poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 419 .



La început, poemul doare
articol [ Carte ]
Recenzie la Cutia poștală a cerului de Maria Postu

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Tyly ]

2017-09-24  |     | 



Motto:
Jocul singur pastrează instinctul realității, trăiește și se mișcă în realitate.
Toate celelalte dogme, morale sau imorale, sunt țesute în și din închipuiri. – Mircea Eliade



Ce melancolic își începe Maria Postu acest volum de poeme: la început poemul doare... și cât de degajat îl părăsește prin dezvățarea de poezie!
Cutia poștală a cerului este un surprinzător itinerar prin dragoste, această viză pentru fericire și pentru care autoarea scrie un poem în limba paradisului.
Titlurile, în bună parte, sunt ele însele metafore, trăiri la cote sufletești ridicate. Poemele sunt, așa cum le descrie poeta, de diferite ranguri lirice: fie nescrise, fie că dor, fie vânate în secret de un braconier, fie scrise în limba paradisului, ori poate poeme menite să fie citite doar o singură dată.
Sentimentul dragostei se măsoară în lungi așteptări. Pare a fi ceva pierdut și imposibil de recuperat. Este atât de mare cât o moștenire neavenită.
Căutările eșuate o trimit pe autoare în intersecții imaginare unde apar și dispar chipuri fără formă.
Atmosfera pare de nesuportat, incandescentă, deși absența iubirii creează un gol imens: e atât de gol aici fără tine/ încât nu există nici un cumpărător interesat de/ trecutul meu de gândurile mele/ de vânzare totul.
Se simte nevoia unei reamenajări interioare, a unui abandon total a ceea ce înseamnă singurătate/ inutilitate/ perimat. ... o clipă de fericire valorează cât o mușcătură/ din madelena preferată... / un vârf de ac.
Dragostea este un tablou neterminat pe care poeta dorește să-l completeze cu propria prezență și personalitate, să-i întregească acea coloristică ciudat de ștearsă, de uzată și neinteresantă, pe vechea pânză cu miros de clei/ de parcă murisem și fusesem îmbălsămată/ iar tu veniseși la înmormântare/ cu tuburi de culori în mână/ în loc de flori/ tablou neterminat. Dramul de sarcasm din finalul poemului amplifică și mai mult apăsătoarea singurătate care, de altfel, îi conferă autoarei o imaginație de invidiat: alătură-mi-te și tu definitiv în tablou/ să dăm bine în poza din tabloidele de mâine... / tablou neterminat.
Autoarea se închipuie nu numai într-un tablou, cu vizibilitate mare, ci și într-un sertar, ascunsă de privirile altora, neștiută și uitată, - vasăzică ne oferă o singurătate extremă-, care nu mai poate fi deschis și care o ține în propria captivitate: odată am uitat sertarul în cheie/ și n-am putut să mai ies ori să mai intru/ captivitate.
Ea este, de asemenea, parte a unui scenariu - viața, în toate etapele ei, cu drumurile ei nescrise. Numai că, își dorește propriul scenariu, unul scris de mână, cum ai scrie o carte despre viața ta, în timp ce o trăiești sau mai bine-zis, o duci pe picioarele tale cu speranța că undeva, cineva o va citi-o, se vor găsi acei cititori în sentimente, în propriile sentimente dispărute, iar asta ar face-o fericită.
Autoarea caută un motiv, o scuză pentru a reveni la singurătate, pentru a se chirci în aceasta, stăruiește în a o alege, ca alternativă la viața personală, în fața calculatorului fiindcă nu ai cu cine schimba două vorbe/ așteptând venirea serii...
