poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1676 .



arta profană de a a fi viu sau femeia în nu știu câte feluri
articol [ Presa ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Tyly ]

2017-02-04  |     | 



Liliana Filișan scrie feminin, afectat, dar nu până la căderea în genunchi, cu o revoltă interioară acută, gata să explodeze, dar în același timp resemnată până la umilire, despre un fel de autoflagelare sufletească. Dragostea este pentru ea un fenomen pe care-l redescoperă de fiecare dată dintr-o altă postură și dintr-un alt punct de vedere. Uneori, în poeziile sale, dragostea e egală cu moartea: la fel de dureroasă, la fel de tenace, la fel de șireată, la fel de bolnăvicioasă.
m-am înstrăinat întotdeauna dinspre trup spre suflet – spune poeta în niciodată duminică, vers în care varsă sticluța cu esență a unei dragoste neîmplinite.
Femeia se află întotdeauna la jumătatea unei îmbrățișări, este actul neterminat al iubirii, mereu pe fugă înspre și dinpre acest sentiment care are aparența nestatorniciei în versurile autoarei. Sângele unei femei orchestrează arta fugii de propriul păcat. Iubirea presupune un loc în care să existe, un trup care îi cedează. Cu plăcere sau din motive existențiale, iubirea este arta profană de a a fi viu! Este o luptă de rezistență a două trupuri care se asediază reciproc. De aceea între trupurile încinse se semnează un armistițiu Ele cedează plăcerii, în timp ce mângâierile îmbătrânesc în pielea femeii. Ea este purtătoarea păcatului, asemenea undei, și drumul nu-i este ușor.
mă spăl până la sânge de bărbatul ce mi s-a impregnat în piele –asta afirmă poeta în poezia sunt tristă. Pentru ea, plecările iubitului sunt ca niște obiecte spintecătoare, taie în carne vie, decapitează: ca pe un copac ce simte pe trup respirația fierbinte a joagărului.
Condiția femeii silită să-și câștige demnitatea prin recurs la prostituție, pentru a nu deveni o întreținută, să nu ajungă să fie dependentă de un el, este ilustrată prin comparație cu viața artistului Toulouse-Lautrec, în poemul La Goulue, în care poeta vorbește de femeia hărțuită chiar în iubire - acolo unde s-ar zice că există o salvare-, batjocorită de niște oarecare sau, și mai rău, de niște artiști care văd întotdeauna imperfecțiunile. Prin urmare, îi sunt detestate calitățile, chiar și aceasta de a fi la dispoziția oricărui bărbat.
Noaptea și moartea sunt elementele întunecate ale poeziei Lilianei Filișan, prezente impudic în peisajul unei tristeți insistente. Nici trupurile nu lipsesc cumva! Ele sunt protagonistele unei vieți lipsite de iubire, dar supuse iubirii la moment. O iubire imaginară îi ține locul pe tot parcursul volumului.
Iubirea este tranchilizantul menit să amorțească până la neuitare, creează acalmia de dinainte de moarte. Iubirea este senzația de plăcere, se ia cu canabis ori cu opiu ori cu alte substanțe dătătoare de bine, creatoarele stării de excepțional, vrăjitoare care alungă tristețile, te scot pe nesimțite din paranoia melancoliei.
Poeta are insistent sentimentul femeii înșelate, al femeii iubite pe furiș, al femeii detestate pentru actul de dăruire: bărbații care au iubit-o au fost întotdeauna ai altora/ religia cărnii; o femeie tânără al cărei bărbat se întoarce în zori obosit de la alta/ ceasuri potrivite niciodată la ora uitării; patul bărbatului nu va fi niciodată un loc gol/ Dumnezeul Dumnezeilor mei de femeie; bărbatilor nu le plac sfintele/ sunt cea mai frumoasa femeie.
