poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1552 .



Despre "sinonimia interlingvistică"
articol [ Cultura ]
Cu privire la câmpul verbelor psihologice de mirare

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Danaia ]

2017-03-19  |     | 



1. Precizări preliminare

Studiul pe care îl propunem face parte dintr-un proiect mai amplu, consacrat descrierii – de pe pozițiile gramaticii cognitiv-funcționale – a subclasei verbelor psihologice de mirare în limbile română, franceză și spaniolă (v. la BIBLIOGRAFIE, Teleoacă, Verbele de mirare). A (SE) MIRA aparține paradigmei verbelor psihologice de mirare, paradigmă stabilită de noi având ca punct de plecare româna și care include un număr de 16 lexeme : A (SE) CONSTERNA, A (SE) CONTRARIA, A SE CRUCI, A (SE) EPATA, A FRAPA, A (SE) INTRIGA, A (SE) MINUNA, A (SE) MIRA, A (SE) NĂUCI, A (SE) NEDUMERI, A SIDERA, A STUPEFIA, A SURPRINDE, A (SE) ȘOCA, A (SE) UIMI și A (SE) ULUI. În conformitate cu principiile de definire prezente în studiile de gramatică funcțională, mai mult de jumătate dintre unitățile verbale enumerate sunt, în limba română, verbe monosemantice : a (se) consterna, a (se) epata, a (se) năuci, a (se) nedumeri, a sidera, a stupefia, a (se) șoca, a (se) uimi și a (se) ului. Celelalte șapte verbe sunt definibile drept polisemantice fie în diacronie (cf. a (se) contraria, a se cruci, a (se) minuna, a (se) mira și a (se) intriga), fie în sincronie (cf. a frapa și a surprinde). Majoritatea lexemelor verbale incluse în listă sunt verbe intensive, semantica matricială a acestora încorporând marca superlativului. A uimi prezintă o situație aparte, cel puțin în limba actuală (v. Teleoacă 2014a). Non-intensive sunt: a (se) mira, a surprinde, a contraria, a (se) nedumeri și a (se) intriga. În inventarul delimitat, unele verbe prezintă în mod evident un conținut semantic hibrid, care, pe lângă semul ‘uimirii’, înglobează și altele (cf., de pildă, ‘mâhnire’, ‘indignare’, ‘supărare’...); sunt relevante în acest sens lexeme ca: a (se) consterna, a (se) contraria, a (se) intriga, a năuci și a (se) nedumeri . Analiza semică a verbelor subsumate paradigmei ‛mirării’, sub aspectul polarității, coroborată cu datele furnizate de urmărirea comportamentului concret al acestor lexeme în româna actuală pledează în favoarea unei „selecții lexicale” guvernate de asemenea de criteriul expresivității. În acest context, verbele propriu-zis neutre sunt în număr de doar două, anume a (se) mira și a surprinde, pe care le putem considera și verbele prototipice/parangon ale subclasei verbelor psihologice de mirare. Restul celorlalte verbe sunt fie neutre, dar orientate către pozitiv (cf. a epata, a frapa, a uimi și a ului), fie neutre, dar orientate către negativ: a se cruci, a (se) intriga, a (se) nedumeri, a sidera, a stupefia. Fundamental pozitiv este verbul a (se) minuna, în timp ce fundamental negative sunt: a (se) consterna, a (se) contraria, a (se) năuci și a (se) șoca (pentru discuția detaliată, v. Teleoacă 2014a).