Simte nevoia comunicării cu persoane imaginare, aflate de partea cealaltă a ecranului, cu care să se agreeze prin poeme fără pretenția de a le cunoaște sau vedea chipul. Dorește un schimb de mesaje poetice pe aceeași lungime de undă. Există o suferință netemperată a sinelui care dorește să se mărturisească unor necunoscuți, prin poeme. Suferința aceea născută din teama că nimeni n-o să citească aceste mesaje-poeme, fiindcă ce poeme pot supraviețui atâtor variații de temperatură din inimile noastre/ mesaje pentru un destinatar necunoscut.
Imaginarul este atributul forte al mesajelor din Cutia poștală a cerului: te observ când taci/ când faci piruete ireverențioase printre cuvinte/ când îți potrivești cravata într-o oglindă imaginară/ pentru o femeie imaginară/ niciodată pentru mine/ niciodată pentru mine...
Singurătatea este ca un spațiu strâmt care zăbrelește/ constrânge/ sufocă/ strangulează toate posibilitățile existențiale; astfel, în miez de nucă, poeta afirmă: trăiesc într-un cer de forma unei nuci despre care se spune că ar avea gust bun.
... femeia astfel/ descompusă și recompusă zilnic/ nu putem ști dacă e una și aceeași cu cea pe care o vedeți voi/ trecând impenetrabilă cu poșeta spre serviciu sau/ alunecând în cascadele cuvintelor riscând/ să nu mai iasă niciodată de acolo,/ ascunzându-se în tăcere/ ca într-un fotoliu de ultimă generație/ fără arcuri, perne sau culori imprimate/ e doar ideea de fotoliu cea în care mă odihnesc/ ca o femeie în mintea bărbatului care o iubește,/ întorc uneori capul să-l privesc, să-i mulțumesc,/ el îmi întoarce înapoi un cuvânt/ pe care nu l-am cerut/ dar de care aveam absolută nevoie.../ cuvinte de care am absolută nevoie.
Uneori, poeta se transformă în răufăcătorul cel mai perspicace, mai plin de idei teribile: este cea care ți-a spart/ parbrizul exixtenței, asumându-și forța zdrobitoare a destinului, cea care te-a vizitat în coșmaruri și ți-a lăsat cearcăne pe față, cea care ți- vândut castele în Spania/ și vize pentru fericire expirate, cea care a incendiat tirajul/ ultimei tale cărți pentru care ți-ai/ amanetat douăzeci de ani din viață/ dar dincolo de masca lui Dorian Gray, dincolo de replicile lui Stavroglin, de inocența lui Alioșa și de cumințenia Margueritei, sunt eu, cea adevărată, / vize pentru fericire.
Femeia vine cu misterul ei, se transpune în umbră, se face nevăzută, împrumută fel și fel de chipuri, pare a fi un portret pictat de vreun pictor renumit sau poate fi o simplă adiere marină care ademeneșe femeile pe chei în așteptarea bărbaților care n-au plecat niciodată... , este un soi de vrăjitoare care determină întoarcerea bărbaților.
Autoarea suferă de sindromul poeziei. Aceasta o separă de lumea reală. A devenit imună la poezie și ar dori să țină o cură de depoetizare. Consideră scrisul ca pe un spital din care, odată ieșită și întâmpinată cu brațe de poeme și metafore parfumate, nu va mai recunoaște pe niciunul ca personaj din vechile poeme/ imunitate - un poem care atestă dragostea sa de poezie. ... ah, doctorul de gardă/ care-mi cunoaște atât de bine viciul,/ face dragoste cu asistenta șefă chiar pe muzica poemelor/ pe care nu am avut timp să le scriu.../ imunitate.
Senzația existenței mai multor femei în viața iubitului este rost de atingeri molipsitoare: când te ating dau de ceasurile/ pe care ți le-au dăruit toate femeile/ care au poposit în tine/ ești atât de plin de ore/ că ai putea trăi veșnic/ ce păcat că sunt ore pierdute/ și nici eu nici tu nu știm/ cum să le întoarcem înapoi/ și să devenim nemuritori/ atingeri molipsitoare.
Iubirea unui bărbat devine un soi de clandestinitate, ceva care umple spațiul/teritoriul nepermis de mult. Amintirea acestuia devine înlocuitor de persoană pentru care autoarea se simte datoare să aibă grijă să o includă la întreținere, să călătorească împreună, să o însoțească la teatru și pe care să o înghită ca pe o pastilă de somn. Un crescendo al unei amintiri persistente, o amplificare și o multiplicare a tuturor bărbaților care locuiesc/ clandestin cu mine aici/ amintiri clandestine.
