poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 5138 .



De la Agonie la Ext(H)az, Editura EDO, București, 2012
comunități [ poezie.ro ]
Ridendo castigat mores (Râzând îndrepți moravuri) Colecția: Texte umoristice

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Epigramist ]

2012-01-21  |     | 


















Câteva considerații pe marginea antologiei de catrene și epigrame "De la Agonie la Ext(H)az", Editura EDO, București, 2012



Autor: Silvia Jinga (Michigan, SUA)


Corectarea năravurilor este ceea ce și-au propus comedianții din toate timpurile, autorii satirici, epigramiștii. Romanii erau atât de încredințați de efectul benefic al satirei încât și-au revendicat-o în întregime, Quintilian în Tratatul său de retorică afirmând cu mândrie: “Satura quidem tota nostra est”. Epigrama și catrenul satiric ochesc la țintă cu o remarcabilă economie de mijloace în cadrul cărora calamburul, jocul de cuvinte, asociația frapantă de sensuri și cuvinte ne uimesc și ne încântă, căci farmecul epigramei stă în poanta ei. Non multa, sed multum este proverbul latin care se potrivește epigramei. Să comunici mult înțeles cu un minim de consum verbal. În mod semnificativ, Nicolae Bunduri, unul dintre autorii antologați și-a intitulat volumul publicat în anul 2000, Non multa… Nimic mai străin epigramistului decât izolarea în “turnul de fildeș”. El, autorul de epigrame este mereu în agora atent la freamătul vieții sub multiplele ei nuanțe, gata oricând să observe un sens inedit al relațiilor sociale, politice, general umane.
Din fericire un epigramist în plină maturitate a talentului său, Sorin Olariu se afla intre noi la Michigan, continuând să privească atent realitățile din România, interesat nu doar de promovarea propriei creații, ci și a confraților de gen din țara mumă. Așa se face că a întocmit și publicat în colaborare cu alți iubitori ai genului o antologie de catrene și epigrame, De la Agonie la Ext(H)az, Editura EDO, Buc., 2012. Așa cum notează prefațatorul volumului, George Corbu, datorită internetului și a noilor facilități de comunicare grupul de autori reprezentați de volumul în discuție s-au constituit într-un „cenaclu virtual”, pentru care nu mai există bariere geografice. Născuți între 1929 (Constantin Iurașcu Tataia) și 1970 (Vali Slavu) autorii din antologie trăiesc majoritatea în România. Doar trei dintre ei: Valeriu Cercel, Constantin Colonescu și Sorin Olariu s-au strămutat pe continentul Nord American.
Tranziția românească oferă material suculent pentru muza satirică, așa că doar urmărind acest volum poți reconstitui chinurile românului aflat „sub vremi”. Bietul de el a sperat atât de mult de la schimbarea de regim și s-a ales deocamdată cu atât de puțin. În primul rând, s-a bucurat românul de schimbarea orientării de la Est la Vest. Sătul de „lumina care vine de la Răsărit”, românului i-a tresarit inima de bucurie la gândul apropierii din nou de Europa Occidentală. Emoția e prinsă de Sorin Olariu în Orientare: „Românul nostru, plin de zel,/Întoarce fața spre Apus:/Mai bine varză de Bruxeles/Decât salată a la Russe” (p. 11). În aceeași termeni gastronomici Ion Petru Garda circumscrie frustrarea românilor păgubiți ca mai întotdeauna: „Puteam să fim acum pe val,/Să fim o nație distinsă,/Dar ne-am întins la cașcaval/Și-am cam rămas cu mâna-ntinsă.” (Rezultatul „consumismului” la noi, p. 67). Cuvinte mari s-au spus, dar faptele probează mai degrabă stagnarea în mizerie decât mobilitatea, schimbarea, reforma, așa cum notează Sorin Olariu cu amărăciune în Nor vulcanic: „Peste scumpa Românie/Vine norul, trece norul,/Noi rămânem pe vecie cu