㠓Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”! (Să facem o pauză, am obosit!).
Revenim după o pauză în care Nichita Stănescu se plimbase prin cameră negăsindu-și locul. Era ca un leu în cușcă. Avea însă o furie… blândă. „Iubite prietene, vino să-ți arăt această carte unică, scrisă de mine cu colțul inimii și scrijelită de inima fără seamăn a soțului acestei neprețuite doamne” – și-mi face semn cu ochiul către Maria Luiza Cristescu, care scotocea printr-o poșetă. „Am atâtea monezi în casa asta dar nu am monezi pe care să le preschimb în de-ale gurii și setei”. Apoi îmi răsfoiește cartea cu file din… aramă. Cuvinte scrise de mână pentru ochii și gingășia copiilor.
Ne așezăm în jurul aceleiași mese:
- Nichita Stănescu, ați avut vreodată sentimentul îndepărtării de poezie?
- Din fericire, da! Tinere, am avut acest sentiment care e, cum să spun, majoritar, pentru că poezia este o regăsire, nu numai a mea în parte ci a oricărui în parte; fiecare om are o flacără a lui, dar absolut fiecare om are o flacără a lui, discretă și topită într-o flacără mai mare, a umanității, flacăra la care nici el însuși nu ajunge. Poate poetul să ardă mai repede, apropiindu-se de propria-i flacără. Poate e mai norocos sau mai nenorocos din acest punct de vedere. Dar îndepărtezi flacăra, a ta proprie, acel luciu sacrosanct numit existență, te duce în mari deznădejdi și sentimentul că te îndepărtezi de el îl ai cu cât o dată sau de două ori te atingi de el. De bună seamă că el este majoritar față de împlinire, dar orice împlinire care n-o înțeleg atât prin frumusețea expresiei sau prin acuratețea ei, prin jubilația ei care are, desigur, o natură profund morală apropierii de copilăria ta, nu în sensul nătâng al copilăriei, ci al copilăriei tale în sensul ei genuin, în sensul de hymen, de feciorelnic. La urma urmelor, sungurul lucru de natură strict pământească este cerul. Nimic nu este mai pământean decât cerul, mai al pământului. Deci în acest sens, apropierea de copilărie, de virginal, îți dă așezare și împlinire în tine însuți. Numai că fenomenul nu este continuu sau majoritar, în majoritatea cazurilor nu-i continuu, iar eu aici fac parte din majoritatea cazurilor, iar reproducerea absenței lui, în cazul în care s-au apropiat de el mai acut, e mai gravă decât pentru cei care și-l mai țin cu grijă și se apropie de el sau nu au luciditatea lui atât de acută. Așa că sentimentul pierderii poeziei este cel mai frecvent, după părerea noastră, în cazul poetului autentic. Noi nu știm dacă suntem poet autentic, dar năzuim foarte mult aceasta, cel puțin prin pierderea poeziei dacă nu prin câștigarea ei.
- Cât i se potrivesc lui Nichita Stănescu aceste versuri care îmi aparțin: „Unde se termină singurătatea / începe poezia”?
- … Nici nu pot să spun că mi se potrivesc pentru că mi-ar fi plăcut să le scriu.
- Un critic spunea că Nichita Stănescu își redeschide rănile. Considerați că legătura dintre o etapă și alta a scrisului vine din natura intrinsecă a unei cunoștiințe poetice sau există un altceva care dă continuitate unei structuri lirice sau aceasta, legătura, se realizează instinctual sau la întâmplare?
- N-aș putea să formulez răspunsul în aserțiuni dar aș putea să-l tatonez, să tatonez răspunsul, să-l barbarizez, așa ca să folosesc un termen de monetărie antică, așa cum bunăoară o barbarizare a tetradrahmelor cu chipul lui Filip al II-lea, tatăl lui Alexandru Macedon, să încerc să fac și eu chipul barbarizat al unui prototip ideal. Poezia este în fapt o arheologie, o reuniune de – dar nu-mi place cuvântul cioburi – un fragmentarium de flăcări care tind să reconstituie un centru sau o procesiune sau un răsărit de soare. Deci, ea, într-un fel, este o amprentă a focului lăsată pe conștiința noastră, dar a focului nu înțeles ca arsură și nici măcar înțeles ca lumină, care sunt făpturi ale lui, întruchipări exterioare ale focului. Poezia este amprenta fundamentală a spiritului creativ și a creației. Nu o întruchipare exterioară. Cuvântul este un pat al acestei flăcări, iar nu flacăra este patul cuvântului sau forja cuvântului. Numai că, la rândul lui, acest pat fantastic are natura generală pământească. De aici sentimentul nostru acut și anume acela că verbul este lucrul cel mai material al pământului, după cum cerul este faptul cel mai concret și mai pământean al pământului.
