poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1730 .



Tragedia bombardierului Lady be Good
articol [ Recenzie ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [mihai-athanasie ]

2014-04-11  |     | 






 photo 1_zps1cdce72c.jpg

4 aprilie 1944. Grupul 376 Bombardament, cu baza in nordul Libiei, la Solouch, primește misiunea de a bombarda portul Neapole. Printre echipajele desemnate sa ia parte la misiune se numără și acela comandat de locotenentul William J. Hatton.
De câteva săptămâni de când veniseră la Soluch, cei nouă militari americani așteptau să le fie reparat și redat la zbor avionul. Dar atelierele din Egipt întârziau inexplicabil livrarea acelui B-24, spre disperarea lor. Voiau să lupte, se simțeau frustrați atunci când camarazii lor decolau la alarmă, iar ei rămâneau la sol. Norocul lor a fost, in acea zi, că unul din Liberatoarele grupului nu avea echipaj; Lady Be Good, Liberator-ul cu nr. 64, i-a fost încredințat Lt. Hatton, care și-a instruit echipajul și a decolat, in toiul unei furtuni de nisip, indreptându-se spre nord, in timp ce alte echipaje, deranjate de forța vântului și de nisipul absorbit de motoare, renunțau. Zborul până la Neapole nu a fost ușor, forța vântului forțându-i pe Lt. Hatton, pe Lt. Toner, copilotul avionului și pe Lt. D.P. Hays, navigatorul, la numeroase corecții de traiectorie. Din această cauză, în momentul sosirii la țintă misiunea de bombardament nu a mai putut fi executată, întunericul împiedicând o vizare corectă. Lt. Hatton a decis să revină la bază, aruncând bombele în Mediterana, pentru ușurarea avionului.
Ȋntunericul, viteza nedeterminată corect și defectarea sistemului automat de localizare a dus la pierderea orientării piloților și a navigatorilor. Se pare că Lady Be Good a fost atacat și de un vânător inamic și, cu toate că nu a avut prea mult de suferit (doar pierderea unui motor, dar aceasta nu a constituit un motiv important de alarmare pentru piloți), Lt. Hatton a recunoscut că este complet pierdut. Nici tentativele radio operatorului Sgt. Robert E. LaMotte de a obține ajutorul turnului de control nu au fost fructoase, astfel încât, luând în considerare și inevitabila pană de carburant, Lt. Hatton a decis abandonarea aeronavei prin parașutare.
Se credeau deasupra mării, dar erau în plină Sahara. Opt din cei nouă zburători s-au reunit mediat după contactul solul, doar sublocotenentul Worawka, care avea funcția de bombardier în cadrul echipajului, lipsind. După foarte mulți ani s-a ajuns la concluzia ca parașuta acestuia nu se deschisese.
Aviatorii au luat decizia care li s-a părut cea mai logică în acel moment : să se îndrepte către nord-vest, sperând să ajungă la baza lor de la Solouch, pe care o credeau la o distanță de 100 de mile. În realitate, peste 400 de mile îi despărțeau de aerodromul lor. Din păcate, puterile lor s-au împuținat în următoarele zile, datorită căldurii sahariene, lipsei de apă și de alimente. Au reușit să străbată doar aproximativ 80-100 de mile, apoi au fost învinși de deșert.

De abia după mulți ani, în 1958, avionul „Lady Be Good” a fost găsit, din întâmplare, de echipajul unui DC-3 care executa un zbor civil. A mai durat un an până când autoritățile au purces în dezlegarea misterului care învăluia dispariția bombardierului. Alte multe luni au trecut până când 7 dintre cadavrele eroilor au fost găsite, în cu totul alte locuri decât ar fi dictat logica. Corpul sergentul radio-operator Vernon L. Moore nu a fost niciodată găsit, sau, cel puțin, identificat cu siguranță. Scheletul lui Worawka a fost și el descoperit, legat în parașută, nu departe de epava lui „Lady Be Good”.

