poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2750 .



Leons Briedis, poetul din teiul dainelor letone
articol [ Interviuri ]
un exercițiu de supraviețuire printre postmoderni

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Paul Gorban ]

2011-12-07  |     | 



Paul Gorban: Suntem la Festivalul Internațional de Poezie „Grigore Vieru”, ediția a III, 2011, unde ați fost invitat în calitate de poet, dar și de traducător al operei vierene. Dumneavoastră sunteți unul dintre traducătorii care nu sunt legați de limba română doar prin învățarea acesteia, ci și prin apropierea de casa și opera unor importanți scriitori români. Vom vorbi la un moment dat despre arta traducerii, dar până acolo haideți să vorbim puțin despre copilăria dumneavoastră. Propun să ne întoarcem în casa părintească și să depănăm amintiri. Știu că v-ați născut într-o familie de învățători, de cărturari în orașul Madona, situat în centrul Letoniei. Descrieți-ne în câteva cuvinte orașul copilăriei lui Leons Briedis. Vorbiți-ne în același timp despre starea spirituală și culturală a locurilor natale. Ce v-a marcat devenirea lirica?
Leons Briedis: Este adevărat, m-am născut în cătunul Grantiņi (Prundiș), județul Madona, iar părinții mei erau pedagogi la școala din localitatea Pamati (Temelie), tatăl era pedagog de matematică, în timp ce mama – de limbă și literatură. Tatăl meu își dorea foarte mult ca eu să devin matematician, dar se vede că limba și literatura m-au atras mai mult decât matematica. Aceste localități se află la răscrucea drumurilor, pe unde trecuseră fie că din vest spre est sau în direcție inversă: ruși, suedezi, polonezi, francezi care, după cum se vede, au lăsat urme adânci în sufletul meu. Dar natura și împrejurimile extrem de frumoase m-au determinat să scriu versuri încă de pe când aveam doar cinci anișori, pe care le-am publicat ulterior în presa letona din Riga, la vârsta de 7 ani. Din această regiune își trag rădăcinile multe personalități de vază din artă, cultură și literatură; marii romantici și marii însinguratici se trag din aceste ținuturi. Acestei regiuni îi este caracteristică un lirism moderat, cu accente deosebit de dramatice și tragice, cu ritm deosebit de nervos și intens: „cu imposibilitatea de a rămâne în el, dar și imposibilitatea de a-l părăsi”. „Pe pajura sufletului – surâsul cu reversul strigat”. Încearcă să trăiești în liniște și pace cu el și prin aceasta, noi cei din Vidzeme, ne deosebeam de lumea din celelalte regiuni ale Letoniei (Latgale, Kurzeme și Zemgale), populate de țărani sobri și cumpătați. Din locurile natale am moștenit inexplicabila tristețe și dor de călătorie prin lumea imaginară. Probabil că astfel pot explica de ce Odiseu devenise cândva unul din personajele mele preferate. Cel puțin, imaginar am cutreierat lumea în lung și-n lat.
Paul Gorban: Ajuns la maturitate veți alege, în 1968, să urmați cursurile filologice ale universității Letone din Riga. Dar peste doi ani sunteți exmatriculat pentru „disidență studențească”. Ne-ați putea detalia acest episod? Știu ca totul a pornit de la câteva discuții libere pe care le-ați purtat cu colegii, discuții notate drept „naționaliste”.
Leons Briedis: Prin anii 60 generația mea era numită „ generația optimiștilor triști”. Primăvara din Praga, tulburările studențești de la Paris, invazia tancurilor sovietice în Cehoslovacia, represiile regimului sovietic, ca să nu mai vorbim de acel fon ideologic, în care trăiam și creșteam. Eram peste seamă de tineri și peste seamă de naivi, plini de idealuri, un soi de hippy cu pletele lungi și alură de boemă care aveau planuri grandioase cu care, cum credeau ei, vor schimba lumea.
Noi aveam programe utopice, pe care încercam să le realizăm pentru a surpa din interior imperiul. O făceam cu ajutorul Cuvântului poetic care, în fond, a fost arma noastră de eliberare națională, armă pe care am folosit-o împotriva tancurilor sovietice. Am obținut, în cele din urmă, datorită visului nostru, surparea imperiului. Mergeam prin diverse școli din Riga și din provincie și țineam discursuri și citeam oamenilor poeme patriotice. Pe cât puteam, încercam să stabilim legături cu tradițiile și poezia populară, interzisă atunci de regim. În timpul studiilor mele la Facultatea de Filologie reușisem să organizez chiar primul ansamblu de artă populară, cu care concertam prin diverse cluburi de la țară. Încercam astfel să reanimăm tradițiile interzise, inclusiv și pe cele cu caracter religios. Chiar în centrul Rigăi se afla cimitirul vechi și părăsit, în care erau îngropate marele somitățile politice și literare din timpul Republicii independente, unde noi, studenții, ne strecuram clandestin noaptea pentru a le curăța de buruiene și gunoi, după care ritualic puneam flori pe ele, în semn de prețuire. Cu mai mulți colegi de generație călătoream prin sate pentru a curăța cimitirele și bisericile, cărora, în cele din urmă, le reparam acoperișurile și orgile. În timpul acesta aveam grijă să popularizăm autorii care au trăit în timpul Letoniei independente (1920-1940), autori interziși de imperiu în acele vremuri. Stabileam legături de colaborare cu letonii emigrații (Suedia, Germania, Canada, Australia, SUA etc.) care părăsise țara în 1944 (circa 100.000 de oameni). Amintesc, de altfel, că la 25 martie, 1949 aproape 100.000 de compatrioți de-ai noștri au fost deportați în Siberia. Noi scriam de mână manuale noi de istorie, care se deosebeau de marele mostre din manualele de istorie ale regimului.