- Ce reprezintă Eminescu pentru Nichita Stănescu și care e puntea prin care vă simțiți legat de poezia sa?
- Eminescu? – e foarte greu să respiri după el, dar în clipa în care el ne-a devenit nouă tuturor respirație, va trebui ca noi înșine, la rândul nostru, să fim respirația nenăscuților. Eminescu este un aer pur, genuin, un aer curat.
- Acum înțeleg de ce astăzi, înainte de a purta acest dialog, m-ați purtat prin locurile în care în urmă cu aproape un veac își purta pașii și Eminescu și în același timp realiza câteva din memorabilele-i respirări lirice. Deci, înțeleg încă o dată mai bine de ce am respirat astăzi aerul din locurile în care a respirat cândva Eminescu.
(Din acest moment al convorbirii cu Nichita Stănescu, memoria benzii magnetice nu ne-a mai fost fidelă, lăsându-ne cu gustul amar al unei respirații brusc tăiate. La transcriere, minute întregi de bandă au rămas într-o muțenie de neînțeles. Se auzea doar… liniștea din camera lui Nichita, și-acel început de toamnă îngropat într-o bandă de magnetofon.
Ar fi necinstit să încerc să aproximez ce s-a întâmplat în acele minute. Rămân doar cu acea replică pe care nu puteam s-o uit: “Noi l-am respirat pe Eminescu însuși!”).
Dialogul a continuat apoi, întorcându-ne din nou la poezia lui Nichita Stănescu:
- Poemele publicare nu cu mult timp în urmă în Orizont ne dezvăluie o față neștiută a poetului Nichita Stănescu. Ce ne puteți spune despre această nouă călătorie, nouă aventură a spiritului?
- Este un vis care aș dori să se transforme în realitate. Trecând prin Portocalia, Cristofor Colon a plecat de tot obosit după construcția corăbiei Santa Maria, dar când marinarul de pe catarg i-a strigat „Pământ!” – noi știm că el, acel pământ, era Cuba. Aș vrea să descopăr din nou o Cubă, pe Cuba, acea insulă necunoscută mie dar care știu că ea există în Caraibe.
- Ce semnificație are acest moment, această nouă înfățișare a poeziei pentru autorul ei?
- Nu pot răspunde printr-o idee ci printr-o poveste. Deunăzi, primind un pumn în față și rupându-mi-se dinții cei buni mâncători de animale moarte, fripte și gustoase, vânate de alții, cumpărate de cu totul alții, vândute de cu totul alții, cumpărate de cu totul altul și gătite de cu totul alta, deci, într-o zi, primind un pumn în față și rupându-mi-se dinții cei buni mâncători de animale vânate, am stat locului și am împietrit de poftă de mâncare și de neputință de a mai mânca gătitul. Nemaiputând mânca animalele gătite de mâncare m-am dezobișnuit de obișnuințele cu care fusesem obișnuit. Și-atunci m-am gândit: „Ia, uită-te, ce dor mi s-a făcut de acasă! Ia, uită-te la tine, tu, ce dor ți s-a făcut de maică-ta, de mă-ta.” Dar mai putea să-mi fie dor de acasă și cu atât mai puțin de maică-mea cea bine gătitoare de animale cumpărate de la cei care le cumpăraseră de la cei care le vânduseră? Și atunci maică-mea nu mai era la bucătărie. Pe măsură ce dintele meu mâncător era rupt, ea scădea spre adolescența ei de dinainte de a mă naște. Gândindu-mă ce-o fi fost cu femeia asta când era ea, dânsa, domnia sa, fecioară, ce gingășie o fi avut, între câți bărbați l-o fi ales pe acela cu care s-a împreunat ca să mă facă pe mine cu dinții mari în față, de nerupt pentru ea și căruia să-i gătească de mâncare cumpărată cu bani de pe sudoarea celuia mic, gândindu-mă deci, că și mama mea a fost fecioară și nu păcătoasa care m-a născut, m-am gândit că și eu, la rândul meu, n-oi fi păcătosul autor al versurilor care le-am scris până acum, ci că poate mai sunt încă fecioară în gândirea mea de atunci și dinții nemaiavând pentru mâncare de animale cumpărate, mi s-o fi cuvenit alt soi de mâncare mai lăptos și mai adolescent.