Héctor Martínez Sanz a fost profund impresionat de soarta celor nouă membri ai echipajului bombardierului 41-24301 “Lady Be Good”. Chiar dacă interesul lui se îndreaptă mai degrabă către filosofie și sociologie decât spre istoria aviației, scriitorul spaniol a întreprins o cercetare aprofundată a destinului echipajului menționat. A cercetat documentele oficiale ale căutătorilor, corespondența dintre ei și notițele lor nepublicate, ca și documente și presă din Statele Unite. Un element de cea mai mare importanță în cercetare au fost și jurnalele intime pe care doua dintre victimele deșertului, lt. Robert Toner și sgt. Harold J. Ripslinger, le-au completat chiar și în zilele exodului lor prin deșert.
Intenția lui a fost să facă înțeleasă, pentru el și pentru cititor, personalitatea fiecăruia dintre cei noua aviatori și să reconstituie cele opt-nouă zile în care ei au luptat cu îndârjire pentru supraviețuire. Nu a realizat, așa cum singur subliniază în nota sa de la finalul cărții, o lucrare de istorie, ci una de ficțiune.
De fapt, cele 300 de pagini ale volumului sunt o reconstituire imaginată a răstimpului dintre sosirea aviatorilor la Solouch și găsirea rămășițelor lor pământești, aproape două decenii mai târziu. Sunt redate momentele de așteptare a intrării în luptă, dar și de frustrare pentru imposibilitatea de a zbura, lupta cu tentația de a se lipi de alte echipaje, care aveau oameni lipsă, dar și prietenia și solidaritatea care îi legau pe cei nouă, care se uniseră într-un grup prin numeroasele ore de antrenament pe care le petrecuseră împreună. Momentul în care avionul 41-24301, al cărui echipaj titular era indisponibil, apare în viața oamenilor lui Hatton este privit de aceștia ca o descătușare. Din această clipă, destinul lor este scris: vor trece peste orice piedică pentru a executa misiunea la Neapole, deși majoritatea camarazilor lor au renunțat încă de la decolare, speriați sau blocați de o puternică furtună de nisip. Deși orice regulament militar ar fi justificat o abandonare a misiunii încă înainte de a atinge coasta Europei, Hatton consideră că datoria lor este primordială și refuză să accepte părerea copilotului, lt. Toner, care argumenta că oricum efectul unui bombardament executat de o singura aeronava nu justifica încăpățânarea de a zbura până la obiectiv în ciuda dificultăților. Ajunși deasupra țintei, considerente de ordin uman îl determină pe Hatton să refuze să bombardeze un oraș fără să fie sigur că nu va provoca victime în rândul populației civile. Drumul spre casă nu avea să fie ușor, pentru că vânătoarea inamică va ataca avionul deasupra Mediteranei. Avionul american nu a fost atins grav, dar devierea de la cursul normal calculat, conjugată cu întunericul și lipsa de colaborare a turnului de la Solouch a dus la ratarea aerodromului de bază de către navigatorul D.P. Hays și pierderea în Sahara. Ce a urmat se știe. Zile de luptă pentru viață, o luptă pierdută.
Dialogurile din avionul aflat în zbor ar putea fi imaginate cu ușurință de cei care au zburat și au avut parte, cel puțin o dată în experiența lor, de condiții vitrege. Autorul cărții nu e aviator, așa că, în cazul de față putem vorbi de o reconstituire bazată pe logică, pe psihologie. Un șef al echipajului tânăr, dornic să își facă datoria față de țară și față de omenirea a cărei existență era pusă în pericol de Germania lui Hitler, un băiat sportiv, care vede totul ca pe o întrecere, în care el nu vrea să rămână ultimul. O misiune venită pentru el după o lungă perioadă de așteptare, timp în care camarazii lui plecau, zi de zi, să distrugă un inamic cu atât mai urât cu cât el nu putea lupta împotriva sa. De aici încăpățânarea de a decola cu orice risc, de a traversa, într-un zbor singuratic de câteva ore, o mare Mediterană controlată de aviația de vânătoare a nemților, de a executa o misiune lipsită, de fapt, de eficiență din cauza abandonării celorlalte echipaje. Era greu pentru el să fie convins de argumentele, nu lipsite de logică, ale celorlalți ofițeri din echipaj, copilotul, navigatorul sau bombardierul, pentru a se întoarce dintr-un zbor care i se părea șansa unică de a demonstra că sunt aviatori militari, că își cunosc meseria, datoria, că își iubesc țara, dar și că nu sunt mai puțin pregătiți decât camarazii lor să execute o misiune de luptă.
