poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3641 .



Departe de lumea înlănțuită, între Barbizon și Cobilița
articol [ Recenzie ]
la Vasile Dan

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [taras el bulba ]

2011-12-19  |     | 




După volumul de poezie Carte vie (2003), în care erau de urmărit răbufnirile romantic-vegetale, în sensul de străpungere a conturului (v. Edgar Papu), Vasile Dan revine cu Inima sună undeva sus, Editura Amon, Budapesta, 2006. Este, de fapt, un volum bilingv, varianta maghiară fiind realizată de Gaál Áron. Există, așadar, și un titlu maghiar: A sziv valahol fenn dobog. Cartea este o selecție din trei volume de anterioare: Arbore genealogic (1981), Pielea poetului (2000) și amintita Carte vie. Se poate vorbi, carevasăzică, de un volum reprezentativ pentru creația optzecistului arădean.
Un prim ciclu se numește Muza în noiembrie și conține o poezie scurtă, condensată și aplecată asupra ingenuității cosmosului mic: „Mâinile înspumate,/asemeni crengilor primăvara,/atârnă din somn,/pecum cornițele melcului inocent,/precum antenele melcului inocent” (Interregnuri). Și Cap sculptat practică devierea de la axa principală a „tabloului”, urmărind semnificația ascunsă a marginalului: „într-un colț, într-un ungher umil al curții interioare de flori/stătea decapitat, desăvârșit integrat în mediu:/în jur boschete lemnoase/de trandafiri, arse de ger,/în care se sfâșia mătasea/unei Luni de iarnă etherice./Stelele aruncau niște ochi/cerești/și pașii tăi asurzitori (parcă în memorie)/scârțâit de zăpadă.//Cum a ajuns acolo? te întrebi.../Fiindcă ce reprezintă el,/descoperi acum cu uimire”. Oarecum atipică pentru generația ’80 această poetică a detaliului relevant. Retoricii i s-a tăiat gâtul, spectacolul este decent, fără focuri de artificii. Tot așa, sunt evitate abstracțiunile și filosofarea etalată. Ca în poezia lui Romulus Bucur, are loc o translare a sensurilor adânci între obiecte concrete și gesturi precise. Cu diferența că lui Vasile Dan îi place să poetizeze en plein air, să observe ființele în mișcare și obiectele dispuse în perimetre generoase.
Un alt filon al acestor poeme de tinerețe este ermetismul barbian comprimat până la dimensiunile și sclipirile unui haiku: „Dimineața într-un ou Cerul,/iar vremea o pasăre cântătoare/pe care, din când în când, o asculți” (Panta rhei). Eforturile de a găsi un corp pentru o muză autumnală au ca efect o dramatizare, o punere în scenă în genul lui Emil Botta. Acolo, în Intunecatul april, Craiul amurg făcea ravagii sângeroase; aici doar înscenarea este identică, substanța fiind blagiană: „Ascultă: unghia crește, crește în carne/ca o vâslă în apă.//Pasărea înroșind pereții crepusculului./Femeia, neștiutoare, albind cămașa bărbatului/în acest acid matinal” (Intotdeauna un așternut). Evident o poetică retro, a sensurilor grave, modernizată însă de expresia simplă și de colecționarea gesturilor aparent mărunte: „Dar/în fața casei nu mai ardea nici o piatră, ci doar o Alee/din mozaic alb-negru, ca o tablă de șah, pe care,/cu câtă sfiiciune,/îți inviți acum musafirul” (Reverie acasă).
Vasile Dan nu este un poet al citadinului. El deplasează o sensibilitate orășenească în cadru rural. Percepția lui, filtrată de acumulările culturale, ridică peisajul la nivelul simbolului: „In spatele Grădinii era o apă plumburie,/peste ea nu sărea nimeni./Doar vântul își descărca/sacii umflați, din șosea,/din vișinii sângerii, în floare, ce petreceau/malul” (Grădina adormită).
Apropierea de Blaga se vede și în sesizarea germenilor unei apocalipse expresioniste: „Intr-o grotă a aerului seara am văzut stârvul luminii.//Apoi o cruce cât o pasăre oprea vântul” (Poemul de la Cobilița). Poemele sunt calme, curate, în general cu o unică ieșire din cadenț㠖 suficient însă pentru a semnaliza ceva uluitor. Urmează reintrarea în cadență ori sfârșitul poemului: „Ajungi, pe neașteptate, la locul știut./Te luminezi./De pe creștetul tău se scurge în șuvoi/o ploaie măruntă, rece și deasă./Iți place. Te răcorește. Te spală.//Cineva te strigă din spate/deși tu îl vezi înainte” (Drumuri în cruce). Posibil ca tinerilor poeți să li se pară prea gravă, prea încărcată de sugestii adânci această poezie. Noroc cu simplitatea scrierii care, fără să fie seacă, răscumpără artisticul și-l mântuie la nivelul obișnuitului: „Locul unui foc stins/e mai rece decât orice/s-ar putea măsura/cu orice” (Oră).