2. Desemnarea conceptului ‘a (se) mira’ în română, franceză și spaniolă

2.1. Descendenții lat. mirari/*mirare în context romanic
Sintetizând observațiile formulate supra, 1., avem următoarele informații cu privire la rom. a (se) mira: [+polisemantic în diacronie], [+non-intensiv], [+conținut semantic discret hibrid] și [+neutru], precizări necesare în scopul identificării cât mai exacte a corespondentelor lexico-semantice ale acestui verb în context romanic (în cazul de față, în franceză și spaniolă). Dacă în ceea ce privește primul verb inclus în inventarul nostru, anume A (SE) CONSTERNA, situația era relativ clară, analiza noastră fiind consacrată reflexelor lat. consternĕre în cele trei limbi romanice (v. Teleoacă 2015), în cazul verbului A (SE) MIRA, condiția dublei concordanțe, formală și semantică, nu este îndeplinită, având în vedere faptul că lat. *mirare (cls. mirari) nu a fost păstrat decât în româna actuală cu accepția „a fi surprins ori nedumerit”, respectiv „a surprinde ori a nedumeri . Definițiile care figurează în unele surse lexicografice și care asociază semnificația vb. a mira (în special, în utilizarea reflexivă) exclusiv cu sentimentul de admirație (v., de pildă, a se mira „a fi cuprins de admirație”, în NODEX 2002), în ultimă instanță cu o accepție prin excelență pozitivă, nu reflectă în mod obiectiv conținutul semantic al acestui verb, întrucât a se mira nu exprimă admirația în toate contextele în care apare, ci și surprinderea în plan negativ , acesta în deplină conformitate cu sensul etimonului latin (v., de ex., Ern.–Meillet 2001 sau Gaffiot online). În consecință, a (se) mira lexicalizează un conținut prin excelență neutru nu numai sub aspectul semelor graduale, ci și al celor de polaritate.
Verbul din română este un verb monosemantic în condițiile în care luăm în considerare exclusiv accepțiile de la nivelul românei literare actuale, același verb (îndeosebi la forma reflexivă) fiind înregistrat, de ex., la Ciorănescu (cf. CDER 5325) și cu sensurile (reg., Trans.) „a vedea de, a avea grijă de” și (arh.) „a considera, a se îndoi, a crede, a socoti”, sensuri consemnate și pentru alte limbi romanice și care reprezintă, foarte probabil, dezvoltări ulterioare, în epoca latinei vulgare. Dacă româna (modernă) a optat pentru sensul cel mai arhaic al lat. *mirare (alte accepții, derivate, fiind conservate la nivel regional și arhaic), celelalte idiomuri romanice au plasat sensul primar al verbului latin într-un fond pasiv, dezvoltând și păstrând o altă accepție, anume „regarder, mirer” (v. it. mirare, prov., cat., sp., port. mirar, fr. mirer; cf. și alb. mërej, REW 5603; CDER 5317) . Astfel, într-o etapă arhaică, unitatea în context romanic era evident mai accentuată, sensul „a provoca surprinderea, dar și admirația cuiva” fiind atestat nu numai în română, ci și în limbile iberoromanice (spaniolă, portugheză și catalană), precum și în sardă (Corominas 1954, III). În favoarea unei unități superioare în etapa arhaică de dezvoltare a limbilor romanice pledează și alte aspecte semantice, bunăoară unele sensuri arhaice/regionale ale rom. a (se) mira (cf. supra, „a considera”, „a avea grijă de”), identificabile în unele dintre idiomurile neolatine actuale; v., de ex., sp. mirar en algo „considerarlo, reflexionar” sau mirar por „cuidar de una persona” (Corominas, loc. cit.).

