poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1016 .



Mâna poetului
articol [ Carte ]
Recenzie: Cinci degete de Mihaela Meravei

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Tyly ]

2017-04-25  |     | 



Dintre cele cinci degete de la mâna cu care scrie Mihaela, două sunt la mine: cel mare și inelarul, adică cel apărut în 2016 - semantica luminii, editura ExPonto, și cel din 2013 - simțuri elementare, editura Metafora. Iată, cel puțin de aici deduc, Mihaela a ales să editeze acasă aceste două cărți, lucru care confirmă iubirea ei pentru acest acasă originar și literar cu care se mândrește și care se desprinde din poezia ei.
Se pare că Mihaela are două modele poetice: pe Nichita și pe Blandiana, doi poeți de referință ai României. De ce spun asta, pentru că în volumul simțuri elementare ea își începe fiecare dintre cele două secțiuni cu câte un motto din versurile celor nominalizați, introduceri care dau tonus creațiilor autoarei, îi conferă curajul necesar spre a se dărui pe sine cuvântului.
Poeziile din această carte sunt scurte, făcute parcă pentru popasul între două respirații puternice. Dacă te uiți în cuprins, titlurile sunt frenetice, pline de culoare, zglobii, străbătute de lumină, înălțate în zborul iubirii. De la inocență, trecând prin destin, la focul cuvintelor și al iubirii. Sunt abordate și reliefate metaforic iubirea și melancolia, chipul mamei, menirea poetului, singurătatea, viața și moartea, natura în care marea ocupă un loc aparte. Aș putea face minipoeme doar din titluri, de exemplu:
cu douăsprezece aripi/ poeții viețuiesc între două lumi/ fără de preț
sau
cerul meu din coloseum/ cer răsucit/ cu fluturi și oameni/ de culoarea fericirii/ uit să îmbătrânesc/ îmi fac rugăciunea singurătăților/ pentru o gură de fericire/ plec uneori din mine
sau
cu sufletul în palme/ am învățat să trăiesc/ vis fără de moarte și iubire fără bătrânețe/ vocea inimii/ rugăciunea singurătăților/... /cu sufletul în palme/ îmi deschid aripi/ din dragoste.
Poezia Mihaelei este despre sine, despre trăirile personale în relație directă și apropiată de tot ce o înconjoară: oameni, natură, în context existențial, folosind ca liant sentimentele. În ieșirile din sine, caută completări, prelungiri, umplerea golurilor existențiale, în special pe cele sufletești: căutându-te/ plec uneori din mine spre alte lumi/ într-un zbor căruia nu i-am găsit/ rotunjime.../ plec uneori din mine.
Ea visează, ea se joacă de-a baba oarba cu amintirile, dă ghes imaginației. Marea este un element definitoriu în poezia Mihaelei, poate pentru că s-a născut aproape de ea. Sunt multe poeziile în care face referire la mare, atât în acest volum, cât și în întreaga antologie. În lumina din palme, mărurisește: azi noapte am pus în/ căușul palmelor/ marea/ peste care am așezat culori din cuvinte/ cineva a risipit/ praf de sidef deasupra/ mâinilor mele/ și pescărușii au stârnit/ simfonii albastre/ când din palme/ s-a născut răsăritul.
Acest volum conține și poezii în vers clasic, inserate printre cele majoritare, în vers alb.
În semantica luminii, Mihaela are poezii mai consistente, aș zice că aceasta este una din deosebirile dintre cele două cărți și un pas înainte în evoluția ei scriitoricească. Volumul are inserate pagini grafice color sub semnătura artistului Constantin Grigoruță, lucru care îl face să fie vioi, vesel, atractiv. Un design potrivit liricii meraveiene. Și în cuprinsul acestui volum există patru capitole: tainița de lumină, vremea mieilor, litanii verzi, cumințenia omului. Fără să deschid cartea, constat din aceste patru titluri cât de cuminte, smerit și înțelept este scrisă. Îmi aduce deja o stare de curățenie, de virtute, o emoție spirituală. Nu poți citi o carte decât atunci când ai o anume stare.