piticul și cu chiorul.” (p. 10). Același pesimism al stagnării în spațiul românesc după integrare îl împărtășește și Daniel Florin Abel în sugestiva epigramă Drumuri Europene: „Europene azi sunt toate,/Fiind actori ai marii scene;/Sunt gropile mai relevate/Și facem doar euro …pene.” (p.155). Răbdării și scepticismului de două mii de ani i se substituie disperarea. Nu numai că nu se mai așteaptă salvarea de la integrarea europeană, dar tot mai frecventă e teama de scufundare în mai rău. Această stare de spirit o circumscrie caustic Petru Ioan Garda în epigrama Salvare: „De-acuma nu mai e surpriză:/Pe baza unui legământ,? Ne scoate FMI din criză/Ca să ne bage în pământ.” (p. 62). Epigramele acesteui volum sunt un seismograf foarte fin al sentimentelor populare, un comentariu cu mujloace literare veridic și sincer al situației țării, un antidot la minciuna politicienilor. Același autor nu se sfiește să atingă cu pana-i satirică pe parlamentarii Uniunii Europene, care mai mult „danseaz㔠decât lucrează. Deci zice Petru Ioan Garda: „Parlamentarii Uniunii,/Nu-s nici mai harnici, nici mai culți,/Ba sunt cu mult mai leneși unii,/Dar dorm pe bani ceva mai mulți.” (p. 62). Dacă majoritatea catrenelor privind relația noastră cu Europa sunt dominate de tristețe și frustrare, ne bucurăm să descoperim o geană de lumină la Laurențiu Ghiță care în Democrație sterilă? ne amintește că în ciuda nemulțumirilor justificate ale populației câștigurile democrației pentru spiritul uman sunt incontestabile: „Le zic la cei ce plâng în patru zâri/Cum c-am avea prea multă libertate:/Mai bine europarlamentari/Decât sovieto-unanimitate”. (p. 75). Epigramistul chiar a pus punctul pe i aș zice. „Sovieto-unanimitatea”, limbajul de lemn al dictaturii, teroarea comunistă iată realități crunte pe care nu trebuie să le uităm, ca să apreciem lucid unde ne aflăm și ce am dobândit.
Nu de la Europa trebuie noi să așteptăm salvarea par a spune toți autorii din acest volum, ci de la buna noastră chibzuință și sudoarea frunții. Aici intră în joc însă niște tare naționale pe care ascuțimea privirii epigramiștilor nu le scapă din orizontul lor de percepție. Înainte de toate este complacerea în inactivitate a multora care așteaptă posmegii cei muieți. Aluzia la fabula cu greierele și furnica îi sugerează lui Sorin Olariu în Epi-fabula Mioritică un joc de cuvinte foarte reușit pe această temă: „Țara noastră de-o cutreieri,/Nu-i nici mare, nu-i nici mică,/Dar conține-atâția greieri/Că de-a dreptul te furnică.” (p. 10). În consens, Vali Slavu citează ironic versul unui cântec suprasolicitat spre a vesteji pasivitatea condamnabilă la unii concetățeni: „Doamne, ocrotește-i pe români,/S-ajungă-n țara lor stăpâni,/În belșug și pace să trăiască,/Și eventual să nu muncească.” (Rugăciune pentru poporul meu, p. 21). La această atitudine deloc sănătoasă față de muncă se mai adaugă pe ici pe colo spiritul de învârteală și lipsa de onestitate. Plină de haz de necaz este epigrama Specific național de Vali Slavu care pornește de la etnografie ca să plonjeze în moralitate: „Întâlnești în lumea mare,/Dansuri care mai de care,/Iar la nația română…/Învârtita pe sub mână.” (p. 27). Pe Valeriu Cercel o formă verbală îl ajută să stigmatizeze apetitul pentru hoție: „Fără nici o tevatură/Eu v-o spun cu mult respect:/Chiar și când românii „fură”/Este simplu și perfect” (Concluzie gramaticală, p. 129). Ion M. Ruse jonglând cu sensurile diferite ale unei expresii idiomatice critică un nărav înrudit, cel al înșelăciunii: „Pe mulți români îi trage sfoara,/Să-și părăsească-n grabă țara/Iar mulți turiști veniți de-afară,/Sunt trași aici, la