2.2. Lat. mirari/*mirare și lat. admirari/*admirare
Dacă idiomurilor romanice occidentale moderne le este străină accepția arhaică a lat. mirari, anume „a provoca uimirea”, unele reminiscențe ale acesteia se conservă prin derivatul (în realitate, un semicultism în limbile romanice occidentale) *admirare. Astfel, sp. admirar, în perspectivă funcțional-cognitivă, un verb monosemantic, figurează în sursele lexicografice ale spaniolei (actuale) cu trei accepții, toate subsumabile câmpului psihologic. Conform informațiilor prezente, de pildă, în DRAE online, corespondența propriu-zisă cu verbul din română, a (se) mira, se stabilește exclusiv în ceea ce privește primul sens (care implică semul ‘mirării’) și utilizarea activă, nu și reflexivă, tiparul reflexiv asociindu-se cu o semantică aparte a vb. admirar, care reflectă, de fapt, nu semantica intrinsecă a vb. a mira, ci pe cea a vb. a admira. Este de altfel și motivul pentru care nu am putut considera acest verb în demersul nostru comparativ. Pentru franceză, sursele lexicografice, în speță enciclopedice (v., de ex., TLFi) consemnează utilizarea vb. admirer, în registrul familiar-ironic, cu semnificația „trouver étonnant, étrange”, prin urmare această circumscriere stilistică nepermițând includerea în discuție nici a fr. admirer. În română, verbul corespunzător, anume a admira, păstrează unele seme ale ‘mirării’, afirmație valabilă îndeosebi cu privire la etape mai vechi din evoluția limbii, așa cum demonstrează inclusiv unele glosări în surse lexicografice mai vechi (v. Scriban 1939). Însă, așa cum rezultă din observațiile formulate, în spaniolă, chiar și în franceză, aceste seme ale ‘mirării’ s-au conservat (mult) mai bine, comparativ cu româna. În această ordine de idei, nu este exclus ca și aceste conservări superioare ale semanticii (originare) a lat. *mirare prin derivatul *admirare să fi contribuit la abandonarea/trecerea într-un fond pasiv a sensului „a surprinde, a fi surprins”, în cazul fr. mirer și al sp. mirar.