De data aceasta, marea este idolarizată, poeta îi cere mării sfaturi, vrea să învețe de la apa asta mare și spumoasă cum să tacă și cum să se retragă în sine ca la reflux, cum să facă să poată îmbătrâni frumos, cum să aibă o inimă mare cât marea: învață-mă să tac ori/ să mă retrag în mine ca într-o biserică/ până devin eu însămi poezie/ înțelegând cum să iubesc/ învață-mă marea mea să încărunțesc frumos/ fără să îmbătrânesc vreodată./ învață-mă mare.
Dumnezeu, lumina, poetul, iubirea, cuvântul, viața, marea sunt surprinse cu voluptate și în paginile acestei cărți, ca într-o revenire asupra lucrurilor începute și chiar duse până la final, dar cărora poeta simte să le aducă îmbunătățiri, să le readucă în atenție, să le reaminească, să le repete ca părți integrante din sufletul autoarei. Mi-a plăcut expresia: la țărmul sărat al așteptării/ uneori ninge la malul mării, pentru că viața omului e plină de așteptări care se dizolvă asemenea sării.
Mi-a atras atenția o poezie scurtă cu titlul semantică: tu ești lumină eu sunt Om/ cât de adâncă este această cale/ când din lut doar tu mă transformi/ în rază de soare - este apropierea, intersectarea dintre om și lumina așteptată ca pe un Dumnezeu care să dea viață lutului din care a fost modelată, este vorba de Creație, la propriu și la figurat. Totul în câteva cuvinte.
Cartea aceasta este cuprinsă de lumină, nu cred să existe vreo poezie care să nu pomenească acest miracol. Interesant este că poeta folosește frecvent palma pentru primirea luminii. Ea (își) aduce lumina cu palma/ în palmă. Lumina mai este văzută de Mihaela sub forma unor aripi. Toată inspirația autoarei se învârte în jurul luminii - subiectul cărții care pe bună dreptate poartă acest titlu de legătură între sensul cuvintelor și lumina necesară scrisului: semantica luminii. Despre sensurile luminii trebuie să înveți! Pentru că lumina e un dans la balul canonic/ vremea mieilor, este un căluț, un Pegas: dii lumină dii/ majesatea sa (cuvântul, desigur): nimic nu mă împiedică/ să încalec pe acest Pegas/ și să galopez/ prin șuvoiul urgiilor/ sfidând apocalipsa Himerei/ punându-i frâu de aur/ să asmut gura târgului/ cu majestatea sa cuvântul/ chinuindu-l în patru zări/ ca pe-un descântec/ "dii lumină dii"/ urcă-mă pe coama norilor/ să văd de unde-mi răsare poezia.
În urcare liberă, poeta spune: de lumina aceasta de care/ mi s-au contaminat/ toate slovele/ ca de cel mai adânc și misterios/ cancer al iubirii / - iată cum lumina creației este strâns legată de cuvântul creației. Lumina este motivația de a scrie, de a înaripa cuvântul. În lipsa luminii naturale există permanent o flacără ori o candelă, ceva care să lumineze drumul poeziei și al sufletului care se dedică poeziei. Cuvintele înfloresc lumina, după cum ne transmite autoarea în poezia alt poet. Se pare că în moalele luminii se afă iubirea. De viață și de cuvânt. Felicitări, Mihaela!
Degetul mic, numit viața pe verticală, este cel pe care se sprijină mâna atunci când scrie. Și oricât de neputincios ar părea, el are fermitatea și scopul lui. Este un susținător, este baza unei construcții, a unui început. Poeziile Mihaelei nu sunt timide, însă au acea tendință a căutării, a descoperirii, a primilor pași. Ele nu se caracterizează prin teama față de necunoscut, ci mai degrabă prin dorința arzătoare de a face cunoștință cu necunoscutul. Îmi pare că acest prim volum al Mihaelei este de fixare a relației cu poezia. Cuvintele devin aici apă vie vindecătoare pentru sufletul neliniștit. Ele sunt metale prețioase căutate în adânc. Poeziile din acest volum sunt de iubire. Iubirea de poezie: o iubesc pe ea.../ pereche a sufletului meu / ca să o iubesc pe ea.