Prin 1968, fiind deja student la Facultatea de Filologie a Universității de stat, am citit la radioul universității patru dintre poemele mele. Imediat am nimerit în centrul atenției KGB-ului și secretarilor de partid comunist, astfel încât, la 25 martie, 1970 (ce coincidență! – era exact de ziua deportării letonilor) eu, ca „element antisovietic” cu încă nouă colegi de facultate am fost exmatriculați din Universitate, fără dreptul de a intra la vre-o altă instituție superioară de învățământ din imperiu. Mi s-a conferit statul de organizator a actelor împotriva regimului. Nu degeaba prin 1975, când m-am întâlnit cu Mircea Dinescu, am fost botezat de acesta drept „bătrânul ideolog”. KGB-ul urmărea să intenteze împotriva noastră chiar și un proces penal, ca să ne acuze public de antisovietism ca, în cele din urmă, să ne condamne la șapte ani în Gulag. Dar nu știu ce s-a întâmplat între timp, căci mai târziu au renunțat la această idee. Mă gândesc că poate că din motiv că cei de la Moscova se temeau de scandaluri publice. În orice caz, procesul a fost suspendat. Nu demult, am aflat de la un fost șef al KGB-ului, că în proiectul lor exista și ideea de a mă elimina fizic. Dar faptul că eu eram deja plecat din Letonia m-a salvat.
Paul Gorban: În perioada studenției publicați versuri în revistele literare „Tineretul sovietic” și „Literatura și arta”, versuri apreciate imediat de criticii vremii. Bunăoară, cu girul Uniunii Scriitorilor din Letonia veți fi acceptat ca student la Facultatea de Limbi străine a Universității din Chișinău, secția de Filologie și spaniolă. Este momentul care vă va apropia puternic de literatura și cultura română. Aici o veți întâlni pe tânăra scriitoare Maria Macovei, cu care veți întemeia după finalizarea studiilor o familie română-letonă. De altfel, doamna dumneavoastră poartă suferința acelora deportați. Spunem pentru aceia care nu știu că familia ei a fost deportată în Siberia. Vorbiți-ne despre debut și întâlnirea cu viitoarea doamnă, despre perioada studenției la Chișinău. Cum i-ați cunoscut pe scriitorii de acolo, pe Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Emilian G. Păun și alții.
Leons Briedis: Prin anii 70 am fost exclus nu numai de la universitate, ci și din rândurile tinerilor autori ai Uniunii Scriitorilor, unde eram deja cunoscut ca poet. Eram interzis către publicare. Cu toate acestea, prezentasem volumul meu de versuri la editură. Dar recenzia „internă”, cum se practica atunci pentru editare, era negativă și distrugătoare. Conținea calificativele de „poezie fără de perspectivă, politic nestabilă”. Tot atunci mi-am dat seama că mulți dintre prieteni mă părăsiseră. Însă, colegii mei de breaslă mai în vârstă, populari și bine cunoscuți în Letonia (Imants Ziedonis, Ojārs Vāțietis, Vizma Belșevița), m-au ajutat și susținut moral. În acei ani congenerii mei, cunoscând faptul că sunt o fire care nu acceptă compromisul și care niciodată nu va „recunoaște în public vina sa” și nu va scrie versuri de conjunctură, fac tot posibilul să mă convingă să nu întreprind nici o activitate politică, activitate pe care eu, acerb cum eram din fire, continuam oricum să o fac. În cele din urmă, colegii mei m-au sfătuit că ar fi mai bine să părăsesc Letonia. Lucru pe care l-am și făcut. Astfel, am ajuns în Moldova, tocmai în culmea peripețiilor sorții mele, loc în care am găsit tot ce îmi lipsea în Letonia.
Despre Moldova, pe vremea aceea, știam doar că este parte componentă a României care, ca și noi, în urma pactului „Ribbentrop – Molotov” a fost ocupată de tancurile sovietice. Mai știam că locuitorii Moldovei (Basarabia) sunt de origine română și vorbesc în limba română. Pe vremea aceea, scriitorii de la noi se stăruiau să învețe limbile străine și să-i traducă direct pe autori din limba originală. Acest gest era un fel de solidaritate tacită împotriva imperiului. Spațiul roman/dacic era pentru mulți dintre noi încă necunoscut. Nu prea era cunoscută limba română, de unde nici cultura și nici literatura română nu s-au bucurat de popularitate în Letonia. Acesta a fost motivul principal pentru care am decis să plec în Moldova.
Primul scriitor cu care am făcut cunoștință aici a fost Grigore Vieru. Această întâlnire a avut loc la 24 septembrie, 1971. Am ajuns la poet prin recomandarea colegilor mei mai în vârstă, care-l cunoșteau și care-i publicaseră deja o plachetă de versuri în letona, în 1968.
