poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 796 .



Dacă cititul în stele este o cercetare demnă de un tomist
articol [ Cultura ]
Colecția: Texte Filozofice

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [do_minus ]

2017-05-11  |     | 



Însemnări pe marginea art. 5, Q. 95 (Dacă divinația care are loc cu ajutorul astrelor este nepermisă) din ST IIa IIae, cu privire la bine și rău în gândirea tomistă



În jurul anului 1400, pictorul italian Gentile da Fabriano ni-l înfățișează pe Toma stând și citind într-o grădină, într-o poziție relaxantă (picior peste picior, desculț), dar totodată concentrată asupra paginii aflate sub privirea sa. Cu toate că este plasat într-un decor citadin, înconjurat de ziduri și clădiri, cu puțină imaginație am putea lărgi spațiul acestei reprezentări canonice și să creionăm deasupra aurei sfântului un cer înstelat, spre care își ridică ochii, în pauzele sale de lectură și meditație.
De aici, întrebarea principală a lucrării de față și a câtorva posibile: câtă astronomie cunoștea Sfântul Toma? Era, pentru un teolog al vremii sale, astronomia o cercetare esențială în înțelegerea lumii și a modului în care aceasta a fost creată? Ce vedea Toma când ridica ochii spre bolta cerească? Cum arătau pe atunci hărțile care cartografiau atât lumea celor văzute cât și lumea celor nevăzute? Câtă relevanță ar fi putut avea, pentru Aquinat, cunoștințele sale astronomice în conceperea doctrinei sale asupra binelui și răului? Este posibil ca prejudecățile sale textuale și implicit ale epocii în care a trăit, cu privire la geografia lumii acesteia să fi determinat, mai mult decât am putea bănui astăzi, modul în care a răspuns la întrebarea de unde răul în lume? Este la fel de posibil ca prejudecățile noastre actuale, care subîntind paradigma astronomiei recente, să pună în mișcare mecanisme cognitive, afective sau logice, prin care oferim alte răspunsuri la problema răului, tocmai pentru că puzzle-ul lumii noastre este de nerecunoscut pentru un medieval?
Articolul 5, menționat în subtitlu, este așadar un pretext de chestionare și relectură a ceea ce noi înșine gândim și credem despre lumea noastră: dincolo de solul ideilor noastre, prin care reducem realul la cele vizibile și manipulabile, există un cer al acestora, perfect recognoscibil pentru omul medieval, dar în fața căruia omul recent nu vede aproape nicio stea, în sensul de punct de referință și orientare, și nicio influență posibilă?
Toma din Aquino, așa cum voi încerca să argumentez în lucrarea de față, răspunde că cercetarea astrelor poate fi o preocupare demnă de un tomist. Și această cercetare ne poate apropia sau îndepărta de bunătate. Rămâne să studiem cu atenție harta lumii noastre și să îi reconfigurăm, prin chestionări repetate și distincții, orizontul ei de posibilitate.

Pentru a releva legătura posibilă dintre cunoștințele de astronomie ale lui Toma din Aquino și modul în care această Imago mundi, a sa și a contemporanilor săi, determină un răspuns metafizic la întrebarea ce este binele și răul, articolul de față este structurat pe patru nivele:
1. Analiza contextuală a problemei, ce implică o scurtă inserție în astronomia Evului Mediu, pentru a identifica preocupările științifice ale epocii privind constituția lumii, explicațiile en vogue și posibilele tendințe ale cercetărilor astronomice. Un inventar al autorilor și textelor reprezentative pentru astronomia medievală reprezintă un corolar oportun pentru a contura o posibilă listă de lectură la dispoziția lui Toma, pe tema dată.
2. Analiza textuală a articolului 5, Q. 95 din ST IIa IIae, în vederea identificării sensurilor termenilor fundamentali și a idelor pe care Aquino le pune la lucru în scopul unui răspuns echidistant la întrebarea: este bine sau nu să ne ocupăm cu astronomia? Totodată, voi încerca să identific posibile vestigii ale lecturilor sale din domeniul astronomiei și ale teoriilor de care uzitează în susținerea punctului de vedere.
3. Analiza relațională dintre articolul mai sus menționat și alte texte revelatoare pentru problema răului, în gândirea tomistă. O referire constantă va fi la De malo și la ceea ce unii exegeți au numit argumentul cosmologic în explicația răului oferită de Aquino.
4. Analiza comparativă dintre ideile astronomice vehiculate de Toma de Aquino și lumea imaginată de astronomii vremii sale, pe de o parte, și teoriile actuale pe care astronomia zilelor noastre le propune, pe de altă parte. Ne putem pune astfel întrebarea cu privire la tema noastră: cât de mult teoriile astronomilor din secolul nostru și a imaginii Universului actual, ne determină în felul în care înțelegem răul din lumea noastră și, mai ales, alegerile noastre zilnice? Cum ar rescrie Toma de Aquino astăzi articolul 5 dezbătut în această lucrare, dacă ar lua act de ultimele descoperiri științifice în domeniu?