Și-atunci mi-am zis: „Pe corăbii!”
București, 3 octombrie 1980 Echinox, nr. 11/1980
*
Nichita Stănescu e un poet căutat. Mereu se perindă prin casa lui admiratori, prieteni, tot felul de indivizi aspiranți sau nu la un loc în Parnas, care creează de multe ori o atmosferă copleșitoare. Dacă în ziua în care convorbirea cu Nichita Stănescu a avut loc ar fi intrat toți cei care au bătut la ușa poetului, cu siguranță că n-ar mai fi încăput în casă. Dacă bătăile, în funcție de număr (?!), nu indicau prezența unui foarte apropiat prieten, Dora, soția poetului, nu deschidea. Așa se face că în acea zi au intrat la Nichita doar Maria Luiza Cristescu și Mircea Raicopol. Interviul era întrerupt, reluat, iar intrerupt, și aveau loc discuții din cele mai banale. O străfulgerare: „Ce bine semeni cu Horia! Uite, curbura nasului, privirea, expresia feței”. Din câteva linii, Nichita îmi face portretul. Semnează: „Al meu privit de al său”. „Uite ce bine l-am prins, spune el, e ca un lup tânăr!” „Nu mai puneți o semnătură, cea a numelui?” – îndrăznesc eu să cer. „Ce altă semnătură mai vrei decât cuvintele mele. Ele sunt inconfundabile” – mi-a răspuns poetul, aproape jignit.
Stăm în jurul unei mese. Din când în când, mai adaugă câte o linie unui portret pe care-l schițează direct pe luciul mesei. Maria Luiza Cristescu s-a așezat și ea la masă. Și Mircea Raicopol. Nichita răspunde dar parcă ar rosti niște replici pe o scenă. Nichita spune bancuri, râde cu poftă. Se oprește și privește la Maria Luiza, cum îi spune el, încrețind fruntea: „Ce-ai zice, Maria-Luiza, dacă ți-aș lua un interviu? Chiar așa! Merge mașinăria asta, continuă el, privind la reportofon?” „Merge” – îi răspund.
- Ei, bine, Maria-Luiza, am aflat cu bucurie că articolul d-voastră din revista Vatra dedicat colegului nostru Breban a avut neașteptate ecouri, mai puțin în sufletul prozatorilor cât cu precădere cel al poeților. Ni se formulează următoarea mirare, nu întrebare: de ce oare prozatorii, care sunt, ca să spun așa, „la méme Janette, antrement coiffé”, deci, aceeași Venus mai fără de brațe, sunt mai puternici, în aparență, în social, decât ideea de poet și care ar fi diferența dintre un prozator și un poet, nu aceea de fond, căci bănuim amândoi că există vreuna, ci aceea de receptare socială. De ce prozatorul are o alură, o mască, mai bună decât cea fluturată, a poetului?
- Cum am zis, e numai aparență, e numai o mască, fiindcă asemănarea este una de fond între poet și prozator, cum asemănare de fond este între orice creator indiferent de limbajul lor, dar, cum lucrăm cu cuvintele și poeții și prozatorii, din cauza prozaismului poeziei, ca să zicem așa, chiar a vulgarității prozei, cum s-a spus altădată, a căderii în trivial, poeții păstrează noblețea limbajului și prozatorii numai par a aliena poezia, a reduce poezia la concret, obiectualitate, mărunțișuri ca personaj, psihologic, lucruri care la poet sunt toate, doar pe un spațiu mult mai restrâns, nu într-o sinteză ci într-o viziune. Poetul are, de obicei, într-o poezie o viziune și, de obicei, doar o sinteză. Când are și o viziune este egal cu un poet adevărat.
- După câte am înțeles eu, d-voastră faceți o apropiere între ideea de sinteză și aceea de viziune. O asemuire, o contradicție.
