poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4919 .



“Scriitorul adevărat este acela care a reușit să rămână fidel talentului său”
articol [ Interviuri ]
Interviu cu criticul, eseistul și teoreticianul Mircea Martin

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Adjudeanu ]

2011-12-09  |     | 



Director al Editurii Univers în perioada 1990-2001 și editor al Revistei „Cuvântul” a publicat peste 1000 de articole și studii în revistele și ziarele culturale românești: “România literară”, „Contemporanul”, „Cahiers Roumains d'Etudes Litteraires”, Revista "22" etc. În anii 1969, 1974 și 1981 i-a fost decernat “Premiul pentru critică literară al Uniunii Scriitorilor din România”, iar în 2003 a fost distins de către Guvernul Republicii Brazilia cu Ordinul Național Crucea Sudului pentru promovarea culturii și literaturii braziliene, devenind Comandor al Științelor și al Literelor.

- Cine se mai ocupă, dar la modul avizat și obiectiv de recomandarea cărților publicului larg? Înainte exista o strictețe venită din adevăratul profesionalism. Acum se nasc prefețe pentru cărți scrise pe genunchi, care ajung doar în bibliotecile prietenilor și vecinilor de bloc...sau poate sunt prefațate, pozitiv recenzate dintr-o obligație ascunsă sau afinitate personală.
- Da, s-a vorbit despre o criză a criticii și în primul rând a criticii de întâmpinare, este adevărat, dar parțial. Pentru că, ceea ce lipsește cred că e, nu competența, ci miza. Literatura, în primul rând, în consecință comentariul, critica ei, exegeza ei avea o miză infinit mai mare în vechiul regim. Acum, în condiții de libertate, în care există o ofertă multiplă pentru marele public, interesul lui mergând spre alte domenii, alte atracții era și firesc ca preocuparea pentru această operațiune de interpretare și mai ales de clasare a valorilor literare să scadă.

- De ce este mai greu acum? Odată cu instaurarea pe piață a literaturii comerciale, de consum, am și instrumentele mult mai exacte pentru a scoate în evidență falsa literatură. În trecut, bineînțeles, valoarea – așa cum o recunoaștem astăzi – și pe care, de multe ori o luăm ca exemplu de scriitură se năștea sub presiunea anumitor embargouri ale cenzurii. Probabil de aceea vorbim de marile valori și datorită limitelor impuse.
- Evident...limitele impuse făceau ca interesul să fie extrem de puternic, de mare pentru ceea ce scăpa din curțile cenzurii. Atunci, chiar și acele jumătăți de adevăr, care reușeau să fie spuse aveau un ecou extraordinar. Acum, poți să spui adevărul întreg, ba chiar și contrariul lui și ecoul este mic. Din păcate asistă la despărțirea dintre publicul mare, publicul larg și cartea în sine.

- Care ar fi motivele?
- Unul este cel material și, în al doilea rând – sau, poate chiar în primul rând este vorba despre formația omului. În sensul că generațiile vechi au fost crescute în cultul cărții. Generațiile noi fac din, n-aș spune dispreț, din indiferența față de carte un titlu, dacă nu de glorie, măcar de specificitate. Pare a fi orgoliul celor mai tineri dintre noi să nu citească, să navigheze doar pe internet. Preferă să se mulțumească doar cu ceea ce oferă acest tip de instrument.

- Cum ați descrie acet tip de public? Totuși, vorbim despre o ignoranță asumată.
- E un fel de ignoranță. N-aș spune că este chiar ignoranță, pentru că tinerii aceștia știu foarte multe lucruri pe care noi, cei mai vârstnici nu le știm. Dar ei le află pe aceste căi. A spune că ei sunt ignoranți, în comparație cu noi înseamnă a nega uriașul progres tehnologic care s-a produs între timp și la care ei sunt racordați. În vreme ce noi, firește, am pierdut pasul. Ideal ar fi, totuși, ca acești tineri să înțeleagă cât de importantă este cartea. Că informația pe care o dă cartea e de neînlocuit. Când spun informație înțeleg multe lucruri. Nu este vorba doar de aspectul pur informativ, dar mai ales de acela formativ. Lectura unei cărți este altceva decât navigarea acesteia pe internet. A sta singur cu cartea presupune un alt tip de izolare și de reflecție.

- Atunci cum i-ați descrie pe cei din generația tânără despre care vorbim?
- Din acest punct de vedere, al culturii cărții, eu cred că ei sunt niște frustrați inconștienți și foarte volubili, satisfăcuți.

- Cred că ei au un astfel de comportament față de carte și față de relația cu cartea, așa cum era înainte de 1989, deoarece lor li se pare nu numai că este desuet, dar și incompatibil cu modul lor de a fi, atâta timp cât au la dispoziție alternative discutabile din punct de vedere formativ.
- Da, însă marele avantaj al unei epoci în care am intrat este tocmai acesta, care dă libertatea de a alege. Cum, într-adevăr, fiecare este liber să aleagă, prin urmare, alegerile sunt cu adevărat edificatoare.

