Lars a pregătit – iar – un film dur, greu de privit despre puterea demonică a întunericului dinăuntrul luminii. Încărcat cu durere și plăcere intensă, sofisticat, profund și brutal, clădește frumusețea decadenței – dar nu cu sensul de regres al artei, ci degradarea morală care își aduce contribuția în realizarea unei priveliști estetice. Planul arhitectural nebunesc din mintea protagonistului, provocată constant de negativul fotografiei în care este prinsă realitatea, constituie plotul unui film pe care îți va fi imposibil să-l uiți. Fiind din perspectiva criminalului, nu știm nici măcar la final care este de fapt realitatea, dar nici nu este nevoie. Ucigașul are o construcție ambiguă, tonală, contradictorie – un criminal cu dorința ascunsă de a fi prins, un suferind cu dereglări de mai multe tipuri, conștient de natura sa, uneori aproape vizibilă fiindu-i dorința de a se opri, care simte eliberare prin curățenie și mizerie deopotrivă.

,,Nu te uita la fapte, uită-te la lucrări”. Arta urâtului, după cum bine știm, poate lua multe forme – de cele mai multe ori în sensul opus al moralității, folosindu-se de frumusețea brutală a evenimentelor. De aceea, filmul acesta (și filmele lui LVT în general) a creat controverse. Unele persoane nu pot trece peste anumite ,,adevăruri” care le-au fost insuflate de mediul în care au trăit, pe cale religioasă, socială etc. și consideră că filmul trebuie să reflecte moralul și situații care să se integreze în normă, în așteptările pe care acestea le au de la viața construită comod în banalitate, comoditate și limitare. LVT a făcut, cumva, filmul ăsta și despre el, alegând câteva secvențe din filmele trecute, reprezentând o replică dată celor care nu judecă un film după valoarea estetică a acestuia, care nu înțeleg că dintr-un film nu tragi învățături.

Scena cu corpul târât de mașină, lăsând o dâră de sânge pe șosea, mi-a adus aminte de o altă scenă memorabilă de la sfârșitul lui Pieta (regizat de Kim Ki-duk). Doar că este o diferență majoră conceptuală – postura conștientă/postura inconștientă a persoanei care este trasă de mașină și ideea care diferă complet între cele două scene – mustrare a conștiinței și nevoia de a plăti pentru faptele comise în trecut, după procesul empatic în care a fost prins personajul, total diferită de cazul criminalului nostru care continuă crimele fără remușcare (cel puțin până în acel moment).
Un alt aspect uimitor al filmului este fundalul muzical. Unele segmente muzicale optimiste și vesele sunt în contradicție cu oroarea dezlănțuită într-un mod atât de calculat, obsesiv, complicat.

Finalul este unul dantesc (Verge-Virgil) – este greu să te joci cu asemena teme și să îți și iasă atât de bine. Coborârea în infern și tensiunea din ultimele secunde fac din acest final suprarealist un moment cinematic savuros, iar melodia care începe după finalul filmului chiar funcționează!

10/10

life is evil and soulless