Cuvinte precum: narcomană, țigara de foi, cânepă, canabis, drog, delir întăresc stările de iluzionare, crearea de plăceri false, de fericiri inventate, de reacții prefăcute al unui bine exagerat...
corsetul frivolității/ femei fără căpătâi, bordelurile, feudele decadente/ modus vivendi, desfrâu, târfă, trupul este feuda stearpă a diavolului/ feuda stearpă a diavolului sunt câteva titluri și sintagme care sugerează umilire, batjocorire, descompunere morală, destrămare, murdărire, greață, defăimare, păcătuire trupească și sufletească, prăbușire, repudiere, deznădăjduire, iubire nedusă până la capăt și deci jumătăți de măsură.
nu mi-am vândut niciodată sufletul/ dar el m-a vândut ca pe o zdreanță în târgul săracilor/ pasăre cu suflet de femeie.
Dumnezeu este prezența de care are nevoie, lumina care să împrăștie gândurile întunecate, puterea care să o mântuiască. Femeia este un templu, acolo este locul lui Dumnezeu. Lucrul acesta n-o impiedică totuși pe autoare să afirme: sunt o femeie ca oricare altă femeie/ dar nu pot să trăiesc într-o lume normală ca o femeie normală/ Anaïs, lăsând să se observe că femeia nu ține să iasă în față, să se afișeze, să se descopere, nu dorește să fie o pradă, nici ușor de prins, nici simplu de strivit de ochii și de gura lumii. Ea doar împarte tagma femeiască în femei de iubit și târfe.
Cu deznădejde, dar neplecându-și capul, Liliana Filișan spune că dragostea este o promisiune pentru a fi dusă în pat/ parfumul trupului posedat se uită repede/ femei de iubit și târfe.
În mod ironic, poeta vorbește despre profesiunea de femeie/…/ a dracului muiere pe asta n-o poți trânti ușor pe spate/ în cearceafurile ei nu s-a tăvălit niciodată minciuna/ cana de lut și profesiunea de femeie (de-a râsu’ plânsu’) .
Femeia de profesie nu face nimic din ceea ce ar face o femeie normală, ci se preocupă de frumusețea personală: voi spălați podelele eu îmi spăl patimile în brațele bărbaților voștri/ voi coaceți pâine eu coc în pântec sămânța desfrâului/ îmi rodește copacul în fiecare noapte/ vreau să uit ce îmi spunea mama că sunt o femeie întreagă/ doar având un bărbat alături și nu prin mine însămi/ sunt cea mai frumoasă femeie.
Femeia de profesie are o cruce pe care o duce în fiecare noapte, în fiecare pat, în fiecare bărbat, se prăbușește de fiecare dată, este bătută în cuie într-un coșciug al păcatului și de fiecare dată moare și învie la loc, pentru încă o noapte și încă una, căzând în acele iubiri descreștinate până la tălpi.
În poemele sale, autoarea insistă asupra unei judecăți a trupului femeii de profesie care nu se supune decât unei legi, cea a cărnii în care bărbații intră mereu flămânzi și pleacă fără nicio remușcare pentru sămânța păcatului care va germina în pântecul femeii: acolo unde am trăit eu trupurile erau judecate cu piatra/ viața ca un rictus amar pe buzele morții. Aproape că se roagă, umilindu-se: ia-mi dragostea asta de pe umeri nu este a mea/…/ prefer zdreanța singurătății peticită cu vise pe coapse/ pe umeri/ pe sâni/ de mâinile bărbaților care au vrut să o sfâșie pentru a le aparține/ fie-ți tăcerea ușoară femeie.
Tot ce i se întâmplă femeii se petrece sub semnul nașterii, obsedant în poemele acestui volum. Viața femeii este însemnată cu pecetea mentalității de a fi supusă, obedientă, la cheremul poftelor masculine. Femeia este ca un țipăt de extaz în iadul bărbatului/ fie-ți tăcerea ușoară femeie.
