poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1589 .



Învățăturile unei prostituate bătrâne către fiul său handicapat
articol [ Presa ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [A. Norișor ]

2016-03-31  |     | 



„O operă deopotrivă poetică, romanescă și dramatică”

Așa este descris în "Le Figaro" romanul recent (2016) al ieromonahului Savatie Baștovoi, "Învățăturile unei prostituate bătrâne către fiul său handicapat", apărut la editura Catisma. O realizare editorială și tipografică inedită, cartea a stat, încă înainte de apariția în actualul format, la baza filmării unui scurt-metraj cu același nume.
Cunoscutul scriitor și teolog publică o carte cutremurătoare. Încă de la primele rânduri sunt afirmate două adevăruri care ne rețin atenția și conștiința, unul în plan antropologic-spiritual, celălalt în plan moral și social: „Când intri în orfelinatul din «L» auzi mai întâi un zgomot asemănător cu cel pe care îl fac gâștele și găinile atunci când le strigi la mâncare. Coridoarele de beton, cu brâie verzi, par să se clatine de la zgomotul pașilor celor ce aleargă spre tine. Aici înțelegi că vorbirea a fost dăruită oamenilor doar pentru a comunica lucruri înalte; atunci când oamenilor le e foame, frig sau frică, ei nu se exprimă prin cuvinte. Gâtlejurile lor scot sunete asemănătoare cu cele ale jivinelor: unele de casă, altele sălbatice, marine sau chiar de sub pământ. Dacă animalele ar încerca să ne vorbească, probabil că ele ar scoate sunete asemănătoare cu cele ale copiilor adolescenți de la orfelinatul din «L».
Alergând din toate părțile, copiii au umplut coridorul, înconjurându-mă. Prima senzație a fost că vor sări pe mine și mă vor linge, așa cum fac câinii când își văd stăpânul după o lungă perioadă de despărțire. În fața acestui spectacol oamenii normali se simt atât de neputincioși, încât foarte puțini dintre ei găsesc apoi puteri pentru a intra a doua oară într-un orfelinat. De obicei ei nu se mai întorc. Oamenii normali preferă să uite că orfelinatele există. De aceea, în orfelinate lucrează mulți oameni anormali. Ei vând ajutoarele umanitare primite de la organizațiile internaționale și fură mâncarea și medicamentele copiilor. Tot ei violează fetele bolnave sau le corup, amăgindu-le cu bomboane, ciorapi, încălțăminte, aparate de radio chinezești sau alte mărunțișuri. Băieții mai răsăriți pot câștiga toate aceste bunuri muncind prin gospodării” (pp. 5-6).
Aceasta este introducerea în lumea romanului, în măsură să ne atragă atenția că ceea ce urmează nu este artă de dragul artei, deși este și artă, una care presupune o adâncă înțelegere a realității urmărite și a sufletului uman. Firul narativ în jurul căruia se conturează lumea societății moldovenești (și românești, putem spune fără teama de a greși) are ca punct de plecare o întâmplare reală (îi las pe cititori să o descopere!), petrecută într-un orfelinat din Republica Moldova. Ecourile create de această întâmplare lovesc sau ating diverse persoane, din jurul orfelinatului până în Italia. Putem vedea acest lucru ca pe o afectare a lumii întregi. O lume ale cărei coordonate sunt redate cu un realism presărat cu umor negru – desprins din însuși acest realism –, elemente de grotesc și mult lirism. Forța de convingere a cărții are ca sursă nu doar talentul recunoscut (în spațiul vorbitorilor de română și în afara lui), dar și faptul că, așa cum afirmă în textul de pe ultima copertă, de copiii din orfelinate îl leagă o poveste de peste treizeci de ani, la care se adaugă cincisprezece ani de comunicare cu oameni din penitenciare.
Este o carte despre suferință, copilărie, cădere, dar care amintește mereu – deseori tocmai prin contrast – că lumina e totuși la îndemână. Ca într-un psalm în care opusul deznădejdii vine atunci când ea este conștientizată și mărturisită lui Dumnezeu.
Luând parte (cu ghilimelele de rigoare) la destinul personajelor, ai din când în când sentimentul recunoștinței că acele lucruri nu ți se întâmplă ție. Așa cum un coșmar este risipit de lumina dimineții. Dar și sentimentul de neputință, ca în cazul filmelor în care vezi că eroul se duce sigur spre prăpastie și nu poți face nimic să-l oprești. Totodată, ceva dinlăuntrul ființei îți spune că te minți, că totul te privește, pentru că îl privește pe semenul tău, față de care ești legat printr-o rădăcină adâncă. Și te simți vrând-nevrând vinovat, așa cum starețul Zosima din "Frații Karamazov" povestește despre transformarea deplină (când starețul era copil) a fratelui său aflat în pragul morții, schimbare ce îl făcea să se simtă – inexplicabil după criteriile unei rațiuni „normale” – vinovat pentru toată suferința lumii. Este, fără îndoială, din acest punct de vedere, o carte cu mare putere de responsabilizare.
Sigur, s-ar putea ca unele imagini să rănească anumite sensibilități, dar aici nu se urmărește crearea șocului pentru el însuși, ci pentru a trezi cititorul din dulcele somn al nepăsării, care, moralmente și duhovnicește vorbind, este un somn al morții. De altfel, nu este singura carte a lui Savatie Baștovoi care are acest efect.
Închei această modestă privire asupra cărții cu un citat: „Nu e nimic mai strașnic pe pământ decât oamenii frânți. Oamenii pot fi frânți în multe feluri, dar unealta este întotdeauna aceeași: frica și însingurarea. Se întâmplă să vezi oameni frânți în mulțime, îi vezi prin sate, îi vezi și din viteza mașinii. Ei nu au viteză: mâinile lor parcă nu apucă, gura lor parcă nu vorbește, iar ochii lor nu strălucesc în afară, ci te trag înăuntru, te trag cu tot ce ești, cu multă sete, ca o gură din care, în cele din urmă, te smulgi și fugi, plin de saliva grozavă a singurătății, a unei dureri nemărturisite, a unui zâmbet de acadea săracă, a unei iubiri care niciodată nu va fi” (p. 201).

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!