2.3. Alți termeni circumscriși conceptual noțiunii ‘a (se) mira’ în limbile romanice actuale
Pornind de la echivalările (și informațiile) care figurează într-o serie de surse lexicografice (în speță, dicționare bilingve și enciclopedice), echivalări validabile (cel mai adesea, doar parțial) pe baza ocurențelor concrete ale lexemelor respective în limbile romanice actuale (v. Teleoacă, Verbele de mirare), configurația argumentală a verbului din română a fost privită în studiul nostru in extenso (Id., ibid.) prin comparație cu structura argumentală aferentă fr. (s’)étonner, respectiv sp. extrañar(se). În demersul nostru, analiza a putut fi completată prin includerea în discuție a verbelor a (se) uimi și a surprinde, în cazul românei, respectiv a verbelor asombrar(se) și sorprender(se), în cazul spaniolei. Această opțiune a apărut ca o consecință a încercării de a explica și de a... acoperi o serie de spații vide din configurația actanțială a celor două verbe din română și spaniolă, a (se) mira, respectiv extrañar(se). Sunt aspecte care susțin faptul că, de regulă, corespondențele lingvistice identificabile într-o arie, în speță romanică, sunt imperfecte, realitate, de altfel, cât se poate de firească, pornind, printre altele, de la premisa că un anumit conținut morfologic/sintactic/morfosintactic/lexico-semantic este susceptibil de a fi structurat distinct în limbi diferite.
În ceea ce privește fr. étonner, un verb de asemenea moștenit, dicționarele mai vechi (enciclopedice) indică pe primul loc accepția non-psihologică „ébranler à la manière du tonnerre” . În schimb, surse lexicografice mai recente indică drept primă accepție sensul psihologic „surprendre quelqu’un, un groupe, par quelque chose d’extraordinaire” (v., de ex., Larousse, care consemnează, pe plan secund, sensul non-psihologic „ébranler, lézarder une construction”). Cunoscut și utilizat astăzi mai ales cu accepție psihologică, étonner poate fi definit, totuși, în conformitate cu principiile gramaticii cognitive, drept verb polisemantic, nu numai din punct de vedere diacronic, ci și sincronic. Deși mai marcat sub aspectul intensității, îndeosebi prin comparație cu unele verbe sinonimice circumscrise subcâmpului psihologic al mirării (cf., de ex., fr. surprendre), totuși, în franceza modernă/contemporană, étonner și surprendre sunt reciproc substituibile în numeroase contexte, ceea ce poate constitui un argument în favoarea faptului că sensul superlativ din franceza clasică – explicabil foarte probabil pornind de la semnificația etimologică a verbului în discuție –, dacă nu s-a pierdut, în orice caz, s-a atenuat. Astfel, similar situației consemnate de noi pentru rom. a uimi, verb, cel mai probabil, de proveniență slavă, cf. sl. ujmati (v. Teleoacă 2014c), constatăm și în cazul fr. étonner neconcordanțe între glosarea lexicografică (care circumscrie intensiv semantica verbului respectiv) și modul concret de valorificare a acestuia în limbă, în speță în registrul colocvial, unde verbul menționat a fost – (cel puțin) într-o anumită măsură – deposedat de conținutul superlativ. Este relevant în acest sens (și) faptul că atât rom. a uimi, cât și fr. étonner apar frecvent cu modificatori conotați superlativ sau/și în raport de coordonare cu verbe sinonimice puternic marcate intensiv, în limitele unor construcții metabolice . Deși semantica hibridă nu este la fel de evidentă ca în cazul unui verb precum consterner (v. Teleoacă 2015), totuși și fr. étonner poate fi inclus în categoria verbelor de mirare care lexicalizează o accepție mixtă. În această ordine de idei, similar verbului din română, a (se) mira, fr. (s’)étonner nu încorporează pur și simplu starea de ‘surprindere’, ci o stare definibilă (contextual), în arie pozitivă vs. negativă, drept ‘aprobare’, ‘acord’, ‘admirație’ vs. ‘dispreț, dezacord, repulsie’, mai mult, unele situații discursive implicând decodarea în conformitate cu starea de ‘îndoială’.