Grigore Vieru m-a primit ca pe un frate, mai curând ca pe un fiu, asumându-și grija de mine. Am susținut examenul de admitere la Facultatea de limbi străine (limba spaniolă) a Universității de Stat din Chișinău, unde am devenit student. Eram nespus de surprins că, prin faptul că îl cunoșteam pe Grigore Vieru, și colegii lui (L. Damian, V. Teleucă, J. Vatamanu, Gh. Vodă, V. Tulnic, A. Ciocanu, E. Loteanu, M. Cimpoi etc.) m-au primit în rândurile lor ca pe un frate de-al lor, cu toate că ei nu mă cunoșteau nici ca om și nici ca poet. Această solidaritate frățească exista aproape între toți oamenii de cultură ai regimului sovietic. Lucru care m-a ajutat mult să suport vijeliile sorții, să nu mă las înfrânt; pentru aceasta le sunt adânc recunoscător.
În 1974 m-am căsătorit cu o româncă, Maria Macovei, a cărei familii fusese, cum bine ați și menționat, deportată în Siberia și care, cred eu, că se simțea prea însingurată. M-am reîntors în Letonia cu Maria unde între timp apăruse prima mea carte de versuri „Copacul de tei - sângele șarpelui”. Titlul ei l-am sustras dintr-o formulă magică a unui descântec „de luat durerile”. După apariția volumului de poeme am fost primit imediat în rândurile Uniunii Scriitorilor cu o singură carte. Deși, ca să fii primit pe atunci în Uniunea Scriitorilor, după normele regimului, se cerea să ai două cărți. Până în prezent, eu consider cartea de debut una dintre cele mai valoroase cărți ale mele. Ea a avut mare succes atât la cititor, cât și la critici și multe dintre poemele mele au fost incluse în manualele școlare. Cred că prin căsătoria mea cu o româncă i-am determinat pe ideologii sovietici să mă treacă din statutul de „naționalist” în cel de „internaționalist”. Însă această situație nu a durat multă vreme, căci a doua carte a mea a fost distrusă de cenzură.
După doi ani de studenție, cei de la KGB au dat peste mine în Moldova, propunându-mi să colaborez cu ei, adică să-i torn la securitate pe colegii moldoveni care mă primiseră cu atâta suflet și atâta sinceritate, ca pe un frate de-al lor. În schimb, ei îmi promiteau să mă asigure cu toate condițiile necesare de viață, să călătoresc liber în România, să mă aprovizioneze cu orice literatură. Îmi spuseseră că dacă nu accept mă vor persecuta și voi fi dat afară și din Universitate. Eram revoltat și eram gata să lupt cu ei dar Maria, care cunoștea prea bine KGB-ul ca organ represiv fascist, mi-a spus că nu mă vor lăsa în pace până nu-mi vor măcina viața și sănătatea. Ea știa ce spune, căci fusese deportată cu familia în Siberia și cunoștea metodele lor. Atunci i-am spus Mariei că nu pot pleca fără ea. Ea a consimțit să plecăm împreună și în 1974 am părăsit Moldova.
Consider că cei doi ani petrecuți în Moldova au fost anii de maturizare a viziunii mele ca om și ca poet; și pot afirma, fără exagerare, că eu m-am născut fizic în Letonia, iar spiritual în Moldova. Adică la Chișinău am scris prima mea carte de versuri, inspirat de poeticele lui Mihai Eminescu, Grigore Vieru, doinele și baladele populare. Studiam limbile romanice, iar în paralel cu ele studiam limba română. Astfel m-am întors în Letonia cu un bagaj mare de cunoștințe în domeniul limbilor romanice (spaniolă, italiană, portugheză, franceză și română). Bagaj de cunoștințe care mi-au ajutat mult la traducerea și popularizarea în Letonia a literaturii din limbile romanice.
Paul Gorban: Traduceți din poeți precum Tudor Arghezi, Nichita Stănescu, Lucian Blaga, Ștefan Augustin Doinaș, Gellu Naum, Ileana Mălăncioiu etc. etc. Altfel spus, poezia românească este dusă și valorificată în Letonia. Spuneți-mi cum au fost receptate scrierile poeților români și, mai mult, cum sună lirica românească în letonă. Se spune, de altfel, că prin traducerile pe care le faceți din diferite limbi: spaniolă, rusă, engleză, portugheză etc. etc. sunteți unul dintre putinii „diplomați culturali” care duc spiritualitatea estică în librăriile și amfiteatrele vestului.
Leons Briedis: Cred că este necesar să menționez că relațiile literare dintre Letonia și România încep în anul 1882, când în revista „Pagalms” („Curtea”) cu pseudonimul Carmen Silva apar „Cugeterile unei regine” ciclu de aforisme, maxime și cugetări, ale reginei Elisabeta din România (1843 – 1916). Prin anii `20 ai secolului trecut, unul dintre cei mai populari poeți ai noștri, Ianis Rainis (1865 – 1929) a tradus și publicat din creația lui N. Bolintineanu. Prin 1959 a apărut o culegere de versuri a lui Eminescu tradusă, din păcate, prin intermediul limbii ruse. La fel prin intermediul limbii ruse sunt traduse și editate lucrări din operele lui M. Sadoveanu și Eugen Barbu, precum și alte bucăți de proză apărute în presa letonă. Apar de asemenea, în revista „Literatūra un māksla” („Literatura și arta”) balada „Miorița” și „Meșterul Manole”. Din păcate însă, toate aceste traduceri sunt făcute prin intermediul limbii străine, de aceea sunt departe de original. Mie, ca om care posedă limba română, mi-a revenit rolul de a fi un „deschizător de drumuri” al culturii și literaturii românești în Letonia. De 40 de ani mă ocup cu traducerile din română și acest lucru a devenit o parte componentă a creației mele poetice. Am tradus până în prezent peste 20 de cărți (toate proiectele sunt finanțate de statul leton - n.n.), având nespus de multe publicații prin presa letonă. În majoritatea cazurilor sunt culegeri de versuri. Pe de altă parte am tradus și editat și basme populare românești, doine, balade, eseuri și romane. Am tradus și publicat peste 100 de autori, începând de la doine, balade, Eminescu și Arghezi până la autorii din timpul de astăzi. Firește, fiind poet, prefer să traduc culegeri de poezie. În prezent este gata și așteaptă lumina tiparului o antologie întitulată „Poezia română a secolului XX”. Am nevoie numai de oarecare suport finaciar din partea României.