După ce evidența faptului că, prin aruncarea bombelor asupra unui oraș întunecat, fără a putea alege corect ținta și cu riscul ridicat de a omorî civili, misiunea nu va fi, de fapt, executată, Hatton decide întoarcerea la bază și aruncarea bombelor în zona neutră, în Mediterana. Din acel moment, misiunea se schimba: nu mai e vorba de lovirea inamicului, ci de propria supraviețuire. Tonul discuțiilor de la bordul lui „Lady Be Good”, așa cum sunt imaginate de autor, se schimbă, devine mai puțin milităros, dar își reia tăișul în momentul apariției unui Ju-88 inamic. Apoi devine aproape amical, mai ales după ce devine evident că turnul de control nu îi ajută să se orienteze spre bază.
Lupta lui Hatton cu el însuși atinge momentul culminant în momentul în care el își dă seama că benzina e pe sfârșite și că viața tuturor depinde o hotărâre pe care numai el, comandantul,o poate lua: aceea de a abandona avionul. Era conștient că nimeni nu era sigur de supraviețuire după (credea el) amerizarea în apele mării. Trebuia să aleagă între moartea sigură la prăbușirea avionului în pana de carburant și șansa supraviețuirii. După felul în care gândea la decolare, poate decizia lui surprinde, pentru că ordonă parașutarea. Asta însemna recunoașterea neexecutării misiunii, plus pierderea avionului. Dar speranța că subordonații lui, care aveau încredere în el, vor scăpa cu viață este, în acea clipă decisivă, mai importantă decât orgoliul lui de militar-comandant-de-avion-bombardier.
După regăsirea pe nisipul Saharei, relațiile dintre cei opt aviatori sunt radical schimbate față de cele de la bord. Chiar dacă sunt, in continuare, conștienți de condiția lor de militari și înțeleg să se supună ordinelor date de comandantul lui, tinerii americani sunt, de acum, un grup de oameni în pericol. Hatton rămâne la comandă, având asupra sa, ca semn al prerogativelor sale, singurul pistolet al grupului. Decizia lui este așteptată și acceptată cu înfrigurare de toți, mai ales aceea de a păstra formația strânsă pentru a înfrunta împreună pericolele care vor urma. Răspunderea îl copleșește pentru puțin timp. El, locotenentul Hatton, pilot-aviator, trebuia să aleagă, pentru el și pentru ceilalți, cea mai bună soluție, cea mai bună direcție de urmat. A optat, cum era și normal, pentru un marș forțat spre nord-vest, unde știa că se vor întâlni cu ai lor. De unde să știe el că „Lady Be Good”, nepilotat, avea să aterizeze aproape intact la câțiva kilometri de locul unde fusese abandonat. Iar la bordul lui B-24, oamenii ar fi găsit o stație de radio în perfectă stare de funcționare, apă și alimente (le-au găsit cei care i-au căutat dupa 16 ani …) care le-ar fi asigurat, cu o probabilitate mai mare, supraviețuirea.
Marșul celor opt băieți a început în forță. Hatton știa (probabil că și camarazii lui) că forțele aveau să-i lase peste foarte puțin timp. Nu aveau ce manca, nu aveau apă, nu aveau cu ce să se apere de frigul nopților în deșert. Totuși, au pornit, cu nădejde, la drum.
Evoluția lor, sau mai degrabă involuția, este reflectată de rândurile scrise de Toner și Hays în jurnalele lor. Cu fiecare oră care trecea erau tot mai neputincioși, tot mai disperați, dar la fel de dârji în demersul lor. Speranțele li se împuținau. Unul dintre ei, cu deficiențe de vedere din cauza lumii prea puternice, trebui luat pe sus. Niște urme de roți i-au făcut sa se despartă (nu puteau ști că era vorba de urmele unei unități motorizate germane care trecuse, cu multe zile înainte, pe acolo – dar și daca ar fi știut probabil că ar fi încercat și șansa de a cădea prizonieri). S-au regăsit, după două zile, pentru a se despăți din nou, după alte ore de chin, cu speranța că doi dintre ei, mai puternici, ar fi putut găsi ajutor și pentru cei rămași pe loc. Au continuat să completeze, cu rânduri tot mai puține și disperate, jurnalele personale. Au murit apoi, în mijlocul deșertului, învinși de o natură nemiloasă.
Paginile pe cartea le dedică periplului celor opt aviatori prin deșertul fierbinte sunt de un dramatism care doare. Textul este construit pe baza jurnalelor lui Toner și Hays, a acelor rânduri scrise cu creionul, descoperite după cincisprezece ani de zacere in nisipul saharian. Pe măsură ce forța băieților scade, se răresc și intervențiile în jurnale, se vădește disperarea din ele, se înțelege cât de mare este diferența dintre starea morală inițială a autorilor lor și cea din momentul când, poate ferindu-se de camarazi, scriau notițe pe carnețel. La început, pentru propria aducere aminte. După un timp, atunci când deznodământul le apărea tot mai evident, pentru ceilalți, adică familii, prieteni, sau oameni necunoscuți care aveau să le găsească. De fapt, pentru mine, cititorul lui Héctor Martínez Sanz, care a fost cititorul și cronicarul lor.