1. Surse medievale în astronomie. Astronomia ca praeparatio philosophica

În Cartea Exodului, 25, 9, Dumnezeu îi poruncește lui Moise să facă un loc al întâlnirii dintre om și Creatorul său. “Să faceți cortul și toate vasele lui după chipul pe care ți-l voi arăta”. Și Moise face întocmai Tabernacolul sau Cortul Întâlnirii. Dar ce chip, ce formă a Cortului, i-a arătat Domnul strămoșului adamic? Universul? Este cumva forma universului ca un cort?
Aceasta este, în fapt, una din sursele primare ale astronomiei în Evul Mediu; echivalența iudaică dintre Tabernacol și Univers, ceea ce contrazice una din prejudecățile noastre privind Evul Mediu ca promotor exclusiv al teoriei geocentrice. Așa cum subliniază istoricul J.L.E. Dreyer, în capitolul X (Cosmologia medievală) al lucrării A Histoy of Astronomy from Thales to Kepler, forma de tabernacol a universului a fost acceptată de scriitorii patristici, iar ca exemplu descrie atitudinea lui Diodorus, episcop de Tars (+394), care în cartea sa Contra Fatalismului, se pronunță împotriva adepților sistemului geocentric, amintind că Scripturile ne spun că există două paradisuri create, unul care subzistă pe pământ, și altul deasupra (...). Raiul nu e o sferă (cum era înfățișat în geocentrism), ci are forma unui cort sau a unei bolte . Aceeași opinie e împărtășită și de Theodor, episcop în Cilicia, din S-E Asiei Mici (+428), și Philopanus, care adaugă că stelele sunt mișcate continuu de către îngeri .
Toma din Aquino va fi și el preocupat de geografia paradisiacă, asemenea predecesorilor săi, descriind însă Edenul ca un loc corporal, înconjurat de patru fluvii și situat la Răsărit, cu o climă temperată, “cu plante mereu înflorite”, singura problemă fiind aceea că poziția sa putea fi doar intuită, nu și cunoscută cu exactitate, pentru că “locul acela e separat de locuirea noastră prin niște piedici, fie munți, fie mări, fie un deșert anume, care nu pot fi trecute. ”
În secolul V, se remarcă Martianus Capella, scriitor roman din Antichitatea Târzie, care va afirma că Pământul nu se află în centrul lumii , reiterând concepția antică a lui Aristarh din Samos (310 î.C.- 230 î.C.), afirmație datorită căreia Nicolaus Copernicus, adeptul heliocentrismului, îl va elogia atunci când își prezintă teoria care va revoluționa modul de înțelegere a lumii.
În secolul VII, Beda Venerabilul, călugăr englez cu preocupări multiple, va studia legăturile dintre maree și mișcările Lunii, vânturile, solstițiile și echinocțiile, iar Isidor de Sevilla (560-636), va distinge între astronomie și astrologie, distincție de care se va folosi și Toma din Aquino, cu toate că nu în mod explicit.
Un secol mai târziu, Alcuin va preda la curtea lui Carol cel Mare astronomia, ca parte a quadrivium-ului, alături de aritmetică, geometrie și muzică, în continuarea trivium-ului ce consta în predarea gramaticii, retoricii și a logicii; această distincție, efectuată încă din antichitatea platoniciană, se va perpetua în universitățile Evului Mediu latin, constituind cele 7 artes liberales, ca propedeutică la următoarele trepte, cunoașterea filosofică și, ulterior, cunoașterea teologică, ca încununare a cunoașterii umane.
