poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 505 .



Jocul cu mărgele de sticlă
articol [ Societate ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [cristina-monica ]

2017-08-08  |     | 



Cartea e o fenomenologie și totodată o istorie mai puțin elucidată a spiritului omenesc. Se pot deduce pe rînd sau simultan paradigmele gîndirii mileniilor, la fel cum ele există în roman, în introducerea cu caracter de prolegomene. Pe parcursul povestirii, care se înscrie într-un cadru temporal relativ sau slab definit – este povestită de moștenitori ai datelor istorice dintr-un secol ulterior, dar se petrece în secolul 22 – sînt redefinite prin exemple diversele ipoteze și concluzii din partea introductivă, pentru ca, în final, cele trei biografii imaginare, situate în trecutul îndepărtat al omenirii, să ofere o coda necesară, prin care timpul se închide în același spirit mare. Deși viața eroului se petrece în secolul 22, autorul folosește un sistem complex de oglinzi, prin care realitatea e aparent proiectată într-o epocă mai degrabă clasică prin organizarea și modul de funcționare al Castaliei, într-o lume vetustă în oarecare acord cu Provincia pedagogică, respectiv mînăstirea benedictină care ne plasează în spiritul renascentist și, în al treilea rînd, într-o epocă industrială, capitalistă, prin orașul capitală al lui Plinio Designori, în finalul povestirii. Scena morții eroului ar putea fi citită drept peisaj elvețian și confort minimal, caracteristic unei stațiuni de odihnă sau unei tabere militare. Cartea este împănată cu idei rezultate din experiența autorului, care fusese interesat de budism, călătorise în Sri Lanka și Indonezia. De altfel viața lui Knecht, magister ludi, e centrată și de mitul călătoriei inițiatice, întru ființare și cunoaștere de sine. Prin urmare cartea este despre trecut, despre lumea aparentă, niciun fel de anticipări științifice sau tehnice nu ne întunecă lectura. Cartea este despre spirit, senzualitatea sau legătura cu iubirea profană apar doar în final, odată cu ultimul drum al lui Knecht.

La începutul povestirii, autorul afirmă: ”ca orice idee mare, jocul acesta nu are propriu-zis un început, ci, ca ide, a existat întotdeauna”. În același sens, sînt amintiți Pitagora, Novalis, Abélard, Leibniz și Hegel și Cusanus, drept material de construcție a citadelei spiritului, mai degrabă metodă decît resursă sau rezultat final, spot de lumină raționalist, idealist și dialectic – și atunci ne punem problema dacă această stare a lucrurilor, nu întocmai Universitas Litteratum (ansamblul studiilor literare și științifice), va dăinui dincolo de percepția noastră, din moment ce ea nu are început. În final Joseph Knecht moare și moartea lui e descrisă patetic, ca un fel de întoarcere în natura sălbăticită. Acest simbol al lui Hesse este optimist și pesimist în același timp, fiindcă încearcă o punte peste timp, un fel de a privi timpul istoric drept logic în sine, chiar dacă la un moment dat marile cicluri sînt întrerupte. Poeziile din vremea școlii și a studenției lui Knecht sînt un mijloc de transcendere, ca orice fel de poezii. Sînt de fapt anticipări și chei ale trezirii spirituale a eroului, pietre de hotar care în final îi trasează și îi explică drumul vieții și al cunoașterii. Este adevărat că în lumea castaliană, ca și în lumea mare din afara Castaliei ele nu înseamnă nimic. Un amănunt important este îngăduința cu care au fost ele privite de profesori și pedagogi, ca un fel de capriciu necesar pentru maturizarea școlarului, în timpul perioadei în care Knecht le-a scris, în fragedă tinerețe. Nu întîmplător ele sînt adăugate la finalul cărții, după ce acel amor fati al lui Knecht se împlinește. Altminteri, Castalia proteja tinerii și pe sine însăși prin respingerea ”creațiilor” personale, iar Knecht va deveni veriga de legătură dintre lume și enclava erudiților, fără ca lumea să aibă de pierdut sau de cîștigat în aparență.

