poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3051 .



"Buzunarele cusute pe dinafară"
articol [ Recenzie ]
Recenzie: Cântece de la șase de Ecaterina Bargan

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Tyly ]

2014-10-07  |     | 












Nu știu de ce am tot ocolit raftul acela.
Fata venită de peste Prut alerga dimineața, culmea, prin locurile pe unde scurtam eu drumul spre serviciu, dar n-am știut multă vreme de asta până când, într-o dimineață, ocolind niște gunoaie înșirate pe drum exact cum întinsese Ariadna cândva firul ei, desigur acum fără niciun scop, ci doar din lipsă de educație, am văzut-o cam la vreo zece metri în fața mea, în costum sport, alergând nici marathon, nici viteză, jogging, cum se spune, cum se poartă, concentrată asupra direcției ei sau poate rememorând cursul de farmacie, la nu știu ce disciplină cu termenii ei latini, ori gândindu-se la o primă iubire, un zmeu matinal pe care nu-l scăpa din priviri. Am vrut atunci să o opresc, să o întreb ce mai face și de ce este în forfotă atât de devreme, dar imediat mi-am spus că nu e bine să o întrerup dintr-o cursă atât de personală.
Ochii ei mari vorbesc. Dacă-i privești, înțelegi ce vor să spună. Un copil matur, înzestrat cu multe calități. Întâia oară când ne-am întâlnit la City Mall, am găsit-o studiind, pe o bancă, departe de lumea înconjurătoare prezentă. Dar ca printr-un declic, în momentul în care m-am apropiat de ea, m-a și văzut. Ne-am zâmbit. Ne-am îmbrățișat. Mi-era teamă să o strâng, era așa de firavă. Mă gândeam că se poate rupe în tot atâtea oase câte avea de studiat. Mă gândeam ce ar fi putut spune părinții ei: uite, acolo la românii noștri, din dragostea de semeni te faci praf!
Ne-am plimbat de-a lungul parcului și am vorbit. De fapt, mai mult ea mi-a povestit despre proiecte trecute și viitoare. Am încurajat-o. Avea ceva distins și totuși copilăresc: fragilitate și voință, delicatețe și spirit care arde.
Brusc dau cu ochii de Cântece de la șase de Ecaterina Bargan. Să fie vorba de cântecele de la șase ani proiectate în actualitate?! Sau poate de cântecele de la ora șase, după ceaiul amiezii, cu un tempo anume și o reverberație personală... Posibil să fie niște cântece care se aud de la etajul șase unde un chef de viață se dezlănțuie... sau de ce nu, șase feluri de a intona șase cântece din copilărie ori șase poeme ascunse sub parchet...
Din colecția Noii barbari ...– asta spune ceva! –, sub îndrumarea lui Dumitru Crudu, cartea, împărțită în trei secțiuni fără nume, în format A5, a apărut la editura Gunivas, în 2011.
De prima dată am constatat că fiecare secțiune începe cu o poezie dedicată păpușilor care au inspirat-o, probabil fiind primii ei prieteni. Așadar, Burjui - ursulețul rusesc, Marta cea cu „părul blond și cârlionțat”și Sneg, „o jucărie care făcea parte din mine” și care „nu făcea altceva decât să strângă/ în blana ei/ praful”.
Fata cu ochi gravi se ascunde în spatele acestor păpuși pentru a îndrăzni să se dezvăluie câte un pic pe sine. Pornește într-o joacă și depune înaintea cititorului un fel de pietre de referință:
- moartea, în modurile cele mai absurde...: „O să mori de cancer,/ de arderi, de prelungiri, de iluzii, de nedreptăți,/ de favoruri gratuite./ ... iar carnea ta o să fie mâncată de/ microorganisme.”/ (În strada în care o să întinzi afișe); cele mai deznădăjduite...: „Ceea ce văd eu zilnic pe marginea străzilor/ sunt pisici și câini striviți, seringi aruncate,/ pietre funerare, vagabonzi care dorm,/ îmbrățișând pietre funerare străine.” (Pe trotuarul înclinat); cele mai periculoase...: „Aluatul acesta dens mișcător mă sufocă” (Haide să ne jucăm cu mașinuțele în nisip);