Avem astfel un răspuns parțial la întrebarea dacă Toma cunoștea astronomie: în calitate de student, va lua contact cu acest domeniu, conform “programei” învățământului universitar medieval, și aceasta în perioada frecventării cursurilor Universității din Napoli, după retragerea sa de la abația benedictină Monte Cassino . Când se înscrie ca student la universitatea napolitană, în toamna lui 1239, Toma are în jur de cincisprezece ani, și va petrece patru sau cinci ani la această universitate . Spre deosebire de un student al zilelor noastre, care frecventează o facultate de astrofizică de exemplu, pentru cunoașterea teoriilor recente asupra Universului, pentru Toma, o astfel de cunoaștere va fi considerată doar un pas necesar pentru începerea studiului științei filosofiei și teologiei. Rămâne de văzut câtă astronomie și-a însușit Toma și dacă aceste cunoștințe și-au relevat utilitatea în preocupările sale viitoare.
Înainte de a răspunde la această întrebare, și a vedea care era atmosfera intelectuală în momentul în care studentul Aquino se află la Napoli, trebuie menționate alte două surse importante ale astronomiei medievale:
Prima constă în recuperarea moștenirii culturale a gândirii antice, prin traducerile masive din secolul XII, realizate de Jean de Séville (latinizat, Johannes Hispalensis), care traduce din Aristotel, și de Gerard de Cremona, care traduce 74 de opere, printre care celebra Almagesta lui Ptolemeu și Tablele Toledane, importantă lucrare de secol XI, a astronomului arab al-Zarqali (latinizat, Arzachel).
Cu toate că lucrările filosofilor greci nu au fost cunoscute până în epoca traducerilor care începe în secolul XII, autori precum Plinius, Chalcidius, Macrobius și Martianus Capella au suplinit această lipsă prin mențiunile pe care le-au făcut cu privire la textele anticilor. Astfel că, încă din secolul IX, două teorii astronomice – cea a sfericității pământului și cea a sistemului geocentric al mișcărilor planetare – au fost reinstaurate, conform teoriilor filosofice, a căror origine poate fi identificată în textele lui Platon .
La începutul secolului XIII, se remarcă Johanes de Sacro Bosco (1190-1256), care este autorul primului tratat didactic de astronomie, De sphaera mundi. Această lucrare, bazată în special pe Almagesta, dar și cu idei preluate din astronomia islamică, va constitui, timp de patru secole, prin cele 65 de ediții ale sale, cea mai influentă lucrare a astronomiei pre-copernicane în Europa.
A doua sursă a astronomiei medievale constă în cercetările intense și lucrările remarcabile ale culturii arabe, cu privire la știința cerului, lucrări traduse în Europa medievală, mai puțin interesată de acest domeniu .
Dintre astronomii arabi, a căror lucrări au fost traduse în latină, menționăm doar trei: Mohamed al-Fergani, a cărui lucrare, Elemente de astronomie (extras din Almagesta), a fost tradusă în latină, autor urmat de al-Battanil (latinizat, Albategnius), care scrie Opus astronomicum, tradus în latină de C.A. Nollino. Albategnius, cel mai celebru astronom arab, va corecta tabelele lui Ptolemeu și va fi continuat de Abd al-Rhaman al-Sufi (903-986), cu lucrarea, în traducere latină Liber locis stellarum fixarum, care va completa, în tabelele ptolemaice, poziția fiecărei stele cu magnitudinea și culoarea stelei. Tot al-Sufi va da stelelor nume grecești și arabe, nume care sunt valabile și astăzi .