- Aș zice că sunt stadii, trepte pe care se pot urca și prozatorul și poetul, dar mai degrabă poetul ajunge pe treapta cea mai de sus decât prozatorul. La poetul mare se vede imediat viziunea; la fel și la prozatorul mare, dar, de obicei, prozatorii rămân la nivelul de sinteză.
- Să încercăm o delimitare din punctul de vedere estetic, nu cel filozofic, al noțiunii de sinteză.
- Sigur că nu am vrut să motivăm din punct de vedere filosofic, pentru că lucrurile ar sta mult prea simplu atunci. După definiția pe care o uzităm noi, ca să zic așa, după definiția marxistă a cuvântului de sinteză, deci, când vorbim din punctul de vedere estetic despre sinteză, ne gândim mai degrabă la un mod de a organiza lumea dintr-un punct de vedere personal, punct de vedere care să corespundă sau să aibă corespondent.
- Deci, dintr-un punct de vedere revelat…
- Evident, dintr-un punct de vedere revelat, dar iarăși punctul de vedere al prozatorului nu ajunge atât de repede la o viziune adevărată, pentru că prozatorul este omul comun pe când poetul nu poate fi omul comun niciodată. Bun sau prost, poetul nu este comun niciodată. Prozatorul are, de obicei, așa simplist spus și ca să reducem în fond lucrurile, mintea oricărui cititor de al lui. Poetul este întotdeauna contrar sau străin îndepărtat de un cititor al lui.
- Mă gândesc la această diferențiere și spun mă gândesc la ea pentru că este fascinantă ca didactică superioară, dar neconvingătoare ca esență. Și să spun, în acest sens, punctul meu de vedere, ea este neconvingătoare. Pentru că dacă d-voastră considerați punctul de, cum ar spune, să zicem, Kant, într-o traducere veche dar atât de plăcută, bobârnacul inițial al artei, proza, să zicem, ar fi confundarea cu realul, dacă am tradus bine, în sensul în care spuneți d-voastră, iar poezia, deosebirea de real a realului. Astea ar fi mai degrabă câteva ipostaze, iar nu câteva adevăruri pentru că mă gândesc că folosința este sacrosanctă, adică aceea a cuvântului, iar arta cuvântului, și ne-am obișnuit în cadrul literaturii române pe care o știm bine și o să mă refer la ea pentru că îmi este mai apropiată stării mele de spirit, putem vorbi foarte bine de arta cuvântului la Mateiu Caragiale sau la Sadoveanu, după cum unii dintre noi spun că Rebreanu sau un Breban sau Nicolae Filimon mai de dinaintea lor nu ar poseda arta cuvântului pe măsura forței lor de a descrie, de a plimba o oglindă, ca să folosim o formulă mai veche, prin fața unei societăți. Plimbătorul de oglindă prin fața societății e totuna cu plimbătorul de neoglindă prin fața ei. În acest sens al oglindei și al oglindei sparte s-ar putea, după părerea noastră, să existe o oarecare diferențiere între prozator și poet dar, întorcându-ne și zicând ca un critic pe care nu-l pot iubi din pricina subiectivismului și impresionismului său, într-o nedreaptă judecată de amănunt avea o dreaptă încorporare a literaturii române, în poezia prozei, poezia epică, spunea domnia sa, poezia dramatică, denumind prin asta drama, și poezia lirică, denumind poezia: doricul, ionicul și corinticul. Deci nu de coloană e vorba ci despre cerul care apasă asupra ei, care îi dă un nume. Vă propun o discuție despre cer, adică despre cea mai pământească parte a pământului.
- Cerul prozatorului e pământul. Dacă e în stare să privească pământul de la o suficientă distanță de el, pământul va avea această imagine ca a cerului văzut de pe pământ. Se pare că de aceea știm că pământul e rotund, că una dintre dovezile că pământul e rotund a fost…
- … e faptul că oamenii sunt plați…
- … a fost faptul că linia orizontului e rotundă. Până și-au dat seama de acest lucru, că se vede așa din cauză că pământul e rotund și deci ce-i în jurul lui, ceea ce numim cerul, este rotund, n-au știut că pământul ăsta e rotund, ci au considerat că cerul e rotund și nu pământul, nu? Deci un prozator poate să ajungă la ideea de cer, îndepărtându-se foarte, suficient de mult, de pământ ca să-l vadă tot mai curbat decât orizontul.