-senzația de a fi, în pielea cuiva, a unui animal, sub impulsul unei obsesii: „Plângi patru ore ghemuită/ într-un fotoliu,/ ca într-o palmă imensă,/ și dinții îți tremură cu zgomot” (Dispare), un gurmand care vrea să mănânce doar pentru a întări o anormalitate, a stârni invidia, a răbufni din sine printr-o astfel de atitudine ieșită din comun („Ai vrea să mănânci din frigiderul altuia./ Vrei măcar o dată pe săptămână să se schimbe/ imaginea frigiderului de la balcon cu imaginea/ oricărui alt frigider.” (Se aude furtuna)), un monstru care să ucidă tot ce e mai vechi și mai întunecat în ființă: „Mizeriile acestea înfipte în mușchi/ în nedreptăți și cuvinte” (A trecut vremea când ascundeam poezii sub parchet).
Despre întâmplările, fiorii, senzațiile, inspirația venind dinspre Marta s-ar putea spune că produc legături multiple, iar poeziile aferente sunt mai lungi și mai dense. Deduc faptul că influența acestei păpuși asupra copilei, autoarea descrierii acestor relații și relaționări, a fost mult mai pronunțată. Mica poetă își păstrează registrul, tonul grav, starea bolnăvicioasă, vulnerabilitatea, la modul aproape imperturbabil. Aerul pe care îl respiră este unul „cu miros de sânge”, ceva precum ciuma camusiană, cu un astru placid. Stările apăsătoare, care îi repugnă, sunt bine detaliate în Plecările tale: „Mi-aș cicatriza liniile palmei cu ascuțișul unei lame./ Nu regret nimic din ce am trăit până acum./ Nu știu cu ce să finalizez, așa cum nu am știut niciodată/ cu ce să încep./ Vreau doar să visez, măcar să visez momentul/ în care eu sunt cea care pleacă prima,/ să nu mai port în mine numai plecările tale.”
Disperarea, apelativul moarte, durerea interioară sunt zugrăvite brutal în versul: „o să trăim în cimitire” (Faci pluta, umplu cada cu apă)
Și chiar dacă moartea vine din toate direcțiile, împotriva ei se află dragostea, o armă pe care o sprijini de un perete, al inimii desigur, și pe care o folosești să tragi în ea când îți apare în cătare, în haine soldățești care metamorfozează toamna: „Tu ești dragostea care se sprijină-n perete” (În colțul buzelor)
Poezia Ecaterinei este una descriptivă. Nu în sens prozaic, ci liric. Ea se relevă fie prin intermediul sinelui, fie, în diverse împrejurări, prin intermediul oamenilor, obiectelor, naturii. Îi place să vorbească, în felul ei copilăresc de serios, despre păpădii, harbuzuri, cactuși, porumbei, șoareci, păpuși ca elemente de legătură cu vocabulele care imprimă hârtia. Nu se omite pe sine: „Sunt scheletică, nu am nimic special, îmi place rutina.” (Plecările tale); „Pieptul meu calcaros./... Ar trebui să-mi fi simțit tristețea. Trebuia să mă fi simțit/ cum călcam/ pe cuie când citeam.” (Dar eu sunt reală)
În peisajul emoțiilor sale - nu puține, întâlnesc frecvent fenomene naturale cum: ploaia, zăpada, frigul armonizând perfect interiorului ei sensibil, descurajat.
Apa este locul în care se duce pentru îndrăgostire, pentru a se vizualiza clar pe dinlăuntru, spre a ghici chipul iubitului, ca într-una dintre tradițiile românești.
Îngerii apar și ei pentru a șterge chiciura de pe fereastra sufletului.
Poeziile Katyei sunt din preajma ei: pe unde se plimbă, pe unde respiră, pe unde se întâlnește cu oameni care îi marchează viața sau care fac parte din vreo închipuire, din vreo întâmplare înregistrată în ochii lui Burjui, ursulețul de pluș. În felul acesta amintește orașe, cărți și autori citiți, mărunțișuri precum brelocuri, monede, zaruri, despre locuri de întâlnire: cluburi, funny bistrouri, baruri (Renet), librării, păduri, stații de transport, străzi (Pușkin, Petru Rareș 37, Bd. Ștefan cel Mare). Ar vrea să viseze, plimbările ei să fie într-un basm, să poată lua aer „din gura unui dragon/ cu flăcări” (Vom fi împreună)