Înainte de a reveni la studentul Toma, și la întrebarea privind bagajul de cunoștințe de astronomie acumulat la Universitatea din Napoli, mai trebuie menționat un aspect relevant pentru secolul al XIII-lea, care, sub influența traducerilor multiple și a seducției aristotelismului, manifestă un gust aparte pentru scrieri enciclopedice. În acest secol, contemporani lui Toma, Albert cel Mare, Roger Bacon și Robert Grosseteste, cu toate că nu erau astronomi, s-au ocupat mai mult sau mai puțin cu probleme de astronomie .
Revenind la Toma, răspunsul la întrebarea privind ambianța intelectuală în Universitatea din Napoli la sosirea acestuia îl oferă Jean-Pierre Torrell, în volumul 1, din Saint Thomas Aquinas, the person and his work, unde precizează că, datorită traducerilor din arabă și greacă făcute de Michael Scotus, Sicilia și sudul Italiei au experimentat atunci o intensă viață culturală.”Știința aristotelică, astronomia arabă și medicina greacă – toate au înflorit la Palermo, Salerno și Napoli. ” Astfel că Toma va deveni foarte devreme familiar cu filosofia naturală a lui Aristotel, într-o perioadă când Aristotel era în mod oficial interzis la Paris . Mai mult, se pare că unul din profesorii săi – Petru din Irlanda – era interesat de Aristotel și Averroes , ceea ce explică până la un punct interesul Aquinatului pentru Filosof și Comentatorul său. Mai târziu, gânditorul dominican va scrie un comentariu la opera aristotelică De coelo, aspect pe care îl voi detalia mai târziu.
Însă, atât Torrell, cât și alți exegeți ai vieții Sfântului Toma, în privința perioadei petrecute la universitatea menționată, au o afirmație comună: “E necesar să concluzionăm că nu știm nimic precis despre anii de studii la Napoli ”.
Un alt moment semnificativ al contactului lui Toma cu astronomia din timpul său îl constituie comentariul său la De caelo et mundo, lucrare începută în 1272 și rămasă neîncheiată datorită morții sale . În acest comentariu va cita din Platon, Ptolemeu și alții, iar în privința poziției Pământului, nemișcat în centrul lumii, va cita argumentul lui Ptolemeu . Aquino remarcă faptul că filosofii de după Aristotel s-au distanțat de acesta, de exemplu, când au instituit existența epiciclurilor, care asigurau o precizie exactă a calendarului și a previziunilor privind mișcările planetelor, sau cu privire la sfera înstelată, care după Aristotel era ultima dintre sfere, dar conform astronomilor de după el sfera stelelor fixe are o mișcare proprie (precesie), motiv pentru care au plasat încă o sferă deasupra ei, căreia i-au atribuit prima mișcare .
Tot în acest comentariu pe marginea lucrării aristotelice, în Cartea I, lecția a 6-a, găsim o expunere cu privire la existența Paradisului și o interogație de interes major pentru astronomii zilelor noastre – dacă există mai multe universuri?
În urma celor expuse până aici, se poate susține indubitabil că Aquino a studiat, și-a însușit și, ulterior, utilizat cunoștințele de astronomie ale timpului său , fizica lui Aristotel și astronomia lui Ptolemeu fiind ingredientele principale ale concepției despre lume, concepție pe care o acceptă ca expresie a gândirii, experienței și cercetărilor efectuate de predecesorii săi.
Se repetă adeseori că Evul Mediu este susținătorul geocentrismului, adică a unui mod depășit al înțelegerii Universului. Pământul era, într-adevăr, considerat centrul fix al umii, în jurul căruia se rotesc șapte sfere (împinse de îngeri), de care sunt fixate Luna, Soarele și cele 5 planete, la care se adăuga a 8-a sferă, a stelelor fixe, reședința sfinților, dincolo de care se află Dumnezeu. Dar această imagine, care nouă ne trezește zâmbete, era pentru medieval expresia ultimelor rezultate la care ajunseseră cercetările astronomice în acele vremuri, coroborate cu recuperarea moștenirii culturale antice, prin traducerea în latină a textelor fundamentale ale gânditorilor greci. E poate și unul din motivele pentru care Dante va prelua în Divina Comedia, această viziune cu privire la structura lumii, în calitate de paradigmă, și-l va plasa pe Toma, alături de 12 înțelepți, în cercul Soarelui.