Poeta se joacă între poezie și el, omul pe care îl vede în visurile sale: tu vii din cărți; tu vii din tablourile visate/ vina de a nu te fi putut vinde ... - ca act de creație.
Poeta își susține discursurile despre un fel de ratare a fericirii prin vocabular adecvat, limbaj adecvat, verbul fiind cel care potențează aceste stări de dezamăgire, trăire în irealitate: a rata, a pierde, a răni, dar și expresii care întregesc tabloul tristeții: regretul/ a devenit bucurie și instinct de supraviețuire; ard în crematorii virtuale destinele strâmbe și șchioape; perfecțiunea e tot mai tocită și plină de/ crăpături în care zilnic/ dispar cei cărora la naștere destinul le-a fost confiscat/ din greșeală/ vocile din spatele ușilor.
Adevărul este o temă în dezbatere: îmi răsucești adevărul în rană ca un cuțit/ frumos cu o lamă flexibilă/ dans; în adevăruri trunchiate vom găsi adevărul de forma unor gânduri sau stări despre actul părăsirii și despre tăcerea în care poate fi închisă o relație între el și ea: când îmi întorci spatele/ ceilalți râd, te părăsește,dar eu știu/ că e doar o lecție despre/cum poate fi părăsită o femeie în joacă,/ ... / să fii iertat că ai crezut că femeile/ se hrănesc doar cu flori și poezie,/... /uneori te-nchizi în tăcere și arunci cheia departe de mine,/ ceilalți spun că ei au prins-o din zbor/ dar ei nu văd că mă închizi și pe mine/ în tăcerea ta/ - este o frumoasă lecție de iubire prin comparația, des întâlnită în poemele din acest volum, între omul iubit și un oarecare/ și ceilalți, oricare, oarecare./ adevăruri trunchiate.
În poemele Mariei Postu găsim permanent o distanță/ o îndistanțare, o răceală frisonantă, o teamă de apropiere între partenerii de viață, incurabilă. Iată, în depărtare: amândoi alături la ani-lumină depărtare exprimă succint acest adevăr despre existența fără substanță, dar nu imaterială, ci prin traversarea ecranelor computerelor, a ferestrelor virtuale sau imaginând o viață cosmică, de genul tu aici, eu peste vremuri sau în compartimentul vecin/ e iarnă, sugerând existențe paralele în anotimpuri paralele.
O transpunere altfel a poemelor scrise în toiul nopților poetice o găsesc în nota de plată: poemul clandestin e deschis între orele 22 și 6 dimineața/ .../ aici în poemul clandestin se distribuie sentimente interzise/ dătătoare de extaze și se vindecă sentimente incurabile.
Un foarte frumos poem, cu o lirică bine pregătită/ stăpânită, extrasă câte puțin, alto, crescendo, expusă simțurilor cititorului este: câți ani de fericire mai am. Aici, cuvintele se împrumută cu o tristețe vădită în numele fericirii care pare să existe acuma sau altădată într-un procentaj calculat pe cap de locuitor: pe capul meu e o aură căreia unii îi spun melancolie,/ alții depresie,/ în fiecare zi mă întreb dacă cel mai fericit an/ a fost anul în care am tras singurătatea la mal/ .../ în fiecare zi mă întreb dacă anul cel mai fericit a trecut sau/ abia se zărește în depărtare.
În tot acest tangaj, într-o iubire incertă, aflată în nesiguranță/ neîncredere/ rătăcire, poeta se simte o străină în propriul suflet, străină de sine, de vocea sa, chiar și de gândurile care-i dictează lucruri necunoscute, neîmplinite, intangibile.