Cu toate că ne deosebim prin poziția geografică, lingvistică și istorică, venim din același izvor al valorilor europene. Deși, noi letonii, trăim sub aureola suedeză, germană și ungro-fină, spiritual noi suntem mai înrudiți decât s-ar putea crede la prima vedere. Folclorul nostru, creația noastră populară are nespus de multe afinități cu tradiția predacică și tracică. Avem cu voi cu mult mai multe afinități spirituale, decât cu cel al populației din jurul nostru (din bazinul mării Baltice; germanii, estonienii, suedezii –n.n.). De origine noi nu provenim de aici, din bazinul mării Baltice. După unele versiuni istorice, strămoșii noștri au sosit aici pe la începutul erei noastre, de undeva de pe teritoriul hindus. Dar nu poate fi exclus și faptul că ne tragem din Tracia. Firește că miile de ani care au trecut până acum ne-au îndepărtat unii de alții. De aceea eu, cel pe care-l numiți „diplomat cultural”, mă simt mai curând ca omul care încearcă să lege legăturile rupte, rădăcinile spirituale dintre noi. Caracteristic pentru noi este setea și dorul spiritului de armonie și de frumos, dorul de sacru și mitic, dorul de orfismul care ne alimentează ființa cu eterna energie de viață.
Deși ne exprimăm în diverse limbaje poetice, multe dintre cărțile marilor români au influențat mult viața noastră literară. Aș numi doar câteva nume (ceilalți autori, rog, să mă ierte!): Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Nichita Stănescu, Grigore Vieru. „Cuvintele potrivite” ale lui Tudor Arghezi, pe care eu am editat-o în 1975 la Riga a introdus un val nou în literatura noastră calmă și sobră. Cartea lui Lucian Blaga „Sienāžu pārdevējs”(„Vânzătorul de greieri”) care a văzut lumina tiparului în anul 1982 s-a dovedit a fi aproape de sufletul nostru și nu numai prin metafora poetică, panteistă și existențialistă, ci și prin gândirea filozofică și estetică. În schimb cartea lui Grigore Vieru „Piektdienas zvaigzne” („Steaua de vineri”) ne-a surprins prin marea ei simplitate și profunzime, prin imaginile plastice și sugestive, prin muzicalitatea frazei poetice, prin idealurile spre care aspirăm cu toții și care ne reanimează legăturile strânse dintre natură și soartă. Secretul succesului lui M. Eminescu și Grigore Vieru, cred eu că se află în acestă simbioză cosmogonică dintre om și natură, cosmos și existență. Dar cea mai mare surpriză am trăit-o la editarea cărții lui Nichita Stănescu „Nekas nav cits” („Nimic nu este altceva”), apărută în 1977. Acest volum nu prea mare de versuri s-a integrat surprinzător de organic în procesul nostru literar. Poeții care aveau pe atunci 20-30 de ani au declarat autorul „Necuvintelor” ca părintele lor spiritual. E un caz de excepție în literatura noastră.
Paul Gorban: Totuși să ne întoarcem la problema traducerilor. În ce măsură traducătorul își dă în vileag gândirea și spiritualitatea prin actul traducerii. Sau, cum comentați intersecția dintre eul traducătorului și eul celui tradus.
Leons Briedis: Traducerea nu este o transpunere mecanică dintr-o limbă în alta, ci este un proces creator în care lucrezi în mod deosebit cu spiritul și limba ta, iar traducerea lasă urme adânci în viața și poetica ta. După mine, traducerea nu este o profesie, ci o soartă poetică. Nu este atât expresie cât revelație. Traducând te cufunzi din ce în ce mai adânc în limba ta. Traducerea este un alter ego al tău. Posibilitatea unică de a fi un alt „eu”. De aceea orice traducere ar trebui să devină o parte componentă a procesului literar de la noi. Spre regretul meu acest lucru se întâmplă mai rar decât mi-aș dori. Dar totuși, câteva culegeri au avut această rezonanță. Printre ele, aș pomeni culegerile lui T. Arghezi, L. Blaga, N. Stănescu, A. Blandiana, G. Vieru, S. Augustin Doinaș, G. Naum, M. Dinescu, M. Sorescu, pe care le-am editat în volume aparte și care au avut priză atât la critici, cât și la cititorii noștri.
În limba letonă versurile lor sună atât de organic încât sunt și tot odată nu sunt poeme scrise în letonă. Aceste traduceri sunt de-a întregul creații letone, în aceiași vreme ele mai sunt și altceva. A fi și a nu fi în același timp letone, după părerea mea, este cel mai important la traducerea textelor dintr-o limbă străină în limba ta. Sau cum spunea scriitorul argentinian J.L Borges: „Shakespeare se asemuie cu toți oamenii, exceptând faptul că el se asemuie cu toți oamenii”. Și Nichita Stănescu doar spunea că „Nimic nu este altceva. Eu sunt tu”. Iar eu ca traducător aș mai adăuga: „Și tu ești eu. Și noi împreună suntem Totul”.