noi, pe sfoară.” (Paradox, p. 120). Această epigramă nu este deloc o bună reclamă pentru turismul românesc. Am simțit din această epigramă și dezaprobarea autorului față de graba înstrăinării de țară și aici mulți ne-am putea simți cu musca pe căciulă. Dar, parcă răspunzându-i fără să o fi intenționat, Valeriu Cercel, care, așa cum am spus, trăiește în Hamilton, Canada surprinde cauza emigrării românilor: „Spre un trai civilizat,/Și o viață mai ușoară,/Drumu-i greu și-ntortocheat/…Până când ieșim din țară.” (De facto, p. 130). Opreliștile birocratice și corupția sunt atât de înrădăcinate la români încât individul oricât de energic și de bună credință ar fi obosește și caută zări mai favorabile împlinirii sale. Deloc măgulitoare este Constatarea lui Constantin Iurașcu Tataia cum c㠄În spațiul nostru mioritic/Prostia-i factor de progres.” (p. 116). Și aceasta merge mână în mână cu credulitatea alegătorilor de care se miră cu subînțeles Laurențiu Ghiță în epigrama Politicieni și popor: „Constat cu mintea uluită,/Ce om întreg n-ar vrea să vadă:/Nu pot ei, frate, să promită/Cât vrea acest popor să cread㔠(p. 75).
Un capitol suculent al antologiei este dedicat clasei politice din România, mizeriei economice, suferinței oamenilor în lupta aprigă pentru supraviețuire. Constantin Iurașcu Tataia merge la esență atunci când încearcă să priceapă procesul politic petrecut în România, observând continuitatea comunistă sub alte măști: „Un paradox uluitor/Și foarte greu de priceput,/E că mizăm pe-un viitor/Croit de foștii din trecut!” (Nici viitorul nu mai e cum a fost, p. 114). Pe cât de adevărat pe atât de dureros este acest paradox. Când comuniștii au fost impuși de baionetele sovietice în România ei au eradicat fosta clasă politică, întemnițând-o. A căzut regimul comunist în România, dar activiștii de partid au căzut și ei în picioare ca pisica. Nici tu tortură, nici tu închisoare. Curat murdar, cum ar zice Pristanda. Tristețea este că românii au așteptat înnoirea vremurilor și au sperat că după căderea comunismului să se înnoade cumva firul cu tradiția timpurilor mai normale, despre care ne-au vorbit părinții noștri. În realitate s-a jucat o adevărată farsă umilitoare de către Occident pentru țările abandonate la Ialta. Fabricile României au fost vândute fără discriminare la fiare vechi, iar agricultura a fost pusă pe butuci, dându-se acces unor neica nimeni, vântură lume să cumpere pământul mănos al Băraganului. Mă întreb de ce a fost închis „Tractorul” la Brașov când era nevoie să fabrice tractoare pentru cultivarea terenului arabil acum lăsat în paragină? Măsurile impuse României de către Occident ni s-a spus că vor conduce la crearea înfloritoarei economii de piațăa. Dar conceptul economiei de piață se traduce pentru România în aceea că a devenit piață de desfacere a surplusului de producție occidental și nimic mai mult. Înșelat și mințit de atâtea ori și din atâtea direcții, românul s-a trezit din lumea terorii roșii în cea a junglei capitalului. Petru Ioan Garda prinde sarcastic disperarea omului într-o lume alienată în Evoluție (După Revoluție) (p. 60): „România azi renaște/Ca un fel de „mondo cane”:/Amărâții pupă moaște,/Iar avuții ling ciolane.” Este o caracterizare concisă, magistrală a amestecului de neputință din partea omului de rând și criminalitate din partea celor cocoțați la putere. Acest epigramist taie în carne vie când vine vorba de ticăloșia clasei politice. Ascultați-l: „La noi în România din păcate/Constați din cercetări oricum o-ntorci,/Că nu toți porcii au imunitate/Dar … mulți din cei ce au sunt niște porci.” (Gripa porcin㠖 În România, p. 63).