Liliana Filișan întărește ideea generală conținută în poemele acestui volum printr-o declarație uimitor de contrastantă comparativ cu condiția femeii de profesie: iubesc bărbatul: în patul meu bărbatul a intrat doar pentru că am vrut/ chiar dacă Eros m-a oferit ca pe-o femeie de-o noapte/…/ dragostea nu are simțul măsurii. Este revolta femeii îndrăgostite care este tratată ca o târfă chiar și de bărbatul care pretinde că o iubește. Este dureros pentru orice femeie când gândurile bărbatului își spun rugăciunea de seară în trupul altei femei/ Ora ceaiului.
De clocotul sângelui se teme femeia, el se face vinovat pentru împătimirea în dragoste. Poeta atribuie puterii sângelui semnificația de dinastie: blestemate dinastii ale sângelui/ dinastii sub blazonul efemeridelor, creând astfel o imagine gigantică, excesivă, a tumultului iubirii, sângele nu poate ierta jocul de-a oarba cu viața și totodată, din dragoste plecăm întotdeauna prea târziu/ .../ și mă prefac a dragoste până când sfârșesc strivită între zidurile patimei/ dinastii sub blazonul efemeridelor.
Cele trei capitole ale cărții nu fac decât să unifice, să întărească sentimentele care mocnesc în inima femeii tratată ca un object sexual, ca un mijloc de divertisment, ca o lagună de plăceri. Fiecare capitol în parte transmite un amalgam de stări care răscolesc, revoltă, se confundă ba cu ura, ba cu iubirea, când cu blesteme, când cu iertare, cu Dumnezeu ori cu diavolul, atingând dinadins extremele.
Este o carte de o intensitate suflească profundă și chiar dacă abordează tema condiției femeii în societate din unghi feminin, ea poate fi citită cu același interes și cu maximă curiozitate și de bărbați. În fond, dragostea este liantul dintre ea și el, iar toate ipostazele în care se dispută femeia nu pot fi concepute în lipsa lui.
e întotdeauna o singurătate distanță între noi și noi înșine/…/ între mine și mine însămi moartea își adună înfrigurată genunchii la piept/ în/între – asta simte femeia: o iubire-singurătate, o iubire-moarte.
Ultim-ultima-ultimul este folosit nediscriminatoriu, cu toate astea, ultimul bărbat îngropat în sine și ultima femeie au conotații total opuse din punct de vedere moral.
Poeta nu face abuz de metafore, dar acolo unde apar, ele strălucesc prin maturitate și adevăr.
Crucea-sângele-păcatul formează o triadă des întâlnită în volumul femeia sixtină. Se pare că poeta este urmărită de aceasta în discursurile ei verticale.
Pântec-coapse-carnal este o altă triadă obsesivă, pregnantă în contextul tematic al volumului de față.
Femeia sixtină este un joc de iele!
Spre deosebire de primele două cicluri lirice, cel de-al treilea, Canonul sixtin, este scris în vers clasic, cu un stil precis, hotărât, și într-un ritm alert. Poemele albe din primele capitole au densitate, au încărcătură lirică, sunt stufoase atât pe verticală cât și pe orizontală.
Gândurile poetei aleargă uneori între Bacovia, Esenin, Nichita, alteori între Dumnezeu și Toulouse-Lautrec, când cuminte, când trist, când filozofic cu Schopenhauer, Proust etc. Nu degeaba îsi zice femeia fără căpătâi. Ea nu se lasă învinsă, nici umilită, nici disperată, deși probează toate aceste ipostaze.
Volumul de față este el însuși o triadă: niciodată duminică, Lilith, abi!, canonul sixtin. Ce le unește și ce le dezbină pe cele trei, aflați doar citind de la prima și până la ultima poezie!
Dacă vrei să vezi iubirea pe toate părțile, citește femeia sixtină!

Ottilia ARDELEANU,
4 februarie 2017



.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!