Paul Gorban: Să vorbim și despre poezia dumneavoastră. Ea este catalogată de exegeți drept una încărcată de tonuri metafizice. Mulți critici români vă situează poetica sub zodia doinelor însă, pe bună dreptate, alții spun că de fapt filonul metafizic vine, ce-i adevărat tot din folclorul Letoniei, deci dinspre tradiție, doar că sub zodia dainelor. Pentru cititorii noștri v-aș ruga să ne precizați diferența dintre doina românească și daina letonă.
Leons Briedis: Poezia populară letonă, ca și cea românească este sacră, sfântă, irepetabilă și incomparabilă. Prima oară ea a fost adunată și editată de către folcloristul Krișiānis Barons (1835 –1923). El le-a defini cu numele de „daine” în scopul de a accentua originea tracică a balților, rădăcina ei sanscrită și europeană. Cu poezia populară letonă cititorul român poate face cunoștință în culegerea întitulată „Daine letone”, editată la editura Hiperion din Chișinău, 1990 în traducerea soției mele, Maria Briede - Macovei, cu note, comentarii și prefață suficient de amplă. Este o traducere despre care aș spune că este atât românească cât și letonă.
Fiecare popor e mândru de moștenirea creației sale. El va susține că posedă cea mai frumoasă comoară din lume și va avea perfectă dreptate, deoarece el nu va contesta creația altui neam, ci va accentua particularitățile caracteristice ei: de-a fi incomparabilă, irepetabilă și veșnică. Și ori de câte ori vom caracteriza o creație populară cu calificative superlative, vom avea dreptate căci vom accentua doar valoarea ei națională ca parte componentă din tezaurul mondial. Și apoi, nu trebuie să uităm că, la multe popoare prima formă a destinului uman, a fost totuși poezia populară.
Poezia populară letonă e un fenomen surprinzător și misterios. Misterios prin expresia lirică și metaforică, condensată într-o formulă magică de patru rânduri care cuprinde și exprimă veșnicia și infinitul: Cine cântu l-a cânta,/ Cine graiu l-a învăța; / Cel ce stelele va număra,/ Spuma mărilor va aduna. Surprinzător prin modul de interpretare al vieții omului, a naturii și aștrilor cerești, prin existența unei modalități de gândire filozofică, a unei poetici moderne și prin structura textului extrem de arhaică.
În cartea sa „Munca și ritmul” cercetătorul german Biuher, citind notele de călătorie prin Letonia ale unui compatriot de al său din secolul XVIII, scria: „Pe vremea secerișului am dat peste numeroși cosași, care își însoțeau mișcările cu niște cântări ritmice și surprinzătoare. Preotul (luteran - n.n.) îmi explica însă că aceste cântece sunt cântecele păgâne (în sensul de rural) ale băștinașilor...”. Cu alte cuvinte este vorba chiar de poezia populară care poartă numele de „Daine letone”.
Dainele au apărut în cele mai străvechi timpuri și sunt memoria preistorică a neamului nostru. Unii astronomi afirmă că o daină letonă din așa zisul ciclul „Soarelui” ar fi apărut prin sec. III î.e.n. deși dainele sunt la fel de străvechi ca și „Rigveda”, strămoșii noștri nu le-au înveșnicit prin pergamente și nu le-au încrustat în piatră, ci le-au păstrat în cântece, dansuri și portul național.
Dainele se cântau zi și noapte, în zile de lucru și la sărbători, însoțindu-l pe om de-a lungul existenței sale, de la primul strigăt al unui nou-născut până la cea din urmă suflare a celui care pleca în neființă și mai departe – în lumea spiritelor: Cântând mă nasc,/ cântând cresc,/ cântând viața mi-o trăiesc,/ cântând Laima eu văzui / în grădina domnului. (Laima este aici zeița fericirii, iar grădina domnului în mitologia populară este o entitate „păgână” și precreștină).
Poezia populară „se năștea, creștea, trăia odată cu omul, iar după moartea acestuia, îl însoțea pe cântăreț în lumea spiritelor”, dincolo de linia orizontului, la Măicuța Soare (în letonă ca și indoeuropeana veche „Soare” este de genul feminin; o relictă a matriarhatului), iar Luceafărul (în letonă –Auseclis) este un personaj ceresc foarte important care se căsătorește cu fiica Soarelui. Dainele aveau cele patru vârste în cele patru anotimpuri, cu cele patru coloraturi ale vocii omenești; de la cele mai luminoase de bucurie, primăvară și copilărie - până la plecarea omului în lumea spiritelor, conturate în ciclul numit „daine mitologice”. Viața și moartea nu sunt prezentate separat, ci ele există ca o viață ce se prelungește și care se deosebește de cea terestră prin existența spiritului în cer și soare. Ar trebui menționat că, creația populară atât letonă, românească cât și haikuurile japoneze, respiră și funcționează direct în cadrul naturii. Natura determină tonalitatea și optimismul lor. În cadrul naturii nici un sentiment nu este tragic sau pesimist, ci este mereu plin de vervă, viață și vitalitate. Este mereu, ca și natura, în mișcare, schimbare și transformare, mereu în devenire. Aceste poeme miniaturale de patru rânduri se cântă permanent, peste tot și pretutindeni. Avem o frumoasă tradiție, sărbătoarea cântecului și dansului care are loc odată la patru ani (inclusă și în analele UNESCO) și care semioficial/clandestin a început în 1864, când Letonia încă era sub jugul Rusiei țariste. Arta corală la noi este deosebit de populară. Colective întregi de prin toată Letonia se adună de ziua cântecului și dansului și adunați în colective de câteva zeci de mii de oameni, uneori până la 40 - 50 de mii, cântă la unison. Toți acei care au vizitat Letonia în aceste zile de sărbătoare sunt copleșiți de măreția și grandoarea lor, de spiritul colectiv ca un singur organism monolit al unui neam, ce s-a păstrat prin veacuri.