- Oare nu este cu adevărat edificator faptul că tot mai mulți dau credit unor alternative, multe dintre ele nocive în procesul de formare intelectuală? Despre ce fel de evoluție vorbim?
- Mă tem să dau aici judecăți de valoare, pentru că ele pot fi, inevitabil, subiective și, într-un fel, predeterminate de propria mea condiție. Nu putem spune că toate alternativele sunt negative. Depinde ce face fiecare cu aceste atracții, cu toate aceste oferte, cât loc le dă fiecăreia, cum le integrează în propriul spirit, în propria conduită de viață.

- Revenind la carte și la editarea acesteia. Cum vedeți avalanșa acesta de titluri publicate? Cum putem face diferența dintre o carte bună și una proastă?
- E o caracteristică a ultimilor ani, această multiplicare a ofertei. Apar enorm de multe titluri, în comparație cu ce se întâmpla înainte și, bineînțeles că tirajul acestor cărți este foarte redus. Publicul are acum mari dificultăți în alegerea unei cărți bune, este adevărat. Mă tem că foarte puțini își mai îngăduie să cumpere reviste care să-i orienteze. Și intervine o altă problemă: aspectul material al situației. Presiunile cotidianului sunt atât de mari, încât oamenii renunță la ce este mai facultativ. Nu poți renunța nici la mâncare și nici la plata întreținerii de la bloc, dar nici la cărțile necesare unei profesii sau alta, dar, în schimb, poți renunța la beletristică, de exemplu.

- Menționați, vă rog, câteva titluri pe care le-ați recomanda cititorilor de carte bună?
- M-au impresionat două cărți apărute la Polirom, una a lui Andrei Makine, “Testamentul francez”, o carte remarcabilă, dar acum am descoperit o altă carte a lui, “Le Crime d`Olga Alberina”, pe care eu o consider magistrală din foarte multe puncte de vedere. Recent am terminat primul volum din jurnalul lui Henri de Montherland, care, iarăși, are un text sfâșietor, care conține o mărturie universal care ne cuprinde pe toți cei care am trăit sub un Stalinism mai mult sau mai puțin atenuat. Cam astea ar fi acum, la o primă analiză a lucrărilor parcurse recent, cărțile pe care le-aș recomanda în vederea lecturii.

- Referindu-ne la Uniunea Scriitorilor din România, mulți spun că nu mai este ce a fost. Cum ați analiza diferențele dintre Uniunea Scriitorilor de azi și cea de ieri, cea regretată, aproape uitată?
- Depinde și cine spune acest lucru, dar este aici și un sâmbure de adevăr pentru că, ne întoarcem la răspunsul meu de la una dintre întrebările anterioare. Nici literatura însăși nu mai este ceea ce a fost. E o chestiune de miză. Înainte de 1989, Uniunea Scriitorilor a fost un fel de mic stat în stat. A reușit să-și mențină o anumită autonomie chiar în anii cei mai grei ai dictaturii comuniste. Cuvântul scriitorilor reprezentativi, dicuțiile care aveau loc în ședințele de consiliu aveau un asemenea ecou, deși ele nu se popularizau sau mediatizau în niciun fel. Dar ecoul acesta răzbătea în public cu o asemenea forță încât “Cabinetul 2” a și interzis să se mai țină vreo ședință la Uniunea Scriitorilor. Asta arată, iarăși, ce miză mare era.

- Dar din punct de vedere al avantajelor pe care USR-ul le oferea? Mă refer, nu doar la avantaje financiare, dar și la casele de creație care existau pentru scriitorii cunoscuți ai vremii etc.
- Acestea există și acum numai că implică niște costuri mult mai mari, adaptate la noile condiții.

- Dar mai are Uniunea Scriitorilor aceeași valoare ca înainte de 1989?
- Nu, evident că nu. Pentru scriitorii adevărați este o formă de solidaritate, de care eu cred că, încă, mai au nevoie. Pentru numeroșii veleitari care adună broșuri și plachete, ca să se vadă intrați acolo este o chestiune de vanitate.

- Cine este scriitorul adevărat?
- Acela care a dovedit că poate rămâne fidel sie însuși. Încercând să mă apropii de o definiție aproximativă, scriitorul adevărat este acela care a reușit să rămână fidel talentului său.