Cuvintele devin obsesie de care poeta nu dorește să scape. Prin (e)fuziunea cuvintelor se apropie oamenii! Mihaela are încredere în drumul acesta al vieții pentru că se conduce după simțuri, așa cum te orientezi după mușchii de pe trunchiurile copacilor. Acest volum este unul a speranței, al tânjirii la minuni, al revelației privind lumea în plinătatea ei. Simte nevoia de a face și câteva dedicații, dovadă că nu-și propune să se mulțumească neapărat pe sine, dimpotrivă, izbucnirile ei sufletești și poetice se datorează unor oameni cărora numai prin poezie, adică altfel decât în mod obișnuit, consideră că le poate mulțumi cu adevărat: părintelui său, mamei sale, fiului său; dar și mai frumos și mai generos, omagiul adus tuturor femeilor care trebuie să înfrunte cancerul de sân. De ce viața pe verticală? Pentru că, principial, omul trebuie să aibă coloană verticală și pentru că autoarea se ambiționează să urce către un ideal, și anume poezia.
Am ajuns și la degetul mijlociu: cu inima lipită de fereastră. Vorbim aici de un capitol al dorului, al fluturelui, iluziei, poveștii, îndrăgostirii, visului. Iată ce aflu în liber la vise: de fiecare dată mă întorc/ (pierdută de mine)/ în casa sufletului tău/ ca într-un dom al cuvintelor/ îmi reamintesc iubirea/ îngenunchind/ las lacrimii drum liber/ spre eternitate/... / îmi ești trup atât de poezie/ încât îngerii fac semnul crucii/ atunci când iți apropii buzele/ de dorințele din inima mea/ gânguresc porumbeii/ înaintea zborului cu inelul iubirii/ legat de aripi/ azi au liber la vise.
Mihaela se vede în mai multe ipostaze: sunt o pasăre cu aripi de lumină; mă transform în curcubeu unind/ cerul cu pământul în inima mea / anotimp univalent; printr-un joc al hazardului/ împrimăvăram / jocul hazardului; vei înțelege vreodată cum mă cațăr/ pentru sărutul crud pe lujer de curcubeu/ copil în suflet/ îți caut coama de care să mă prind/ să pot zbura ca un inorog să despic timpul/ lasă-ți cocorii între noi; am devenit rotundul fără vârstă/ rostogolit spre pământ de mâna divină/ poate de mâine; mai bogată decât singurătatea etc.
Simte că harul de a scrie vine de la Dumnezeu și nu uită să-L amintească, împreună cu îngerii, în versurile sale. Tonul ei devine evlavios, cuvintele parcă sunt purtate de îngeri, năzuințele se transformă în realitate, iubirea nu mai are legi, nici limite, viața o surprinde în mod plăcut și binefăcător.
Scurgerea ireversibilă a timpului îi induce stări nostalgice pregnante pe care le descrie pornind de la manifestările naturii: vânt, ploaie, ninsori, nori, soare etc. Antrenând tot ce e legat de păsări, copaci, anotimpuri, elemente care apar frecvent în poeziile Mihaelei.
Acest volum se dovedește a fi, cu predilecție, unul al iubirii.
Arătătorul se numește duminica păpădiei. Acest capitol din antologie începe cu poezia care dă numele volumului: cuvântul s-a născut în această zi de sărbătoare, ziua sorocului cu cerul dat pe din două, o zi binecuvântată, a nașterii și a reînnoirii. Este volumul de închinăciune în fața cuvântului, pornind de la nașterea lui și până la prefacerea acestuia în poezie. Destinul devine o obsesie care târăște sufletul prin cotloanele tăcerii, ale singurătății, ale vieții. Obsedante sunt și amintirile care se acumulează cu fiecare poezie: la fiecare colț de întâmplare/ doar amintiri / amintiri dintr-o viață de melc; mi-am întins amintirile făcând din sine cruce / îmi vorbeai despre tăceri; hienă nemiloasă singurătatea/ încerca să-mi sfâșie amintirile/ mă încolțise singurătatea; probabil am obosit/ de vreme ce din ochi/ îmi picură amintiri/ cum din ramurile copacului/ cade uneori primăvara./ cred că am albit/ iubind/ scriind/ fiind/ poezie/ îmbătrânire; nicio amintire nu mai poate șopti virilă/ și nici nu-mi va mai construi lumea în culori vii/ nimic din mine nu poate să explodeze/ despre mine cu mine însămi. Aș mai sesiza obsesia originii sale care este la fel de accentuată ca și celelalte două: să văd de unde izvorăsc și/ încotro mă îndrept/ am mers pe urmele apei/ până m-am revărsat în mare/ printr-o deltă inefabilă/ mi-am găsit originea/ în firul de nisip care/ mi-a foșnit prin inimă/ când amurgul scânteia iubire/ colorându-mi cerul cu pescăruși/ cineva mi-a strigat numele/ botezându-mă femeie/ am mers pe urmele apei. La fel de firesc își definește izvoarele în nosce te ipsum: am crescut cu picioarele în mare/ din spumă mama îmi făcea lapte/ mă învelea cu alge să nu uit/ liniștea verdelui profund/ pernă-mi erau meduzele și visele/... etc. – o poezie notabilă, dovedind, în final, și patriotismul autoarei: duc în tolbă istoria și/ miros a patrie.