Avem cam peste un milion și jumătate de cântece din care se formează șiragul solar de daine. Fiecare cântec începe, urmează și se sfârșește într-o anumită succesiune. Cântărețul este obligat să le cânte în așa fel, încât cântecul să coincidă cu evenimentul. Cântărețul nu are voie nici să le anticipeze nici să le întârzie. Astfel, depinde de măiestria, gustul și imaginația cântărețului, una și aceeași daină, cântată în contexte diferite – la locul și timpul potrivit – devine o modalitate de creare a noi sensuri, metafore și subtilități. Așa cum e însăși viața sau cum cel puțin era ea în mediul civilizației rurale, în culmea de înflorire a dainelor, când existența lor se desfășura în cea mai strânsă legătură cu natura, universul și cosmosul, de unde își trag rădăcina de origine tradițiile și obiceiurile creațiilor populare.
În același timp o daină, măiestrit rotunjită, perfectă și independentă ca un mărgăritar din șiragul lung și mare, de peste un milion și jumătate de daine, ruptă de context, deseori pare neînțeleasă și chiar absurdă. Polivalența lor semantică, datorită formei lor perfecte și gândului bine închegat, e în directă dependență de contextul cântat. În câteva cuvinte, dar foarte sugestive, daina e în stare să dea o caracteristică multilaterală subiectului ales, în stare să ne dezvăluie o lume plină de vrajă și farmec, capabilă să pătrundă în sufletele noastre și să ne emoționeze.
Creația întotdeauna a avut scopuri educative. Cântecul popular e în stare să afirme binele, să nege răul, să învinuiască și să pedepsească pe cel ce încalcă legile ființării, să-i îndrume pe cei abătuți din cale și să-i ocrotească pe cei slabi și orfani. Dainele sunt Codul rural de legi pentru cunoașterea și comportarea omului în sânul naturii. Sunt ca o zicală, maximă sau aforism poetic. Din păcate însă, noi nu le mai receptăm azi ca putere educativă, ci doar ca niște imagini frumoase și sugestive. Iată un exemplu extrem de grăitor: Trecui crângul de argint,/ Nici o ramură n-am frânt;/ De-i frângeam o rămurea,/ Pădurea m-ar arginta.
În daina de mai sus „codrul de argint” este graiul nostru, iar „a frânge o ramură” înseamnă a-i călca legea, ordinea lui și versul „Pădurea m-ar arginta” are sensul de pată a rușinii, semn de încălcare a legii codrului de argint, a graiului și tradițiilor.
Dainele se cântă oricând și oriunde. Le cântau cu mic și mare. Le cântau până oboseau. Și fiecare cântăreț avea în zestrea sa până la câteva mii de cântece. Le cântau, unindu-le prin subiect, temă sau tradiții, unindu-le în cicluri convenționale, cântecele „le depănau în ghem”, ca „să le dezdepene” (să le descânte) când s-a face primăvară.
Deși există pe la un milion și jumătate de daine (la peste un milion și trei sute de mii de letoni - n.n.), letonii vor zice că există numai prima și ultima daină, iar celelalte sunt sfârșitul primei și începutul celei de a doua daină, fapt care le aseamănă mult cu eposul.
În rândurile de mai sus spuneam că dainele se cântă „depănându-se ghem”, iar„ cufărașele pline de cântec” se păstrează în grădina cea cu trandafiri, în urzică sau bălegar – în dependență de tematica lor. Dainele întotdeauna au fost izvorul nesfârșit de inspirație pentru om, pentru că le puteai singur ticlui, sau învăța de la măicuță, de la tăicuță, de la soare, de la luna (în gen masculin! – n. n.) de la tei și privighetoare, de la Măicuța Crângului, Vântului, Soarelui, Mării, Pământului etc.: Cântă-mi maică,/ Cântă-mi mult,/ Să stau cântul să-l ascult:/ De la pâne de la soare / Pe – nțelesul dumitale.
Orice lucru și fenomen în daine devine însuflețit, creând astfel un șir de spirite și zeități care sălășluiesc atât în împărăția cerului, cât și în lumea pământeană și subpământeană. Și aceste zeițe, fiind la chip și asemănare „cu măicuța ” soare, se deosebeau prin faptul că erau înzestrate cu o putere magică caracteristică antropomorfismului din Grecia Antică.
Dainele se cântau mereu și pretutindeni, iar melodia lor e în raport direct cu ritmul muncii rurale. Melodia – ba în ritm săltăreț, ba cu modulații calde și lirice de legănare (ligo) – nu era decât o însoțitoare pioasă care venea din urma textului poetic și metaforic cu scopul să-i înlesnească memorarea lui.
Pe vremuri adevărați popularizatori ai dainelor erau colindătorii care, cutreierând în lung și-n lat Letonia, învățau cântece noi și intrând din casă în casă, cereau voie să cânte „Cântecul Domnului Dumnezeu” (aici Dumnezeu este un nume „păgân” și precreștin ca și în mitologia hindusă de altfel). Și după ce cântau un șir de cântece le dădea câtea o bucată de pâne. Iar dacă gazda auzea vre-un cântec nou, îl invita pe cântăreț la masă, îi ospăta și învăța cântecul nou de la el.