- Da, dar aici mă întorc și zic: să fie oare diferența dintre un prozator și poet aceea că cititorul nostru își dă seama că noi, doi prieteni și doi colegi de o viață, nu suntem preocupați de o idee amănunțită ci de un principiu general, de există, de nu există vreo diferență fundamentală între starea poetului și starea prozatorului. Deci, în acest sens al discuției noastre, care-mi este mai ales mie accesibil ca poet, mi-aș pune următoarea întrebare legitimă, apropo de prezența gingașă a d-voastră: există oare vreo diferență între autorul care-l interpretează pe Zeus sau mânuitorii de păpuși ce se interpretează prin el, să fie creatorul măștii, deci al tipologiei, și să fie farsa interpretării lui Dumnezeu, cântecul?
- Să sar iarăși peste metafore și peste limbajul la care nu am acces și să revin la unul al meu. Înțeleg că întrebarea care ne-o punem, în fond, este dacă poetul și prozatorul care tind spre același lucru, spre a face poetică, poezie în fond, seamănă sau se deosebesc foarte tare, ei fiind în fond creatori, deci pornim de la o bază egală. Firește că și prozatorul și poetul, cu toate că prozatorul pare întotdeauna mai îndesat, mai sportiv, mai viguros, mai rezistent, că scrie doi sau trei ani la o carte sau că scrie un roman, ca Balzac, în șapte zile sau în doisprezece zile o capodoperă, ei au tot aceleași boli, tot aceleași aspirații; modalitatea include timpul. Un poet poate să aibă inspirația unei capodopere care îi iese de sub mână în cinci minute, dar probabil că s-a gândit la ea cinci sau șaizeci de ani, cum a scris o lungă poezie Goethe, iar un prozator se gândește la o singură idee dintr-o mare poezie, doi sau trei ani. Trebuie să se așeze și s-o demonstreze, să pună fapte, personaje, oameni psihologie. Este un alt mod de a organiza aceeași idee, un alt mod de a încerca să ajungă la o viziune, cum am spus.
- Îndrăznesc să întrerup acest discurs printr-o întrebare care are o aparență nedelicată. De ce o carte se poate numi figurație iar nu tipul? Care este diferența între un figurant și un tip?
- Diferența dintre un figurant și un tip ar putea fi aceasta că, din mai mulți figuranți, poți, prin subțirimea figuranților, vedea o lume, iar prin mai multe tipuri nu poți vedea niște tipuri, mai multe tipuri.
- Da! La acest lucru m-am gândit și eu, că tipologia este ochelarul negru, că Balzac este, ca și Homer, orb. Tipologia la Balzac este forma orbirii la Homer, iar figurația intră în apa începătoare de a recunoaște realul nu prin legitatea lui ci prin mitologia lui. Noi știm că mitul este ceea ce încalcă legea. Adică nu este firesc ca Oedip să aibă o întâmplare tragică cu propria sa mamă, tocmai prin nevoință și prin existență umană. Dar aceasta a fost resimțită ca un mit, adică, ca un copil să se îndrăgostească altfel decât matern de propria sa mam㠖 adică o încălcare a legii. Deci, este o spargere a realului tipologic, privită în acest sens. Deci, o închistare în real – închistare, ce termen stupid, dar dacă el provine de la cărăbuși, atunci să-l acceptăm. Și, deci, o oprire, o chihlimbărire, ca să folosim un termen în genul prietenului nostru comun, stimatul nostru, dragul nostru poet Gheorghe Tomozei, deci o chihlimbărire a acestei situații ar duce la starea personajului de tip balzacian, adică la orbire. De unde și excesul de stil în proză, când nu acceptă personaj, în cazul lui Mateiu Caragiale, ca pe un mare scriitor fără de un mare personaj, pentru că stilul lui este o formă a aceluiași stil de închistare, de orbire, într-o înaintare mai gingașă a cunoașterii.