Însă, cuvântul este prima și ultima și perena obsesie a Mihaelei Meravei. Pe el îl adoră, îl laudă, îl preaslăvește. Lui i se dedică în întregime: înălțând în fiecare din noi troiță/ răbdător ne primește să-i învățăm liniștea cuvântului – spune aceasta despre Dumnezeu în troița cuvântului, înălțându-i monument sfințit, cu voia și puterea divină. „La început a fost cuvântul” - nu-i așa?
Dumnezeu-îngerii-cuvântul ori zbor-aripi-poezie sunt triade întâlnite în versurile Mihaelei ca medii de concepție și desfășurare ale scrisului ei. Iată, în acest sens, poezia Icar cu aripi de hârtie, în al cărei final afirmă: nici nu mă mai mir/că pot zbura cu aripi de hârtie/ când iubesc/ scriu.
Cele 5 degete sunt, de fapt, trepte în viața scriitoricească a Mihaelei, trepte pe care le urcă și coboară cu dârzenie de Sisif, nu se dă bătută, trece prin intemperii și încercări diverse pentru a-și atinge visul: poezia! Dumnezeu îmi spune/ iată scara/ ca la comandă încep să mă cațăr/ când alunecând pe orgolii/ când ridicându-mă cu cerul în ochi/ uneori incertitudinile îmi taie răsuflarea/ simt scara de parcă bat pasul pe loc/ chiar dacă mă ridic/ cobor/ trec încă o încercare/ încă un vis călătorind/ devin tot mai bogată/ mai alb parcă-I aud/ cuvântul nerostit/ treaptă cu treaptă/ trepte.
Drumul spre poezie al Mihaelei nu este simbolizat doar de trepte, remarc faptul că aceasta trece anumite praguri/, fiecare prag/ încă o sete de încercare, după cum spune în doar când crucea mă apasă. Drumul Mihaelei e cel al Golgotei, după cum mărturisește în câteva poezii cuprinse în antologia de față. Mihaela urcă trepte, trece praguri , dar urcă și ceruri căutând lumina, vrând să atingă al nouălea cer. Și ca să nu uit, acest volum este al păpădiei, plantă cu efecte vindecătoare. Păpădia este stăpâna acestui volum, termenul apărând atât în conținut cât și în titluri: duminica păpădiei, puful de păpădie din palma ta și altele.
Ca să rezum: cinci degete înseamnă cinci volume de poezie într-unul, fiecare cu amprenta lui, văzute de mine la o lectură completă ca:
viața pe verticală – volum al primilor pași, al fixării relației cu poezia, al înmuguririi poetice;
simțuri elementare – volum al căutărilor, completării sinelui și al feminității;
cu inima lipită de fereastră – volumul visului și al dragostei;
duminica păpădiei – volumul păpădiei, al vindecării sufletești;
semantica luminii – volumul luminii, al urcării, al revelațiilor.
Un itinerariu îndrăzneț, optimist, parcurs cu dârzenie, perseverență și credință în Dumnezeu. Nu-mi rămâne decât să te felicit, Mihaela Meravei!

Ottilia Ardeleanu,
16 aprilie 2017, Năvodari


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!