Alt aspect caracteristic este înregistrarea sonurilor discontinui, a izbiturilor stranii ca absență. Lucrăm cu numere și realități negative. Suntem în zodia lipsei: „Sângele tău nu mai lovea nisipul/trupului” Apare perspectiva reflectată, ca în oglindă. Ulteriorul se proiectează în anterior și poetul observă strania translare spațială ca și cum ar fi un Ianus bifrons: „Uite/te văd înainte/fiindcă mă urmezi” (Inima sună undeva sus).
De la vederea simultană înainte-înapoi, se pătrunde pe tărâmul religiosului culturalizat. Descoperim aici un fel de auctor otiosus, care a dat legile facerii textului, după care s-a retras în cerurile înalte ale bibliotecii. Revine doar intermitent, pentru a înfiera nerespectarea legilor originalității: „Nu vă bate pe voi Dumnezeu?//In timp ce vorbea își arăta/gingiile goale/ca ale unui sugar.//Obrajii supți.//Fruntea netedă/scăldată de broboane infime.//Nu vă bate pe voi Dumnezeu?/repetă în mână cu Biblia/pe care o arăta tuturor/ca pe o Lege/de Autor” (Legea de Autor). Un poet religios în sensul deplin al cuvântului nu vom găsi. Dar religiozitatea este disipată la toate nivelurile textului acesta unitar ca expresie și mesaj. Apocalipticul stă să izbucnească la intersecția litotei cu hiperbola: „Deasupra străzii,/peste ea,/în mijlocul ei,/de-a lungul ei,/posedând-o absolut,/apropiindu-se/o uriașă pasăre neagră.//Și acolo/un cântec subțire/jos/prin canal” (Ideea). Pendularea între minimal și impozant, fentarea abstracțiunii exact când ea credea că a reușit să infesteze textul, fac ca cititorul să nu abandoneze lectura în favoarea privirii cartierului de la balcon.
De ce mi-a plăcut volumul acesta? Pentru că nu exagerează, dar nici nu însiropează, nici nu șochează, nici nu dă lecții. Un fel de nici prea-prea, nici foarte-foarte. Mai că suntem în preajma mediocrității, ar mormăi cititorul ager. Tocmai aici este farmecul – să știi să faci din aparenta mediocritas o aurea!
Și iarăși importantă este mereu prezenta polarizare care, în mod paradoxal, tensionează, dar și relaxează: „Intr-o fântână săpată în sus/într-un nor de marmură/privești îndelung ca-n ochiul/unui copil” (Dis-de-dimineață). Bine stăpânite tehnicile climaxului și anticlimaxului, ele asigură umanizarea unui mesaj elevat nu atât ca expresie, cât ca sens. Confesându-se, (destul de rar), poetul se „acuz㔠de profunzime: „Doamne tu știi în mine sunt prăpăstii mai adânci decât în afara mea” (Mesa). Spun acuză, pentru că, deși suportă greu superficialitatea lumii, el nu se revarsă în imprecație ori sarcasm, ci practică un evazionism inteligibil și naturist. Cu alte cuvinte, Vasile Dan ecologizează lumirea pe care este forțat să o suporte. Răbufnirile și dezamăgirea sunt îngropate în sine. Imaginile prind coloratura apocalipticii post-textualiste: „Sapă o groapă în întuneric./O iluminează o căptușește pe dinăuntru/cu propria-i carne” (Omul alb). Căderea în sinele căptușit cu carne, visceral, este rară. Chiar și în ciclul intitulat Jurnal intim, găsim aceeași evadare în parabolicul extravilan. Uneori, relieful pare o recuzită teatrală, modelabilă după necesități: „crește un deal în plină câmpie tocmai acum/precum cerul l-ai face sul/înaintea picioarelor tale” (peregrin). În același decor post-uman se consumă drame ale speciei, filmate în așa fel încât senzaționalul să se disipeze în sunete și culori tandre, delicate: „un animal care plânge/iar lacrimile îi îngheață repede/împrăștiindu-se peste tot/pe frunze uscate/în iarba roșie, arsă/de frig” (un animal care plânge).
Dezavuarea poeticii stridenței face ca expresionismul blagian să se topească, repede curgând de-a lungul unui scoc ce-l revarsă undeva între dealuri dintre care izbucnesc viituri odată la zece ani. În rest, pace, contemplație și dibuiri pe verticală, între apogeu și hipogeu.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!