Dincolo de jurnale, aceleași reconstituiri bazate pe intuiția logică și psihologică a autorului spaniol. În plus, pentru accentuarea efectului asupra cititorului, în povestire sunt introduse relatările altor drame, asemănătoare, pe care le trăiau, aproape în același timp, dar în alte sfere geografice, alți participanți ai marii drame mondiale cunoscute sub numele de al doilea Război Mondial.
În paralel cu tragedia echipajului lui B-24, autorul istorisește o altă dramă, aceea trăită de oamenii însărcinați de guvernul Statelor Unite să elucideze destinul loui „Lady Be Good” și ai celor de la bordul său. Mai întâi, un pilot ai unei firme de prospecțiuni geologice, fost și el pilot de război, care vede din aer, din întâmplare, epava bombardierului. Deși el raportează imediat descoperirea, superiorii lui și reprezentanții USAF nu întreprind nimic, într-o primă fază, pentru a înțelege ce caută un B-24 în inima Saharei. Când, în sfârșit se formează echipele de căutare, lipsa de rezultate concrete în timp scurt duce la demiterea cercetătorilor, deși opinia publică atâțată de presă, cere continuarea acțiunii. După o vreme, când familiile celor declarați dispăruți nu mai sperau în găsirea alor lor, echipele de căutare au fost rechemate. Tot din întâmplare fuseseră găsite niște schelete care ar fi putut fi aviatorii dispăruți. Momentele când se face identificarea lor pe baza obiectelor din jur – uniforme, alte efecte și, mai ales, jurnalele deja pomenite, sunt descrise în cartea lui Héctor Martínez Sanz în același timp ca o încununare a eforturilor echipei de căutare, dar mai ales ca o nouă dramă, pentru că se dovedea inevitabilul și inexorabilul sfârșit al aviatorilor lui „Lady Be Good”. Era o bucurie și o tristețe în acelși timp. Bucuria finalizării unei dificile cercetări, tristețea certitudinii. Starea de spirit a căutătorilor este descrisă cu măiestrie de către autor, care s-a bazat pe notițele și corespondența lor, publicate mai apoi.
Același dramatism caracterizează și momentul găsirii celui de-al doilea grup de cadavre dar și a solitarului sgt. Harold J. Ripslinger, cel mai puternic dintre toți, la peste 100 de mile de la locul probabil al parașutării. Suntem îndemnați să credem, și suntem convinși că așa este, omul încerca să ajungă la un capăt de drum de unde putea să aducă ajutorul necesar și camarazilor lui.
Singurul membru al echipajului care nu a fost niciodată găsit oficial – deși, poate, ar putea fi acel schelet neidentificat descoperit în nisip după mai mulți ani – este sergentul mitralior și operator radio Vernon L. Moore. Va rămâne pentru vecie o incertitudine pentru ai lui și pentru noi, cei care, prin intermediul cărții lui Héctor Martínez Sanz, am devenit unii de-ai lor, iar ei unii de-ai noștri.
Cum spuneam mai sus, „Misión 109” nu este o carte de istorie aviatică. Din întâmplare, eu sunt un consumator de literatură de aviație, un om care se interesează de istoria aviației române și mondiale. M-am întrebat, după ce am închis ultima dată cartea lui Héctor Martínez Sanz dacă un alt cititor, poate un amator de literatură romantică sau Sci Fi ar aprecia așa cum am făcut-o eu cartea autorului spaniol. Dacă, așa cum spune el în nota finală, opera lui nu se adresează celor care studiază istoria, ar putea fi citită și apreciată ca o ficțiune (sigur, bazată pe fapte reale) de un cititor de romane senzaționale. Pentru mine e greu să dau un răspuns, eu sunt cine sunt și nu pot să vorbesc în numele altor cititori – cu atât mai mult cu cât cartea nu a fost tradusă în limba română și încă nu le e accesibilă celor care citesc (daca citesc) pentru trecerea timpului. Totuși, sunt și filolog, nu numai iubitor de aviație, iar în această calitate cred că îmi pot permite să fiu convins că lucrarea lui Héctor Martínez Sanz, daca nu este o carte științifică, istorică, nu este nici una de vacanță. Este o carte scrisă cu pricepere de un autor care știe istorie, care înțelege și motivează starea de spirit și moralul (morala) unui om aflat într-o anumită situație, care știe să scrie pentru orice categorie de cititor și își atrage cititorul. Munca lui, concretizată în această carte pe care nimeni nu ar îndrăzni să o limiteze la categoria „roman”, dar nici s-o claseze în raftul cu lucrări de specialitate. Cu toate că volumul, publicat de „Niram Art” în condiții grafice excepționale, e completat și cu o coliță de imagini care are efectul dorit de un istoric de aviație, de o notiță care îi trimite pe amatorii de istorie la bibliografie specializată, dar și de o a doua coliță, conținând reflectarea evenimentului „Lady Be Good” în alte forme de artă – fotografie și artă plastică.