Nici sp. extrañar(se) (lat. extraneāre „tratar como a un extraño”) nu este un verb monosemantic, observație valabilă inclusiv în perspectivă sincronică. Atestat în spaniolă la sfârșitul sec. al XI-lea (Corominas 1954), verbul în discuție se utiliza în limba veche cu diverse accepții, în general non-psihologice, În sec. al XIX-lea, puriștii au restricționat utilizarea lui extrañar exclusiv ca verb activ-tranzitiv cu sensul „sentir extrañeza por algo” („a fi surprins de ceva”), structura reflexivă (explicabilă foarte probabil prin influența fr. s’étonner) fiind rezervată registrului popular. Aceste normări din sec. al XIX-lea nu au putut însă stăvili evoluția firească a limbii, astăzi extrañar utilizându-se, cel puțin cu anumite accepții, mai ales în tipar reflexiv. Este și cazul sensului 4. consemnat în DRAE online, mai exact sensul care corespunde semanticii actualizate în limbile română și franceză prin verbele a (se) mira și s’étonner. Prin urmare, și pentru spaniola actuală putem admite, la fel ca și în cazul românei și al francezei, actualizarea structurii reflexive la nivelul variantei standard, iar nu exclusiv în registrul popular. Modul în care vb. extrañar este glosat în sursele lexicografice (actuale) ale limbii spaniole pledează în favoarea nemarcării acestuia sub aspect intensiv, dar și a conținutului său intrinsec hibrid (deși, se pare, cu prevalarea componentei pozitive de sens: admirația). Numai o coroborare a definiției lexicografice cu datele oferite de urmărirea comportamentului concret al verbului în discuție în spaniola actuală este însă în măsură să furnizeze informații cât mai obiective în acest sens. Este, de altfel, un demers pe care l-am avut constant în vedere în lucrarea noastră in extenso consacrată verbelor de mirare.
Spre deosebire de vb. extrañar(se), asombrar(se) [derivat de la sp. sombra „umbră, obscuritate”, (fig.) „lucru neclar, care poate provoca nedumerire”, care, la rândul său, este un postverbal de la sombrar, descendent al lat. *subumbrare, DRAE online] lexicalizează un sens accentuat intensiv (cf. „causar gran admiración [„a provoca o mare uimire”, t.n.], DRAE online), deși, în registrul colocvial, asombrar primește el însuși, într-o serie de contexte, modificatori cu valoare superlativă, ca de ex. adv. enormemente.
Rom. a surprinde este un verb care se utilizează exclusiv în tipar activ-tranzitiv, cu sensuri circumscrise mai multor „reprezentări mentale”, în consecință definindu-se drept verb polisemantic. Acest verb neologic (împrumut din fr. surprendre, după prinde) este neutru sub aspect intensiv, dar și din punctul de vedere al polarității (a surprinde se poate construi explicit cu modificatorii plăcut/neplăcut sau/și pozitiv/negativ). Același etimon consemnat pentru verbul din română este admis, în sursele lexicografice ale spaniolei, și pentru sorprender (v., de ex., DRAE online). Însă, spre deosebire de rom. a surprinde, verbul din spaniolă – verb de asemenea, polisemantic – se utilizează, cu accepția circumscrisă câmpului conceptual al ‘mirării’, atât în tipar activ, cât și reflexiv. Dacă, sub aspectul intensității și al polarității, se poate admite – pe baza ocurențelor concrete ale acestui lexem în spaniola actuală – caracterul neutru al verbului sorprender(se), în schimb, același lexem reprezintă – în conformitate cu definirea lexicografică (v., în acest sens, glosarea prin vb. maravillar „a minuna”) – un verb intensiv, fundamental orientat către pozitiv. Procedeul aceasta de a echivala mecanic un verb prin altul, circumscris aceleiași paradigme (în cazul de față, paradigmei verbelor de mirare), abstracție făcând de eventuale seme distinctive, graduale și de polaritate, este frecvent întâlnit și în cazul altor limbi, de pildă în română, unde chiar verbul prototipic a (se) mira este glosat (inclusiv) prin a (se) minuna (v., de ex., DEX 2009).