Dainele exprimă sensibilitatea spiritului de a cunoaște, de a vedea și simți lumea, atât din nemijlocita sa apropiere, cât și din cele mai îndepărtate colțuri ale lumii.
Universul strămoșilor noștri excludea noțiunea apocaliptică a morții. Moartea era receptată ca ceva inevitabil, dar nu tragic. Ea era ca o reîntoarcere acasă, la sânul universului, la măicuța soare, la măicuța pământului, a valului, a cimitirului...
În poezia noastră populară toate spiritele funcționează viu, dumnezeu este mereu alături de lună, natură și soare: La Palatul de argint / Trei porți erau:/ Pe una Luna intra,/ Pe alta Soarele,/ Pe-a treia Dumnezeu/ Călare pe calul său.
Dumnezeu în dainele letone e nume propriu și nu forță supranaturală. De multe ori el este prezentat ca cel ce menține ordinea în cer, patronează holdele, coboară pe pământ lunecând pe deasupra lanului de grâu, îmbrăcat în hlamidă lungă și cenușie, poalele căruia, atingându-se de spicele de grâu, ca albinuța poleniza „ lanurile din spice de aur”.
Puterea creației populare constă în unitatea dintre natură, om, cer și pământ, unitate care creează un stil orfic, astrologic, cosmogonic și oracular. Unitate care nicicând nu se învechește, ci face ca poezia populară să fie transparentă, transcendentă, modernă și actuală. Creația populară reprezintă cel mai autentic mod de exprimare a adevărului, răspunzând celor mai mari nevoi ale omului.
În daine omul se află în sânul naturii mamă, cu legi perene, cu principii orânduite și stabilite de străbuni după cer, lună, stele și soare. Omul este ordinatorul acestei lumi prin cunoașterea ei și oriunde nu s-ar afla el: în cer, mare, pământ, sub pământ, în soare - el este mereu acasă, fiind pretutindeni însoțit de șirul mare de măicuțe. Oriunde nu l-or duce pașii de acasă în lume el mereu va ajunge la măicuța vântului, cerului, soarelui, pădurii, mării, valului, pământului... Stabilind astfel o legătură strânsă de rudenie cu cele mai inexplicabile și depărtate fenomene din natură și univers, dainele vor deveni un adevărat sistem de educație și învățământ pentru om. Antrenându-le memoria, transformându-i în copii ageri și isteți, dainele erau în stare să înlocuiască cartea și școala, fiind multă vreme singurul mijloc de educație al civilizației rurale. Stabilind în aceeași vreme o legătură armonioasă între existență, natură, univers și lumea înconjurătoare sunt ca elixir și remediu pentru restabilirea echilibrului sufletesc. Iar, dacă veți privi cu mai multă atenție poezia populară ca formă încadrată în chenarul frumuseții și armoniei naturii, veți observa câtă energie și vitalitate poate sorbi omul din ea. Căci poezia populară este puterea vieții, umple sufletul de viață și vitalitate, în așa fel încât nu mai rămâne nici un loc pentru crize și depresii.
Poezia populară letonă, ca orice creație populară din lume, este surprinzătoare prin marea varietate tematică, prin expresia artistică plastică și sugestivă, laconică și concisă, concentrată în trei, patru, cinci, șase și (foarte rar) mai multe rânduri.
Ciclul de un milion și jumătate de daine letone sunt clasificate după vârsta omului și după ciclul solar. Este un ciclu (pe la 44.000) despre munca păstorului și plugarului în cele patru anotimpuri ale anului.
Munca pentru lumea rurală e temelia temeliilor, condiția umană a existenței. Munca nu numai că înfrumusețează plaiul și casa, ci îl înnobilează și pe cel ce muncește: Hei, fecioare-surioare,/ Pe plugari să-i îndrăgiți,/ Că la mâini și la picioare / Sunt ca merii înfloriți.
Dainele au salvat populația letonă de asimilare. Letonia fiind o colonie a imperiului rus, de teamă că vor dispărea limba și neamul de pe fața pământului, spiritele iluministe de la răscrucea secolului XIX - XX au lansat un apel către populație ca să culeagă și să trimită dainele pe numele lui Krișiānis Barons la Moscova, care slujea pe atunci guvernator la moșia lui Stankevici (un nobil rus) și n–avea dreptul de a trăi în țara sa. Sute de mii de stoluri au luat calea din Letonia spre Moscova.
Selectându-le, sistematizându-le și editându-le la tipografia din Ielgava – orășel nu departe de Riga (unde pentru prima oară văzu lumina tiparului Nr. 1 al „Glasului” în grafie latină; ce coincidență!), în viața poporului leton s-a produs un moment de cotitură istorică - acest proces a dat imbold renașterii și formării poporului leton ca stat și ca națiune.
În toate timpurile sunt perioade istorice, când o generația sau alta vine cu declarația, că creația populară și tradițiile sunt fosile și exponate de muzee, demult depășite de vreme. Dar, în cazuri extreme de crize și situații depresive, pline de degradare, reînvie deodată această moștenire spirituală care vine și ne animează, ne întremează și ne scoate iar și iar din toate crizele posibile și imposibile; mintale, spirituale, existențiale. În timpul independenței naționale, când eram amenințați cu tancurile sovietice, noi cântam dainele letone, prin care simțeam puterea și unitatea națională. Astfel putem afirma că, cu cântecul popular, noi am învins tancurile sovietice.