- Dați-ne un exemplu de un astfel de scriitor din istoria literaturii române, nu din actualitatea literară, ca să nu se supere nimeni că nu a fost și el nominalizat.
- Nu poți să nu-l pomenești pe Eminescu, înainte de el Nicolae Bălcescu, apoi Lucian Blaga, Fundoianu, care are un destin exemplar, deși puțin cunoscut la noi…

- Cum a fost primit de-a lungul vremii actul dumneavoastră critic – de altfel destul de riguros și complex - vizavi de o lucrare și cum priviți idea de critică, în general?
- N-aș vrea să mă întorc în tinerețe, în perioada când scriam cronică literară. Mi s-a întâmplat, relativ recent, să fiu invitat să lansez anumite cărți, de către anumiți autori. Eu vreau să spun ceea ce cred despre respectivele cărți, să spun ceea ce îmi place, dar și ce îmi place, evident, dar neîntreținând – cum se obișnuiește la noi – o atmosferă festivă. Ori, eu am o concepție diferită. Făcând o observație critică, spunând o anumită nemulțumire e un fel de a verifica și chiar de a susține viabilitatea unui scriitor, de a dovedi că el e viu, că mai are ceva de spus, dincolo de litera acelei cărți la a cărei lansare participă. Avorbi numai elogios și a avea grijă să vorbești numai elogios mi se pare un fel de eșec. Acest tip de intervenție, acest tip de comentariu n-a fost înțeles, uneori, de unii dintre colegii care m-au invitat să particip la lansarea cărților lor. Și unii s-au supărat pe mine. Dar, asta e. Poate că, în felul acesta, sper să se fi aflat că eu nu am o concepție festivistă despre lansări.

- Iar percepția valorică a acestor lansări, din punct de vedere al presei, care oglindește evenimentul în sine este una falsă. Cum vedeți presa momentului, jurnaliștii?
- Din păcate și acelora din cadrul unor reviste sau ziare cu pretenții le reproșez o lipsă de seriozitate. Nu prin temele pe care le abordează, nici măcar prin limbaj, care este de multe ori trivial. Privirea lor asupra fenomenelor pe c are le prezintă este o privire neserioasă. Nu reușesc să distingă ce este important, nu au o prioritate care trebuie să fie a judecății lor. Dacă ar fi vorba despre o presă de scandal, atunci aș înțelege, dar, dacă vorbim de o presă, să zic așa, normală, dar care mai are uneori și pretenții cultural, atunci, mi se pare aberant. Prioritatea lor este cancanul, anecdoticul, intimitatea persoanei. Interesul merge strict pe spectaculosul de moment, superficial al situației. În felul acesta am ajuns să pomenim că există acest gust al epocii pentru așa ceva.

- Gustul acesta al epocii pentru trivial, pentru comercial, pentru kitsch, nu vă transformă pe dumneavoastră, care faceți parte dintr-o altă generație, într-un personaj desuet?
- Fără îndoială că da. Dar trebuie să îți asumi această situație, nu înainte de a încerca să înțelegi ce-i mână pe ei să aleagă acest drum și de ce.

- Cenaclul Universitas…
- A fost o mare bucurie. Privind în urmă la acei ani, la acele seri petrecute într-o încăpere mohorâtă și friguroasă, îmi dau seama că a fost o perioadă fericită. Însuși contactul acela cu o poezie care era vie și care se făcea sub ochii mei a însemnat mult pentru mine. Se împlinesc anul acesta, în 2003, 20 de ani de când am înființat cenaclul acela, astfel că lucrez la o carte care se va numi chiar “Universitas – A fost odată un cenaclu…”

- Mai credeți în eficiența cenaclului?
- Nu mai poate fi aceeași ca înainte. Pentru foarte mulți, cenaclul era singura formă de publicitate, singura șansă de a-și publica poemele, cărțile. Acum se pot scoate cu ajutorul unui sponsor, a unei relații…

- Cenaclul a fost o rampă de lansare?
- Nu, era o formă de supraviețuire artistică, în sensul cel mai strict al cuvântului. Asta a fost. A fost o șansă pe care tinerii studenți au avut-o de a se face cunoscuți unii altora, de a se verifica în acest fel, de a auzi și păreri mai autorizate ale unor oameni mai experimentați decât ei și, în felul acesta, de a nu-și pierde încrederea. Pentru că, de publicat, oricum nu puteau publica nimic. Pentru cei chinuiți de talent era singurul loc unde se puteau exprima.

- Dați-ne câteva nume de tineri scriitori care s-au afirmat, dintre cei care au format rândurile Cenaclului Universitas.
- Cristian Popescu, Radu Sergiu Ruba, Caius Dobrescu, Simona Popescu, Răzvan Petrescu, Daniel Bănulescu, Cătălin Þârlea și mulți alții.

- De ce ați oprit existența acestui cenaclu?
- Am considerat că, după 1989, nu-și mai avea rostul. A fost hotărârea noastră spontană. Dispăruse miza continuității.


interviu realizat de Gabriel Dragnea

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!