poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1896 .



InterVIU cu scriitoarea Ileana Vulpescu
articol [ Interviuri ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [alexander ]

2014-09-26  |     | 



Despre arta scrisului și a traducerii, dar și despre cea a conviețuirii cu un mare scriitor a avut amabilitatea să ne vorbească scriitoarea Ileana Vulpescu. Cunoscută mai ales pentru „Arta conversației”, autoarea nu crede că a schimbat-o cu ceva succesul de care s-a bucurat acest roman. De cealaltă parte, cititorii au fost cu siguranță schimbați după această lectură. Ca după citirea oricărei cărți bune.

interviul a fost publicat în ziarul
Lumina literară și artistică, nr. 6 / 2014


„Când scrii trebuie să te intereseze doar trecerea gândului pe hârtie”

Dacă ar fi să scrieți acum, scrisoare către un cunoscut, ce i-ați scrie?
Dacă cineva își alcătuiește o ediție definitivă a ceea ce a scris, poate elimina tot ce nu-i mai este pe plac sau îl consideră nesemnificativ. Chiar dacă nu mai ești de acord cu tine, cel de odinioară, cinstit mi se pare să nu te dezici de acel cineva.
Vremea și sufletul omului sunt în permanentă schimbare. Să-i reproșezi vântului că bate? Sufletului că și-a pierdut naivitatea? Astăzi n-aș mai scrie nici o scrisoare nimănui, dar nu o repudiez pe cea scrisă cu o jumătate de veac în urmă.

Care au fost primele semne ale apropierii literaturii de dumneavoastră?
Între 1947 – 1949, în cele 15 luni în care am stat imobilizată în gips, în urma unei operații la coloana vertebrală, pot spune că am dat primul examen de răbdare din viață. Am ascultat atunci marea muzică a lumii, de la un aparat de radio, și am citit, am învățat bine franceza și mulțumitor engleza. N-am să uit niciodată că am citit atunci Contele de Monte Cristo, tradus înainte de 1900, scrisă cu alfabetul de tranziție.

Dar primele ecouri?
Într-o zi m-am apucat să scriu. Descriam înmormântarea tatălui meu, cum îmi fusese povestită. La moartea lui aveam 2 ani. De fapt, descriam înmormântarea bunicii paterne, pe care mi-o aduceam bine aminte, având pe atunci 7 ani. I-am citit doar mamei “opera mea” și știu că a plâns cu sughițuri la amintirile dureroase pe care i le trezisem.
În 1953, primul an de facultate, am scris o nuvelă Ca iarba câmpului, publicată abia în 1969, în volumul ș.a.m.d. Tot ce prezentam la reviste nu-mi era acceptat. Ș.a.m.d. a avut o singură cronică, a lui George Pruteanu. Nu făcusem gaură în cer.
Cu două excepții, cartea mea Sărută pămâtul acesta și Paznic de Far, de Geo Bogza, tradusă de mine în franceză, prima oferită lui Valeriu Cristea, a doua, domnului Nicolae Manolescu, n-am dat niciodată cărți criticilor literari. Nu pentru că m-aș considera buricul pământului, ci pentru că nu vreau să creadă cineva că în acest fel îi solicit o cronică.

Apropo de ecouri: cât de mult v-a schimbat percepția asupra vieții de scriitor succesul pe care l-ați avut cu cartea Arta conversației?
Cu nimic.

Puteți spune cine este mai greu de cucerit: publicul sau criticul? Sau autorul nu trebuie să se gândească la astfel de cuceriri?
Când scrii trebuie să te intereseze doar trecerea gândului pe hârtie, să vorbești numai tu cu sufletul tău și să nu te gândești că placi sau displaci cuiva. Competiția este între tine și tine, cuceririle sunt aleatorii. Există cărți lăudate de critică, indiferente publicului și viceversa, adeverind vechea vorbă: unuia-i place popa, altuia preoteasa. Sunt și cazuri când un scriitor place și criticului și publicului.