Minciunile electorale s-au dezumflat demult, lăsând locul unei stări de lehamite. Speranța s-a erodat, după cum ne mărturisește Vali Slavu: „Privind spre viitor, m-aș teme/Ce simt acum nici nu mai știu,/Să mă-ntristez e prea devreme,/Iar să mă bucur … prea târziu.” (Incertitudine, p. 20). Minciuna stă la masă cu toți politicienii, așa că dezabuzarea devine o stare firească a alegătorului român: „În campanie ne minte/C-o beție de cuvinte;/După vot e deci normală/O cumplită mahmureală.” (Dan Norea, Deșteptare, p. 138). Sfântul Caragiale este etern la noi. Absurditatea lui „să se revizuiască, dar să nu se schimbe nimic”, ceea ce se traduce prin: în loc să facem treabă hai să ne aflăm în treabă. Senzația de stagnare în rău care durează de douăzeci de ani, venind după zilele pline de nădejde ale lui decembrie 1989 pustiește sufletul oamenilor: „De douăzeci de ani e-același bal,/Cu-aceiași oameni, în aceleași găști,/Ce urmăresc același ideal/Și în acelai chip, dar … cu-alte măști…” (Ștefan Cornel Rodean, Politica la noi, p.85). Oamenii se simt jucați de o clică de pehlivani, observă Ștefan Cornel Rodean în epigrama Ca la jocul de cărți (p.80): „O mână de conducători,/Ce au în mâini a țării soartă,/Sunt mână-n mână-adeseori,/Iar noi suntem doar … mână moartㅔ. Ridicolul candidatului pus pe îmbogățire nu pe ispravă este prins de Chitul Grigore: „Ajunși în pragul unei crize,/Când se-adresează către țară,/Fac una, două vocalize/Și-apoi dau drumul la… gargară!” (Politicienii înaintea campaniei electorale, p.93). Divorțul dintre cei ce conduc și cei conduși este total. Scopul celor dintâi este să dea majorității atât cât să nu moară de foame: „Guvernanți de ieri, de mâine,/Au o grijă permanent,/Să ne dea un pic de pâine./Circ avem. În Parlament.” (Laurențiu Ghiță, Circul, p.77)
Cârmaciul suprem, Băsescu este trecut frecvent prin furcile caudine ale epigramiștilor din această antologie. Reforma mult trâmbițată de el a devenit o iluzie, în schimb afacerea flotei a fost o realitate foarte lucrativă pentru ilustrul personaj: „N-o aflăm sub piatră lată,/Ne-am convins, pustie-i grota;/Cred că e înmormântată/Unde-i îngropată flota.” (Ion Diviza, Epitaful Reformei lui Băsescu, p. 57). La aceeași afacere necurată face aluzie și Laurențiu Ghiță în epigrama Președintelui Băsescu: „Deși din lege nu se-abate-o iotă,/Și mânuiește foarte bine săbiile,/Când adversarii-i amintesc de flotă,/Îl vezi că i s-au înecat corăbiile.” (p. 74). Nici un posibil inuendo cu Elena Udrea nu este trecut cu vederea: „Tot apare pe ecran/O pereche curioasă:/Dânsul este vaporean/Dânsa este vaporoasă.” (Laurențiu Ghiță, Băse și Nuți Udrea, p. 75).