2. Toma, “astrologul”, răspunde la întrebarea dacă cititul în stele este o cercetare legitimă

Articolul 5, din Q95, ST IIa IIae, reprezintă un bun exemplu pentru ceea ce numim astăzi political correctness. Indiferent de tipul de lector al textului amintit, nimeni nu ar fi agresat de ideile și concluziile textului. Până și astrologului de azi i se face dreptate.
Înainte de expunerea ideilor textului, e necesară precizarea unei distincții pe care Sfântul Toma o folosește în mod implicit: distincția dintre astronom și astrolog, fiecare cu domeniul său și cu metode specifice de investigație și predicție, dar care în text ambii poartă același nume – “astrologus ”.
Mai mult, citându-l pe Augustin, se poate observa că episcopul de Hippona, pentru ceea ce numim astăzi astronom, uzitează un termen de tradiție aristotelică - “mathematicos”, ceea ce reflectă totodată și principalul instrument al astronomului medieval – calculul matematic. De aceea, ocurențele termenului “astrologus”, în textul original, exprimă mai bine semnificația acestei discipline, “quae est una scientiarum mathematicarum, cuius subiectum est caelum et caelestia corpora ”.
Textul tomist continuă această tradiție greacă, dar va amenda unele consecințe care intră în contradicție cu paradigma creștină. Argumentele, contraargumentele și răspunsul maestrului gravitează în jurul interogației fundamentale: ce se poate cunoaște prin cercetarea astrelor? În limbaj kantian, care sunt limitele cunoașterii de tip astronomic?
Ceea ce transmite paradigma greacă este precizat în primele două obiecții, prin citările din Dionisie Pseudo-Areopagitul și Aristotel: “corpurile cerești sunt cauza celor care au loc în lumea aceasta”, și, respectiv, “se pot cunoaște dinainte, prin cercetarea astrelor, unele evenimente viitoare”. A treia obiecție discută problema influenței demonilor în actul divinației. Toate trei par a permite și chiar a încuraja cercetarea astrelor în scopul prezicerii viitorului.
Avându-l ca aliat pe Augustin, în Confesiuni IV, care mărturisește convertirea sa de la vizitarea astrologilor, la refuzul acestora, pe motiv că “tamen Christiana et vera pietas expellit et damnat” ( că adevărata pietate creștină respinge și condamnă), Aquino pare mai rezervat și susține că, în prealabil, “trebuie cercetat ce s-ar putea cunoaște dinainte despre cele viitoare din observarea corpurilor cerești. ”
Se pot cunoaște acele lucruri care au loc cu necesitate, cum ar fi eclipsele, doarece acest lucru poate fi prezis prin observarea corpurilor cerești, dar nu se pot cunoaște evenimentele viitoare ale oamenilor și cele care se petrec accidental în natură. Cu toate că ambele tipuri de evenimente se originează în providența divină, primele sunt dispune conform unei rațiuni a necesității, în timp ce al doilea tip, conform unei rațiuni a contingenței. În răspunsul tomist, se întrevede ceea ce unii exegeți numesc argumentul cosmologic, pus la lucru în soluționarea problemei răului: lumea, cu toate dramele și atrocitățile sale, este, în esență, creația lui Dumnezeu; nu cea mai bună lume posibilă dintr-un număr infinit de lumi, ci cea mai bună lume, pentru că Dumnezeu a dorit-o și a adus-o în existență.
Există, așadar, o cauzalitate a corpurilor cerești, al căror efect presupun regularitățile din natură și până aici Toma e de acord cu Aristotel. Însă, două efecte scapă acestei cauzalități:
Primul vizează ființa prin accident, atât în cazul oamenilor, cât și în cazul celor natural. Ființa prin accident nu are o cauză, propriu-zis nici nu este o ființă, pentru că finalitatea ei nu e inclusă în scopul acțiunii; cel care sapă o groapă și găsește o comoară este exemplul clasic al “accidentelor” din viața omului. La fel, un cutremur în Lisabona nu are ca scop uciderea unor persoane nevinovate. Deci, cel care găsește comoara, nu se datorează faptului că o stea norocoasă l-a determinat să sape în locul respectiv. Se observă că și aici Toma îl urmează pe Aristotel, atât în privința terminologiei, cât și a implicațiilor metafizice.
Al doilea vizează actele liberului arbitru (iar de aici Toma va continua de unul singur), acte care țin de voință și rațiune. Aceasta înseamnă că ființa umană se poate opune, prin conlucrarea celor două procese, înclinației venite de la corpurile cerești . Prin urmare, găsitorul comorii, gândește și voiește rău, dacă el crede că planeta Jupiter, responsabilă cu prosperitatea, conform credinței astrologilor, este cauza directă a fericirii sale temporare.
Dacă astrele ar fi cauza directă a actelor umane, ar trebui să presupunem că un lucru material (astrul ceresc) poate imprima ceva pe un lucru imaterial (gândul), ceea ce e absurd, demonstrează Toma . Rămâne ca singura influență posibilă să fie una indirectă, “în măsura în care imprimă ceva în corpul omenesc și, în consecință, în facultățile senzitive ”. Aceasta pare a fi o intruziune a astrologului, în argumentarea tomistă. E ca și cum am spune, conform astrogramelor medievale, că cei născuți sub semnul lui Saturn sunt melancolici, cei născuți sub semnul Soarelui, casa înțelepciunii, au șanse serioase să devină genii, iar cei aflați sub influența lui Mercur, ar fi automat plini de energie și foarte pricepuți în ceea ce fac.
Dar faptul că Toma lasă loc și ideii că e posibilă o influență astrală, chiar dacă numai asupra simțurilor, nu contravine însă percepției comune: Luna plină influențează adeseori somnul, un Soare puternic la amiază poate crește agresivitatea, iar Venus, în calitate de Luceafăr, poate trezi revenii și comportamente romantice, poate stimula creativitatea poetică și meditația.
Totuși, scopul argumentației sale vizează aspectul moral al acțiunilor umane: simțurile, influențate de astre, conduc la stimularea și la exacerbarea pasiunilor, după care se conduc majoritatea oamenilor. A te ocupa cu astrologia sau a frecventa astfel de persoane sugerează preeminența unui comportament pasional, care scapă controlului rațional, coroborat cu o voință slabă. Acesta e și motivul care explică succesul astrologilor, de ieri și de astăzi. Un al doilea motiv constă în lucrarea demonilor, care se poate interpune sau colabora cu astrologul în prezicerile sale , căci demonilor “le este permis a cunoaște anumite adevăruri despre lucrurile materiale și temporale. ”
Este evident așadar că lectorul textului tomist va fi satisfăcut de rezultatele obținute: astronomul va studia eclipsele, astrologul, influența Lunii, filosoful va căuta să identifice relația astronomie-metafizică, iar teologul va recunoaște vestigiile unei lumi create din bunătatea divină.
Textul de față este doar un exemplu al modului în care Toma pune la lucru metafizica sa pentru a explica cum binele și răul sunt recognoscibile chiar și în cele mai marginale activități umane. Dar este lumea noastră un cosmos care reflectă în cel mai înalt grad perfecțiunea divină?