3. Concluzii

Așa cum, pe bună dreptate, se arată în bibliografia de specialitate, corespondențele lingvistice, în speță lexico-semantice, dintre două sau mai multe limbi sunt, cel mai adesea, doar parțiale, acestea neputându-se stabili univoc. Este, de altfel, un aspect cât se poate de firesc, având în vedere că trecerea de la o limbă la alta echivalează, de fapt, cu modificarea structurilor (Bell 2000: 24). Neconcordanța nu este câtuși de puțin o problemă limitată la nivelul formal, ci aceasta vizează foarte adesea, (și) planul conținutului. Astfel, se întâmplă frecvent ca forme distincte să exprime „conținuturi” care nu coincid, mai exact care nu au cum să coincidă total: dacă sinonimia perfectă nu există în interiorul uneia și aceleiași limbi, atunci cu atât mai mult nu ar trebui să surprindă faptul că acest tip de sinonimie (în realitate,... heteronimie) nu există între două / mai multe limbi. În alte situații, chiar forme descendente ale unuia și aceluiași etimon pot lexicaliza sensuri particulare în aria romanică. Aspectul este ilustrat și de cercetarea noastră consacrată desemnării conceptului ‘a (se) mira’ în română, franceză și spaniolă. Astfel, deși „reflexe” ale lat. mirari / *mirare s-au conservat și în Occidentul romanic, totuși, în etapa modernă a limbilor respective, verbele moștenite prezintă alte semnificații prin comparație cu rom. a (se) mira, în consecință includerea în discuție a unor astfel de termeni, în contextul unei analize comparative de genul celei propuse, fiind practic irelevantă. Nici „descendenții” lat. admirari / *admirare nu au putut fi luați drept termeni de comparație pentru rom. a (se) mira, dat fiind că sensul „a surprinde” fie este limitat la tiparul activ (este cazul spaniolei), fie reprezintă o accepție marginală (ca în cazul francezei). Atunci, s-a impus căutarea eventualelor corespondente / echivalente... în altă parte, mai exact în sfera unor sinonime aparținând unei alte familii etimologice decât vb.a (se) mira. În acest context, opțiunile de echivalare au pornit de la informațiile prezente în dicționare bilingve (și enciclopedice), realizate în context romanic. Acestea nu au fost însă preluate mecanic, ci evaluate din perspectiva gradului de regăsire a datelor identitare ale termenului de echivalat, în cazul nostru rom. a (se) mira, la verbe oferite drept sinonime, mai exact echivalente ale termenului din limba-sursă. În această ordine de idei, de pildă, fr. choquer nu putea fi inclus în discuția noastră comparativă, luând în considerare, pe de o parte, conținutul său puternic intensiv, pe de altă parte, orientarea fundamentală a acestuia către dimensiunea negativă a experimentării stării de ‘surprindere’. De asemenea, corespondentul nu putea fi nici sp. consternar(se), un verb caracterizat printr-un conținut semantic evident hibrid / mixt (v., în acest sens, coexistența semelor ‘mirării’ cu cele ale ‘indignării’ și ale ‘mâhnirii’). În schimb, verbe precum fr. (s’)étonner sau sp. extrañar(se) s-au dovedit a fi candidați mult mai verosimili la titlul de sinonime ale verbului din română, a (se) mira, în condițiile în care toate cele trei lexeme au în comun: apartenența la subcâmpul psihologic al verbelor de mirare; lexicalizarea unui conținut semantic (discret) hibrid care presupune coexistența stării de mirare cu cea de admirație / dezaprobare; caracterul neutru sub aspect intensiv (inclusiv în cazul verbului din franceză, care a trecut printr-un proces de „atenuare graduală” în etapa modernă a limbii franceze) și chiar sub aspectul polarității. Nici în acest caz însă, nu putem vorbi despre corespondențe absolute, disocierile impunându-se la nivel de sistem (de pildă, româna face figură aparte, în sensul că ea este unica în cazul căreia polisemantismul nu poate fi admis decât din perspectivă diacronică), dar mai ales în plan enunțiativ. Astfel, sub aspectul polarității, așa cum am avut ocazia de a constata în studiul nostru in extenso, româna se plasează (prin utilizările specifice ale vb. a mira) pe o poziție intermediară, verbele corespunzătoare din franceză și (mai ales) din spaniolă fiind evident orientate către dimensiunea negativă a experimentării mirării. În aceeași ordine de idei, spre deosebire de franceză, exemplele cu subiect [+personal], consemnate pentru română și spaniolă, nu sunt deloc numeroase, cel mai adesea nici stimulusul real al experimentării psihologice nefiind exprimat explicit în contextul respectiv. Exemplele de acest gen sunt suficient de numeroase pentru a susține ideea unei sinonimii interlingvistice doar parțiale. Cu alte cuvinte, niciunul dintre cele trei verbe nu își găsește un corespondent perfect în celălalt, așa explicându-se și o serie de contexte satisfăcute doar de unul sau două dintre verbele considerate. În demersul nostru in extenso, această constatare s-a soldat cu tentativa de a identifica eventuale lexeme sinonimice care să satisfacă unele contexte nesatisfăcute de un verb sinonim, problemă pusă în special în cazul limbilor română și spaniolă, pentru care am consemnat un număr mai mare de contexte „neacoperite”. Astfel, a fost posibilă includerea în discuție, alături de cele trei verbe, și a altor unități lexicale, a uimi și a surprinde pentru română, respectiv asombrar(se) și sorprender(se) – pentru spaniolă.