European prin tradiție, Hesse centrează multe din concluziile sale introductorii în spațiul cultural european, lucru contrabalansat de finalul cărții și de parcursul vieții eroului, un fapt legat de epoca în care el își scrie romanul de pseudo-anticipație, o epocă a relansării conflictului din primul război mondial, cu accese de violență sau isterie tragice, respectiv epoca celui de-al doilea război mondial, autorul fiind aplecat asupra scrierii ultimului său roman, pentru care va obține Premiul Nobel, între anii 1931-1942, în Elveția. Titlul romanului Das Glasperlenspiel a fost tradus în română și în engleză drept Jocul cu mărgele de sticlă, dar traducerea acceptată în franceză este mai aproape de intenția autorului – Jocul cu perlele de sticlă. Deoarece în germană Perlen înseamnă și perlă și mărgică, sensul mai apropiat limbii romîne este, în opinia mea, perlă, deoarece sînt evidențiate mai bine două aspecte esențiale, prezente în familia cuvîntului românesc perlă: jocul tensiunii superficiale care duce invariabil la crearea unor mici sfere, conform legilor fizicii – rouă, picături de mercur, etc. și faptul că perlele de sticlă nu sînt valoroase ca bijuterie, sînt copii palide (precum studiile aparent sterile ale castalienilor), dar au și valoare mare de adevăr, fiind transparente.

Astfel, romanul este parțial politizat în prolegomene, prin descrirea stării actuale de dezordine și viciu moral și material dintr-o Europă la răspîntie. Este menționată și așa-numita epocă foiletonistică (cu aspecte pozitive și mai ales negative) de la începutul secolului 20, cînd, în mod paradoxal, deci necesar, se pun bazele așa-numitului joc cu mărgele de sticlă și ale provinciei pedagogice. Axa matematică-muzică este cheia înțelegerii bazelor jocului. În acest scop, autorul părăsește superficialitatea aparentă a spiritului european, în căutarea unor esențe mai puternice, cum ar fi gîndirea chineză antică, acesta fiind cel mai evident exemplu din scriere prin care Herman Hesse susține un punct de vedere universal valabil, fiind evident că europenii nu pot trăi rupți de alteritate. Simultan autorul încearcă o etapizare a demersului spiritului uman în ordinea civilizațiilor, cu oarecare europocentrism de fațadă, adică un spirit european temperat de înțelepciunea orientală pe care dorește să o asmilizeze cu dinadinsul. Destinul lui Knecht este cuprins între partea introductivă și addenda ca un fel de joc iluzoriu al vieții.

”Obîrșiile muzicii se află într-un trecut îndepărtat. Muzica ia ființă din măsură și-și trage sevele din marele Unic. Marele Unic este genitorul celor doi poli; cei doi poli dau mișcare puterii întunericului și a luminii. ”. ”De aceea poți vorbi despre muzică numai cu un om care a aflat înțelesul lumii.” Din nou este actualizat vechiul dicton: cînd armele vorbesc, muzele tac.

De asemenea autorul descifrează simptomele unei societăți decadente în lipsa armoniei muzicii, grosolănia stilurilor muzicale, zgomotul inutil, lipsa seninătății.

Schema semiotică a romanului este extrem de complexă și poate puțin prolixă. Scrierii îi lipsește poate o anumită măsură în sens estetic sau proporții de aur, pe alocuri insistă asupra sau reia ca leitmotiv anumite idei, în dauna altora care le-ar fi contrabalansat. Toponimia și patronimia au importanță mare prin funcția de transcendere și de liant al întregului. Knecht înseamnă cavaler, vasal ori chiar arendaș, lucrător agricol, servitor. Verbul derivat de la acest cuvînt înseamnă a supune, a subjuga, a oprima. Așadar Knecht este în esență un om de cultură, dar supus culturii prin trăirea vieții sale. Prietenul său Tegularius are un nume care derivă din denumirea latină a țiglei, după cum a fost adoptat și în limba română. Tegularius apare în ultima parte a vieții lui Knecht, ca un alter-ego care îi oferă exact măsura înălțimii sale spirituale, fără a fi bine ancorat în construcția solidă a Castaliei și nicidecum în lumea mirenilor, față de care Ordinul castalienilor era ca o grupare monastică, unde cavalerii ordinului puteau avea chiar relații sexuale cu femeile din exterior, dar nu aveau dreptul să aibă familie, proprietăți lumești, bani ori obiecte de lux sau confort. În tinerețea sa, Knecht era prieten cu Carlo Ferromonte – ceea ce ar reprezenta fierul, sabia și spada din muntele vieții lui. Acest Ferromonte îi oferă cadou flautul fermecat din finalul vieții sale. Prietenul său din școala Waldzell, Plinio Designori, reprezintă politica și celelalte structuri de putere corupte și iluzorii ale lumii ”reale”. Și el era o verigă de legătură dintre cele două lumi și, ca orice apostat al spiritului, sfărșește în deprimare, deziluzie și dezangajare. Școala de la Escholz amintește prin nume de frasini (lemnul de frasini), cu referire deci la ciclul vegetal în natură, în timp ce Waldzell se referă în mod complementar la chilia din pădure. În final, Knecht cîntă ultimul său cîntec singur la flaut și ”simțea cu plăcere lemnul rotund și neted între degete”. Flautul acela micuț era singura lui bogăție pe care și-a permis să o ia cu sine de la Waldzell. Este vorba de cîntecul subțire al sufletului său. Muzica și meditația sînt indispensabile în constituția Castaliei.