3. Argumentul cosmologic tomist în raportul bine-rău, în lumea sublunară

Este un loc comun faptul că pentru omul medieval Pământul este situat în centrul lumii, în jurul căruia gravitează șapte sfere planetare (Luna, Mercur, Venus, Soare, Marte, Jupiter și Saturn), la care se adaugă sfera stelelor fixe și sfera Primului Mobil.
Însă, cele 9 sfere care constituie Universul medieval, unde sfera Pământului este inclusă în sfera Lunii ș,a.m.d., par a sugera că, deși planeta noastră este în centrul acestui sistem, nu reprezintă centrul lumii, pentru că adevărata lume este Dumnezeu, iar fiecare sferă presupune nu doar un exod, ci și o coborâre . Astfel că, cu cât o sferă se află mai aproape de Dumnezeu, cu atât exprimă mai bine perfecțiunea acestuia și implică un grad mai înalt de existență. În plus, fiecare sferă are o Inteligență, un înger care o mișcă, iar ceea ce determină natura mișcării este dragostea față de Creator. Rezultă că, cu cât o sferă se află mai aproape de Dumnezeu, cu atât mișcarea acesteia va fi mai uniformă, mai continuă și mai rapidă ; coborând, ultima treaptă a Creației, sfera Pământului va fi imobilă și va conține și cel mai mult rău cu putință .
Această ierarhie a ființei, expresie a perfecțiunii divine pe care o reflectă într-o cât mai mare varietate posibilă, este o ierarhie care exclude totuși vidul, negația pură. În lumea sublunară acest aspect este evidențiat de prezența a patru sfere, care decad gradual, transformându-se, și anume sfera focului, a aerului, a apei și a pământului. Cei mai buni interpreți ai tomismului - susține Etienne Gilson - repetă faptul că Aquinatul are un sentiment al plenitudinii și al continuității concretului și totodată o viziune optimistă asupra lumii acesteia.
Răul în Creație nu este altceva decât deficiența unui anumit bine, nu un principiu, ci degradare a ființei de la o treaptă la alta, o ieșire în afară, o lipsă a unei calități sau proprietăți într-o ființă. De aici, definiția paradoxală a răului: privatio boni, o lipsă într-un subiect anume. Răul nu are ființă, el nu există, ci reprezintă privația unei proprietăți pe care o ființă ar fi trebuit să o dețină . Suportul său va fi întotdeauna binele, de aceea binele, într-o anumită măsură e cauza răului, în sensul unei dependențe continue a răului de bine.
Prin urmare, răul nu poate epuiza binele, decât prin dispariția oricărui bine, adică al lumii. Chiar și ființa cea mai mizerabilă va continua să exprime o minimă porțiune din perfecțiunea universului și a Creatorului său, chiar și numai prin faptul că, dorindu-și binele personal, actul său egoist va fi un reflex al binelui. Acesta este unul din aspectele fundamentale ale gândirii tomiste: binele și ființa sunt interschimbabile, sunt transcendentalii, care permit, până la un punct, construirea unui limbaj descriptiv al ființei divine, fie și numai de factură anologică.
Argumentul cosmologic în explicarea răului, menționat printre alții de John F.X. Knasas, în lucrarea Aquinas and the Cry of Rachel, poate fi sintetizat astfel: răul lumii acesteia este permis nu voit de Dumnezeu, și este un efect al ordinului coruptibilelor , alcătuite hilemorfic; complexitatea ființei din lumea sublunară permite răul și orbitoarea sa prezență în lume. Acesta este, până la urmă, modul de funcționare al lumii noastre, perisabilă și fragilă, și numai acest mod al ființei face posibilă existența omului și libertatea sa de a coborî sau urca pe scara ființei.
Un ultim aspect relevant al doctrinei tomiste asupra răului este dat de modul specific în care Toma înțelege cauzalitatea. În Contra Gentiles, III; 23, se presupun 4 cauze universale ale lucrurilor: sferele celeste, un înger, Dumnezeu însuși, sau primele trei la un loc. Opțiunea lui Toma este pentru ultima variantă. “Ființele terestre sunt generate de alți membri ai speciei în virtutea Soarelui, dar Soarele este mișcat de sferele celeste, acestea de către îngeri, mișcați la rândul lor de către Dumnezeu ”. Aceasta înseamnă că influența cauzală este mult mai largă, fiind diferită de modul cartezian, mecanic, de înțelegere a ei și totodată de al nostru. Totuși, corpurile cerești pot doar influența, înclina spre o dispoziție sau alta, fără a putea împiedica exercitarea libertății omului; este așadar un accident al ființei , care i se poate opune în orice moment.
Nu trebuie uitat însă că starea actuală a omului reprezintă, în viziunea tomistă, doar una din cele trei posibile: starea paradisiacă, a inocenței primordiale, starea actuală, a Căderii, și starea viitoare, a corpurilor beatifice. De asemenea, fundamentală în tomism este relația dintre răul vinei (malus culpae) și răul pedepsei (malus poena), conform căreia răul suferit este urmare a unui păcat săvârșit, relație față de care omul actual manifestă rezerve serioase, atunci când nu o respinge ab initio. Și acest lucru se întâmplă, conform tezei lui Knasas, din cauza suprasolicitării conceptului de persoană, prin crearea de false epifanii ale sinelui; una din cele mai frecvente epifanii vizează sentimentul eternității sub umbrela căruia ființa umană uită caracterul de finitudine al propriei vieți și a oricărui lucru care constituie această lume. De aici, considerarea morții ca răul fundamental, iar a omului ca ființă-întru-moarte.
Argumentul cosmologic prezentat aici, argument al finitudinii și perisabilității universului, face cu putință o soluție la problema răului, influența astrelor exprimând, o dată în plus, relația strânsă dintre om și lume, interdependența acțiunilor și efectul, uneori surprinzător, al unui agent mai mult sau mai puțin vizibil.
Lumea lui Toma diferă fundamental de a noastră, înainte de toate prin faptul că oferă posibile explicații, coerente, la problema răului. Pentru omul recent, răul nu mai e o eclipsă a binelui, ci un ingredient esențial al universului. În 2013, sonda Cassini, aflată lângă inelele lui Saturn, fotografiază lumea noastră; de la centru al cosmosului, Pământul apare ca un palid punct albastru, pierdut într-un Univers plin de “monștri galactici”, unde însăși problema răului își pierde orice relevanță, pentru o specie înclinată spre distrugerea propriului habitat.