Cât despre cum arată concret tranziția la nesfârșit pentru români, despre asta aflăm din numeroase epigrame și catrene scrise cu năduf. Frigul n-a dispărut din casele românilor: „S-a așternut din plin zăpada/Și frigul intră pân’la oase/Că iarna s-a ivit pe stradă…/Pesemne c-a scăpat din case”. (Nicolae Bunduri, Iarna pe uliță, p. 46). Din nefericire suntem puși să alegem între două rele de parcă asta ne-ar fi mereu soarta, așa că pentru Laurențiu Ghiță frigul pare acceptabil în comparație cu frica trăită sub dictatură. Iată această tristă alternativă: „Zăcând prin case, strânși covrig/Ne consolăm: „La o adică,/Mai bine tremurăm de frig/Decât să tremurăm de frică.” (În plină criză a gazelor, p. 72). Salariile sunt aproape invizibile ni se sugerează în pastișa după Eminescu La leafa care-a răsărit … de Laurențiu Ghiță: „În ziua de chenzină/Când tensiunea suie/Salariul e-o lumină,/Azi o vedem și nu e!” (p. 78). Sunt însă în România și salarii „nesimțite”, nesimțit de mari. Epigramistul pune punctul pe i: „Desigur, s-ar fi cuvenit/Să facem o rectificare,/Că nu salariu-i nesimțit,/Ci nesimțit e cine-l are.” (Sorin Olariu, Salarii nesimțite, p. 17). Ce bine s-ar potrivi această înfierare și celor care și-au dat bonusuri foarte „nesimțite” pe Wall Street. Uneori, când are loc fericitul eveniment de ridicare a salariului, acesta nu vine singur, așa cum se confesează cu amăraciune Ștefan Cornel Rodean în Surprinzător mi s-a mărit salariul: „Dar mult mai mare-a fost mirarea/Când șeful mi-a cerut îndată,/Să-i dau o „taxă pe valoarea …adaugată”. (p.87). Salariile invizibile merg mână în mână cu explozia prețurilor. Cu un ritm ce amintește de Topârceanu, Nicolae Bunduri surprinde într-o asociație ingenioasă drama prețurilor în creștere în perimetrul unui supermarket: „S-a făcut pe loc arșice/Supermarketul semeț/Iar un pompier îmi zice/C-ar fi explodat un preț.” (Cauza unui incendiu, p. 40). Constantin Iurașcu Tataia se servește de un citat din Testamentul arghezian ca să țintuiască politica fiscală nemiloasă: „Mergând pe-a lui Arghezi măiestrie/(Cel ce-a transpus sordidu-n poezie)/Din bube, mucigaiuri și noroi,/Guvernul nostru iscă biruri noi.” (Noi taxe și impozite, p.112). În primul eșalon de victime se situează pensionarii a căror soartă este deplânsă într-un catren sfâșietor de trist: „Și ei vor să protesteze/Pentru viața lor săracă,/Ar scrâșni și din proteze,/Dar n-au bani să și le facă”. (Constantin Iurașcu Tataia, Protest pensionari, p. 115). Soluția la foamea care bântuie prin spitale ar fi după Tataia tratamentul prin hipnoz㠄să li se pară c-au mâncat.” (Criza și hrana prin spitale, p. 114). Haz de necaz face Chitul Grigore de indiferența și pauperizarea extremă din spitale: „Când a făcut infarct bunicul/Și la Urgență am sunat,/Ei au trimis, pragmatici, dricul/Fiindcă Salvarea s-a stricat.” (Austeritate, p. 93). Petru Ioan Garda ne împărtășește o altă experiență legată de funcționarea sistemului de sănătate: „L-am dus – era riscant s-amân-/La doctor pe bunicul,/Dar l-a respins, că-i prea bătrân,/A reținut doar plicul.” (Nu prea sunt locuri prin spitale, p. 68). Hilară este neliniștea lui badea Ilie care a ajuns și el la spital și nu știe cum să dea ploconul doctorului: „E-n spital badea Ilie/Și-i cam supărat pe viață,/Că la doctor el nu știe/Cum să vâre-n plic o rață.” (Laurențiu Ghiță, Dilema, p. 70). Corupția din justiție, învățământ, relațiile de muncă în companii sunt de asemenea obiectul săgeților satirice ale autorilor din volum.