Poeta are abilitatea de a integra elementele legate de limbă, vocabular, cuvânt, poezie, metaforă etc. în trăirile personale. Este o ajustare a realității la/ pe sine și modelarea sinelui pe poezie ca pe un trup-model. plimbare cu umbra în lesă este doar un exemplu care mi-a captat atenția: ... m-a chemat să rătăcim împreună/ prin câmpiile sterpe și să ne hrănim cu agurida învinsă/ de o primăvară tulbure/ am stat jos pe un mal în surpare/ numărând stele într-o limbă moartă/ .../ degetul lui pe buzele mele avea gust de pulbere/ iar rana îmi înflorea ca un cactus interzis/ .../ alergând l-am strigat cu glasul meu străin de mine/ oprește-te l-am strigt cu glasu acela nou/ necunoscut de nimeni. Metamorfozare a ființei în contextul realității care înstrăinează, nu are nimic emoțional de dăruit. Un fel de schimbare la față!
Bazat pe imagini/ închipuiri, în acest volum constat un mod ciudat de autoizolare, înfrânare, încăpățânare: m-ai dezlipit ușor de pe peretele scorojit/ căruia imaginea mea îi adăuga/ o stranie frumusețe demodată/ revelație.
Autoarea își imaginează că iubitul îi păstrează fotografia într-un loc ascuns, de unde să o privească în taină și surâde în gând gestului masculin, dar în final, se întoarce la 180 de grade, gândind că poate nu se va întâmpa așa, ci dimpotrivă, pofta va fi ascunsă ca pe un obiect ilicit pentru care va da socoteală că lipsește dintre minunile lumii motivul ascunderii de ochii lumii fiind desigur acea frumusețe pe care, din gelozie, nu vrea să o arate lumii, ci doar sieși.
Relația cu poezia este o împletitură cu fir de mătase, o broderie fină. Și permanentă. Și esențială. Nimic, niciun sentiment ori atitudine nu se petrece în afara poeziei și a emoției poetice. Poezia/ poemul o urmărește cu tenacitate și o închide în propriile frustrări.
mi s-a dat acest poem fără să-i cer/ fără să știu că eram dată în urmărire generală/ la ministerul poemelor/ .../ mi s-a dat acest poem ca răscumpărare/ în schimbul eliberării din folderul a cărui parolă/ am pierdut-o/ poemul care îmi răvășește sufletul.
Este clar că poezia/poemul este un mijlocitor al relațiilor cu exteriorul, cu viața cotidiană, cu activitățile în trend.
Femeia aceasta care adoră cuvintele pentru că sunt permanent cu ea, singurele care nu fug, nu pleacă nicăieri și îi țin de urât, femeia aceasta care își imaginează momente speciale de dragoste și bărbatul ideal, femeia aceasta scrie versuri mărețe, nu se lasă învinsă, consideră că este dăruită de la naștere cu harul scrisului, că norocul acesta ar putea-o face cunoscută lumii, că ar putea deveni cea mai dorită, mai împlinită poetă, soție, mamă etc., se deghizează în fiecare dintre acestea, intenționat. În acest scop, redă cititorului poezia deturnare, în care, între oniric și pământean, augmentează voit sentimente și dorințe, raportând totul la postura de elefant.
Uitarea, acest sentiment nedorit umblă în tandem cu amintirea, în poezia Mariei. Este remarcabilă această împletire a creației de poezie/ poeme cu aceea a invocării prin orice metode stilistice a dragostei cu un necunoscut, cu cineva de dincolo de timp: cine sunt eu să intru pe ușa din față a poemului tău,/ nu știu,/ și chiar acum, la sfârșitul zilei, curierul îmi aduce/ o altă scrisoare,/ balada pe care mi-ai dedicat-o la ani lumină depărtare/ m-a găsit, și trebuie să-mi fac bagajele spre tine... / îmi scrii de dincolo de timp...
Tendința de însingurare/ înstrăinare, de a cădea pradă amintirilor, derivă din titluri evidente: ar fi atât de ușor să te pierzi, înstrăinare, dar și în versuri: sunt unele amintiri care supraviețuiesc/ înainte de ora trei.
De ce s-ar încheia un volum de poezie cu dezvățarea de poezie? Pentru că poezia este în ADN-ul poetului. Este instinctuală!


Ottilia Ardeleanu,
Năvodari,
24 sept. 2017



.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!