4. Marile retrogradări. Un univers ce nu este făcut pentru noi

Capitolul 3 al lucrării lui Carl Sagan, Un palid punct albastru, intitulat “Marile retrogradări” sintetizează evoluția descoperirilor astronomice cu privire la poziția Pământului în Univers.
Prima retrogradare are loc în secolul al șaptesprezecelea, Galileo Galilei, utilizând pentru prima dată un telescop, va studia suprafața Lunii și va descoperi și numi cei patru sateliți ai lui Jupiter, descoperiri care arătau că Pământul nu mai putea fi considerat singura lume, devenind a treia planetă de la Soare.
A doua retrogradare o constituie renunțarea la ideea conform căreia Soarele este centrul Universului. “Departe de a ocupa centrul galaxiei, Soarele nostru, cu anturajul său de planete palide și minuscule, este situat într-un sector banal al unui obscur braț în spirală. Ne aflăm la o distanță de treizeci de mii de ani-lumină față de Centru. ”
Următoarea etapă a presupus descoperirea faptului că galaxia noastră nu este singura, ci una dintre miliardele, poate sutele de miliarde de galaxii, și nu se distinge prin nimic spectaculos de celelalte.
Pasul ulterior a constat în demonstrarea ideii, odată cu descoperirea expansiunii Universului, că acesta nu are un centru anume, prin urmare Calea Lactee nu se află în centrul lumii sau în vecinătatea acestuia.
Retrogradarea va continua cu identificarea unor sisteme solare, aparținând altor galaxii, sisteme care conțin planete ce îndeplinesc teoretic condițiile de apariție și manifestare a vieții, iar la momentul actual cu distrugerea principiului antropic . Concluzia astronomilor de astăzi îndeamnă la umilitate: “majoritatea dezbaterilor au fost decise acum în mod clar în favoarea unei poziții care, oricât de greu de acceptat, poate fi cuprinsă într-o singură propoziție: nu ni s-a dat rolul principal în drama cosmică .”

În loc de concluzii

Să ne imaginăm că Toma apare în mijlocul nostru și, retras în colțul unei biblioteci, recuperează drumul astronomiei din secolul al XIII-lea până în prezent; citește pe Galilei, Newton, Einstein, Hawking s.a., iar fața i se luminează tot mai mult. Apoi iese din bibliotecă, pe ușa din tabloul prezentat la începutul articolului. Aici, îl așteaptă Cartea deschisă, pe roca pe care șezuse. Alături, un telescop de ultimă generație, îndreptat spre stele. Să ne imaginăm că Toma se uită întreaga noapte la stele, constelații, la Venus, Jupiter și Saturn, la obiectele Messier (printre altele, la celebrul roi din Hercule și la magica nebuloasă Ochiul lui Dumnezeu din constelația Vărsătorului). Apoi, mult după miezul nopții se culcă în iarba din grădină și adoarme în poziția fetusului, desculț, așa cum l-am întâlnit la începutul serii. La câteva mii de kilometri un om oarecare, în aceeași seară sau poate în alta, a făcut același lucru, cu toate că avea cortul alături, echipat cu toată tehnica și confortul actuale. Iar a doua zi dimineață, s-a ridicat, s-a spălat spre mâini cu fața către Soare și în ochi nu i se citea nicio suferință. Nicio dorință și nicio răutate.

copyright Dorin Cozan





.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!