Paul Gorban: Poezia și credința, poezia și muzica, poezia și familia, poezia și gândirea, toate acestea formează taina marelui univers creațional în care vă identificați. Dar totuși cum ați defini dumneavoastră starea poetică?
Leons Briedis: În primul rând eu aș vrea să vorbesc despre starea poetică așa cum o văd eu. Poezia nu poate fi o copie fotografică a naturii și realității dar nici irealitatea deplină ea nu poate fi. Ea este starea de cuget și spirit, realitatea unică, inexprimabilă prin alte forme ale creației. În acest sens îmi amintesc de doi pictori de ai noștri care, plecând în Balcani să picteze și dând peste natura care era mai frumoasă ca orice compoziție și culoare a artei plastice, s-au întors acasă, fără să picteze nici un tablou. „Natura este atât de superbă, îmi ziceau ei, încît nu am putut picta nimic”. „Ei, vedeți, le zic eu, acuma puteți înțelege, de ce în Balcani numai arta poetică poate să mai funcționeze”. Deci poezia este în stare să exprime inexprimabilul în alte domenii ale artei noastre. Dar pănă la urmă, nici cuvântul nu este în stare să exprime întregul fond de emoții și impresii. În asemenea situații, poeții devin romantici și suferă din cauza inexprimabilului. Este o boală metafizică a multor curente literare care s-au cufundat în supra-realism, cubism, futurism, expresionism etc.
Lumea a experimentat toate mijloacele iar azi, obosită, a renunțat la metafora cosmogonică, care este însăși esența poeziei. După mine, secretul poeziei populare letone, românești, a lui M. Eminescu și G. Vieru constă anume în acestă poetică cosmogonică, în puterea ei de a stabili legătura între eul liric, natură, cosmos, cer, lună, stele și soare. Poezia are realitatea sa poetică, care e mai cuprinzătoare și mai copleșitoare decât orice altă creație, ea este profetică, cosmogonică, orfică și demiurgică. Poeții provin de la profeții care știau să citească în cer, lună, stele și soare. Nu degeaba atât în România, cât și în Moldova poetul este cartea de vizită. Potrivit lui Platon poeții sunt păsărarii care știau să descifreze izvoadele vechi, iar în zoroatrism poeții și azi sunt ființele la mormintele cărora vine lumea ca la profeții ce le pot dezvălui secretele de viitor ale vieții.
Paul Gorban: Sunteți un important editor peste graniță, traducător și redactor de revistă. Mă refer la revista „Centaurul. Secolul XXI”. Ce notă are această apariție în Letonia? Știu că revista are tradiție, fiind publicată încă din 1992.
Leons Briedis: Eu, de fapt, de mic visam să editez o revistă a mea. Prin clasa a cincea „editam” caietele și le transformam în reviste. Scriam în ele articole, desenam, publicam versuri și proză etc. „Editasem” astfel vre-o 20 de caiete/ reviste. De aceea, după independență, când fiecare putea să-și exprime sinele, firește că eu m-am gândit mai întâi la revistă. Cu atât mai mult, conduceam revista „Grāmata” („Cartea”) care coincidea cu spiritul de eliberare națională și devenise extrem de populară. Dar ca o fire independentă, am părăsit-o, înființând cu Maria, revista și editura noastră proprie. La baza de formare a revistei noastre am luat ca model revista românească „Secolul XX”, cu care crescusem și ne maturizasem ca oameni de cultură, atât eu cât și Maria. Revista noastră se numește „Kentaurs XXI”, iar editura -„Minerva”. Lucrul la editarea revistei și a cărților ne-a făcut să fim la curent cu tot ce se întâmplă în societate. Este ca și cum am fi ținut degetul pe pulsul tuturor evenimentelor de la noi și din lume. Autorii noștri erau profesori din toată lumea. Mulți dintre ei au scris special pentru revista noastră și de aceea ea se află în multe biblioteci din lume, inclusiv și în biblioteca Nobel din Stockholm. Multe dintre materialele publicate sunt incluse în programele de învățământ. Studenții se folosec de materialele revistei noastre la scrierea lucrărilor de curs și de diplomă. Pentru editarea revistei „Grāmata” mi s-a acordat Premiul de stat, iar pentru activitatea mea de poet, traducător și editor am fost decernat cu Ordinul național al statului leton independent „Trei Stele”. Mi s-a conferit bursă pentru merite și am fost primit și ca membru de onoare în Academia de Științe din Letonia.
Prin editarea cărților și revistei noi vroiam doar să participăm la educarea noii generații. Vroiam ca ei să fie oameni cât mai culți, mai docți și mai înțelepți ca noi. Lucrul la revistă și editarea cărților ne-a deschis deodată o lume nouă, o realitate care există dincolo de această realitate depresivă în care trăim. Este o experiență de viață absolut nouă, pe care noi o transcriem într-un amplu studiu alcătuit din trei volume. Primul volum „Prezent infinit și etern” a apărut deja la Riga în anul 2008. În prezent lucrăm la volumul doi întitulat „Întruparea universului în Cuvânt”. Și pentru volumul trei avem deja materialele adunate. Rămâne să ne rugăm de soartă ca să ne dea timp să le putem duce pe toate la bun sfârșit. Pentru aceasta avem nevoie de timp, de mândrie și răbdare.

Interviu publicat în Revista Feed Back, nr. 11-12, 2011

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!