Ce v-a apropiat și de actul traducerii?
Mai întâi nevoia. Nevoia de bani. Când însă m-am antrenat în munca de traducător am simțit satisfacția transpunerii unei cărți dintr-o limbă în alta, prin strădania de a-i păstra stilul, modulația frazei, în așa fel încât traducerea să pară scrisă în limba traducătorului.

Credeți că există cărți a căror traducere, fiindcă au fost scrise cu mult timp în urmă, nu mai prezintă interes pentru cititor?
Dacă o carte merită tradusă, nu are nici o importanță când a fost scrisă.

Poate un traducător să resuscite interesul pentru o carte? Cât are voie un traducător să își pună amprenta într-o traducere?
O traducere bună poate trezi interesul pentru o carte care n-a fost niciodată tradusă sau prost tradusă. În traducerile de poezie ar fi greu să nu se simtă amprenta traducătorului, de dorit cât mai puțin. În proză este de dorit să nu se simtă altceva decât amprenta autorului. Cu alte cuvinte, păstrând dreapta măsură: traducătorul să nu eclipseze autorul.

Ce artă ați învățat din conviețuirea cu un mare scriitor?
Arta de a tăcea oportun, pentru ca o dispută să se păstreze la obiect, în limite civilizate și mai ales logice. Arta de a conviețui cu o persoană al cărei temperament este total diferit de al tău, aș zice arta conviețuirii pașnice și a cântăririi propriilor defecte.

De ce bucurii/peripeții ați avut parte alături de domnul Romulus Vulpescu când traduceați din: Alphonse Daudet, Simone de Beauvoir, Samuel Pepys, Ambroise Vollard și alții?
Bucuria de a pune punctul final într-o carte.
Am tradus Sângele celorlalți (Le sang des autres) de Simone de Beauvoir, nu mai știu pentru ce editură. Personajul principal din carte se numește Hélène. În românește genitiv – dativul numelui era hibridul franco – român Hélenei. Redactorul de la editură, fără să mă întrebe, transformase, peste tot Hélenei în “lui Hélène’’. Înainte de a citi eu textul venit de la editură, îl rog pe Romulus să citească el, pentru a mai vâna vreo greșeală. Peste cinci minute îl văd venind ca o gheonoaie înfoiată și-mi azvârle manuscrisul pe jos, în timp ce mă blagoslovea astfel: “Ce, te-ai tâmpit? Ce înseamnă asta “lui Hélène’’? Ai început să vorbești ca zarzavagioaicele?” I-am făcut semn cu mâna să se oprească și i-am pus sub nas ceea ce trimisesem eu la editură. “Și cum își permit să-și bage picioarele în munca omului, fără să-l întrebe?” și a urmat o ploaie de blagosloveli la adresa persoanei incriminate.

A existat o carte la care ați lucrat și care să vă fi rămas mai dragă decât celelalte? Dar o carte citită?
Da. Juan Ramón Himénez - Platero și cu mine (Platero yó), o carte pe care o compar numai cu Micul Prinț al lui Saint Exupéry. Carte citită? Pavilionul canceroșilor a lui Soljenițîn.

Este viața o artă la care nu ți se țin cursuri dar dai examene mereu?
N-aș numi viața o artă ci o Universitate unde cursurile sunt neîntrerupte, iar examenele obligatorii. Modul de a te comporta poate fi o artă, care presupune înțelegerea tuturor spectacolelor vieții.

Îndrăznesc să bănuiesc secretul dumneavoastră în viață: echilibru între inimă și rațiune, un edificiu construit la această graniță. Este o abilitate cu care te naști sau pe care o dobândești, apoi duci lupte teribile pentru a o ține în frâu?
Fiecare om se naște cu anumite predispoziții care se dezvoltă sau care sunt anihilate de spectacolul vieții. Unii dintre noi învață de copii resemnarea în fața adversităților, dintre care boala și sărăcia sunt cele mai dure. Te-nvață cât de precară și nemiloasă este viața pentru cei slabi. Te naști pur ca lacrima. Ceea ce ai ajuns este numai ce te-a învățat viața dacă ai ochi de văzut și urechi de auzit. Eu mă consider un depozit de zgură pietrificată în principii.