Un umor benign este practicat în explorarea slăbiciunilor general umane, a laturii rizibile a pasiunilor și a tot ce am putea numi un bâlci al deșertăciunilor. Iată-l pe amorezul care a luat foc și a intrat în încurcătură: „Voi vinde tot ce am prin casă,/Cu scopul de a face bani,/Cam am probleme cu-o mucoasa:/Brunetă, optsprezece ani.” (Sorin Olariu, Boală grea, p. 17). Îmbrăcămintea din ce în ce mai sumară a tinerelor dă bătaie de cap sexului opus: „Când mă uit în preajma mea,/O idee nu-mi dă pace:/Unii n-au ce îmbrăca…/Ele n-au ce să dezbrace!” (Nicolae Bunduri, Fetele de pe bulevard, p. 43). Alteori e luată în colimator frivolitatea feminină, comercializarea farmecelor: „Cu ardoarea tinereții,/Fără mofturi și obsesii,/Ea predă în școala vieții/Cea mai veche din profesii.” (Ion Diviza, Profesoara, p. 55). Într-o lume alienată dragostea se vinde ca o marfă, iar cumpărătorii se aleg dintre bărbații în vârstă cu buzunarul plin: „S-a scăldat mereu în bani/Ca afacerist de marcă;/Azi, la șaptezeci de ani,/Vin fetițele să-l stoarcă.” (Nicolae Bunduri, Un crai bătrân, p. 44). Intențiile matrimoniale și cele mai serioase se izbesc de calcule financiare care-l opăresc pe îndrăgostit: „Voiam să fie-a mea stăpână,/Dar când am mers la tatăl ei,/Mi-a spus; „nu-mi cere-a fetei mână,/Că nu-ți dă mâna să mi-o iei!” (Petru Ioan Garda, Refuz, p. 63). Jugul căsniciei nu scapă nici el de zeflemeaua epigramiștilor și de jocuri de cuvinte dintre cele mai savuroase. Următorul catren pare până la un punct o confesiune despre fericirea conjugală de lungă durată, dacă nu s-ar încheia cu o poantă dramatică: „Sunt sărman ca un păduche/Dar cu soața am trăit,/Patruzeci de ani, pe muche/… de cuțit.” (Nicolae Bunduri, Eu boemul, p. 48). Se mai întâmplă și infidelități conjugale ca în epigrama Soția fotbalistului de Ioan Toderașcu: „Nevasta lui, prevăzătoare,/Nu duce-o viață plicticoasă;/Când joacă el în deplasare,/Ea are „meciuri” grele-acasă!…” (p.37). Sentimentele de dragoste se degradează în gesturi violente în viața unor cupluri: „Eu mâna-i sărutam – ea, calmă/Se alinta, eram doar noi -/Iar azi, cu-același dos de palmă…/Îmi dă sărutul înapoi.” (Nicolae Bunduri, Cu soția ieri și azi, p. 43). Variațiunile pe tema soacrei indezirabile sunt numeroase. Unele au un umor negru. Astfel o telegramă despre moartea soacrei poate părea o veste binecuvântată: „M-au trecut subit fiorii…/”Mama soacră decedată”/Și-au intrat colindătorii:/-O, ce veste minunată!” (Ioan Toderașcu, Telegramă de Crăciun, p. 36).
Antologia De la agonie la ext(h)az depășește în multe dintre piesele ei nivelul diletantismului, „al demonstrațiilor de banchete”, după o expresie călinesciană, orchestrând tonuri dintre cele mai diverse, de la satira mușcătoare la grația de madrigal sau poza teatrală infatuată, făcând dovada unor talente a caror traiectorie merită urmărită.


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!