„Misión 109” este o carte care trebuie citită. Cine să o citească?! Păi … pentru istoria aviației – ca și pentru istoria Războiului Mondial, lucrarea poate aduce informații adunate de autor din surse valabile, deci de încredere. Pentru cei care caută senzaționalul, este o ocazie de a citi despre un eveniment puțin cunoscut, dar care are o doză mare de tragism, așa cum caută acest gen de cititori. Dar eu cred că această carte se adresează în primul rând celor care vor să înțeleagă puterea psihicului uman, forța dată de datoria pe care omul o are de îndeplinit – față de țara sa, față de camarazi, de prieteni, de familie, de necunoscuți.

 photo sanz_zps1c978e38.jpg
Héctor Martínez Sanz, autorul cărții, s-a născut în 1979, la Madrid. A obținut licența în Filosofie și Litere la Universitatea Complutense din Madrid și diploma în Literatură la Sociedad Cervantina din capitala Spaniei. A pus bazele revistei de artă și literatură "Madrid en Marco", pe care o conduce și în acest moment. Este directorul departamentului Critică, din cadrul Institutului Brâncuși din Madrid.
Opera sa cuprinde cărțile "Comentarios a Unamuno y a aquéllos que quisieron ser como dioses" (Ed. Antígona, 2006), "Por un horizonte de niebla", "Con versos, fragmentos de una antología futura" (Ed. Antígona, 2006) și "Antología digital", publicată în revista "Retrato Literario". Hector Martinez Sanz a semnat, de asemenea,numeroase articole, eseuri și cronici despre artiștii și scriitorii români și a organizat numeroase evenimente pentru promovarea culturii române.



[*] Héctor Martínez Sanz, Misión 109. La tragedia del LBG, Madrid, Niram Art, 2013.


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!