Cărțile editate de domnul Romulus Vulpescu se deosebesc pe oricare raft din librării sau anticariate, oricât de multe cărți s-ar afla în jur. Atenția pentru prezentarea grafică, personalizarea formatului de carte în funcție de autor și de opera tradusă, rigoarea traducerii, vizibilă prin prezența îmbelșugată a notelor de subsol (o altă artă rar întâlnită), toate acestea m-au făcut să văd în el un creator neobosit, un om dedicat trup și suflet literelor, un om care retrăia scrierea. Secretul lui nu îl pot presupune, ni-l puteți spune dumneavoastră?
Dragostea pentru frumos. Nu admitea ca o carte, oricât de ieftină, să nu fie tipărită îngrijit, să nu aibă personalitate, încât să nu-i ții minte și aspectul. Iubea cărțile ca pe niște ființe: le mângâia cu privirea, le atingea cu evlavie. Pentru el nici un spectacol nu egala scotocitul prin rafturile unui anticariat. Se poate spune despre Romulus că a trăit prin carte și pentru carte.

Știu că în copilărie erați colecționară de nasturi. Azi vă mai fac cu ochiul?
Și acum, dacă aș mai avea timp, aș face colecție de nasturi. Nimic nu înfrumusețează sau nu urâțește o haină mai mult decât nasturii. Un nasture bine plasat, are efectul de bijuterie. Mă gândesc cu nostalgie la colecția de nasturi a copilăriei mele, de care sunt legate atâtea amintiri, atâtea ființe dragi cărora le-am jefuit hainele de câte o podoabă. Așa e sufletul de colecționar !



Arta de a fi scriitoare
Ileana Vulpescu s-a născut la 21 mai 1932 în comuna Bratovoiești din județul Dolj. A absolvit în 1958 Facultatea de Filologie din București și a lucrat, ca lexicograf, la Institutul de Lingvistică al Academiei, unde a colaborat la redactarea Dicționarului limbii române și a Dicționarului explicativ al limbii române (1959-1975). A fost soția regretatului scriitor, traducător, editor de carte Romulus Vulpescu.
Debutează în revista orădeană ,,Familia’’, nr.7, iulie 1966, cu povestirea Scrisoare către un cunoscut. Din 1972 este membră a Uniunii Scriitorilor din România. Scrie proză, teatru, traduce din literaturile engleză, franceză și spaniolă. Traduce în franceză poezii din literatura românească. În 1976 primește Premiul Asociației Scriitorilor din București, pentru romanul Rămas-bun, Editura Cartea românească; în 1981 Premiul ,,Ion Creangă’’ al Academiei Române și Premiul ,,Cântarea României’’ pentru romanul Arta conversației, Editura Cartea românească. Din cărțile apărute mai menționăm: ș.a.m.d.(volum de proză), Editura pentru literatură, 1969 ; Carnetul din port-hart (roman), Editura Eminescu, 1996; Viață, viață, legată cu ață (roman), Editura Tempus, 2007.
Dintre traduceri amintim: Samuel Pepys, Jurnal (în colaborare cu Costache Popa), Editura pentru literatură universală, 1965; Ambroise Vollard, Amintirile unui negustor de tablouri, Editura Meridiane, 1969; Simone de Beauvoir, Imagini frumoase, Editura Univers, 1973. A încheiat traducerea neterminată a lui Romulus Vulpescu din François Villon, Opera omnia, apărută în trei volume la Editura Semne care au fost lansate în cadrul Târgului Internațional de Carte Gaudeamus 2013.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!