În ce privește istoria jocului cu mărgele de sticlă, el apare în Colonia, la Conservatorul de muzică. Apare de fapt simultan în Anglia și Germania, dar și Franța este notată printre premergători. Se fac referiri multiple la Imperiul Roman și moștenirea spirituală acelor timpuri, inclusiv prin denumirea de Provincie pedagogică. Jocul propriu-zis apare cam la jumătatea secolului 20, ceea ce poate fi o prefigurare a păcii ce va urma.

Deși însuși Herman Hesse a luat premiul Nobel pentru literatură ulterior scrierii acestui roman, el scrie în prima parte a romanului său o satiră virulentă asupra ordinii sociale a lumii laice, necastaliene.
”Scriitorii cu opere trase în tiraje mari, cu premii Nobel și vilișoare drăguțe la țară, medicii faimoși, cu decorații la cheutori și valeți în livrea, academicienii cu neveste bogate și saloane pline de strălucire, chimiștii cu fotolii în consiliile de administrație din industrie, filosofii cu fabrici de foiletoane și conferințe în săli arhipline, cu entuziaste aplauze și buchete de flori, toate aceste figuri dispăruseră și nu au mai apărut pînă astăzi.”

Lipsa valorii morale a unei societăți decadente, lipsa respectului față de domeniul spiritual-intelectual, inclusiv carențele educaționale, sînt semne ale unei tulburări, astfel încît ”cînd gîndirea își pierde puritatea și vigilența, iar respectul față de spirit se stinge, atunci vapoarele și automobilele circulă anapoda, valabilitatea și autoritatea riglei de calcul inginerești, ca și acelea ale matematicii, băncilor și bursei se clatină, apare haosul”. Idealul moralității și onestității spirituale este sine qua non.

Jocul cu mărgele de sticlă este ca un fel de teatru magic, cu cîte un singur oficiant în fiecare țară inițial, ceea ce poate fi înțeles drept o utopie a conlucrarii, cooperarii internaționale. În final dăinuie se pare numai în Germania. Acești jucători din diverse țări nu sînt universități, ci un fel de academie prin universalitatea limbajului și prin jocurile în masă, globalizate prin mass-media. Semne, formule noi ale jocului au apărut numai la începuturi, iar perioada în care e scrisă povestirea se caracterizează prin stagnare. Hesse are un fel aparte de ironie și la adresa jocului cu mărgele de sticlă, chiar prin faptul că scrie un ditiramb referitor la acesta, ceea ce de fapt se traduce printr-o ironie mușcătoare. În schimb Knecht, el este privit cu îngăduință și admirație. Modul calm, senin, strălucitor de împlinire a destinului său, tragic de fapt, conturează un portret uman frumos și cuprinzător. El nu este un marginal, este chiar umanitatea în căutare de sine și regăsire. Jocul apare la origine cînd sînt redescoperite 11 manuscrise ale lui Bach, considerat a fi suprema sublimare a culturii creștine. Jocul lui Knecht sfîrșește după ce el cîntă la flaut un cîntecel simplu, prin care se află în comuniune mistică cu întregul univers.

În Provincia pedagogică există 12 maeștri ai școlilor de elită și magister ludi – al 13-lea – printre ei. Poziția acestui maestru, funcție pe care o va ocupa și Knecht, este dintru început marginală (sau centrală bunăoară), el este a 13-a lună care se adaugă celor 12 pentru a completa calendarul.

Există ideea formării unei ”aristocrații a spiritului” prin participanții la jocul cu mărgele de sticlă.

Concepția lui Knecht asupra cunoașterii de sine (și a lumii) se construiește pe parcurs. Este impresionantă imaginea caruselului, ca o întrecere dintre bătrînețe și tinerețe, la care iau parte în visul lui Knecht, înainte de numirea acestui ”novice” drept magister ludi, el însuși în calitate de copil și venerabilul magister musicae, cel care îl adusese ca elev al școlilor de elită cu mulți ani în urmă. În această goană nimeni nu învinge, rolurile doar se inversează pe parcurs. ”Era jocul vieții în genere, care curge la nesfîrșit, dedublată în bătrînețe și tinerețe, în zi și noapte, în yang și yin”.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!