În poezia Distanțe, poeta personifică noaptea într-o ființă care nu se poate odihni datorită efectului de încălzire globală. Își trăiește, de fapt, propria stare incomodă prin intermediari universali și antagonici, soare-noapte: „Trebuie de împins soarele/ un pic mai departe./ De adus mai înspre noi/ norii negri ca să ne/ acopere pe mai mulți./ Noaptea nu se simte bine,/ se zvârcolește, îmi aduce aminte./ Plămânii ei mici,/ părul ud.”
Dragostea este și ea o temă pe care o abordează, în aparență, superficial. Se vede însă că încearcă să-i dea nota personală de înțelegere, că încearcă să-i atribuie propriile închipuiri, scenarii: „Dacă ar fi să scriu ceva despre dragoste,/ aș scrie despre el că și-a tăiat pletele lungi, / dar a rămas la fel ca înainte,/ că noaptea se duce acolo unde e liniște./ Că dragostea are genele și ochii./ Că îl admiră pe Bukowski/ pentru bețivism, față de autorități/ nepăsare, felul cum găsește ceva suportabil/ și chiar bucuros în nebunie/ și durere.” ( Să nu credeți că mă favorizează)
Poeziile ei sunt vii pentru că vin din trăiri, din întâmplări, din realitate.
Ea pomenește, în Cântece de la șase, oameni, scriitori și filozofi, pe care îi descoperă în lecturile sale: Bukowski, Murakami, Platon, Novac; face referire la filme vizionate: Vier Minuten, ori la interpreți & trupe: Godspeed You! Black Emperor, Eddie Vendder, Sigur Ros, Björk, Eagles, în acompaniamentul cărora petrece clipe de meditație.
Întâmplarea se pornește adesea la un suc de fructe, din pulpa zemoasă și citrică a portocalelor și lămâilor, de la păcătosul receptacul dulce-acrișor al merelor, de unde rămâi cu degetele lipite, neputincios în a mai scrie cuvinte despre cum „îți picură stropii din păr,/ ca și cum ai fi parte/ din cerul acela/ și-ai vrea să rămâi/ sub coaja lămâiei,/ în dragoste,/ o floare care să-și strângă/ puternic/ petalele împrejur.” ( Atât de curat)
Despre o iubire naivă, fără reproș, „ca-n aburul apei”, aflăm chiar în Arhitectura iubirii.
Cât despre Sneg, păpușa favorizată, „martorul ocular al întregii mele vieți” care „nu făcea altceva decât să strângă/ în blana ei/ praful” ( Sneg) se poate spune că îi amintește de Cântecul de la șase, o poezie gravă, emoționantă, cu toate că începe delicat, „Sub gutuiul pe care l-a plantat mama” acolo unde, sugestiv pentru spiritul abătut în care scrie poeta, cresc lăcrămioare.
Cântecul de la șase, este un bocet comun iscat de o pățanie cu tata, „când traversa Nistrul” să o ducă pe o acrobată „în partea cealaltă”, dar când i-au tras un glonte în ceafă, aceasta a sărit în apă și a împins ușor barca la mal. Astfel, cei doi s-au salvat reciproc. Era predestinat să aibă un vis cu tata, pândit de moarte și apărat de Dumnezeu: „Înainte să se întâmple asta visasem o cruce/ și mai visasem ochiul divin într-un triunghi albastru./ Când am aflat m-am gândit/ că trebuie să existe un Dumnezeu pentru fiecare/ și uite că taică-meu e un norocos, a supraviețuit/ și nici măcar invalid nu a rămas.”. Trimiterea la Dumnezeu este cea a vindecării miraculoase, a scăpării din pericole. Este un mesaj simplu de recunoaștere a forței divine și a plenitudinii spirituale. „Pericolul se adăpostește în cuvinte”! spune Ecaterina sub titlul Am fi ajuns. Adevărat, uneori cuvintele taie mai adânc decât percepția umană.
Iubirea pe care o simte sau chiar o trăiește la vârstă fragedă are tumultul ei. Misterul, farmecul, taina... Ea, îndrăgostita, în felul de îndrăgosteală adolescentină, are ambițiile, suferințele, gingășiile, felurite moduri de percepție, de punere în aproape, de punere în comuniune. Există o anume nesiguranță: „Mâine voi ști/ cu totul și cu totul altceva.” ( Spune-i)
Și... Vreau să fug în Alaska!
Fugi, Ecaterina, fugi! Visul să ți se împlinească!







.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!