IZVOARE

Ciorănescu, Al., 2007, Dicționarul etimologic al limbii române [Ediție îngrijită și traducere din limba spaniolă de Tudora Șandru Mehedinți și Magdalena Popescu Marin], București, Editura Saeculum I.O [CDER].
Corominas, Joan, Diccionario crítico etimológico de la lengua castellana, 1954, volumen II (CH–K), volumen III (L–RE), Madrid, Editorial Gredos, S.A. (Corominas 1954 [II] (CH–K)/[III] (L–RE)).
Diccionario de la Real Academia Española, 2001, la 22.a edición, Madrid, Espasa Calpe, edición electrónica (DRAE online).
Dicționarul explicativ al limbii romane (ediția a III-a, revăzută și adăugită), București, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2009 [DEX 2009]
Ernout, Alfred, Alfred Meillet, 2001, Dictionnaire étymologique de la langue latine. Histoire des mots, Paris, Klincksieck [Ern.–Meillet 2001].
Larousse.fr.: encyclopédie et dictionnaires gratuits en ligne.
Meyer-Lübke, W., Romanisches Etymologisches Wörterbuch, Heidelberg: Carl Winter, 1972 [REW].
Noul dicționar explicativ al limbii române, București – Chișinău, Editura Litera Internațional, 2002 [NODEX].
Scriban, August, 1939, Dicționaru limbiĭ româneștĭ (Etimologii, înțelesuri, exemple, citațiuni, arhaizme, neologizme, provincialisme), Iași, Editura „Presa Bună” [Scriban 1939].
Trésor de la langue française informatisé, Analyse et traitement informatique de la langue française – Centre National de Ressources Textuelles et Lexicales [CNRTL] – Université Nancy, CNRS Éditions [TLFi].

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Bell, Roger T., 2000, Teoria și practica traducerii (Traducere de Cătălina Gazi), Iași, Polirom, Collegium, Litere.
Coșeriu, Eugeniu, 2001, L’homme et son langage, Virginia, Éditions Peeters, Louvain-Paris-Sterling.
Jackendoff, Ray, 1983, Semantics and cognition, Cambridge, Mass.: MIT Press.
Jackendoff, Ray, 1990, Semantic Structures, Cambridge, Massaschutes, The MIT Press.
Lakoff, George, 1987, Women, Fire and Dangerous Things, Chicago, University of Chicago Press.
Langacker, Roland W., 1987, Foundations of cognitive grammar, I: Theoretical prerequisites, Stanford, University Press.
Manea, Dana, 2001, Structura semantico-stilistică a verbului românesc. Verbele psihologice, București, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București.
Mathieu, Yvette Yannik, 1995, „Verbes psychologiques et interprétation sémantique”, in Langue française no 105 : Grammaire des sentiments, Paris, Larousse, p. 98-106.
Mathieu, Yvette Yannick, 1996–1997, „Un classement sémantique des verbes psychologiques”, in Cahier du CIEL, LADL & LLI, Université Paris 7, p. 115–133.
Teleoacă, Dana-Luminița, 2014a, „Verbele de mirare în limba română actuală: structura semantică a predicatului psihologic și implicațiile sale asupra cadrului adjuncțial”,în Iulian Boldea (ed.), Globalization and intercultural dialogue: multidisciplinary perspectives, Târgu-Mureș, Arhipelag XXI, 2014, p. 380–391.
Teleoacă, Dana-Luminița, 2014b, Verbele psihologice în limba română: repere ale unei descrieri sintactico-semantico-pragmatice din perspectiva gramaticii cognitive (conferință, Academia Română, 20 noiembrie 2014).
Teleoacă, Dana-Luminița, 2014c, „Gradualitatea și polaritatea verbelor (psihologice) de mirare sub aspect lexical și de uz în limba română actuală”, în Studii și cercetări lingvistice, 2/2014, p. 189–204.
Teleoacă, Dana-Luminița, 2015, Structuri argumentale verbale în context romanic: ‛a consterna’ în română, franceză și spaniolă, comunicare la cel de al VI-lea Simpozion Internațional de Lingvsitică, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, București, 29–30 mai 2015.
Teleoacă, Dana-Luminița, Verbele psihologice de mirare. O abordare sintactico-semantico-pragmatică din perspectiva gramaticii cognitive în context romanic (română, franceză și spaniolă) (lucrare în curs de elaborare) [Verbele de mirare].






.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!