- Și din punct de vedere al prozei, de artă dată, Mateiu Caragiale îți dai seama cât de tare s-a înghețat el și în fața ideii de proză pe care a disprețuit-o întotdeauna așa cum își disprețuia și tatăl, a urât-o întotdeauna. Ce i-a ieșit mai bine în cartea lui este ideea de proză disprețuită, adică Pirgul. Cel mai interesant personaj și mai bun este nu nobilul crepuscular ci, dimpotrivă, arivistul perfect și minunat gândit în sensul unei mai vechi discuții de a noastre când reproșam romanului clasic de tip balzacian, nu a lui Balzac – Balzac a intuit perfect că arivistul trebuie să ajungă conform muncii uriașe pe care o depune, conform moralei și însușirilor frumoase ale spiritului pe care le calcă în picioare, deci, plătind atât de scump, el trebuie să capete neapărat ceva foarte înalt, treapta înaltă pe care a râvnit-o plătind atât de scump. Ulterior, balzacienii la noi, de exemplu, ca Filimon, pe care tocmai îl citești, dintr-o necesitate de a face dreptate la un nivel social, cetățenesc, ține, să-și pedepsească arivistul. Și-atunci nu-l mai face să parvină la treapta pe care merita pentru câte a făcut împotriva omului și a spiritului, nu-l mai face să ajungă acolo. Mateiu Caragiale îl lasă să ajungă acolo, îl urcă acolo, și-i pune pe Montaigne în brațe.
- Da, dar și mai și decât Caragiale, Mozart face din arivistul său un menuet. Dar mă întorc și zic în continuarea ideii d-voastre că așa cum în presă arivistul nu știu de ce trebuie pedepsit și nu are acces la paradis, tot așa au fost proliferate în poezie curentele moderne care sunt tot un fel de arivism al poeziei împotriva poeziei de revelație, clasicismul e un fel de burghezie a poeziei revelate, spargerea burgheziei prin modernism care, devenit stil, este pedepsit de Dinu Pădurică odinioară, ca altă dinioară Pirgu, ca altă dinioară personagiile ce urmează să le mai orbim de vom mai avea atâta absență în ochi.
Dar să terminăm printr-o vorbă de prozator!
- Mă pui într-o situație inadmisibilă…
- Nu, nu, Maria-Luiza, dă-mi voie să-ți dau o sugestie: Nu pot fi ultima, nu pot să-ți spun o vorbă pentru că…
- … Nu-ți pot răspunde pentru că nu țin minte, pentru că prozatorii scriu prea mult și n-au cum să-și țină minte vorbele, dar vroiam să-ți spun că ceea ce într-o discuție pare umilitor, fiindcă verbul poetului este întotdeauna strălucit și al prozatorului întotdeauna prozaic, în sensul cel mai adevărat al cuvântului, îl face pe prozator, nu în discuția obișnuită, ci atunci când lucrează, și acest lucru îl știu de la mulți prozatori mari, ca Durrel, de exemplu, și de la alții mai mici sau contemporani chiar, când scriu proză citesc numai poezie, își îmbogățesc vocabularul, și revelațiile poetului sau metafora poetului devin atunci pentru el o bizară informație asupra cuvântului și chiar materia viitoarelor lui revelații.
*
Maria Luiza Cristescu a încheiat schimbul de replici cu Nichita Stănescu dar banda a continuat să imprime frânturi de fraze, propoziții neterminate de cei care, vorbind, treceau dintr-o cameră în alta. Din acestea am reținut câteva, pentru că ele radiografiază o stare de moment a poetului, deloc neglijabilă, și care-l apropie mai mult de înțelegere pe Nichita Stănescu în relațiile sale cu semenii. Face câteva aprecieri la felul în care a decurs ziua, la întâmplările ei, la vizitele din casa poetului, la prieteni, la admiratori care de atâtea ori sunt în preajma poetului, uneori chiar abuziv.
- Faptul că eu sunt intim cu oricine, spune Nichita, nu e o intimitate, e un drag al meu de a fi. Că altfel eu sunt un luptător care are treabă cu pușca trupului, cu sulița ochiului. Când mi se va scurge măduva din oscioare se va vedea că în fiecare os aveam o pușcă.
- Ion Caraion, în Jurnal I, își exprimă rezervele față de poezia d-voastră, spun eu în continuare, uneori pe un ton foarte dur, de o causticitate și răutate de neînțeles…
- A înțelege poezia înseamnă a putea iubi. Și e greu, e foarte greu să poți iubi. Caraion nu mai poate iubi.
- Cum apreciați polemicile care de o vreme au o tot mai mare frecvență și un anumit ton?
- Polemica este departe de luptă. Lupta are ceva ceremonial, imnic în ea.

București, 3 octombrie 1980
NICOLAE BĂCIUȚ

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!